Omul căzut trăieşte într-o stare permanentă de frustrare, într-o perpetuă insatisfacţie fiinţială. Chiar dacă uneori împlinirea vreunei dorinţe îi dă, pentru o clipă, iluzia că a aflat ceea ce căuta, întotdeauna obiectul dorinţei sale, pe care pentru o clipă l-a socotit absolut, sfârşeşte prin a se dovedi mărginit şi relativ; iar atunci, omul descoperă abisul care-l desparte de adevăratul absolut. Atunci tristeţea inimii sale, chip al neliniştii în afara acestui vid, rod al profundei sale frustrări, sporeşte. Iar el încearcă în van s-o lecuiască prin ceea ce a născut-o; în loc să admită că golul acesta chinuitor este absenţa lui Dumnezeu din sufletul său şi că numai El îl poate umple (Ioan 4, 14), se încăpăţânează să vadă în el o chemare la posedarea şi desfătarea cu alte şi alte noi obiecte care, continuă el să creadă, într-un sfârşit îi vor aduce fericirea mult râvnită.
Pentru a evita durerea care urmează oricărei plăceri şi pentru ca nevoia sa nemărginită de fericire să-şi atingă împlinirea, omul căzut îşi continuă alergarea în căutarea nebună de noi plăceri pe care le adună şi le înmulţeşte, încercând să refacă totalitatea, continuitatea şi absolutul după care tânjeşte, crezând în chip deşert că poate afla infinitul în acest abis în care se scufundă tot mai mult.
Arătând cum în simţirea omului căzut plăcerea este legată de durere, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Şi fiindcă orice plăcere rea piere împreună cu modalităţile care o produc, omul, aflând prin însăşi experienţa sa că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi, luptă cu toată puterea, pe cea de-a doua o combate cu toată sârguinţa, închipuindu-şi că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta, iar iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea neîncercată de durere. Sub puterea patimii , el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă , prin faptul că este mai puternică patima plăcerii. Străduindu-se să ocolească durerea prin înnoirea şi înmulţirea plăcerilor, omul nu face decât să-şi sporească suferinţa”.
( Părintele Ioan de la Rarău )

Neorânduiala strică. Adevărata gospodină are rânduială în casă. Indiferent cât e de simplă casa, cât e de săracă gospodăria aceea, există o rânduială. Rânduiala aceasta este foarte importantă în viaţa noastră. Şi dacă există rânduială în casa noastră, trebuie să existe rânduială şi în viaţa noastră, rânduială în sufletul nostru .
Această rânduială o începem prin post . O continuăm, o însoţim cu rugăciunea, cu metaniile, bineînţeles cu iertarea şi cu lucrarea faptelor bune. Orice rânduială are explicaţie... Sfânta Liturghie pe care o săvârşim şi la care participăm are rânduiala ei. De aceea şi preotul este dator să nu omită ceva din Sfânta Liturghie .
Rânduielile pe care noi le avem sunt pentru binele nostru . Nu sunt poveri asupra noastră, ci sunt pentru binele nostru. De aceea spunem că un om care se află în canon este un om care, fiind în rânduială şi îl prinde moartea aşa, moşteneşte Raiul. Nu putem intra în Post fără rânduială şi prima rânduială a postului este rânduiala.
( Preot Nicolae Tănase )

"Omul milostiv îşi face bine sufletului său, pe când cel fără milă îşi chinuieşte trupul său.."
Solomon în Pildele lui Solomon, Folosul şi piedicile în calea dreptăţii - 11:17
Cel ce va zice o dată în zi "Doamne Miluieşte!" sau "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!" nu va fi trecut cu vederea!
Pilde şi povestiri ortodoxe cu tâlc!
https://www.youtube.com/watch?v=QnQR71zmQrs

-Părinte, noi nu ne mai botezam copilul, vrem să crească, să înţeleagă şi să-şi aleagă singur dacă vrea să se boteze!"
Da, am stat şi i-am ascultat, m-am uitat un pic la ei şi m-am gândit că probabil că nu aud bine.. odată ce le-a venit o asemenea înţelepciune... Şi le-am explicat:
"-Zămislirea în pântecele femeii se face de către puterea Duhului Sfânt, nu de spermatozoidul tău! Sunt mii de oamneni care sunt sterpi şi nu pot face copii şi se roagă la Dumnezeu şi apoi au copii! Asta ca tu să înţelegi, că nu numai actul de procreare crează fiinţa din pântecul mamei, ci şi harul Duhului Sfânt. Aşa cum spune şi Psalmistul David: "Din pântecele maicii mele, de acolo m-am aruncat către Tine, Tu m-ai închegat ca brânza şi m-ai ţesut ca pânza şi m-ai pus în cele mai adânci ale pământului." Adică un loc ascuns, în pântecele mamei, unde nu ştie nimeni. Lucrul ăsta s-a crezut până în zilele noastre, pentru că în momentul în care lumea s-a modernizat, au învăţat medicii să pătrundă acolo, în măruntaiele omului şi să-l tragă pe prunc afară şi să-l ucidă!

De multe ori, rugăciunea pe care o facem noi nu este la măsura la care trebuie să fie, iar Dumnezeu, știind mai bine ce ne este nouă de folos, nu ne dă ceea ce-I cerem. Ne dă, însă, posibilitatea să stăruim în rugăciune și e bine să stăruim și să nu ne pierdem nădejdea. Cândva tot ne ajută Dumnezeu și, dacă nu ne ajută cum vrem noi, ne ajută cum știe El să ne ajute. Oricum, faptul de a te ruga lui Dumnezeu este un câștig.
Te părăsește duhul rugăciunii când ești sătul de
rugăciune . Eu cunosc oameni care ajung să se sature de rugăciune, pentru că se roagă nepotrivit, neechilibrat, se obosesc în rugăciune. Duhul rugăciunii trebuie menținut și insistat pentru el, dar nu așa, cu „hei-rup”, ci cu echilibru.
Totdeauna am privit lucrurile în perspectiva naturii. Nu vezi în natură nici un salt: totul merge lin, totul merge echilibrat, liniștit, la timpul său. Așa trebuie să se încadreze și omul în viața duhovnicească: cu nădejdea în Dumnezeu , cu siguranța mai-binelui, cu angajare pentru mai bine.
( Arhimandrit Teofil Părăian )

