Dar daca au facut-o totusi asta nu inseamna ca trebuie sa se complaca intr-o situatie care nu face bine nici unuia din familie.

exact! greseli si alegeri gresite facem cu totii, asta nu inseamna ca nu pot fi reparate.:)

Da, cam asta ar trebui spus tinerelor care vor sa se casatoreasca. Sa se gandeasca bine inainte pe cine aleg.
Sigur, casatoria contine intotdeauna si o parte de risc. Nu poti sti cum se va schimba sau cum este de fapt celalalt in situatii de criza - boala, saracie, moarte, etc. Dar in masura in care putem sa ne dam seama dinainte, este bine sa nu alegem un om numai de dragul de a ne sacrifica pentru el dupa aia, ca sa devenim cat mai bune crestine ;-)
Nu e bine sa il ispitim pe Dumnezeu.
Dar repet, probabil ca am inteles eu gresit si nu asta a vrut sa spuna Anna.
Discutiile in contradictoriu ne fac adesea sa spunem sau sa implicam lucruri extreme, neuantate, pe care nu vrem de fapt sa le spunem sau implicam.

dupa mine, rostul vietii nu este suferinta ci capacitatea de a ajunge sa traiesti fericit, in armonie cu Dumnezeu si cu semenii. Suferinta este lasata pentru a invata ceva din ea si atat.

Sa o asteptam pe Anna sa clarifice lucrurile. Eu nu am inteles ca Anna a zis ca femeia trebuie sa se sacrifice si barbatul sa leneveasca comod, asteptand sa fie slujit... Din mesajele ei, eu am inteles ca fiecare trebuie sa se jertfeasca (cum zici si tu si majoritatea de e forum), dar Anna a mai atras atentia la un lucru esential, de care majoritatea uitam: fiecare sa fie atent la el, la jertfa pe care o are el de facut, asta conteaza pentru mantuire, nu ceea ce are de facut, de jertfit celalalt.

Parerea mea despre purtatul crucii in casnicie: a-ti duce crucea, inseamna a-ti duce crucea... adica totul, dar neaparat sub indrumarea duhovnicului si cu multa rugaciune. Exista situatii in care separarea de celalat intra in aceasta cruce, cum este, spre exemplu, cazul maltratarii, violarii copiiilor, supunerea la perversiuni... Acestea sunt situatii limita si totusi rare, fata de imensitatea numarului de divorturi. In cazuri limita, a te separa de celalat, a nu mai coabita cu el poate fi o solutie, chiar singura solutie de supravietuire, dar asta nu inseamna "a-i da drumul de mana", a nu mai fi legat de el... In suflet si in rugaciune tot trebuie sa-l porti, pentru ca, rau cum e, e al tau...

As vrea sa dau un raspuns si problemei adusa in discutie de initiatoarea topicului.
Eu cred ca feminismul este o reactie la anormalitatea cu care a fost privita femeia de-a lungul timpului. Un exemplu de astfel de gandire avem in primul raspuns: Din fericire, stim ca acesta este un mod eronat de a privi femeia si, ca sa anulam raspunsul eronat al erorii, este suficient sa anulam eroarea. Iata cum:

Cristina a inteles f bine mesajul meu, multumesc pentru clarificari. :).

Fiecare sot ar trebui sa se jertfeasca, desigur..

