"“E o pace mincinoasa in sufletul tau, o politete din aceasta… Zambesti, dar esti oricand gata sa-i bagi [celuilalt] pumnalul in inima…”

Sa postesti cu toata fiinta ta, adica si ochii, si mintea, si gura, si mainile, si picioarele, toate sa fie oprite de la rele. Daca acest post sufletesc se poate uni cu celalalt, trupesc, atunci e tot ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Iar daca este numai post trupesc, si celalalt sufletesc este neglijat, atunci zadarnica-i postirea noastra, ne trudim, dar fara plata.

Una dintre patimile care ne bantuie viata noastra este mania si cearta, conflictele care ajung uneori la niste stadii foarte inaintate. Ca urmare a maniei, daca nu reusim sa ne impacam in aceeasi zi cand ne-am certat cu cineva, apoi se asaza in noi o patima foarte periculoasa: tinerea de minte a raului. Si mergi cu aceasta tinere de minte a raului (…), nu te poti ruga, esti mereu in dialog cu acela cu care te-ai certat. Si de fapt si celalalt este suparat pe tine si are si el manie. Ori se uita in alta parte, ori se uita in jos, ii e jena sau ii e scarba sa se uite la tine, ca l-ai jignit — si tu la fel. Aceasta patima care se numeste, tinerea de minte a raului este un rod indracit al maniei.

Despre aceasta doresc sa va citesc din sfantul Ioan Scararul. Am in fata Filocalia, volumul IX, in care sfantul Ioan Scararul — acest mare psiholog duhovnicesc, acest Parinte care a trait in veacurile VI-VII in vremea noastra crestina — a analizat, ca nici un psihiatru din zilele noastre, sufletul omenesc si persoana omeneasca si a surprins cele mai fine cute din viata launtrica a oamenilor si de aceea a fost atent la aceasta patima de care vorbim acum, tinerea de minte a raului. El spune asa, incepand Cuvantul IX:

„Am auzit ca tinerea de minte a raului este numita fiica a (…) maniei, venind acum vremea, sa spunem ceva si despre ea”.

Ţinerea de minte a raului este sfarsitul la care duce mania, rodul maniei, “pazitoarea pacatelor” [...], „urarea dreptatii, pierzania virtutilor,...“ – ca aceasta mananca, asa cum mananca cancerul celulele din noi, tot asa mananca aceasta tinere de minte a raului virtutile, fapta cea buna, si a noastra si a altora.

— „…urarea dreptatii, pierzania virtutilor, veninul sufletului, viermele mintii, rusinea rugaciunii…” —
de ce rusine? Pentru ca te rogi sa te ierte si tu nu ierti! Si trebuie sa-ti fie rusine sa ceri iertare cand tu esti rau cu aproapele tau — „...curmarea cererii...” — pentru ca atunci cand te rogi, ceri sa taie aceasta cerere a ta. N-ai dreptul sa fii iertat, daca tu nu ierti

„…instrainarea iubirii, piron infipt in suflet, simtire neplacuta, iubita ca o dulceata a amaraciunii, un pacat neincetat, o neadormita faradelege, o rautate de fiecare zi. Una si aceeasi”,

adica tinerea de minte a raului,

„e o patima intunecata si urata, din acelea care se nasc, dar nu nasc. De aceea nu voim sa spunem despre ea prea multe. Cel ce si-a oprit mania, a ucis tinerea de minte a raului, caci atat cat traieste tatal are loc nasterea de prunci”,

… cat traieste mania in noi, si tinerea de minte a raului dureaza. De aceea sfintii Parinti si chiar sfantul Ioan Scararul in alt loc spune asa:

„Intr-un conflict, cand te manii cu cineva, stapaneste-ti primul cuvant, sa nu spui primul cuvant“.

Te vei cunoaste pe tine izbavit de “putreziciunea aceasta“, tinerea de minte a raului, „nu cand te vei ruga pentru cel care te-a suparat“ — fiti atenti aici — „nici cand il vei rasplati cu daruri, nici cand il vei aduce la masa, ci cand, afland ca a cazut intr-o nenorocire sufleteasca ori trupeasca, vei suferi si vei plange ca pentru tine insuti“. Acesta este un atribut al dragostei, despre care vorbeste sfantul apostol Pavel in capitolul 13 din [Epistola intaia catre] Corinteni. Sa suferi impreuna cu cel ce sufera, chiar daca-ti este dusman. Daca suferi cu el si te rogi pentru el cand e intr-un mare necaz, l-ai vindecat si pe el, si pe tine insuti." Par. Sofian Predica in saptamana a treia din sfantul si marele post - despre iertare

Mihaela, iartă-mă că intervin dar cred că intervenţia lui Cristian a fost pentru mine, nu pentru tine.
Iată de ce cred asta: l-am rugat, ţinînd cont de faptul că Boss-ul e mai vârstnic şi mult mai experimentat decât mine în ale vieţii practice (eu mai mult cu visările prin cărţi risipitoare), precum şi mult mai harnic şi statornic în lucrările vieţii creştineşti (eu sunt leneş, vai mie, ăsta-i adevărul gol-goluţ), l-am rugat aşadar să mă tragă de mânecă, mai direct sau mai finuţ, după cum crede de cuviinţă, de câte ori îi pare că exagerez în vreun plan. Avînd deplină încredere în discernământul fratelui mai mare şi în buna lui intenţie, întrucât aşa îl cunosc.
Ca urmare, cred că acesta a fost modul lui Cristian de a semnala pericolul la care nu luam seamă: a folosit postarea ta pentru ca eu să-mi dau seama că sunt orb la mişcările invidiei mele. Acest şarpe ascuns nu prea a fost hrănit de mine dar, mîndrindu-mă eu probabil că nu sunt în general invidios, paza gândurilor a slăbit şi iată, cred că şarpele invidiei m-a muşcat... Iar Cristian a sesizat, cred eu, şi m-a atenţionat cu delicateţe, oarecum indirect.
Dar unde era invidia pitită înlăuntrul meu?
Cugetînd o vreme cu necruţare de sine, cred că am invidiat tocmai râvna ta curată de a fi cât mai aproape de Domnul, o dorinţă atât de vie şi de autentică încât, poate, uneori te poate îndemna să fii un pic mai aprigă decât mi-ar plăcea mie, de pildă...
Eeeei, femeile au o capacitate afectivă net superioară bărbaţilor, în general. Nu întâmplător ele sunt "responsabile" cu climatul afectiv în familie, cu dragostea de prunci, cu susţinerea emoţională a bărbatului etc.
Şi poate, îmi dau seama acum, eu încă nu sunt împăcat cu avantajul acesta al naturii feminine. De aici invidia, presupun.
Mai cercetez!