Cine crede în Iisus Hristos, acela Îl cunoaște, Îl iubește și-L proslăvește, adică Îl cuprinde cu mintea sa, întrucât acolo este locul cunoașterii. Îl cuprinde cu inima, întrucât acolo e locul dragostei. Îl cuprinde cu toate puterile, întrucât acestea lucrează. Aici se arată slava Domnului, care strălucește ca lumina pentru ceilalți. Așadar, a-L cunoaște, a-L iubi și a-l proslăvi pe Iisus Hristos înseamnă a crede în El.
Cunoscându-L pe Domnul, trebuie să-L iubim. Fiecare dintre noi iubește ceva: unii iubesc aurul și comorile, alții cinstea și slava, pe când alții doar propriul trup și de aceea se îndeletnicesc doar cu mâncarea, cu băutura și îmbrăcămintea. Ceea ce iubim umple tot adâncul inimii noastre în așa fel, încât în aceasta nu mai rămâne loc pentru Iisus Hristos. În vasul plin cu apă nu mai încape nimic. Nici inima noastră, fiind plină cu dragoste deșartă, nu mai primește dragostea de Iisus Hristos și nici n-o poate primi, până când nu se va micșora dragostea de lucrurile stricăcioase.
De aceea, trebuie să le lepădăm pe toate celelalte, știind că voia și iubirea lui Dumnezeu ne sunt atât de aproape, încât Iisus Hristos spune: „Eu sunt cu voi în toate zilele” (Matei 28, 20); atât de mari, încât „așa a iubit Dumnezeu lumea, că pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (Ioan 3, 16); atât de stăruitoare , încât Domnul zice: „Iată, Eu stau la ușa inimii fiecăruia și bat; dacă va auzi cineva glasul Meu și va deschide, voi intra la El” (Apocalipsa 3, 20). Și ușa inimii se va deschide pentru Domnul numai atunci când Domnul va intra în ea și toată inima noastră va striga: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Va striga și Îl va simți, va gusta dulceață de negrăit și se va bucura în Domnul.
( Sfântul Inochentie al Penzei )

Dacă ne împărtăşim cu credinţă şi fără de osândă cu Tainele Trupului şi Sângelui lui Hristos toate cursele vrăjmaşilor noştri sufleteşti, care ne chinuie, rămân nelucrătoare şi zadarnice. Iar fără de osândă ne împărtăşim atunci când ne apropiem de această Taină, în primul rând, cu
căinţă şi spovedanie sinceră şi smerită a păcatelor noastre şi cu hotărârea fermă de a nu ne mai întoarce la ele, iar în al doilea rând, dacă ne apropiem fără pomenirea răului, împăcându-ne în inimă cu toţi cei care ne-au necăjit.
Ce este mai bine: să ne împărtăşim rar sau des cu Sfintele lui Hristos Taine? Este greu de zis. Zaheu L-a primit cu bucurie în casa sa pe scumpul Oaspete, pe Domnul, şi bine a făcut. Iar sutaşul, din smerenie, conştientizând nevrednicia sa, nu a voit să-L primească şi tot bine a făcut. Faptele lor, deşi sunt opuse, totuşi, datorită îndemnului, sunt la fel. Şi înaintea Domnului s-au dovedit a fi la fel de vrednice. Totul constă în a ne pregăti cu vrednicie pentru marea Taină.
( Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, p. 162)

Credinţa nu este un Partid Politic în care noi ne tragem unii pe alţii cu Poveşti Lumeşti!
Aseară m-a întrebat cineva:
- Părinte, vreau să duc pe cineva de altă religie să se boteze ortodox, e bine? Păţesc ceva rău?
- Din contră, câştigi un suflet! Dar nu trage de el, trebuie să vrea să vină, din convingere!
Aşadar, nu trebuie să spui:
" - Nu mă interesează ce face ăla, eu îmi văd de viaţa mea..!"
Ba, trebuie să te intereseze,de aproapele tău, e fratele tău!
Un sfat bun vindecă şi este o comoară în cer!
https://www.youtube.com/watch?v=6vnC...&feature=share

„Noi suntem tentați să-i judecăm pe oameni după vina lor; oamenii nu au vină, au rana pe care o face păcatul în ei. Și-atunci din punctul ăsta de vedere, Sfânta Taină a Spovedaniei e un balsam, e o operație prin care noi extirpăm și vindecăm rănile din sufletul nostru.
Vina e o durere, e un pinten care sapă-n carnea și în sufletul tău. Când ai făcut păcatul, vina este tocmai acel pinten al necesității care te doare mereu și care-ți amintește mereu că trebuie să vii, să te întorci, să te vindeci... să vii înapoi la Dumnezeu.
Problema e că omul nu mai poate și nu mai vrea Împărăția Lui Dumnezeu. Noi nu putem suporta Raiul. Dacă tu două ore nu suporți liturghia și ieși afară repede că fumezi o țigară, să mai stai... și stai ca pe ghimpi că te-a adus nevastă-ta cu forța și cu paru-n cap la slujbă... de-abia aștepți să fugi de-acolo! Cum ai vrea ca Dumnezeu să te ducă la o liturghie veșnică de milioane de ani, care este Raiul? Nu te poate duce pentru că tu nu vrei să ajungi acolo. :(
Atunci când tu iubești la nesfârșit și în mod total o ființă - și ființa aceea te sfărâmă - de fapt, toată viața ființa aceea va simți durerea iubirii tale ca pe-o rană, ca pe-un ghimpe.
Vina e un ghimpe pe care tu-l simți, nu numai atunci când tu păcătuiești, ci și atunci când nu poți iubi pe cineva care te iubește.
Și asta e marea tragedie a oamenilor: oamenii nu mai pot iubi și-apoi îi doare neiubirea lor.
Vinovăția nu este sfârșitul păcatului, ci e doar semnalul că ceva te doare și e în neregulă. Și atunci vinovăția trebuie transformată în pocăință. Când te simți vinovat și nu faci nimic, te duci în fundul iadului; dar când te-ai simțit vinovat și te-ai dus la duhovnic și ai cerut iertare Lui Dumnezeu, ești iertat.
Vinovăția fără Dumnezeu duce la moarte, vinovăția cu Dumnezeu duce la viață veșnică.
Să poți să spui: „Da, am greșit; iartă-mă!" Ăsta e izvorul pocăinței, dar și o foarte mare calitate. Măcar să-ți spui ție însuți, dar și celorlalți. E foarte important!"

