Sfantul Grigorie Sinaitul arata ca "cei ce zic sau fac ceva fara smerenie se aseamana celor ce cladesc iarna, sau fara caramizi. Iar pe aceasta prea putini o afla si o cunosc prin cercare si prin cunostinta. Cei ce indruga despre ea cuvinte, sunt asemenea celor ce vor sa masoare adancul fara fund.

Noi insa, ca niste orbi, ajutandu-ne putin, in chip tineresc, si de inchipuire, vom zice despre aceasta mare lumina:
smerenia nu este nici vorbire smerita si nu infatiseaza nici chip de smerenie; cel smerit nu se forteaza sa cugete smerit, nici nu se dispretuieste pe sine smerindu-se, chiar daca acestea sunt prilejuri si chipuri ale smereniei, ca infatisari deosebite ale ei.

Ea este har si dar de sus. Cum zic Parintii, doua sunt semnele smereniei: sa te ai pe tine mai prejos de toti si sa pui in seama lui Dumnezeu ispravile tale" (Capete foarte folositoare in acrostih, c.115, Filocalia VII).

Multi dintre noi credem, in mod gresit, ca in tot ceea ce facem trebuie sa dam dovada de smerenie. In realitate, nu trebuie sa dovedim nimic deoarece smerenia lucrata spre dovedirea ei nu este smerenie. Este, cel mult, o masca a ei, purtata sau nu, in functie de timp, de loc, de starile interioare etc. Prin ea incercam sa ne aratam noua insine si altora cat suntem de "smeriti".

"Inima curata si smerita" trebuie sa o cerem necontenit de la Dumnezeu in rugaciunile noastre pentru a nu cadea cu totul prada mandriei si fatarniciei.

Dumnezeu a lasat in firea omului ca acesta sa lucreze virtutea in chip firesc, aproape fara a constientiza acest lucru, astfel incat el sa nu aiba ochi pentru propriile virtuti, ci numai pentru virtutile celorlalti.

Diavolul insa a inversat aceeasi stare in cazul pacatelor noastre. De aceea, se intampla sa savarsim nu virtuti, ci pacate, fara a fi constienti de acest lucru, de aceea, nu mai avem ochi pentru pacatele noastre, ci doar pentru cele ale semenilor.

"Cu adevarat mare este smerita cugetare - spune Avva Dorotei - si fiecare dintre sfinti a calatorit cu ea si prin osteneala a scurtat calatoria. Caci zice: vezi smerenia mea si osteneala mea si iarta toate pacatele mele (Ps. 28,12); si: M-am smerit si m-a mantuit pe mine Domnul (Ps. 114,6). Caci chiar si numai smerenia singura poate sa ne duca in Imparatia cerurilor, cum a spus Avva Ioan.

Sa ne smerim si noi putin si ne vom mantui. Si chiar daca nu putem sa ne ostenim, din pricina neputintei, sa ne sarguim a ne smeri. Si cred in mila lui Dumnezeu, ca pentru acel putin facut cu smerenie, ne vom afla si noi in locul sfintilor acelora care s-au ostenit si au slujit mult lui Dumnezeu. Da, suntem slabi si nu putem sa ne ostenim. Dar nu putem sa ne smerim?" (Diferite invataturi lasate ucenicilor sai, cap. III - Despre smerita cugetare, in Filocalia IX)

"Smerita cugetare, patrunzand in adancurile sufletului si cazand ca un bolovan greu intr-insul, il apasa si il frange cu atata putere, incat ii stoarce toata taria intr-un parau neretinut de lacrimi; iar mintea i-o curata de toata intinaciunea gandurilor, facand-o sa ajunga la vederea lui Dumnezeu, ca Isaia, si sub lucrarea Lui. Caci zice Isaia: Vai mie, ca sunt pierdut. Caci om fiind si avand buze spurcate, locuiesc in mijlocul unui popor cu buze necurate. Si am vazut pe Domnul Savaot cu ochii mei" - Isaia 6,5 (Cuviosul Nichita Stithatul, Suta a doua a capetelor naturale, despre curatia mintii, c.26, in Filocalia VI).