În concluzie, te rog să nu te grăbeşti în a-i atribui lui Cristian vreun gând lipsit de iubire pentru tine ci să ai în atenţie şi convingerea mea că fratele nostru m-a trezit un pic pe mine, ca să fiu mai împăcat cu diferenţele dintre noi şi să zdrobesc capul şarpelui invidiei mele ignobile.
Ceea ce tocmai cred că am reuşit, scriind aici.

Toate cele bune şi mulţumesc pentru ziditorul text despre boala aceasta nesuferită a invidiei. Ducă-se pe pustii, că noi o ducem mai bine fără ea!

Hristos în mijlocul nostru, Mihaela!

Gandurile lui Cristian le stie Domnul mai bine decat noi toti! de aceea chiar nici nu ma gandesc la asta ca daca o fac ma pierd pe mine insumi.

In acest caz ramane sa cugetam la noi insine toti trei, si dupa caz cel bolnav de invidie sa se indrepte cu ajutorul lui Dumnezeu. Stii ca sunt cateva probabilitati , nu multe: ori cate doi, ori cate trei, ori nici unul. prefer ultima varianta .

dar bine spui duca-se pe pustii, ca sa nu mai fie in mijlocul nostru. si asa se face loc lui Hristos!

Oricum m-ai judecat gresit ,caci acel citat din postarea ta a fost doar un simplu pretext de a relansa discutia despre invidie si nimic mai mult , dar iata cum diavolul si-a facut culcus acolo unde chiar nu era loc de discutii aiurea . Ispita . . . ispita . . .
De admirat finetea lui Ioan caruia ii multumesc inca odata !
Revenind :
Grigore Teologul spune ca , invidia este cel mai nedrept si cel mai drept pacat. Este nedrept pentru ca ataca pe cei nevinovati si drept pentru ca ataca si pe cei care o poseda si pe cei culpabili. De aceea trebuie stradanie sa scapam de aceasta foarte rea patima. Sfantul Vasile cel Mare indeamna: "Sa fugim, fratilor, de boala, dascal de teomahie, maica a uciderii de barbati, dezordine a firii, ignorare a familiei, nenorocire foarte absurda". "Sa fugim de un rau insuportabil. Este invatatura sarpelui, descoperire a demonilor, insamantare a dusmanului, arvuna a iadului, piedica a evlaviei, cale spre gheena, pierderea imparatiei".

Cristian, ceea ce ai subliniat tu mai sus din cuvintele mele se pare ca are nevoie de traducere pentru tine si in plus a fost o capcana se pare , chiar ca fara voia mea.

Orice om care sta sa gandeasca ce gandesc altii , aduna pacat. De aceea am spus ca nu stau niciodata sa ma gandesc la ce gandesc altii. Pentru ca mintea omului trebuie sa fie la Dumnezeu intotdeauna si niciodata la presupuse ganduri ale altora.

Insasi ideea ta de acum este pacatoasa Cristian. A fost ceva de genul: uite pacatoasa recunoaste ca daca sta sa gandeasca la ce gandeam eu , gandea de rau. Nu este acesta un gand rau Cristian?

Si acum tu Cristian care nu esti un pacatos, cel putin nu ca mine , daca lasai totul asa cum a picat bine era pentru toti trei. Insa asa.... Si zici ca vii de la Liturghie fiind duminica azi.

Iti spun ca minti pentru ca ai preluat citatul in 2 august pentru a ma provoca, cu o zi inainte de impacarea mea cu Cezar. O mana spala pe alta, ai vazut discutia mea aprinsa si ai dorit sa sari in apararea lui jignindu-ma pe mine , facandu-ma egoista, asa din senin, dupa 6 luni de la o discutie aprinsa despre romano-catolici si ecumensim pe care se pare ca nu ai uitat-o defel. Cezar a vrut sa aplaneze totul doar esti prietenul lui, intervenise-si pentru el, si nu vroia o noua cearta acum, aici pe acest fir cu tine.

Nu te poti ascunde , pentru ca atunci cand nu ai dreptate are grija Domnul sa arate asta. Cine a avut ochi a vazut si a inteles.

Pe de o parte ce a spus Cezar, ca ai preluat citatul meu, ca sa il mustrii pe el, e un fals, pe de alta parte ce ai apreciat tu astazi a fost o multumire voalata lui Cezar pentru asta. Amandoua faptele demonstreaza exact scopul propus. Dorinta ta de atac si incercarea de ascundere a acestui fapt.
Nu aveai ce relansa , doar ai scris aici in 23 iulie doar cu 9 zile inainte inainte, deci ai avut tu grija sa nu stea ascuns acest fir.

Si pentru ca tu nu esti egoist , te invit sa explici lumii aici cum te vindeci de egoism ca doar tu nu mai esti egoist, te-ai vindecat. Sa nu spui ca nu ai fost niciodata ca tu stii ca atunci iar minti.
Voi toti cei vindecati de egoismul asta marsav si nenorocit , veniti sa ne aratati cum se scoate egoismul din inima.