(Pr. prof. dr. Ioan Istrati)

Urmăriți și vă folosiți!👉https://www.youtube.com/watch?v=o0Kyugk88P8

„Sunt tineri care participă la Sfânta Liturghie. De ce? Pentru că au descoperit că, de fapt, Biserica descoperă ceva ce nici o ofertă din această lume nu poate da ceva similar sau etivalent. Când omul și-a dat seama - și mă refer în special la tânăr, că de acolo pleacă toate lucrurile - care este bogăția Bisericii, el nu neapărat le pierde pe celelalte, ci le integrează pe celelalte în această bogăție și le are și pe alea și pe asta. Pe când, încercând să fugă după acelea, descoperă cu ușurință încetul cu încetul că sunt foarte volatile și azi face propria lui experiență.
Eu cred că toate lucrurile se învață și ne trebuie multă onestitate față de propriul nostru suflet: învățăm să fim părinți, învățăm să fim copii... părintele nu poate să învețe să fie părinte, dacă a uitat să fie copil... copilul, sigur, nu știe ce înseamnă să fie părinte, dar dacă are un părinte care se coboară între ghilimele la nivelul lui și îl iubește așa cum este și nu-i pune condiționări: „Te iubesc numai dacă ești cuminte și faci cutare și cutare..."
Eu am văzut familii într-o amiciție care traversează generațiile care îmi dă fiori aproape... și când vezi astfel de oameni, eu zic personal că e vizibil că simți și Harul Lui Dumnezeu... dacă avem astfel de familii să știți că lucrurile merg - unii îi antrenează pe ceilalți.
Ăsta e singurul sfat: tinerii să fie onești cu ei înșiși și sigur, să cultive viața Bisericii!"
(Pr. Răzvan Ionescu)

Orice creştin care convinge un îndărătnic, şi-l "ia în spate" şi-l căra la biserică, acela are o credinţă puternică. Şi numai faptul de a convinge pe cineva, că intrarea pe uşa bisericii nu este intrarea la ghilotină.. Şi-n momentul în care ai "târât" unul din ăsta în faţa bisericii, tu ţi-ai acoperit mulţime de păcate.
Pentru asta şi preotul, este de multe ori înţeles greşit, când te cheama la biserică.. căci ce spune omul în gândul lui:
"Ăsta vrea să mă duc să dau bani, de aia mă cheamă, vrea biserica plină!
Păi ce.. eu îs prost, nu mă duc!"
Primul care trebuie să fie credincios într-o famile este bărbatul, dacă nu el, poate soţia, şi dacă nu este nici unul, poate copiii. Şi dacă nici copiii nu sunt, cei din jur şi vecinii să-i cheme pe toţi la biserică..
Eu îmi aduc aminte, că eram imediat după armată, şi mă gândeam..
"Cum să mă duc eu la biserică să cânt la strană şi să se uite toate babele la mine?" Iar bunica mea care m-a crescut, femeie dintr-o bucată, îmi zice: "Te-a făcut armata mare... şi tot naiv ai rămas! Ia să mergi de acum la biserică că eu, nu aşa te-am crescut!" Şi cu ruşine, cu sfială, am intrat în biserică, şi mi se părea că sunt important şi că toată lumea se uita la mine! Ca după ceva timp să îmi dau seama că fiecare avea treaba lui , sufletul lui şi nimeni nu-mi purta grija. Şi după aceea m-am dus mereu la biserică, ca un om normal, după un an şi patru luni de armată. Şi am cântat şi la strană, m-am şi spovedit, m-am împărtăşit, fără ca cineva să aibă grija mea. Căci aşa ai impresia când mergi prima dată la biserică, că toată lumea e cu ochii pe tine. Că tu eşti străin de comuniune, nu comuniunea de tine. Tu în momentul în care ai intrat în comuniune, o întregeşti.
Pentru că spune Sfantul Apostol Pavel: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui! Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună."(1 Corinteni 12:26,27) Deci în momentul în care nu eşti în biserică, toată biserica suferă şi în momentul în care te adaugi lor, ei se bucură involuntar!
https://www.youtube.com/watch?v=UrFK...af35xkx2bdf4nr

C ea mai puternică rugăciune care te păzeşte de gânduri rele şi de războaie este aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Dacă ar vibra în mintea noastră rugăciunea aceasta, fie călugăr sau mirean închinător, de unde eşti, diavolul nu are putere să intre în sufletul acesta, pentru că aude numele Dumnezeului Celui viu . Şi Dumnezeul nostru este foc mistuitor, îi arde pe diavoli.
Nu te poate schimba nimeni dacă ai în inima ta pe „Doamne Iisuse...” . Dar trebuie să ai o treaptă a rugăciunii. Când zici „Doamne Iisuse... ” se cutremură tot iadul, numai să zici din inimă .
( Arhimandrit Cleopa Ilie )