Dar consider ca este foarte foarte gresit sa cautam scuze pt purtarea noastra in ceea ce face cel de langa noi.
Este o ispita.. nu vede nimeni asta? Este o ispita sa crezi ca daca cel de langa tine nu se comporta ca un crestin, tu ai dreptul sa te abati de la indatoriri familiale. Nu ma refer la cazuri extreme - dar si acelea trebuie dezbatute cu duhovnicul.
Nu am gasit nicaieri sa scrie ca femeia trebuie sa se supuna "daca".. (daca el este atent, afectuos, duce gunoiul si spala copiii). Exista limite ale ascultarii, dar acelea sunt trasate tot de credinta, nu de bunul plac (ex. ascultarea poruncilor lui Hristos sunt mai presus de ascultarea de sot, desigur).
Trebuie sa privim in primul rand catre noi cu ochiul critic.. si catre ceilalti cu dragoste. Nu invers.
Casatoria este o cruce, da. Trebuie sa o purtam. Macar sa incercam sa o purtam inainte de a ne plange ca este grea! Multi o leapada fara a incerca macar sa o poarte! Nu mi se pare firesc. Nu este chiar atat de grea, ca o purtam cu Hristos, nu singuri.
Viata mea nu este exemplu pentru altii, nu stiu cum s-a ajuns la discutarea ei. :). Ba inca sunt contramodel.. da, nu sunt un model pt ca inca sunt crestina mai mult cu numele. Model sunt sfintele crestine casatorite.

Spuneti ca eu caut suferinta.. Nu este adevarat!
Incerc doar sa fiu realista. De aceea am dat date statistice. Majoritatea oamenilor pe aceasta planeta sufera. Si nu putin, nu din umiliri si lipsa de respect. Oamenii mor de foame, din boli, din abuzuri, avorturi..
Si eu sa am pretentia ca merit sa fiu fericita? De ce? Cu ce sunt mai speciala decat restul? Cu ce sunt mai buna decat copilasii care mor de foame prin nu's ce colt de lume.. ca sa cred ca merit ceva? Mi s-au dat foarte multe cu un singur scop: sa-mi lucrez mantuirea! Mie si familiei mele.
(nu vreau sa par ipocrita.. nu sunt o nefericita. Dar cred ca trebuie sa fim recunoscatori pt toate.. bune SI RELE ca in folosul nostru sunt date. Dumnezeu nu este un sadic. Daca noi suntem invatati sa cautam fericirea cu orice pret aici, sa credem ca o meritam, sau ca am merita ceva, orice.. vom plange dincolo).

Si totusi, si poate aici vorbeste occidentul din mine, fericirea este un tel absolut legitim al oricarei persoane. Hristos este fericire, scopul suprem al crestinului, mantuirea, este fericirea...cerul este plin de fericiti ("Fericiti cei saraci cu duhul..., etc."), pamantul este plin de fericiti (cei care suntem sanatosi, avem familie, avem un trai decent -- asta este fericire, chiar daca unii nu isi dau seama). Eu cred ca daca esti fericit, atitudinea normala nu este sa te simti vinovat (gen "cu ce sunt eu mai bun ca sa imi fie mai bien decat acelor oameni care mor de foame, sunt in inchisoare, etc), ci sa multumesti lui Dumnezeu pentru bunatatile pe care ti le-a dat, pe cat esti de nevrednic de ele, sa te bucuri de ele (Dumnezeu nu cred ca iti da o viata frumoasa si interesanta ca sa te porti de parca ai fi in doliu continuu, nu?), si sa te rogi pentru cei care nu au parte de ele, sau chiar sa faci ceva pentru cei mai putin fericiti decat tine.

Sa stii Anna, ca totusi transmiti o impresie destul de deprimanta despre casatorie...cel putin pentru cineva necasatorit. :)

Pai fericirea este una singura: Viata intru Hristos.
(adica orice alta "fericire" este inselatoare si imbinata cu amarul).
Nu promovez sentimentul de vina, asta este interpretarea ta.
Am vina, desigur, de a nu valoriza talantii primiti! Ai primit ceva? Pai aceia sunt talanti..
Deci nu vinovata ca am primit ceva, ci vinovata ca nu traiesc crestineste, vinovata ca iubesc lumea mai mult decat pe Dumnezeu etc.