Esti un om foarte mandru , Mihaela si te iubesti mult prea mult si asta te imbolnaveste din ce in ce mai rau , gandurile si cuvintele tale sunt dovada ca boala ta a ajuns intr un stadiu extrem de avansat , dar pentru "linistea" ta imi dau cuvantul ca postarea care te-a deranjat aiurea nu era indreptata nic un pic imotriva ta sau a oricarui membru care a scris aici pe acest thread .
Iti spun extrem de cinstit ca nu am stiut de suferinta ta reala si-ti cer iertare ca am intrat in dialog cu tine !

Insa sa nu vii cu citate din sfinti ci sa explici concret din experienta ta, cum ai lucrat cu mintea si cu inima ca sa scoti afara egoismul.

Iti lansez o astfel de provocare, pentru ca tu care ai o tinere de minte buna, nu ai uitat desigur cand am povestit intamplarea mea petrecuta de Florii, in Grecia, cu ramurile de maslin si egoismul. Ai speculat tocmai acest aspect si atunci cand ne-am contrazis cu ecumenismul, in urma cu 6 luni, si acum.

Bine spus: Nu-ti descoperi gândurile tuturor, ci doar acelora care pot sa-ti vindece sufletul. (Sfântul Antonie cel Mare)

Mare greseala sa povestesti nevinovat gandurile aici pe forum, cum am facut eu atunci de Florii, ca iata ce se intampla. Unii tin minte , speculeaza si apoi ataca.

Invidia obsesivă, o boală devastatoare
 

Invidia obsesivă, o boală devastatoare Considerată la nivel popular inofensivă, invidia este în ochii psihologilor chiar o boală. De vină pentru proliferarea ei ar fi competitivitatea modernă şi dezvoltarea platformelor sociale.


http://adevarul.ro/sanatate/medicina...dbf/index.html

Spre vindecarea mea, pentru ca apreciez cand cineva doreste sa vindece alt om, sa imi explici si mie, cum de ti-ai dat seama ca sunt mandra?\
Care gesturi si fapte ale mele au tradat si tradeaza mandria? Ce cuvant de mai sus, sau propozitie tradeaza mandria?

Sau poate ti-ai dat seama de asta, pentru ca toate cele scrise de mine nu ti-au placut si atunci ai socotit sa adaugi in carca mea alt pacat?
Asa, deci Cristian, cu vederea ta duhovniceasca curata , ia spune cum mai sunt?
deci egoista, mandra, altceva ce mai vezi la mine?

Iti multumesc Cristian ca te-ai facut judecatorul meu.

starile psihotice. . .
 

Boala psihica reprezinta modificari ale activitatii creierului, modificari in care psihicul nu se afla in concordanta cu realitatea inconjuratoare, ci o reflecta deformat. Bolile psihice se manifesta prin tulburari ale psihicului si comportamentului. Cum se clasifica bolile psihice? In principiu, psihiatria recunoaste doua niveluri de modificari patologice. De primul nivel (sau grupa) apartin starile psihotice.

http://www.razbointrucuvant.ro/2013/...ie-duhovnicie/

Si pentru ca vad ca te preocupa sincer aceasta boala a invidiei si doresti sa scapi cat mai multa lume de ea, sa imi raspunzi acum la urmatoarele intrebari.

1. Daca noi crestinii stim ca Dumnezeu este nesfarsit si harul sau nu se termina niciodata, fiind indeajuns pentru toti oamenii care se pocaiesc si se intorc la El, ce motiv are un crestin sa fie egoist pe alt om daca vede ca acesta primeste daruri prea minunate de la Dumnezeu?
Doar stie ca harul nu se termina si deci nimic mai simplu , ca sa primeasca har trebuie ca el insusi sa fie bun si iubitor de Dumnezeu si oameni si astfel va primi har. Logic si drept este sa gandeasca ca de este egoist harul nu va veni niciodata la el.

Raspunde la aceasta intrebare ca sa vezi cum poti lucra la propriu cu mintea ca sa indepartezi de la tine o latura a invidiei.

Apoi voi scrie urmatoarea intrebare.

Delirul de posesie - in bolnav traieste, dupa parerea lui, un animal, o insecta, o fiinta mitologica sau inventata de bolnavul insusi, care locuieste permanent (sau, mai rar, periodic) in organism, silindu-l sa execute miscari, gesturi in pofida vointei sale, dirijandu-i gandurile si sentimentele;

Automatismele — aparitia de sentimente, miscari, ganduri, imagini s.a. in pofida vointei si dorintei bolnavului;

Delirul de persecutie - grupa de idei delirante care se caracterizeaza prin convingerea deliranta a bolnavului ca asupra lui se actioneaza din exterior cu scopul de a i se cauza o vatamare morala sau fizica

http://www.razbointrucuvant.ro/2013/...ie-duhovnicie/

Sunt multi oameni care gandesc una si spun alta. Prea multi.

Insa eu te intreb ce inseamna realitatea inconjuratoare pentru tine, in cazul nostru, cele pe care tu le declari, sunt realitatea inconjuratoare?

Delirul de persecutie - grupa de idei delirante care se caracterizeaza prin convingerea deliranta a bolnavului ca asupra lui se actioneaza din exterior cu scopul de a i se cauza o vatamare morala sau fizica

http://www.razbointrucuvant.ro/2013/...ie-duhovnicie/

1. Daca noi crestinii stim ca Dumnezeu este nesfarsit si harul sau nu se termina niciodata, fiind indeajuns pentru toti oamenii care se pocaiesc si se intorc la El, ce motiv are un crestin sa fie egoist pe alt om daca vede ca acesta primeste daruri prea minunate de la Dumnezeu?
Doar stie ca harul nu se termina si deci nimic mai simplu , ca sa primeasca har trebuie ca el insusi sa fie bun si iubitor de Dumnezeu si oameni si astfel va primi har. Logic si drept este sa gandeasca ca de este egoist harul nu va veni niciodata la el.