"Cei ce sunt ai lui Hristos si-au răstignit trupul împreună cu patimile si poftele". Acum, această rânduială s-a întors pe dos: oamenii isi răstignesc trupul, dar nu împreună cu patimile si poftele, ci prin patimi si pofte. Cum isi mai chinuiesc ei trupul, în ziua de azi, prin îmbuibare, beție, fapte de desfrânare, danturi si petreceri ! Nici stăpânul cel mai lipsit de omenie nu-si chinuiește astfel vita leneșă. Dacă ar fi să dăm trupului nostru libertate si minte, primele sale cuvinte ar fi îndreptate împotriva stăpânului său, sufletul, pentru că acesta ...il umple de patimi care-i sunt străine si, împlinindu-și-le în el, îl chinuiește. De fapt trebuințele trupului nostru sunt simple si nepătimașe... totuși, pentru a tăia din suflet patimile trupești care s-au încuibat în el, trupul trebuie neapărat răstignit, însă in cu totul alt fel: adică nedându-i libertate si cele de trebuință, ori împlinindu-i trebuința într-o măsură neasemuit mai mică decât ar cere-o firea sa."
(Sf. Teofan Zavoratul)

Dansul nu e chin. :)

Frați și părinți, adeseori fericindu-vă viața, fac aceasta nu ca să vă lingușesc, ci vorbesc după adevăr, nu fiindcă vreau să-i deplâng pe cei ce trăiesc în lume, ci fiindcă doresc să vă fac pe voi și mai râvnitori. Fiindcă și astăzi știți ce fel sunt cele săvârșite în lume, ospețe și beții, bâlciuri, băuturi, strigăte și dănțuiri și toate celelalte câte sunt rezultatele lucrărilor celui rău, a căror osândă este dreaptă, precum este scris. Dar petrecerea noastră nu este astfel. Dar cum? Ziua și noaptea Îl lăudăm pe Domnul, după povățuirea predată nouă de sfinții părinții noștri. Psalmodia urmează psalmodiei, lectura urmează lecturii, rugăciunea, rugăciunii. În minte, atenția la gânduri, în inimă, meditarea dumnezeieștilor cuvinte, liniște potrivită, vorbire folositoare. Slujim unii altora, ne răbdăm unii pe alții, toate sunt rânduite cu cumpătare și măsură, chiar dacă trebuie să fim mângâiați și trupește în sărbătoare, nici acest lucru nu se face nepotrivit. Ascultă ce zice Domnul către Iuda: Ceea ce faci, fă mai curând. Dar aceasta nimeni dintre cei ce ședeau la masă nu a înțeles pentru ce i-a spus aceasta. Căci unii socoteau, deoarece Iuda avea punga, că lui îi zice Iisus: Cumpără cele de care avem trebuință la sărbătoare sau să dea ceva săracilor. Vezi că se îngrijeau și de sărbătoare, și de săraci? Ceea ce și noi, smeriții, cum vedeți, încercăm să împlinim. Dar binecuvântat este Dumnezeu, care ne-a învrednicit pe noi să ne asumăm această viață, Nu din faptele cele întru dreptate săvârșite de noi , căci nu am făcut ceva bun pe pământ, ci din mila Lui este darul și chemarea.
Pentru aceea, fiecare dintre noi este dator să spună pururea cu inimă zdrobită: Cine sunt eu, Doamne, Doamne al meu, și ce este casa tatălui meu că m-ai iubit? Și astfel sunt cele ale noastre. Rar se pot afla în lume unele ca acestea. Fiindcă ziua și noaptea trec în grija veacului acestuia, în iubirea bogăției, în celelalte griji, încât nici nu mai poate omul respira. Se nenorocesc unul pe altul, se lovesc unul pe altul.
Adulter și hoție și blestem și minciună s-au vărsat pe pământ , ca să spunem cuvântul prorocesc, și toate celelate pe care nu este ușor să le înșir. Amintind toate acestea, Fericitul Gură de Aur a ajuns să spună: „Abia dacă o mică parte din lume se mântuie”. Și cuvântul este înfricoșător, mai ales că este adevărat. Pentru aceasta, cel ce are cu adevărat simțire trebuie să plângă și să se mâhnească la o astfel de sentință. Oare nu suntem una, fraților, nu depindem toți unii de alții? Nu suntem toți dintr-un sânge? Nu din aceeași țărână? Oare dacă vede cineva și un dobitoc care cade în prăpastie, nu îi este milă? Cu cât mai mult în cazul fraților și al celor de o credință! De aceea Fericitul Apostol plângea pe dușmanii Crucii lui Hristos , rugându-se cu neîncetată durere a inimii. De aceea prorocul Ieremia îl plângea pe Israel și a lăsat multe și felurite plângeri în Scriptură. Pentru aceea și marele Moise a strigat către Dumnezeu Dacă vrei să le ierți lor păcatul, iartă-l. Dacă nu, șterge-mă și pe mine din cartea Ta.
Și fiecare dintre sfinți, având aceeași compătimire, se ruga pentru ceilalți. Așadar, și noi, dacă dorim să umblăm pe urmele lor, să nu avem în vedere numai cele ale mântuirii noastre,
ci să ne rugăm și pentru lume, miluind și îndurându-ne de cei ce trăiesc în viață stricată, de cei întăriți în erezii, de cei împotmoliți în înșelare, de cei întunecați din neamuri, simplu, de toți oamenii, precum ni s-a poruncit nouă de către Apostol: să facem rugăciuni și cereri . Astfel mai înaintea altora, pe noi înșine ne vom folosi, străpungându-ne inima și curățindu-ne de deprinderea pătimașă, de care sloboziți fiind, să fim învredniciți să dobândim viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
( Sfântul Teodor Studitul )

OCHI AVEM, DAR NU VEDEM, URECHI AVEM, DAR NU AUZIM.......