Nu am aceasta intentie :)). Marita-te si fa copii. E bine.
O sa fiu un pic off topic.. am citit o carte in care scria ca trebuie sa descoperi ce considera cel de langa tine dovada de iubire. Ca fiecare are "indicatori" pentru asta..
De ex. eu pot considera un gest frumos sa-mi cumpere branza mea preferata (cand el uraste branza, sa zicem). Asta inseamna ca este atent la ceea ce-mi place mie, chiar daca avem gusturi f diferite si el este nepriceput la cumparaturi. El poate considera ca un cadou scump (si nefolositor) este un gest frumos.. Avem deja o problema daca nu stim sa interpretam corect ce face celalalt.

Unii oameni vor contact fizic. Altii vor sa fie ascultati si apreciati. Altii chiar vor confort material si cadouri.. Fiecare barbat (si femeie) are alta idee despre ce inseamna a arata iubirea.
Din pacate media ofera modele limitate ale relatiilor dintre sexe. Si disfunctionale, parerea mea. Mie nu-mi este deloc greu sa fac aia si aia in casa.. chiar ma amuza pe undeva ca lucruri atat de simple fac o mare diferenta.
Desigur exista si lucruri pentru care o femeie trebuie sa ia atitudine: cum ar fi cele ce tin de educarea corecta a copiilor.
Dar pentru caratul gunoiului, spalatul hainelor si o ciorba acolo.. chiar nu merita sa te superi.

Eu am scris ce am inteles eu din ceea ce ai scris tu. Posibil ca nu am inteles bine.
Mie mi se pare ca duci o viata destul de angajata crestineste. Cred ca te cam auto-flagelezi.

Intotdeauna am avut impresia, si imi place sa cred, ca oamenii cu adevarat credinciosi sunt fericiti, sau cel putin emana fericire. Cu tot cu problemele care sunt in lume si pacatele care le fac, fiindca pana la urma, Hristos a inviat, nu-i asa, si noi suntem crestini...deci avem motive de bucurie care trancend micimea si nedesarvarsirea noastra. Nu ma prea atrage crestinismul care e ancorat intr-un tragism continuu.

Da, Noesisa, oamenii credinciosi sunt mai senini deoarece sunt desprinsi de aceasta lume si ancorati intr-o alta realitate.
Dar cred ca eu nu sunt "destul de crestina".
Nu sunt deprimata, trista.. ce mai presupuneti din postarile mele. Ci doar nemultumita de nivelul meu de traire crestina, ceea ce este cu totul altceva. (Si nu de la viata familiala mi se trage.)
Si in viata reala sunt un om senin si cu simtul umorului, ca altfel nu as putea face fata rolului de mama a doi copii.. care acum vad ca-mi picteaza bufetul din bucatarie :))). (o mama carierista nu se poate bucura de simtul artistic al copiilor...)
Doar ca pe acest forum imi prezint o singura latura a mea.. de aceea deprim lumea.. imi pare rau.

Nu inteleg , nu vi se pare in regula ca o femeie sa fie de exemplu patroana unei companii de succes ? Vi se pare insa in regula sa stea doar in bucatarie ? Sincer asta am inteles din raspunsurile voastre si nu mi se pare in regula. :D parerea mea .

Poate unii, insa nu eu ;-)

:D Cum sa nu, ai impresia ca mamele care au si o cariera sunt oarbe sau nu-si iubesc copiii? Eu am vazut mame casnice (in Romania) cu mai multi copiii care saracele erau asa de prinse cu treaba ca nu observau nimic dragalas la copiii lor, sau oricum, daca observau, nu erau prea impresionate. Totul depinde de felul de a fi a mamei, nu de ocupatie, sau de cat de mult sta acasa.

Stii ce-i ciudat? Eu animozitatea asta fata de femeile cu cariera nu am intalnit-o decat la americani protestanti si conservatori din America (am locuit putin intr-un stat mai spre sud). Sau la unii proaspat convertiti ortodocsi.