Raspunde la aceasta intrebare ca sa vezi cum poti lucra la propriu cu mintea ca sa indepartezi de la tine o latura a invidiei.

asa, deci tu Cristian, recomanzi oamenilor sa se vindece de invidie vorbind despre delir.

Asa te-ai vindecat tu?
ca iti lansasem aceasta intrebare dar vad ca nu vrei sa raspunzi.

daca esti barbat cu adevarat moral atunci raspunde la intrebari civilizat , ca sa avem un dialog civilizat si nu mai lansa atacuri la persoana.

Cred ca ai postat destul off topic, intrebarea mea este legata de invidie.

o repostez pentru ca eu chiar imi doresc sa raspunzi. De la tine astept raspuns


1. Daca noi crestinii stim ca Dumnezeu este nesfarsit si harul sau nu se termina niciodata, fiind indeajuns pentru toti oamenii care se pocaiesc si se intorc la El, ce motiv are un crestin sa fie egoist pe alt om daca vede ca acesta primeste daruri prea minunate de la Dumnezeu?
Doar stie ca harul nu se termina si deci nimic mai simplu , ca sa primeasca har trebuie ca el insusi sa fie bun si iubitor de Dumnezeu si oameni si astfel va primi har. Logic si drept este sa gandeasca ca de este egoist harul nu va veni niciodata la el.

Raspunde la aceasta intrebare ca sa vezi cum poti lucra la propriu cu mintea ca sa indepartezi de la tine o latura a invidiei.

In scrierile Sfantului Ioan din Kronstadt exista un pasaj care ne poate pune pe ganduri, dar care nu poate fi dat deoparte. Pomenind de bolile sufletesti, Sfantul scrie ca sunt suflete pana intr-atat de fragile, ca s-ar sfarama de grosolania si de cruzimea lumii inconjuratoare – si Domnul ingaduie ca intre ele si lume sa se lase perdeaua bolii psihice, ca sa le fereasca de ceea ce le-ar putea distruge integritatea. Iar indaratul acestei perdele sufletul se maturizeaza si se transforma, si omul creste. Acest pasaj mi-a ramas intiparit in memorie, pentru ca am vazut eu insumi asa ceva.
http://www.razbointrucuvant.ro/2013/...ie-duhovnicie/

daca esti barbat cu adevarat moral atunci raspunde la intrebari civilizat , ca sa avem un dialog civilizat si nu mai lansa atacuri la persoana.

Cred ca ai postat destul off topic, intrebarea mea este legata de invidie.

o repostez pentru ca eu chiar imi doresc sa raspunzi. De la tine astept raspuns


1. Daca noi crestinii stim ca Dumnezeu este nesfarsit si harul sau nu se termina niciodata, fiind indeajuns pentru toti oamenii care se pocaiesc si se intorc la El, ce motiv are un crestin sa fie egoist pe alt om daca vede ca acesta primeste daruri prea minunate de la Dumnezeu?
Doar stie ca harul nu se termina si deci nimic mai simplu , ca sa primeasca har trebuie ca el insusi sa fie bun si iubitor de Dumnezeu si oameni si astfel va primi har. Logic si drept este sa gandeasca ca de este egoist harul nu va veni niciodata la el.

Raspunde la aceasta intrebare ca sa vezi cum poti lucra la propriu cu mintea ca sa indepartezi de la tine o latura a invidiei.

Daca continui off topic, arati caracterul pe care il ai.

Finut ca in totdeauna si pentru asta si nu numai iti multumesc mult , draga Ioane !
Nu , Mihaela are o alta problema caci nu este la prima "nedumerire" si mai tot timpul se simte persecutata , jicnita , lovita din toate partile , in fine . . .
Delirul de persecutie - grupa de idei delirante care se caracterizeaza prin convingerea deliranta a bolnavului ca asupra lui se actioneaza din exterior cu scopul de a i se cauza o vatamare morala sau fizica

http://www.razbointrucuvant.ro/2013/...ie-duhovnicie/

Pentru a diagnostica un om e nevoie de o intalnire intre medic si pacient, de o anamneza, de o perioada de timp de observatie , la propriu.

Nu crezi ca te comporti marsav si josnic acuzandu-ma de lucruri atat de grave doar citind si postand pe un forum? Nu vezi cat de jos te cobori?

Eu nu ma simt lovita Cristian, ca tu nu ma poti lovi, de ce, pentru ca esti josnic.

si iti spun in fata ca minti si a mintit si Cezar.

Cand vrei sa spui cuiva ceva nu preiei citatul altcuiva.

Si parca spuneai ca vroiai sa relansezi discutia.

Acum cum este: ai vrut sa relansezi discutia cum spui tu, sau ai vrut sa certi pe Cezar cum spune el.

Oameni buni!!! se intampla lucruri mult mai grave decat contrazicerea intre doua caractere tari!! astea-s copilarii :( Dusmanii stau la panda ranjind plini de ura!!

Ai mare dreptate Eliza draga mea, insa uneori Dumnezeu ingaduie si acestea pentru ca poate unul dintre cei doi (adica eu sau Cristian) are nevoie de un semnal de alarma asupra cum este el alcatuit inauntrul sau.

Iaca-ta ca nu voi mai scrie spre contrazicere cu Cristian. Iarasi m-am aprins ca un foc de paie.

Eliza ai fost ingerul cel bun acum. Multumesc.

Excelent spus , nu vor intarzia sa apara in "direct "!
Eliza , tu sti ca sunt o multime care se logheaza doar cand e vorba de galceava ? Au satisfactia asta , o cunosc de atata si atata timp !