Aveți mare grija in cine și cui credeți !
Rămâi de-a dreptul stupefiat de câte "minți luminate" e inzestrată omenirea din ziua de astăzi..
Niciodata pana in vremea noastra omul n-a fost mai mandru, mai autosuficient, mai indaratnic, mai inchinator la idolul mintii proprii. Desteptaciunea si cultura l-au dus pe omul nostru pana la culmi nebanuite de rafinament si subtilitate in gasirea unor modalitati de a se pacali pe el insusi, de a inventa justificari sofistice, verosimile pentru toate, de a se refugia in victimizari si de a face in asa fel incat “sa cada mereu in picioare” si sa nu se lase “(in)frant” niciodata. De a se strecura mereu profitabil si oportun(ist), de a se descurca in toate, de a aluneca mereu pe langa adevar...
Omul de astazi crede atat de mult gandului sau propriu, incat il socoteste dusman pe oricine cauta sa-l indrepte, oricata dragoste ar avea și i-ar arata acela..
Increderea in sine se transforma rapid in patima de a comanda; el atenteaza la libertatea altora (fara sa suporte nici cel mai mic atentat la libertatea sa), dispune de atentia, de timpul, de puterile altora, devine obraznic si tupeist. Treaba lui este importanta, treaba altuia e un fleac. De toate se apuca, in toate se baga. Pe toate le știe.
Cum va spuneam, NU credeţi uşor cele ce le auziţi, pentru că sunt unii care le spun aşa cum le înţeleg ei....Unul poate spune ceva ca să judece sau pentru ca este plătit sa o facă, să denigreze, sa strice cinstea celuilalt, altul o spune numai ca să se afle în treabă, iar altul fără pic de discernământ, doar doar se va găsi un gura cască să ia aminte și ce spune el, ca na, are și el o părere..
Cu adevărat, lumea merge foarte urât astăzi, pentru că toţi spun mari “adevăruri”, care însă nu corespund cu realitatea.
E înfricoşător şi chinuitor „să te odihneşti” în prostia minții tale şi simultan să pari „ireproşabil” în societate...
Nichita Stănescu a scris cîndva un vers care, de ar fi fost singurele lui cuvinte spuse într-o viaţă, l-ar fi aşezat alături de marii poeţi ai lumii: „Tristeţea mea-i atît de mare, încît aude şi nenăscuţii cîini pe nenăscuţii oameni cum îi latră”. ..Poate că ar trebui ca şi noi să ne întristăm mai des cu această tristeţe pentru a putea privi dincolo de aparenţele care ne împresoară viaţa.
Avem atîtea pricini de întristare când vedem atâtea nedreptăți in jurul nostru şi altele care vin din urmă, încît a trebuit să inventăm televizorul, a trebuit să inventăm mancatorii de rahat care flecaresc și bolboresec pe-acolo "sa ne descreteasca frunțile", cu aberațiile și cu tot felul de prostii că te minunezi cum așa oameni cu facultăți, învățați poate sa scoată pe gură asemenea tâmpenii și minciuni... Dacă am da toate acestea la o parte pentru cîteva zile lumea s-ar surpa pur și simplu răpusă de tristeţe. Dar s-ar ridica mult mai sănătoasă şi mai frumoasă decît este.
Mă întristează, mă mâhnește mai ales lipsa de înţelegere, provenită dintr-o slăbire bolnăvicioasă a dragostei. Nu mai este bunăîintelegere nici între oamenii acestei lumi,nici între soț și soție , frate și sora, mama și fică șamd.. in nimic, toți am devenit o apa si-un pământ... Fiecare e mai bun doar prin comparaţie, nu prin sine însuşi. Iar atunci cînd vrem să nu mai părem răi, facem totul pentru a dovedi că există alţii și mai răi ca noi. Cu alte cuvinte, murdărim totul în jur pentru a părea noi mai curaţi şi mai buni.
Cred că a venit vremea când fiecare trebuie să deosebească singur binele de rău şi minciuna de adevăr. Nu mai există argumente şi dovezi pentru că nu mai există o gîndire izvorîtă dintr-o conștiința curată, dintr-o inima bună și sinceră... Fiecare înţelege ce vrea, dar mai bine zis ce -i place. Şi fiecare va trăi sau va muri cu înţelesurile sale.
Se scrie imens, se posteaza in nestire, de unul de altul, se copiaza, dar… ..dar de pus in practica cine mai pune ?! NIMENI !