Bine, Anna, te-am inteles eu gresit.
Si daca (cum inca mi se pare) din mesajele tale se degaja si o atitudine cam dolorista poate asta este din cauza ca, cum ai spus tu, prezinti numai o fateta a lucrurilor, pt ca asta se potriveste in discutie (cum spuneam mai sus, discutiile duc la polarizari).

In ceea ce priveste fericirea, si eu cred ca Dumnezeu vrea sa fim fericiti, daca este posibil, si in viata de familie, sa fim iubiti si sa avem impliniri de multe feluri. Daca nu ar fi asa, nu ar mai fi rugaciunile de la cununie cu viata in pace si armonie, copii frumosi (da, asa se spune: frumosi! deci ceva lumesc, pana la urma, nu?) binecuvantari materiale (ca sa fie ei indestulati si sa poata da si la altii). Deci fericirea este si ea un scop in viata, chiar daca este subordaonata mantuirii (unirii cu Dumnezeu).
Deci, daca o femeie nu este fericita din cauza ca sotul ei nu o ajuta, nu o sustine, nu o respecta, este egoist etc etc (deci nu numai situatiii extreme cu batai si viol), cred ca nu este gresit daca incearca sa remedieze situatia si altfel decat prin supunere si acceptare. Sigur, depinde de la caz la caz cum anume, si reprosurile nefarsite nu ducprobabil la nimic. Insa poate incerca sa il facasa inteleaga pe sot ca nu se poarta cum ar trebui. Mie asa mi se pare. Altfel, cuplul devine 'unilateral'. Se spune ca lipsa comunicarii distruge cuplul, nu? Daca nu ii dai celuilalt sa inteleaga ca iti calca dragostea in picioare (sau in fine, ca.. sau ca...), mi se pare ca nu este un lucru bun.

Da, totul depinde de echilibrul din viata ta.
Mama a lucrat intotdeauna (desi a facut si sacrificii in cariera) si totusi noua nu ne-a lipsit niciodata afectiunea si atentia. Nu numai pt ca era mereu cineva din familie cu noi, ci si pentru ca stia sa foloseasca timpul pe care il avea la maximum si calitatea prezentei era foarte buna. De exemplu, vara, dimineata, foarte devreme, ne ducea sa luam micul dejun in parc inainte sa plece la lucru. Nu o sa uit niciodata acele diminete. Seara ne citea inainte sa ne culcam. Parintii nu ne lasau niciodata singuri seara. Etc.

Daca toti ar gandi ca asa, nici nu ar exista o astfel de discutie acum..

Lasa-l ca oricum nu-i al tau. Cind va mutati din apartament oricum il vor zugravi din nou deci nu conteaza.

Te roade rau, nu-i asa?
(am timp de pantofi.. da-mi adresa ta de mail si-ti trimit poze de pantofi cu numele tau pe ei sa nu zici ca i-am luat de pe net.. si copie dupa licenta de medic a sotului in USA - are chiar doua, drept de practica in doua state. si cartea mea de munca.. si tot ce vrei... numai sa te calmezi.
Nu poti intelege ca unii oameni nu mint, nu?)

Dar daca pe tine te face fericit sa crezi ca dorm sub un pod.. poti crede si asta.. linisteste-ti invidia, ca ai intrecut orice masura.

(daca ma mai sacai o sa te intreb de acei "30 ani studiu biblic si patristic" dupa cum te-ai laudat ca ai invatat.. sau de icoanele acelea ciudate de care ai povestit.. sau alte lucruri cu totul iesite din comun care le imprastii pe aici)