Revenind
 

De asemenea, invidia se leaga foarte strans de iubirea de slava. Pentru ca in mod obisnuit invidiem pe ceilalti deoarece sunt slaviti acestia si nu noi. Este foarte semnificativ ca, dupa Sf. Marcul Ascetul, acela care pentru acelasi lucru il lauda pe unul si pe altul il condamna este sigur ca este stapanit de patima vanitatii si a invidiei. Si de multe ori prin laude urmareste sa ascunda invidia care exista in inima lui. Acest pasaj este definitoriu pentru viclenia cu care se manifesta patima invidiei. In oamenii care continuu lauda, probabil se ascunde patima invidiei.

Nu rezisti , iti spun eu , tot trebuie sa mai scri un cuvintel , asa . . . .:106:
Noapte buna , te las de serviciu !http://www.crestinortodox.ro/forum/i...cons/icon7.gif

Cristian , excelent acest citat. da . asa este.

de aceea am spus intr-una din postari mai sus asa:

Daca noi crestinii stim ca Dumnezeu este nesfarsit si harul sau nu se termina niciodata, fiind indeajuns pentru toti oamenii care se pocaiesc si se intorc la El, ce motiv are un crestin sa fie invidios pe alt om daca vede ca acesta primeste daruri prea minunate de la Dumnezeu?
Doar stie ca harul nu se termina si deci nimic mai simplu , ca sa primeasca har trebuie ca el insusi sa fie bun si iubitor de Dumnezeu si oameni si astfel va primi har. Logic si drept este sa gandeasca ca de este invidios harul nu va veni niciodata la el.

Iar raspunsul la aceasta intrebare Cristian este citatul tau.
Da , dorinta de slava desarta a oamenilor ne face sa fim invidiosi.

Si iata ca ne lovim de slava desarta, una din pricinile pentru care devenim invidiosi.

Omul este pe muchie de cutit tot timpul cu slava desarta.

Cea mai buna metoda este sa fugi de ea. Sa cauti sa nu fii laudat, sa cauti sa fi mai bine certat ca mult folos iti aduce.

Off, Cristian, gandul asta cel rau care trebuie tot timpul respins.

Iata ca am scris de bine si nu de rau. Sa nu te mai pripesti, (de parca eu nu ma pripesc.) Na, da iti spun si eu.

Doamne ajută, Mihaela!
Surioară, am ajuns de curînd acasă, am făcut programul de seară cu copiii şi, mulţumit de toate, am zis să dau o mică raită pe forum, să vedem cum s-o mai fi înseninat cerul după oarecare grindină de zilele trecute. Şi când colo... ce-mi văd ochii? Cod galben, roşu, portocaliu de-mi flutură curcubeul prin lentile!...:)
Păi iar ne puserăm pe fulgere?
Uite, dacă ştiam că intervenţia mea, spre a lămuri cum e cu citatul acela (unul din multele foarte folositoare de pe acest topic) va duce la aceleaşi nemulţumiri, ei bine, nu scriam nimic.
Dar n-am ştiut.
Am sperat că vei pune gândul bun, cum tu însăţi frumos ai recomandat şi vei zice - uite, ticălosul vrea să mă ciugulească niţel, i-o părea rău că m-a supărat cu brutalităţile lui, în fine, n-o fi chiar aşa de rău cum pare etc. Dă semne că ţine la mine ca un frate şi face şi el, bietul, ce poate şi cum poate.
Mi-ar fi plăcut să cugeţi aşa, mai degrabă decât altcumva.

În fine, nu vreau să insist, văd că s-a aşezat deja liniştea între voi, slavă Domnului.
Vreau să fac o precizare mai degrabă tehnică, în postarea următoare (că văd că m-am întins deja cam mult aici), numai şi numai de dragul acurateţii. Primeşte-o te rog ca pe o simplă notă informativă, nimic mai mult. În nici un caz ca pe o contrazicere, te rog frumos. O completare, acolo, din partea unui bătrân hârşit în cele rele...:)

Poţi cunoaşte un om după cum se roagă, după cum se poartă, după cum propovăduieşte... Dar foarte bine poţi cunoaşte pe cel binecredincios după cum se ceartă.
Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii." (Evrei 12, 6 şi 11).

http://www.doxologia.ro/puncte-de-ve...arta-sfintilor

Îmi face plăcere să scriu ce va urma, întrucât mi-e dor de meseria mea (în prezent lucrez foarte puţin, sporadic şi cu situaţii mai simple, ca şi consilier). Îţi mulţumesc pentru oportunitatea de a-mi aminti unele detalii.

Mai întâi, aş dori să aşez momentul diagnosticului acolo unde îi este locul: la propriu, în sens strict tehnic (şi uneori clinic, doar uneori!) diagnosticul psihologic şi/sau psihiatric este un moment dintr-un continuum mai cuprinzător.
Deşi termenul face parte din vocabularul medical, diagnosticul sau diagnoza se folosesc în orice domeniu atunci când oamenii urmăresc să afle care e starea momentană a unui sistem evolutiv (deci inclusiv a omului, a unei persoane). Cum stăm în prezent, aşadar, ce tip de situaţie ne caracterizează dinamica vieţii - în sănătate, în educaţie, în sport etc.
Tot mai frecvent în ultimii ani, termenul de diagnostic tinde să fie înlocuit cu cel de evaluare, acesta avînd o conotaţie mai puţin anxiogenă sau critică etc.
Iar diagnosticul/evaluarea conţine nu doar termeni cu încărcătură morbidă ci şi opuşii lor. Un psiholog şcolar care pune diagnosticul "copil supradotat" nu indică neapărat o boală (deşi poate fi pitită pe undeva, în suferinţele ascunse ale elevului) ci, dimpotrivă, o dezvoltare excelentă a elevului. Şi tot diagnostic/evaluare se cheamă, dacă vorbim la propriu şi neutral faţă de conotaţii clinice şi morale etc.