Pornind de la aceste cuvinte, Parintele Staniloae subliniaza ca "lacrimile sunt semnul ca sufletul si-a inmuiat invartosarea inchisorii in sine, ca s-a eliberat de sine, ca s-a deschis Duhului dumnezeiesc. Relatia intima cu alta persoana, dar mai ales cu Dumnezeu, se manifesta intr-o stare de simtire, opusa rigiditatii. Acum e simtit Dumnezeu.
Smerenia e simtita intr-adevar ca un bolovan greu, care apasandu-i nevoitorului propria fiinta, ii inmoaie taria invartosata, prefacand-o in siroaie de lacrimi. Numai asa sufletul se deschide lui Dumnezeu" (nota 431).

Sf. Isaac Sirul spune că “Smerita cugetare nu sta in hainele ponosite, nici in vorbire domola, nici in privirea catre pamant ci in ceea ce cugeti tu despre tine insuti inaintea Lui Dumnezeu”

Parintele Arsenie Papacioc vorbea despre faptul ca fiecare om are aceasta legatura tainica si personala cu Dumnezeu, iar acest lucru este mai mult sau mai putin posibil pentru fiecare in parte.(depinde si de om)

Fiecare om este o mare si minunata taina pe pamant, o taina neinteleasa nici pana in zilele noastre. Asa ca oricat am incerca nu vom putea sa cunoastem noi planul lui Dumnezeu cu fiecare om in parte.

Foarte frumos spune si Parintele Rafail Noica: "“Fiecare om este o altă mîntuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodată în istorie şi în toată creaţia, şi niciodată nu va mai fi. Şi asta are de-a face cu măreţia fiecărui om. Şi deci fiecare este o cu totul altă cale decat oricare alt om, dintru nefiinţă întru fiinţă. Se aseamănă căile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice.”

Am auzit intr-o predica a unui parinte o definitie a smereniei care m-a ajutat sa inteleg la modul concret ce este aceasta: a fi smerit inseamna a fi tu insuti, fara sa incerci sa pari ceea ce nu esti. Un om smerit este un om in care te odihnesti, lipsit de falsitate, un om iubitor al pacii. Staretul Ioan de la Valaam spunea: Harul ne este dat ca raspuns al smerenie si nu al ascezei. Cu cat omul se smereste mai mult, cu atat harul il viziteaza mai des.

Nu suntem smeriti pentru ca nu ne comparam cu Dumnezeu. Ori de cate ori apare in noi gandul mandriei - ca am savarsit o fapta buna, ca am spus un cuvant de folos ..., sa ne gandim ca aceste lucruri nu ar fi fost posibile fara ajutorul lui Dumnezeu si ca ele sunt prea putine fata de cat de multe daruri revarsa Dumnezeu peste noi.

Amin. Concluzie la care trebuie sa meditam cu totii. Domnul sa te binecuvintaze, Costel.

Extraordinare cuvinte !
 

Multumim, Ekaterina, pentru ca stii sa alegi si sa ne impartasesti si noua din cele ce Dumnezeu ti-a dat spre cunoastere si intelegere.

Smerenie vs umilinţă
 

Voi simţiţi neovia să faceţi distincţia între aceşti termeni/ aceste stări?

Am avut discuţii cu prieteni/ cunoscuţi care subliniază faptul că nu acceptă umilinţa, dar nu văd prin asta o lipsă de smerenie.

Nu cred că e cazul să căutăm cu lumânarea umilinţa/ umilirea de către cei din jur, dar dacă, subit, ne simţim umiliţi de o atitudine de-a lor, asta ar fi un semn că am fost atacaţi în orgoliul propriu. Când sunt bucuroasă în sinea mea şi ştiu drumul pe care trebuie să merg (pe termen scurt, cel puţin), nu sunt aşa uşor influenţată de "atacurile" răutăcioase ale celor din jur. Doar mai am o temă de meditaţie: dacă mă deranjează ceva, care e adevărata problemă?