Eu cred ca neintelegerile vin din faptul ca fiecare dintre noi incercam sa luam drept etalon felul nostru de a fi ori nu se poate,pentru ca suntem atat de diferiti,simtim diferit,ne bucuram si induram suferintele diferit.
Sunt femei,precum Anna21,care percep fericirea in acest mod,mai casnic si se simt implinite in acest fel,iar altele care isi doresc foarte multa independenta si nu ar accepta nici in ruptul capului sa duca o astfel de viata,punand mai mult accent pe cariera,pozitie sociala etc.
Nici una din ele nu este de condamnat,dar,mai pe sleau :"fericirea mea nu este si fericirea ta!"
Totusi,toate aceste relatii trebuie sa aiba in comun urmatorul aspect:barbatul si femeie trebuie sa se completeze si,pe langa iubire,este necesar sa stie sa se respecte reciproc.
Daca aceste lucruri nu se intampla si ne pacalim pe noi ca suntem fericiti si impliniti,atunci avem o problema.
Deasemenea,mamele trebuie sa fie foarte atente pentru ca la randul lor ofera modele comportamentale copiilor lor si chiar nu ar fi de dorit ca respectiva fetita sa inteleaga ca ea trebuie sa se supuna neconditionat viitorului sot cand va atinge maturitatea,iar baiatul sa considere ca lui i se cuvine cam totul intr-o viata de familie.
Calea echilibrului este cea mai buna si ar trebui sa incercam sa ramanem pe ea.

asa este, heaven. eu am abordat acest subiect mai ales pt ca am fost martora la unele situatii in care barbatul nu a respectat femeia de langa el, ba chiar a abuzat de statulul lui si i-a facut viata un chin, iar femeia respectiva a ales sa ramana langa el toata viata ca sa nu fie condamnata in ochii lumii si de biserica, doar ca si copii au suferit fiind martori la aceste nedreptati , iar ele la randul lor, fiind fete, au dus povestea mai departe... si stiu ca sunt multe cazuri de acest gen. Vroiam de fapt sa aflu cat credeti ca ar trebui sa accepte o femeie si cand ar trebui sa puna punct in cazul in care este neaindreptatita in relatia conjugala.

Eu una nici macar nu cred ca trebuie sa cautam neaparat fericirea...ci normalitatea, o normalitate care sa nu ne depersonalizeze si sa ne altereze.

Nu sunt de acord cu generalizarile de tipul acesta; "Vocatia femeii e sacrificiul", sau "Casnicia este o cruce!" pentru ca nu e normal nici sa pornim la drum cu niste idealuri exagerate de la care sa nu ne abatem nicicum, iar daca sotul nu ne aduce flori in fiecare zi sa ajungem sa divortam pe acest motiv...dar nici sa ne casatorim cu orice badaran in virtutea unor conceptii fataliste!!

Omul trebuie sa iubeasca normalitatea, echilibrul...si sa stie ce presupun aceste aspecte.

Poate ca intr-adevar tot femeile sunt raspunzatoare intr-o mica-mare masura de evolutia barbatilor anormali, care nu stiu ce inseamna iubirea, respectul, nu pot fi sensibili la firea femeii si nu o pot trata macar cat de cat asa cum isi doreste si ea...pentru ca practic asta inseamna casnicia de fapt, conlucrare, iubire si comunicare...si preocuparea de a nu-l supara pe celalat, un celalat care e de fapt parte din trupul tau...si nicidecum sclavul, presul, sacul de box.

Asta e parerea mea, ca femeia nu trebuie sa porneasca in viata nici cautand un etalon de fericire exagerat...dar nici asteptandu-se sa-si gaseasca calaul...pentru ca acest tip de gandire mie mi se pare deficitar. Te adaptezi poate greutatilor care apar in timp, insa atitudinea nu trebuie sa fie una de la inceput blazata si pesimista...ci de credinta ca Dumnezeu stie cel mai bine ce si cum!