În psihopatologie, problema diagnosticului este extrem de complexă, depinzînd în primul rând de şcolile şi teoriile psihologice şi psihiatrice. Căci una e să gândeşti ca un american, caz în care foloseşti DSM (manual de diagnostic, cum îi spune şi numele), alta ca un european - caz în care folosim alte lucrări de referinţă. Între cele două mari şcoli de psihopatologie/psihiatrie, europeană şi americană, sunt diferenţe majore care constituie subiectul multor analize şi dezbateri, nefiind aici cadrul şi momentul să abordez chestiunea.

Ei bine, un manual de diagnostic face întâi o descriere a câtorva însuşiri (cele esenţiale, respectiv unele caracteristice dar secundare) din tabloul principalelor tulburări psiho-comportamentale. Aceste descrieri, lungi şi minuţioase, însoţite de multe precizări, folosesc ca reper pentru specialist, deşi ultimul cuvânt îl are de obicei experienţa clinică şi flerul etc.

Dar diagnosticul, cum spuneam, vine dintr-un moment premergător şi tinde spre unul viitor.
Înainte se află trecutul persoanei, suferinţa şi solicitarea ajutorului (dacă omul nu e prea bolnav, caz în care nu mai cere ajutor ci e adus de aparţinători sau de instituţiile statului). În lumina acestor date preliminare ne orientăm asupra stării prezente a persoanei, încercînd să-i dăm o oarecare aşezare în contextul tulburărilor omeneşti, ca să ştim cu cine şi cu ce avem de-a face.

În viitor e prognosticul. Cum oare va arăta starea şi comportamentul persoanei în viitor? Uneori prognosticul e rezervat, alteori e optimist în funcţie de mulţi factori. Ne străduim însă, mereu, să ajutăm pe omul suferind să evolueze spre o stare a fiinţei cât mai bună, spre linişte rodnică, om între oameni. După diagnostic urmează aşadar intervenţia/tratamentul, evoluţia (de obicei oscilantă, cu o pantă crescătoare sau descrescătoare) şi, în caz că ne-am confruntat chiar cu o boală, sunt posibile: vindecarea (deplină sau cu sechele), cronicizarea (cu toate complicaţiile ei), moartea.

Ei bine, momentul diagnosticului e cu totul unic şi original. Nimeni nu pune ştampile, decât dacă e prea nepriceput. Există o variabilitate atât de mare în momentul acesta, încât putem spune simplu - câţi oameni atâtea boli, depinzînd şi de terapeut. Un diagnostic e, de fapt, doar o încadrare orientativă şi el însuşi e preliminar, cu ţinere sub observaţie a voluţiei, apoi se poate schimba şi rareori rămâne definitiv.

Uneori nu avem date suficiente. Atunci ne e de folos orice informaţie.
O scrisoare, o carte scrisă de persoana în cauză, un articol, o înregistrare, un document oarecare, o anumită modalitate de exprimare în comportament (oral, gestual, scris) - toate acestea pot furniza indicii extrem de preţioase pentru înţelegerea stării persoanei.
Asta seamănă oarecum cu munca unui detectiv sau a unui arheolog: un indiciu cât de mic te poate orienta (în baza unor cunoştinţe conexe şi a experienţei tale practice cu oameni asemănători), mai ales că terapeuţii moderni iau foarte serios în calcul un indicator foarte preţios - propria reacţie psiho-fizică la contactul cu persoana în cauză. Dacă ai un bun contact cu propriile emoţii (şi o acurateţe în a lucra cu ele) capeţi o oarecare orientare asupra personalităţii celuilalt.

E uneori periculos pentru relaţiile noastre să ne jucăm cu termeni din vocabularul diagnostic. Ne poate aduce o relaţie încordată însă, ce-i drept, dacă interlocutorul are un strop de bunăvoinţă putem avea oarecare câştig de pe urma unei precizări cu caracter tehnic, chiar dacă nu suntem în relaţia medic-pacient. Totul e să nu exagerăm.

În afara cabinetului, termenii de nevrotic, dependenţă, adicţie, nebun, psihotic, paranoic, gelos, maniac, invidios, caracteropat, psihopat etc. sunt deja parte dintr-o cultură prin care oamenii îşi oferă unii altora înţelegerea reciprocă şi dezaprobarea. Uneori termenii se folosesc chiar admirativ ori ca semn de tandreţe. Sau chiar în joacă.
Toată lumea foloseşte astfel de termeni pentru a descrie ceva la un semen, uneori. Nu-i neapărat prilej de ofensă, ci mai degrabă o putem lua ca pe un mod de exprimare a unei poziţii, mod de exprimare care uneori nu e cel mai potrivit. Totul e să nu se exagereze, repet.

Personal prefer să ascult cu atenţie un om care mă etichetează cu un termen diagnostic. Am descoperit că niciodată eticheta interlocutorului nu e fără folos, dacă ştiu şi pot să mă raportez eficient la ea. În definitiv, chiar de oglinda-i strâmbă, e totuşi o oglindă. Şi e o imagine, deci implicit e lumină. Rămâne să procesez cât mai bine informaţia, aşa cum e ea.

În general însă, oamenii se supără când sunt etichetaţi cu termeni psi (exceptînd situaţiile când li se spune că sunt geniali, spontani, afectuoşi, suportivi, creativi şi alţi termeni laudativi).
Ca urmare, puţini fiind cei care se pot bucura de un feedback, oricum ar fi acesta în raport cu stima de sine, se recomandă să fim rezervaţi cu utlizarea de termeni psi capabili să trezească emoţii negative şi tot soiul de resentimente în interlocutor.

Lasa Cezar, stii tu cum e si stiu si eu si stie si Cristian. Ce sa mai dezbatem atata.

In rest fiecare cu pacatele sale, iaca le purtam pana om reusi sa scapam de ele.

Cu lauda, mai da-o incolo, ca nu imi place, nu ma mai lauda, postarea cu pricina nu era o postare prea folositoare.

Completare e nevoie, ca eu am scris scurt, la repezeala despre o particica din ce este invidia si pricinile ei.