Umilinţa cred că afectează demnitatea, nu orgoliul. Te umileşti atunci când faci ceva nedemn - de un om sau de un creştin, de exemplu - fiind, sau nu, forţat de împrejurări. Sau eşti umilit când eşti batjocorit de cineva, cum au fost trataţi mulţi prin închisori.

Vă mulţumesc pentru răspuns! Totuşi sunt multe exemple de oameni care, chinuiţi şi umiliţi fiind în închisori, au avut puterea să-i ierte pe torţionari, nu? Şi şi-au acceptat crucea...

De-aia mi-a sunat mie puţin a mândrie afirmaţia: "Eu nu accept umilinţa!". Cred că lucrurile sunt mai nuanţate... Dacă "viaţa" te pune într-o situaţie umilitoare, ce faci?

Situatiile umilitoare pe care ni le ofera viata pot fi valorificate duhovniceste daca Dumnezeu ne da tarie in momentul respectiv. Insusi Iisus se solidarizeaza cu aceia care sufera umilinte pe plan fizic sau sunt raniti in orgoliul lor, caci si El a suferit din partea celor rai pentru a face posibila mantuirea noastra.Unica nadejde a unui om aflat intr-o astfel de situatie este Dumnezeu.

Exista sfinti care in inchisoare, in ciuda umilintelor de tot felul, s-au facut partasi la fericirea divina. Astfel, au gasit smerenia inaltatoare, prin care ei recunosteau cu cea mai mare sinceritate ca sunt nimic fara Hristos. Insa nu au acceptat sa fie reeducati in spiritul materialismului stiintific, in ciuda faptului ca erau umiliti. Daca nu i-ar fi iertat pe tortionari, nu s-ar fi facut partasi la fericirea divina. Exista o motivatie superioara pentru care iertam.

La fel ca medicamentul de mare pret, iertarea presupune cercetarea minutioasa a situatiei, caci nu oricand este recomandata, ci numai cand suntem afectati noi insine. Daca ne este afectata credinta, atunci iertarea si smerenia sunt dovezi de lasitate.

E foarte important sa putem ierta pe cei care ne fac cel mai mare rau mai ales cand nu avem cum sa luptam impotriva raului sau pur si simplu nu dorim acest lucru. ,,Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac!" - se ruga Mantuitorul pentru rastignitorii Sai. ,,Razbunarea este a Mea." - se spune in Noul Testament.

Scrisoarea Sfântului Ioan Gură de Aur trimisă din exil către episcopul Chiriac, aflat şi el în exil (I)

Pozitia celor umiliti din inchisori
 

Cum putem lupta împotriva mândriei?

- Nu poti, decât dacă te smeresti. Adică ti-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai si obrazul celălalt. Acum nu-i usor să dai si obrazul celălalt, dar este posibil. Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu plăcere, cu bucurie. Pentru că ar fi suferit, dacă se putea, chiar pentru Hristos. Bucuria suferintelor noastre din închisori si din lanturi era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânti, care primeam lovituri. Au fost înfrânti cei care ne-au lovit. - par. Papacioc.

