Forum Crestin Ortodox - Ce se-ntampla cu cei care parasesc manastirea?

Citat:

În prealabil postat de ory (Post 5754)

Odata cu reformele realizate in societatea noastra,si-n manastiri au aparut unele schimbari survenite intrepatrunderii tot mai frecvente a celor doua lumi,laice si clerice,datorita nevoii de sprijin si intelegere reciproca.Astfel a aparut o oarecare libertate in sufletul odinioara sihastru si ascuns,permitand tot mai multor parti monahale sa conceapa cu usurinta renuntarea la manastire.Tot mai frecvent calugarii parasesc manastirile,avand in spinare mai mult sau mai putin timp petrecut acolo.Ei incearca sa se reintegreze in societate,cu sau fara resurse,unii,in prealabil premeditand plecarea si-au deschis niste usi,altii fara nici o sansa indraznesc,totusi incerti,sa se apuce de treaba in lume.Un lucru este clar,si ma intriga,biserica-i cam marginalizeaza pe acesti oameni...de parca n-ar mai fi oameni.NU MI SE PARE CORECT!Unii care au familii mai "fanatice" dpdv religios,sunt renegati si de acestia.Cine ai ajuta pe acesti oameni??? De ce sunt judecati atat de aspru? Au fost la manastire si n-au putut sa reziste pana la sfarsit,nu e o crima,Dumnezeu,oricum le asterne toate faptele dedicate Lui,fiilele cartii Milostivirii Sale.Cred ca nici Insusi Dumnezeu nu-i judeca atat de aspru,asa cum o face oamenii...atat de muritori,plamaditi din pulberea pieirii.

Da, unii stareti sunt destul de duri si iti dai seama daca il alunga ca pe un caine. Se vede singur... ce sa faca? Eu daca as avea un copil si ar incerca aceasta cale si nu ar reusi l-as primi acasa si l-as face sa se simta iubit si sa stie ca Dumnezeu il iubeste in continuare. Nu trebuie sa fim duri. Nici nu o vad ca pe o asa mare problema. Daca de ex as avea un prieten si la un moment dat mi-ar marturisi ca a fost la manastire pentru o perioada si apoi a renuntat, nu l-as judeca din contra l-as intelege ca i-a fost si greu. Oamenii in general trebuiesc sprijiniti pentru ca niciodata nu se stie cine este mai sensibil dpdv pshihologic vorbind. Iar asta imi aminteste o povestioara, trista (nu stiu cat de adevarata) si cu siguranta unii vor judeca si vor spune ca acest tanar nu a avut credinta:

" Intr-o manastire tot venea o femeiusca ce parea ca ar cauta drumul cel corect. Si cu timpul intra in vorba cu unul dintre calugari, om matur si in putere. Si tot vorbeau ei si nimanui nu i se parea nimic suspect. Iar vizitele deveneau din ce in ce mai dese. Apoi, dupa o vreme, la staret vine acel calugar ce ii spune ca va pleca din manastire pentru a se muta la aceea. Desigur ca staretul ii explica gravitatea acelei decizii si il atentioneaza foarte clar ca inapoi nu-l va mai primi. Acela nu se lasa induplecat, se tunde, se rade, se imbraca “civil” si ajunge la usa femeiustii … Care se va dovedi a fi exact unealta diavolului, spunand-i in fata ca ea nu avea de gand sa se marite cu el, ca dorea doar o “relatie”, dar una in care el sa fie sub infatisarea ce o avea la manastire, cu barba lunga si haine negre. Vedeti, asta o excita pe ea. Inspaimantor, nu-i asa? Calugarul astfel buimacit, se intoarce la manastire, unde staretul ii spune sa plece ca si asa a smintit destul comunitatea. Acela iese si de primul copac pe care il gaseste mai la indemana, se spanzura …"
Mie una nu imi place expresia de "femeiusca" si apoi e si greu sa stii daca poti avea o relatie cu un om pe care practic nu ai cum sa il cunosti prea bine. Si banuiesc ca povestea este mai mult pentru a speria, pentru a se evita asta. Si apoi daca in momentul in care ai iesit din manastire te si insori deja inseamna ca ai discutat cu persoana respectiva. Si apoi ce e mai gresit sa ai o relatie in manastire sau sa parasesti manastirea?

As dori sa inchei ceva mai optimist, care are si o latura care ar putea sa ne dea de gandit. Sper doar sa nu o luati ca pe ceva jignitor.

La stareta unei mănăstiri de maici se prezintă sora Maria, dornică să se dedice cu totul vieţii monahale. Maica staretă îi spune de la început:
- Mănăstirea noastră are o regulă foarte strictă, numită proba tăcerii. Poţi să rămâi aici cât doreşti, dar nu ai deloc voie să vorbeşti decât dacă îti dau eu voie.
Sora Maria acceptă şi rămase în mănăstire. După 5 ani, maica stareţă o cheamă la ea şi îi spune:
- Iată, eşti cu noi de 5 ani de zile. Ai voie să spui două cuvinte.
- Pat tare, spuse sora Maria.
- Regret să aud asta, răspunse stareţa, o să-ţi dăm un pat mai bun.
După alţi 5 ani, iarăşi o cheamă stareţa la ea şi îi îngăduie să spună încă două cuvinte.
- Hrană proastă, spune sora Maria.
Maica stareţă o asigură că hrana va fi mai bună în viitor, şi mai trecură încă 5 ani. După al 15-lea an, maica stareţă o chemă din nou şi îi ceru să spună 2 cuvinte.
- Eu plec, spuse sora Maria.
- Probabil este cel mai bine, răspunse stareţa, şi-aşa n-ai făcut decât să te plângi de când ai venit aici...