Îmi cer scuze pentru acest lung off-topic. Problema însă plutea de mult în aer, făcîndu-se deseori, pe un topic sau altul, referire la folosirea unor termeni cu caracter diagnostic şi altele, aşa încât sper să fiu iertat că am scris destul de mult. Sper că nu doar mult ci şi cu oarecare corectitudine şi cu un folos cât de mic, celor interesaţi.

Marea majoritate a oamenilor astazi sunt bolnavi de invidie si mandrie. Asa sunt educati de mici, din familie, fiindu-le innoculat spiritul de competitie, de a fi cel mai bun, de a fi inaintea celuilalt, de a fi in varf, adulat si laudat. Este invatat sa iasa in evidenta prin ceva si daca nu iese prin inzestrare de la Dumnezeu (o inteligenta nativa, un trup frumos de ex.) atunci inventeaza sau modifica.

Daca privim atent la societate astazi , vom constata ca membrii ei au nevoie de vindecare.
Insa vindecarea nu va veni niciodata din zona lumeasca care tot in ale societatii se scalda.

Pe de alta parte ca sa poata sa se mentina in centrul atentiei, sau in postura de a fii cei mai buni, isi ataca semenii in diverse moduri , de o subtilitate uneori extraordinara. Imaginatia , in acest punct, capata puncte culminante.

Diavolul speculeaza toate acestea si castiga cat mai mult teren. Singura sansa pentru cel ce voieste sa se smulga din aceasta mocirla este Hristos si primul pas ca sa il intalnesti pe Hristos este duhovnicul si ascultarea.

Intr-o societate bolnava de mandrie diagnosticarea ocazionala (adica la anumiti membrii ai ei) sau diletanta, este o greseala imensa. si apoi diagnosticarea venind tot din sanul acelei societati nu are cum sa fie corecta si sa aduca vindecarea. Ca niciodata bolnavul nu va vindeca pe cel bolnav. Trebuie cautat cel sanatos.
Cine este cel sanatos cand boala este atat de extinsa si atat de generala?
Hristos! Cautati pe Hristos si veti fi vindecati!

Ei, Mihaela, dă-mi voie să îţi reamintesc: de multe ori Dumnezeu lucrează prin oameni.
Doctorii, psihologii şi alţii au adus vindecare sau măcar alinare şi folos în deprinderea răbdării multor oameni cu varii suferinţe sufleteşti, maritale, profesionale, sociale etc.
Nu vreau să deschid o nouă polemică dar astăzi nu prea mai e loc pe lume fără niţică vizită la câte un psi. O fac şi feţele bisericeşti, fii liniştită, pentru simplul motiv că în lume se petrec lucruri atât de complexe şi de agresive încât ajutorul psi e deseori inevitabil. A te priva singur de ajutorul psihologului e o dizabilitate aproape la fel de mare ca a refuza Spovedania şi Biserica. Practic rămâi ca un iepure în bătaia puştii. Te mai miri apoi că ustură alicele sau că doare satârul?...
Iar în mijlocul tuturor vindecărilor şi vindecătorilor e Însuşi Hristos, chiar de noi nu sesizăm asta şi tindem să separăm, analitic foarte, inseparabilul.
Pretindem, cred eu, dintr-un clişeu prost deplasat pe lumea îmbolnăvirilor de azi, ca vindecătorul să fie un sfânt, altminteri nu e Mâna lui Dumnezeu acolo. Rău gând, socotesc, întrucât se cunoaşte că Dumnezeu intervine prin cine voieşte şi cum voieşte. Mărturii avem şi în Scriptură, numeroase, ca să nu mai zic câte avem din 2000 de ani de creştinism.
Mulţi nebuni (consideraţi de noi aşa ori pur şi simplu chiar aşa fiind) au adus folos mare semenilor, pentru că Dumnezeu a ales să lucreze prin ei, din raţiuni numai de El ştiute.
Mulţi care nu sunt deloc impecabili, ba dimpotrivă, se dovedesc uneori vitali pentru semeni.
Îţi aminteşti ce spunea Părintele Rafail despre grecul acela mare fumător care vindeca miraculos prin chiliile de pe Athos? Nu ştiu dacă sufletul grecului o nimeri Împărăţia Cerului, dar e limpede că mulţi demoni a scos din semeni, aşa fumăcios cum era.
Una e ca Dumnezeu să facă chiar şi minuni prin tine, alta e să fii miluit cu Împărăţia Cerurilor. Unii au scos demoni şi nu au primit mântuirea. Alţii nu au făcut mai nimic demn de apreciat (dacă folosim criteriile noastre curente privind viaţa virtuoasă) dar Dumnezeu i-a pus în rândul sfinţilor.
Să nu ne pripim cu judecăţile de valoare, aşadar ci să ne grăbim cu smerenie şi înţelepciune să cerem ajutorul potrivit oamenilor potriviţi. Până şi stăpânirile potrivnice, spune Apostolul, să le primim ca de la Dumnezeu, voia Lui fiind în toate, din raţiuni numai de El ştiute. Darmite pe doctorii de trup şi de suflet (psihic)...

Cândva, unul dintre gheronii îndrăgiţi pe Athos şi în lume, a avut de luptat cu ispita de a nu merge la doctor. Refuza, crezînd că prin asta se îndoieşte de harul lui Dumnezeu şi că se reţine de la mucenicie. Şi avea cancer, bietul şi fericitul...În cartea despre viaţa lui (dacă nu mă înşel e vorba de Gheron Paisie? ori de Gheron Iosif... îmi scapă acum), ucenicul arată foarte clar procesul prin care bătrânul s-a smerit, trezit fiind de Dumnezeu şi a acceptat, ulterior, să meargă la doctor, unde a şi fost îngrijit, în ultima perioadă a vieţii, în mod cu totul exemplar. Până la trecerea la Domnul.
Vezi aşadar că multe lucruri aparent de neînţeles se întâmplă în lume. A separa net, tranşant, relaţia de consiliere cu un psi de credinţa în Hristos, a le pune în conflict, e unul din aceste lucruri pe care eu nu le înţeleg, deocamdată...:)

Dar despre ce era discutia initiala? Despre invidie? Sa vedem de ce, cand suntem invidiosi si mai ales sa vedem cum am putea sa nu mai fim? Ce ne genereaza aceasta stare patologica pentru suflet si ce masuri putem lua impotriva ei?