http://www.sfaturiortodoxe.ro/prarsenie_smerenie.htm

Despre smerenie M-a întrebat un bătrân odată: "Părinte Paisie, dar ce-i aceea mândrie, părinte, cum vine?" (El umbla iarna cu capul gol si descult, prin zăpadă.) "Frate Gheorghe, mândria este atunci când ai să socotesti că tu esti ceva mai mult decât altul, că esti mai bun, mai frumos ca altul..." "Săracu' de mine, părinte Paisie, eu să am ceva bun? Dar ce am eu bun?" A stat opt ani cu mine... Părintele Ghenadie Avătămănitei. Nu vedea nici el, săracul, ca si mine...
Iaca, asta e mândria: când te socotesti că stii mai mult decât altul, că poti ceva mai bine decât altul. Asta e mândria. Si e foarte periculoasă, că nu-i place lui Dumnezeu mândria asta. Că dacă socotesti că stii mai mult, că poti mai mult, că faci mai mult, să nu pătesti ca acela care socotea că face, că drege, că posteste, iar cel de lângă usă plângea si îsi bătea pieptul că nu are nimic bun. Si a câstigat mai mult decât acela care socotea că are ceva de la el însusi - Vamesul si Fariseul...
Că Mântuitorul a zis: "Când veti împlini vreo poruncă, să spuneti asa: "Rob netrebnic sunt eu, si n-am făcut decât ceea ce eram dator a face".
De câte ori te mânii, mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Când te mânii, acolo e duhul răzvrătirii, duhul mândriei, duhul slavei desarte, să stii. El te îndeamnă să nu te smeresti - "Ce, eu sunt chiar atâta de lepădat?!"
Că vezi, eu pot să zic asa, singur: "Măi oameni buni, da' păcătos mai sunt, da' prost mai sunt, da' rău mai sunt, măi"... Dar ia să mă facă altul prost si urât, să vezi cum mă umflu si mă mânii asupra lui - "Ce te interesează? Ce te ocupi de mine? Ce cutare...?" Ei, apoi asta-i smerenie? Atunci când altul te ocărăste si te smereste fără voia ta, atunci să vezi dacă poti zice: "Asa mi-a trebuit, asa trebuie, Dumnezeu i-a poruncit să facă asa, pentru că si eu am ocărât pe altul". Asta-i smerenia cea adevărată, nu când zic eu că-s prost. Când te ocărăste celălalt, atunci să faci dovada că esti smerit, atunci să spui iute: "Dumnezeu îi porunceste să mă ocărască". Când îti ia cineva lucrul cu sila: "Dumnezeu îi porunceste să mi-l ia, pentru că si eu am luat de la altul..." Când te mută cineva cu de-a sila, de ici-colo: "Dumnezeu îmi schimbă locul, ca să-mi schimb eu năravul si obiceiul..." Asta ar fi smerenia cea adevărată. Dacă-ti cere cineva haina, dă-i si cămasa. Dacă te loveste peste partea dreaptă, întoarce-i si partea cealaltă. Apoi vezi: poti face treaba asta? Că noi trebuie să urmăm după porunca lui Hristos. Dar noi... Dacă îti dă cineva una peste fată, tu îi dai patru înapoi - îi întorci împătrit. Asadar, noi nu urmăm porunca lui Hristos.
Când eram si eu mai tânăr, mă punea staretul la încercare. Odată m-a scos afară din biserică. Eu cântam la strană si cântam si eu în felul meu, "Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă", si mi se părea că tare cânt frumos, si mă mândream în inima mea. Si o dată intră staretul si, când mă aude, îmi dă un ghiont si - afară! "Iesi afară, măgarule, ce ragi asa?" Mie mi se părea că eu cânt tare frumos si, când colo, uite asa am pătit. Si mă gândesc si acum: săraca mândrie, cum se agată ea de toate tiviturile.
M-am pomenit odată aici cu un om tânăr. Era el asa, cam delicat, venea de la Bucuresti - si m-a întrebat: "Dumneata esti părintele Paisie?" Si i-am răspuns asa: "D'apoi ar mai fi si altii, n-oi fi numai eu". Dar el a zis: "Am auzit de dumneata si am venit să te văd". Si atunci i-am zis eu cuvântul acesta:
Să nu crezi tot ce auzi
Să nu faci tot ce poti
Să nu spui tot ce stii
Să nu dai tot ce ai.
Vai de acel om căruia îi va prisosi mai mult lauda decât viata si faptele.
Din dragoste izvorăste smerenia. Că dacă iubesti pe cineva, nu-l ocărăsti, că se scârbeste; nu-l superi, că tânjeste. Că dacă apuci să superi pe cineva, săracu', nici nu poate mânca, nici nu se poate ruga, nici nu poate dormi. Asadar, faci în toate chipurile să nu superi pe nimeni. Dar nu se poate să nu superi chiar pe nimeni; poate fără să-ti dai seama spui un cuvânt mai tulburător. Dar cum te-ai întâlnit cu cel pe care l-ai supărat, îndată fă-i plecăciune: "Iartă-mă, dragul meu, că te-am supărat". Si când ai zis "iartă-mă", a iesit deodată toată supărarea, s-a spart totul, n-a mai rămas nimic. Si când se uită diavolul într-acolo, vede că a rămas păcălit... nu mai rămâne nimica scris.
Nici prin cap să nu-ti treacă să placi oamenilor... Să fii mai necinstit de oameni, asta da. Si ce dacă spune lumea că ai păcate? Ce, nu ai? Trebuie să răbdăm ocările, tată, pentru că asa ne-a lăudat Mântuitorul Hristos: "Fericiti veti fi când vă vor ocărî si vă vor prigoni si vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mintind pentru Mine". Trebuie să răbdăm toate, cu smerenie, tată; să răbdăm cu smerenie pentru dragostea lui Hristos. Doar vom câstiga si noi - nu tot raiul, ci numai un coltisor, cât de mic.
Ti se pare grea smerenia, tată... Dar încearcă întâi si vezi dacă poti ridica piatra, si după aceea spune "nu pot". Smerenia inimii izvorăste din dragostea cea pentru Dumnezeu, tătucă.