Si din cat citim, cat interiorizam si cat incercam sa aplicam in viata noastra, sa punem in aplicare ?! NICIUNUL ! Sau numai ne multumim ca intelegem, ca ne place, ca ne imbogatim cunostintele, ni se “ascute” mintea si, mai ales, ca ne sporim… arsenalul si capacitatea de a ne inalta deasupra altora, de a-i judeca si de a-i critica pe cei mai ignoranti sau mai neglijenti in gandire si in exprimare...ramanem umai cu desfatarea sau, iarasi, cu, satisfactia ca devenim “fini cunoscatori” si “esteti rafinati”? Deci… la ce ne foloseste, de fapt, tot ceea ce primim – intr-un volum cu mult peste masurile firesti ale unui om care… mai trebuie sa faca si altceva decat sa citeasca, sa inmagazineze ?! La ce ne foloseste multa desteptaciune, daca o exploatam cu viclenie si prețiozitate, daca sufletul – adica nevinovatia inimii, curatia de copil ni-l vom pierde ?
La ce ne foloseste SA STIM de toate, sa invartim lumea pe degete sau sa digeram zilnic milioane de cuvinte, daca acel “un singur lucru care trebuie” VALOAREA SUFLETULUI, tocmai pe acela il uitam, il dispretuim si ii dam cu piciorul… ?!!!!!!!
Disprețuim la maxim valoarea sufletului, sfidăm moartea, ne străduim, călcăm pe cadavre, ne zbatem, dar prea deseori, nimic dobandim, nimic folosim, nimic adunam decât o conștiința încărcată și un suflet zbuciumat... Parca suntem intr-o continua cădere liberă. Pentru ca nu adunam dimpreuna cu Dumnezeu, care este LUMINAREA MINȚII NOASTRE, pentru ca lucram numai omeneste, mult prea-omeneste si nu stim sau am uitat ai cărui fii suntem ...
Pentru ca ne bizuim doar pe ceea ce stim si pe ceea ce putem noi, pe vointa, ambitia si puterea noastra, pe inteligenta noastră omeneasca, pe faptele mainilor noastre și am uitat cu desăvârșire ca suntem nestiutori si orbi in cele ale vieții dacă nu suntem luminati de cine ne-a creat, Ba dimpotrivă ne infuriem strasnic pe cei care ne arata orbirea !
Aparenta libertate de gândire şi exprimare a lumii de azi, despre care ni se vorbeşte atât de mult, pentru un om lucid, cu o conștiința treaza, nu este decât o amăgire. Această libertate de exprimare este de fapt foarte îngrădită şi încă de legi. Şi va fi din ce în ce mai îngrădită. Ideologii acestui curent lucrează cu foarte mare tenacitate încercând pe nesimţite, să ne schimbe mintea în care se impregnaseră cât de cât principiile creştine despre viaţă.
Un studiu recent a demonstrat faptul că oamenii adunaţi într-un grup se comportă exact ca oile, urmând orbeşte una sau două persoane care lasă impresia că ştiu în ce direcţie merg. Se spune ca s-a realizat o serie de experimente în care voluntarilor li s-a spus să meargă, la întâmplare, pe un hol, fără să vorbească între ei. Doar câţiva dintre ei au primit mai multe instrucţiuni. Rezultatele au arătat că este nevoie de o minoritate de doar cinci procente de “indivizi informaţi” pentru a influenţa direcţia unei mulţimi de minimum 200 de oameni. Restul de 95% îi urmează pe “cei informaţi” fără măcar să îşi dea seama ce fac.
Se spune ca tortura nu este cea mai eficienta metoda de a robi constiinta omului. Mai eficienta este crearea unui “Egipt” supra-sofisticat, supra-organizat, dotat cu scopuri “generoase” si “umanitare”, in care curg rauri de lapte si atarna hălci de carnuri pe copaci. Tortura, prigoana, pana la un anumit timp, sunt ascunse, pentru a nu deveni prea puternic mirosul putreziciunii din subsolurile acestui nou Turn Babel....
Sincer, la atâta haos și confuzie nu imi mai pun problema ce va fi peste un an, peste doi, peste trei. Oricum din punctul meu de vedere, viitorul îl văd tare sumbru....
Mie mi se pare ca noi am intrat intr-o vreme in care lucrurile deja se intamplă si ceea ce trebuia sa se intample a inceput cu cativa ani in urma, nu peste un an, doi, trei…șamd
Asa ca asta cred eu ca e raul etapei pe care o avem acuma: sa fim ca niste nebuni, sa nu mai stim ce vrem. Si dupa asta… o sa ne spuna ei ce trebuie sa facem. Daca nu stim noi ce trebuie sa facem o sa vina ei in etapa urmatoare, ne vor spune ei exact, si foarte rigid, si foarte categoric, si fara drept la replica. Ni se va spune clar ce avem de facut, dupa toata faza asta de buimaceala. Acuma suntem in faza de buimaceala și de confuzie...Frumos spunea cineva; Nu te uita la cele ce se petrec acum, ci la cele scrise !
Diaconu Claudiu