Poate uneori se pune un inceput gresit atunci cand parintii si invatatorii nostrii considera ca un anumit nivel de "invidie" sadit in sufletul nostru cand suntem copii ar putea fii constructiv, ar putea dezvolta spiritul de competitie si autoperfectionarea. Insa cei mari, mai ales cei care au trecut si s-au luptat cu aceasta patima, ar trebui sa stie ca este un teren alunecos, care poate duce in final pana la pierderea stimei de sine.

Cand sufar eu de invidie, ce anume imi genereaza aceste stari? Atunci cand cei din "noua mea familie" vin cu referiri de genul "de ce fratele si sora ta au primit mai multe de la parinti?" astea ma cam lasa rece; paradoxal, ma simt mai bine ca eu nu am primit nimic, sau am primit mai putin, asta mi-ar permite sa fiuindependenta si sa nu fiu indatorata nimanui pe viata (daca ar fii asa, dar din pacate m-ar fii putut determina sa ma arunc in bratele unor persoane care conform fabulei, nu cine te baga in ... iti face rau, ci cine te "scoate din" ...iti face mai mult rau). Si cu toate astea, multumesc lui Dumnezeu, nu am ajuns inca sa-mi pizmuiesc fratii si surorile. Insa din pacate reusesc sa am aceste simtaminte atat de dureroase fata de: colegii care mint si au castig de cauza in fata sefilor si clientilor; femeile care se lauda cu calitatile lor si sunt apreciate de barbati pentru asta, desi chiar daca sunt adevarate aceste calitati, nu vad de ce ar trebui sa se mai laude in fata noastra, a celor care suntem mai putin avantajate; si imi mai starneste manie si invidie atunci cand vad ca persoane apropiate mie nu au incredere in ce le spun eu si prefera sa urmeze sfaturile altora chiar si atunci cand se vede clar ca nu sunt bune. Si asta numai pentru ca am fost candva sincera si mi-am recunoscut neputintele si limitele in fata lor. Nimeni nu poate afirma ca stie si poate face orice, decat un nebun, iar ala care-l crede e mai nebun ca el. Insa de aici si pana la a trage concluzia ca omul care e cinstit si isi recunoaste limitele nu e bun de nimic si nu stie si nu poate nimic...recunosc ca poate a fost si o doza de lasitate din partea mea, pentru ca stiindu-i oameni carcotasi si ingusti la minte (dupa cum ii judecau pe altii) am preferat sa ma eschivez, s-o fac pe "niznaiu". Insa mai e un aspect: cand e totusi vorba de persoane la care tii, sau care ai interesul sa le fie bine, atunci le recomanzi ce stii ca e mai bun, dar nu ce stii tu ca e mai bun pt tine, din pctul tau de vedere, ci ce e stiut, consacrat ca e cel mai bun in domeniu. Dar ce te faci cand nici asta nu-i mai multumeste...macar nu ti se reproseaza ca le-ai recomandat ceva rau, daca ei cred in continuare ca a fost "the best they can get"...inseamna ca problema lor chiar nu are rezolvare...Atata doar ca poate are, si tu o stii, dar pe tine nu te mai crede nimeni...

Nu stiu pana la urma daca sentimentul se poate defini ca invidie, dar va mai descriu o situatie care imi genereaza sentimente negative fata de "aproapele": atunci cand colegii sau superiorii mei puneau un diagnostic si instituiau un tratament, si apoi plecau acasa, sau in weekend, sau in concediu, eu trebuia sa urmez intocmai tratamentul instituit de ei, doar in cazuri extreme as fii putut sa-l schimb. Insa daca nu era bun, nu dadea rezultate, sau era doar incomod, inutil, dureros, etc...nu prea aveam ce face, decat sa ma chinui si eu, si pacientii, si apartinatorii, si bineinteles ca eu trebuia sa le dau explicatii cand nu le convenea: si de ce s-a ajuns la acel diagnostic (chiar si atunci cand nu se 'potrivea" cu simptomele), si de ce trebuie sa ia atatea medicamente, si pt ce sunt si ce fac, si mi-era greu uneori sa ascund faptul ca unele faceau acelasi lucru, altele se bateau cap in cap, sau chiar nu se potriveau cu diagnosticul. Uneori ma mai eschivam la sefi, mai scoteam ce mi se parea inutil, sau inoportun, etc. (unii probabil mi-ar zice ca nu ma compliam "de lene" iar altii ca nu luam masuri, nu luam atitudine nici chiar atunci cand aveam dreptate, "din comoditate"). Bineinteles ca in lipsa mea oricine schimba orice si nu tinea nimeni cont de nimic din ce faceam eu. Cand tratamentele lor duceau la dezastre, era vina bolii care evolua in acest fel; cand cazurile mele evoluau nasol sau imprevizibil...era evident a cui era vina. Desigur, toate reusitele le apartineau lor, si toate esecurile mie sau celorlalti. Uneori nu reuseam sa inteleg rostul pentru care mai angajezi alti oameni pe langa tine daca ai asemenea pareri, insa acum raspunsul mi-e foarte evident. Pana la urma astea nu sunt lucruri pe care ar trebui cineva sa le invidieze, cel mult sa le regrete. Faptul ca ni le aducem aminte si nu le putem ierta, depasi, asta probabil e cu totul alta problema si probabil se defineste altfel, are alt "diagnostic".