http://www.schituldarvari.ro/index.p...vatatura&id=77

Smerenia - temelia rugaciunii adevarate
http://www.basilica.ro/stiri/ismeren...atei_6494.html

Putin spus, dar foarte bun. Iata un cuvant athonit despre lupta pentru desavarsire.

"Lupta-te cu mandria, fara sa deznadazduiesti dupa fiecare cadere, si restul pacatelor nu se vor mai apropia de tine! Dobandeste smerenia si toate virtutile sadite de Creator in sufletul tau, vor inflori ca iarba dupa seceta! Din lupta neincetata cu mandria se naste trezvia mintii, iar alta ispita nu-si mai gaseste loc. Precum un barbat care este angrenat intr-o lupta crancena, nici o cearta marunta nu-l vor mai interesa, precum un flacau sau o fata indragostita, care nu mai cauta spre altcineva, la fel palesc ispitele poftei in fata mintii ce se lupta neincetat cu mandria. Pana si in somn, si in vis mintea nevoitorului ajunge sa continue aceasta lupta, dupa cativa ani de lupta in timpul zilei. Lupta zic... ca biruinta va fi cand vom sedea de-a dreapta Tatalui." (un monah pe care l-am cunoscut in Athos)

Si foarte valabil , ramane citatul tau care te-a marcat atat de mult :"Sa ne ridicam din ignoranta si sa fim recunoscatori, caci daca nu am invatat astazi multe, macar am invatat putine, iar daca nu am invatat nici putine, macar nu ne-am inbolnavit, iar daca ne-am inbolnavit, macar nu am murit! Deci sa fim recunoscatori!"

”…. Socotesc ca precum mandria este mai mare decat toate patimile, incat a putut de a surpat pe unii si din cer, asa si smerita cugetare este mai mare decat faptele bune, pentru ca poate sa scoata pe om din insusi adancurile iadului, macar de ar fi pacatos ca un, drac. Pentru aceea Domnul mai inainte de toti fericeste pe cei saraci cu duhul”.

Pateric p. 129.-

Ca sa ajungi la smerenie trebuie sa te biruiesti pe tine ca om
 

"Smerenia este si un dar de la Dumnezeu. Ea se dobandeste cu multa osteneala. Trebuie sa te supraveghezi, sa te stapanesti, pentru ca smerenia este dusmanul mandriei. Si pentru ca omul este plin de mandrie, aceasta apare in orice imprejurare, oricat de fina ar fi starea.

Ca sa ajungi smerit trebuie sa te straduiesti mereu. Smerenia este o virtute dumnezeiassca dar, ca si in cazul dragostei, este nevoie si de harul lui Dumnezeu. Nici dragostea nu se poate dobandi usor. Dragostea este Dumnezeu. Dragostea este sfintenie. Dragostea nu se poate dobandi decat cu ajutorul lui Dumnezeu.

Si smerenia si dragostea sunt roadele pocaintei si ale meditatiei asupra realitatilor duhovnicesti care sunt in mijlocul nostru. Smerenia este o mare virtute dumnezeiasca si total diferita de cealalta mare forta din lume, mandria. De o parte este smerenia care este Dumnezeu, iar de cealalta este diavolul care este mandria intruchipata. Ca sa ajungi smerit trebuie sa ajungi sa fii de partea lui Dumnezeu cu adevarat. Il simti pe un om cand face pe smeritul, fara sa fie.