Cat de adevarat..
Dar legat de Cruce (mie mi-e frica de ea, recunosc), ma gandesc ca o cruce e si sa incerci sa mentii si sa sporesti darul pe care ti l-a facut Dumnezeu. In cazul meu e vad casatoria si pe sotul meu ca pe un dar de care trebuie sa am grija (el fiind mult mai gospodar decat mine de fapt =))) asa ca mai curand eu ii sunt lui cruce)

Sunt de acord cu tine, Andrusca. In psihologie se spune ca atunci cand de ex. o femeie este batuta, maltratata, etc, si ramane langa acel om, este si vina ei. Eu cred ca aici psihologia are dreptate. Este valabil si pentru alte lucruri mai putin grave, pe care le suportam celuilat in mod fatalist, de exemplu lenea, neimplicarea, nesimtirea, alcoolismul... Copiii vad si sufera, si isi iau model chiar inconstient atat de la tatal de acest fel, cat si de la mama victimizata.
Nu este crestineasca resemnarea si fatalismul. Crucea nu insemana mazochism. Insemana asumarea inevitabilului dar si lupta pentru schimbare, lupta ventru VIATA, la toate nivelurile.
De exemplu, acceptarea unor slabiciuni, unor limite sau a bolii celuilalt este altceva decat tolerarea unor comportamente care distrug cuplul si familia. Pe primele da, trebuie sa le purtam, asa cum le poarta si celalalt pe ale nosatre, si sperand ca poate, prin rugaciune si dragoste, celalalt va evolua si el, asa cum speram ca vom evolua noi. Dar pe celelalte este iresponsabil sa le acceptam zicand ca 'este crucea noastra'. Eu asa cred.
Fiecare femeie, bineinteles, trebuie sa-si dea seama unde sa traga linia, si o poate ajuta parintele duhovnic. Nu zic ca dau aici o cheie universala... Dar nu sunt de acord cu fatalismul. Care nu este de loc acelasi lucru ca smerenia crestina si purtarea crucii.

Scria cineva mai sus ceva de genul 'crucea ca destin'. Ei bine, pana cand nu vor intelege ca destinul nu are nimic in comun cu ortodoxia, nu vor putea intelege ceea ce spui tu si au mai spus-o si altii aici.

:1: Ma bucur ca esti de acord. Da, cu siguranta aceasta notiune de " A-ti putra crucea!" poate avea diferite sensuri, in functie de fiecare...si tocmai de aceea nu cred ca exista undeva vreo obligativitate sa suporti orice, sau de a te anihila total...

Poate ca intr-adevar dintr-un anumit punct de vedere femeile puternice sunt tocmai acelea care reusesc sa treaca peste toate, cu credinta si motivatie personala...iar slabe sunt acelea care ajung sa inebuneasca dupa ce trec prin cateva situatii socante ( pentru ele dar nu pentru toate).

Eu cunosc femei care s-au maritat de tinere, sefe de promotie, extrem de inteligente...si din momentul in care au descoperit ca sotul le inseala...au innebunit, deci nu e o gluma deloc!

Nu se poate generaliza, pentru ca noi nu cunoastem limitele celor din jur, sensibilitatea lor...si gradul in care sunt afectati iremediabil de lucruri pe care altii le pot lua mult mai in usor!

Da, si eu atunci cand ma gandesc la Cruce, ma gandesc mai mult la lucruri/ situatii care nu tin de fapt de cei doi soti...dar pe care trebuie sa le depaseasca amandoi, sustinandu-se unul pe altul.

Intr-adevar pe parcursul casniciei mai poate cadea cate unul, cel mai slab...dar cumva trebuie si o atitudine activa, pentru ca noi nu cred ca suntem pe acest pamant pentru a trai singuri in ale noastre, si sa privim la ce se intampla cu cel de alaturi...ca la un show interesant. Pe langa rugaciune mai avem si creier, avem cuvinte, trebuie sa gasim si solutii, analiza consecinte, efecte...deci un tratament complex as zice...care nu poate denota decat credinta in Dumnzeu, optimism si fermitate.

Eu cred ca oamenii au structuri diferite, moduri diferite de a actiona, de a trai...si toti fiind crestini, si deci nu sunt de acord cu generalizarile in general :10:...