Ca sa ajungi la smerenie trebuie sa te biruiesti pe tine ca om, sa-ti dai seama ca esti neputincios, cu adevarat. Tot ceea ce faci, vine de la Dumnezeu care ne inspira, ne trimite ganduri, sau de la cel care ii este rival si pe care ti l-ai insusit si il porti cu tine, adica diavolul. Este foarte greu sa gasesti un om smerit cu adevarat.

Invatati-va de la Mine, ca eu sunt bland si smerit cu inima, spune Mantuitorul, si veti afla odihna sufletelor voastre. Invatati-va de la Mine – Dumnezeu este izvorul smereniei, al bunatatii si al dragostei…

Cineva spunea ca, daca timp de doi-trei ani de zile s-ar strange de pe piata toate cartile care vorbesc despre Dumnezeu si s-ar lasa numai celelalte carti, lumea ar intra intr-un fel de foame pentru lucruri serioase, adevarate, esentiale. S-ar satura de usuratate, de fals, de lipsa de esenta.

Omul nu poate trai in minciuna prea mult si cauta adevar, cauta lucru pretios, lucru serios. In tot ceea ce este adevarat, omul il vede si pe Dumnezeu, o fateta a acestui izvor al adevarului – caci Dumnezeu este si Adevarul." (Parintele Sofian Boghiu)

bucuria de a primi o palma ... dacă este sinceră ar putea fi chiar sfinţenie nu doar virtute.
dar dacă şi pe asta o facem cu mândrie ... uau, am primit o palmă şi m-am bucurat. ce smerit sunt ...

Smerenia adevarata, fara fluctuatii de evaluare, apare la convergenta a doi factori mentali maturi:

- factorul intelepciune: atunci cand mintea intelege natura non-inerenta a agresorului (mintii si intentiei sale), a actiunii agresive propriu-zise, a mintii si trupului propriu

- factorul extaz - "extazul celui mult-indragostit" - : atunci cand mintea lumineaza neincetat, cu o dragoste puternica in toate directiile

Smerenia este concentrarea tuturor virtuţilor.
 

"Smerenia este un har fără nume al sufletului. Ea e opusul mândriei, care e cea mai rezistentă dintre patimi. Şi precum mândria ne înalţă în aparenţă, dar în realitate ne coboară până în adâncul iadului, fiind cel mai cumplit rău, aşa smerenia, coborându-ne în aparenţă, ne înalţă pe cea mai înaltă treaptă, avându-şi ca virtute locul imediat înaintea nepătimirii şi iubirii.

Dacă mândria ca egoism este izvorul tuturor patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtuţilor. Dacă mândria sfâşie firea omenească în tot atâtea bucăţi în câţi inşi subzistă, smerenia o readună. Dacă mândria deformează judecata şi întunecă contemplarea dreaptă a realităţii, smerenia restabileşte vederea justă a lucrurilor. Fiecare virtute echivalează cu un spor de voinţă. Dar acest spor de voinţă se întemeiază pe un spor de cunoaştere, pe un spor de vedere justă a lucrurilor, cum spun Sfinţii Părinţi.

Smerenia este conştiinţa şi trăirea supremă a infinităţii divine şi a micimii proprii. Ea este, totodată, conştiinţa că infinitatea divină străbate prin toate şi prin toţi cei din jurul nostru. De aceea am spus că ea este un uriaş spor de cunoaştere. Omul smerit se pleacă înaintea semenului ca înaintea lui Dumnezeu. Dacă mândria acoperă pentru ochii noştri infinitul realităţii lui Dumnezeu, smerenia îl descoperă.

De aceea, orice am face, cât timp ne lipseşte smerenia, cât timp e o urmă de mândrie în noi, n-avem fiorul atingerii cu Dumnezeu şi nici conştiinţa adâncirii noastre în Dumnezeu şi nu-i facem nici pe alţii să o simtă. Unde lipseşte smerenia, e superficialitate, e platitudine, e orizont închis, e sărmana înfumurare care trezeşte zâmbetul de milă. În adâncurile indefinite şi pline de taină, în Dumnezeu, trăieşte numai cel smerit." (Parintele Dumitru Staniloae)

„Smerenia e opusul obrăzniciei grosolane”

Căci smerenia e opusul obrăzniciei grosolane, care pe toate le murdăreşte, care n-are respect de nimic, pentru că nu înţelege nimic din realitate, pentru că nu vede în nimic prezenţa lui Dumnezeu.
Smerenia susţine o sensibilitate delicată în om chiar faţă de fiinţa lui proprie, chiar faţă de trup, ştiind că chiar acesta e un organ plin de taine dat omului de Dumnezeu pentru a-i fi un mediu de manifestarea a sentimentelor curate şi a a faptelor bune ale sufletului. Căci smerenia e opusul obrăzniciei grosolane, care pe toate le murdăreşte, care n-are respect de nimic, pentru că nu înţelege nimic din realitate, pentru că nu vede în nimic prezenţa lui Dumnezeu.
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 449 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 449)

Plângerea Sfântului Siluan:

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl caut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.
Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.

*

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi.
Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a păcătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.
Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după Dumnezeu.

Sursa:

http://www.razbointrucuvant.ro/2013/...io/#more-68869

“Nesfintii sfinti”: Schiegumenul Melchisedec, calugarul-tamplar inviat din morti. TOTUL SE REZOLVA NUMAI PRIN SMERENIE!

,,Acest adevarat staret si schiegumen, mare ascet si nevoitor cu viata sfanta, statea in picioare in fata mea si plangea cu durere sincera, crezand intr-adevar ca el era cel mai rau si mai pacatos om de pe pamant! Iar eu, cu fiecare clipa care trecea intelegeam din ce in ce mai limpede si eram din ce in ce mai bucuros ca nenumaratele mele probleme, luate laolalta, nu insemnau absolut nimic! Si mai mult decat atat, stand acolo, am simtit cum acele probleme au disparut fara urma din sufletul meu. Sa mai intreb ceva sau sa-i cer ajutor staretului nu mai era nevoie. Facuse pentru mine tot ce putuse. M-am inchinat lui cu recunostinta si am plecat.

Tot ce este in lume, fie simplu, fie complicat, de la micile probleme omenesti, pana la aflarea caii imparatesti care duce catre Dumnezeu, toate tainele acestui veac si ale celui viitor, totul se rezolva numai prin nepatrunsa, minunata si puternica smerenie. Chiar daca nu intelegem dreptatea si sensul ei, chiar de suntem incapabili sa dobandim aceasta tainica si atotputernica virtute, ea ni se descopera in chip smerit prin acei oameni minunati care o pot dobandi”.
Sursa
http://www.razbointrucuvant.ro/2013/...a-rezolva-tot/

Putem spune "Eu sunt cel mai rau" sau "Eu sunt cel mai pacatos" fara sa judecam aproapele?

Daca eu sunt cel mai pacatos, inseamna ca exista cel putin un om pe care il consider pacatos - cel (sau cei) fata de care ma raportez.

A considera ca altul sau altii sunt pacatosi nu este judecarea aproapelui?

Ne raportam la Iisus in primul rand. Comparativ cu El, noi toti avem pacate, ca doar Iisus nu S-a rastignit pentru drepti, ci pentru pacatosi. Nu am voie nici sa accept ispita de a pune pe cineva pe picior de egalitate cu Iisus! Nici macar pe papa!

Cand cineva imi greseste, trebuie sa admit ca si el se confrunta cu aceleasi ispite ca si mine, a cazut intre talharii patimilor. Dar in ochii mei, pacatele mele sunt cele mai mari pentru ca acelea imi innegresc haina botezului meu, nu pacatele altuia. Daca ma intereseaza pacatele altuia, iar cu ale mele sunt ingaduitor, atunci judec eu in locul lui Dumnezeu. N-am voie sa fac asta. Eu asa am inteles.