Părintele Teofil Părăian
Părinte, cel mai ușor, după părerea noastră, a celor care vrem să ne ferim de păcate, este a păcătui cu gândul. Dacă vorba și fapta o putem stăpâni, gândul zboară necontrolat spre păcat, de multe ori. Sfinția voastră aveți o metodă eficientă de a controla gândurile?

Am. Și am să v-o spun și vouă: gând cu gând se scoate. Nu poți să scapi de-un gând rău, de-o obsesie, decât printr-un alt gând, potrivnic gândului rău. Cel mai mult mi-ajută rugăciunea de toată vremea, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!, care ocupă mintea și face nelucrătoare gândurile neavenite. În Filocalie e un cuvânt la Marcu Ascetul, că așa cum focul nu poate rămâne în apă, tot așa nici gândul cel rău în inima iubitoare de osteneală.

DESPRE MÂNDRIE - CUVINTE DUHOVNICESTI :

Despre mandrie
Mandria este mama viciilor, din pricina careia si diavolul s-a facut diavol, nefiind astfel mai inainte (Sf. Isaac Sirul).
Mandria este lipsa cunoasterii lui Dumnezeu (Sf. Maxim Marturisitorul).
Mandria este primul pui al diavolului (Avva Evagrie Ponticul).
Mandria este iubirea de sine pana la dispretuirea lui Dumnezeu, smerenia este iubirea lui Dumnezeu pana la dispretuirea de sine (Fericitul Augustin).
Este mai buna infrangerea cu smerenie, decat biruinta cu mandrie (Patericul).
Cand patimile s-au potolit, vine mandria, iar aceasta se intampla fiindca n-au fost taiate pricinile (Cuviosul Isihie Sinaitul).
Toate pacatele sunt urate inaintea lui Dumnezeu, dar cel mai uracios pacat este mandria (Sf. Antonie cel Mare).
Daca va incepe sa te stapaneasca mandria, adu-ti aminte cum din cauza ei pier toate roadele virtutii si ea va fugi de la tine (Avva Isaac Pustnicul).
Mandria nu-i un semn al belsugului in virtute, caci, precum multe fructe inclina crengile pomului la pamant, tot asa prisosul virtutii creeaza un sentiment smerit (Sf. Nil Ascetul).
Nu te ridica la inaltime, ca sa nu cazi in adancime (Sf. Grigorie Teologul).
Mandria este defaimare de Dumnezeu, iar trufia este defaimare de oameni (Sf. Teofilact).
Mandria este intaia nascuta a mortii. Ea a omorat pe ingeri in cer si pe Adam pe pamant (Sf. Grigorie Dialogul).
Slava desarta este alungata de lucrarea in ascuns, iar mandria de vointa de a pune pe seama lui Dumnezeu toate ispravile (Sf. Maxim Marturisitorul).
Cand cazi, suspina, iar cand sporesti, nu te ingamfa (Sf. Nil Sinaitul).
Pe cel smerit multi il iubesc, iar pe cel mandru si infumurat il urasc si oamenii care au acelasi duh de mandrie (Avva Iacov).
Sa gresesti si sa gandesti multe despre tine este mai rau decat pacatul insusi (Sf. Ioan Hrisostom).
Cel ce zideste pe propria sa putere cade, precum cade si se pravaleste la pamant cel ce calca pe panza de paianjen (Sf. Nil Ascetul).
Multi au dezbracat toate hainele de piele. Dar pe cea de pe urma, cea a slavei desarte, numai cei ce au dispretuit-o pe maica ei, adica dorinta de a-si placea lor (Avva Ilie Ecdicul).
Trufia produce o cugetare confuza, intrucat ea consta in doua nestiinte: a ajutorului lui Dumnezeu si a neputintei proprii (Sf. Isaac Sirul).
Cel ce se mandreste cu darurile naturale, adica cu mintea ascutita, cu usurinta priceperii, cu iuteala judecatii si cu alte capacitati capatate fara munca, acela nu va primi niciodata bunatatile supranaturale. Caci cel ce este necredincios in cele putine va fi necredincios si plin de slava desarta si in cele multe (Sf. Ioan Scararul).
Stralucirea fulgerului arata de mai inainte bubuitura tunetului, iar slava desarta, prin aparitia ei, vesteste mandria (Sf. Nil Sinaitul).
Mare este inaltimea smeritei cugetari; adanca este prapastia inaltei cugetari si de aceea va sfatuiesc sa o iubiti pe prima, sa nu cadeti in cea de-a doua (Avva Isidor).
Tu, Doamne, Te impotrivesti celor mandri. Dar ce mandrie mai mare ar putea exista decat afirmatia prosteasca ca as fi din fire ceea ce Esti Tu ? (Fericitul Augustin).
Trei gropi ne sapa noua demonii: intai dau lupta impotriva noastra pentru a ne opri de a face binele; al doilea, daca nu reusesc, cauta sa ne abata si sa faptuim binele fara Dumnezeu; daca nici asa nu reusesc, intrebuinteaza a treia groapa: ne lauda pentru binele faptuit, ca sa ne umflam de mandrie (Sf. Ioan Scararul).
Mandria este ca o umflatura a sufletului plina de noroi; daca e coapta, se sparge si pricinueste multa scarba (Sf. Nil Ascetul).
Mandria este o otrava care ucide nevinovatia (Fericitul Augustin).
Mandria este semnul osandei (Evagrie Ponticul).
Dupa cum cineva nu nimiceste numai un madular al trupului, ci intreg trupul, asa si mandria nu strica numai o parte a sufletului, ci intreg sufletul (Sf. Casian Romanul).
Doboara-ti gandul inaltarii mintii inainte de a te dobori el pe tine (Sf. Efrem Sirul)

Cele mai mari trei lucruri din viaţă
Mi-aţi pus trei întrebări, şi anume: Care este cel mai mare gând vrednic de om? Care este cea mai mare grijă vrednică de om? Şi care este cea mai mare aşteptare vrednică de om? A se gândi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească e cel mai mare gând vrednic de om.
A se îngriji de mântuirea sufletului e cea mai mare grijă vrednică de om.
A aştepta moartea e cea mai mare aşteptare vrednică de om.
Cum trebuie să vă gândiţi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească? Trebuie să luaţi ca măsură legea morală a lui Dumnezeu. Urmând acestei măsuri, să priviţi ce se întâmplă în viaţa oamenilor pe care îi cunoaşteţi, şi cu care sunteţi în legătură. Acesta nu este totdeauna lucru uşor, fiindcă pricinile sunt uneori îndepărtate şi ascunse în trecutul îndepărtat al unui om, iar alteori se pot afla numai în viaţa părinţilor lui. Mărturisirea creştină se întemeiază pe descoperirea acestor pricini. Psalmistul grăieşte către Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta, si voi cunoaşte căile Tale... Cât am iubit legea Ta, Doamne! Pururea cugetarea mea este”. Fiindcă poruncile Domnului sunt la temelia a tot ce se întâmplă fiilor lui Adam. Şi legea Domnului este lumină ce luminează ceea ce se întâmplă cuiva.
Cum trebuie să vă îngrijiţi de mântuirea sufletului? Ca să nu vă mai înşir, citiţi Evanghelia şi întrebaţi Biserica. Omul n-are mai mare bun decât sufletul, pe această lume. Şi tocmai acest cel mai mare bun este singurul pe care îl poate scăpa de pieire şi moarte. Tot restul, ce nu e om, ci al omului, dintre cele pe care le preţuieşte şi le păstrează omul, fără putinţă de scăpare piere şi moare. Sufletul omului este în ochii lui Dumnezeu un lucru mai de preţ decât întreaga lume materială, după cuvântul lui Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va dobândi întreaga lume, iar sufletul său şi-l va pierde?” Aşadar, nu poate fi mai mare grijă vrednică de om ca grija mântuirii sufletului său.
Cum trebuie aşteptată moartea? Ca ostaşul în război. Sau ca elevul care se pregăteşte cu grijă, aşteptând în orice clipă ca profesorul să îl cheme la ascultat. De neîncetata pomenire a clipei morţii ne-a amintit şi Mântuitorul, în pilda despre bogatul uşuratic care făcea hambare noi şi se pregătea s-o ducă bine multă vreme pe Pământ, dar i s-a zis pe neaşteptate: „Nebunule, în această noapte vor smulge de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai pregătit ale cui vor fi?”
De ce e gândul la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor cel mai mare gând vrednic de om? Fiindcă el aduce omului înţelepciunea şi fericirea.
De ce e grija pentru mântuirea sufletului cea mai mare grijă vrednică de om? Fiindcă sufletul e cel mai mare bun de pe pământ, şi e firesc ca celui mai mare bun să-i trebuiască închinată cea mai mare grijă.
De ce e aşteptarea morţii cea mai mare aşteptare vrednică de om? Fiindcă aşteptarea morţii curăţă conştiinţa şi îi dă omului imbold la toată fapta bună. Când un oarecare om vrednic şi bun a fost întrebat ce l-a împins mai mult în viaţă la osteneală şi bună rânduială, a răspuns: „Moartea”.
Aceste trei lucruri nu se pot băga de seamă la animale. Ele sunt proprii numai omului, şi încă celui mai înalt tip de om. Tot restul e comun omului şi dobitocului.
De la Dumnezeu, pace şi binecuvântare!

Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi

Deznadejdea
Să nu mire pe nimeni că eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta şi cele mai multe crime – despre care aflăm din ziare – sunt urmările deznădejdii. Nu este nici o patimă din care vrăjmaşul să aibă atâta câştig, precum este patima deznădăjduirii. Din cauza ei se întâmplă sinuciderile, omorurile şi lepădările de credinţă.
Iar dacă unii deznădăjduiţi nu se omoară singuri trupeşte (adică nu se sinucid) aceasta se datorează mai mult împrejurărilor, însă ei sufleteşte sunt morţi înainte de mormânt. Căci deznădejdea este moartea duhovnicească, de vreme ce omul îşi întoarce faţa de către ajutorul lui Dumnezeu şi se dă în stăpânirea celui rău. “Cel care deznădăjduieşte îşi ucide singur sufletul său!” zice Sf. Ioan Scărarul în cuvântul 5 pentru Pocăinţă. Toate păcatele aduc duşmănie între om şi Dumnezeu. Sunt însă unele păcate mai grele, care se cheamă păcate de moarte şi anume: Mândria, Iubirea de Arginţi, Zavistia, Curvia, Lăcomia Pântecului, Mânia şi Trândăvia. Acestea se cheamă păcate de moarte, pentru că sunt împotriva celor două porunci din Sfânta Evanghelie (a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele) şi ele pricinuiesc moartea sufletului, adică osânda veşnică. Din acestea şapte odrăslesc toate celelalte păcate.
Însă milostivul Dumnezeu a pus la îndemâna omului taina Pocăinţei prin care se poate vindeca sufleteşte, oricât de păcătos ar fi el.
Vrăjmaşul mântuirii a mai născocit o răutate, care nu are vindecare şi aceasta este patima deznădăjduirii.
Deşi păcatele amintite mai sus se cheamă păcate de moarte, totul se iartă prin pocăinţă curată. Numai păcatul deznădăjduirii, când stăpâneşte pe om, nu are vindecare, căci deznădăjduirea este însăşi părăsirea pocăinţei şi întoarcerea de către mila lui Dumnezeu.
Pentru aceasta Soborul al şaptelea de la Niceea a hotărât că numai păcatele cele nepocăite sunt spre moarte. Deci putem spune că numai acolo unde se cuibăreşte deznădăjduirea, nu mai este vindecare şi nici iertare. Să ne înfricoşăm de răutatea aceasta şi să fugim de ea ca de veninul şarpelui, căci ea este lepădarea darului sfânt şi defăimarea milostivirii celei nemăsurate a lui Dumnezeu.
Mulţi dintre credincioşii creştini, care se adapă cu mustul deşertăciunii lumeşti, îşi dau seama de primejdia sufletească în care se află şi doresc mântuirea, dar nu mai au curajul s-o caute. Ei zic că mântuirea lor s-a şters din “Condica lui Dumnezeu” şi orice ar face, nu mai este îndreptare pentru ei. Socotesc că prea mult s-au abătut din calea Sfintelor Porunci şi pentru aceasta, Dumnezeu nu-i mai primeşte. Partida aceasta de oameni au pierdut nădejdea mântuirii şi sunt asemenea unor răniţi, cari nu mai primesc nici o doctorie spre vindecare, iar ranele lor se cangrenează şi putrezesc.
Slăbănogirea aceasta sufletească (cu îndoială şi deznădejde) vine şi la mulţi credincioşi, care au hrană pentru suflet precum şi liman prielnic de mântuire, dar nu ştiu să le preţuiască.
Şi anume sunt unii cari au cunoscut deşertăciunea vieţii, s-au trezit din somnul păcatului şi au luat drumul pocăinţei.
Dar pricepând ei cât de mult sunt datori lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi văzând că nu pot împlini canonul pocăinţei aşa cum se cuvine, încep să se împuţineze la suflet şi pierd nădejdea mântuirii. Sunt însă şi unele persoane cari s-au păzit de viermele stricăciunii lumeşti, au destule cunoştinţe duhovniceşti, însă au o oarecare împuţinare de suflet şi îndoială pentru mântuirea lor.
Cercând mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că împuţinarea de suflet şi deznădejdea se ivesc din următoarele motive:
1. Înainte de toate şi la cei mai mulţi este lipsa de povăţuitori duhovniceşti, apoi,
2. Necunoştinţa Sfintelor Scripturi pentru care ne robesc părerile greşite şi înţelepciunea minţii, înşelăciunea.
3. Vătămarea dreptei credinţe când facem prieteşug cu ereticii, cu masonii şi comuniştii,
4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovniceşti şi nesimţirea) fără căinţă,
5. Nemărturisirea curată (când o facem de mântuială sau cu ascunsuri sau cu pricinuiri),
6. Împărtăşirea cu nevrednicie (când ştim că nu suntem în regulă şi ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor),
7. Când suntem stăpâniţi de mândrie şi nu ne plecăm spre vindecare,
8. Când am căzut sub legătură cu afurisenie de la arhiereu sau de la preot şi nu căutăm dezlegare de la slujitorul pe care l-am scârbit,
9 . Când am făcut vreo nedreptate mare (prin furtişag sau prin clevetire şi nu căutăm a repara greşala, împărtăşindu-ne neîmpăcaţi),
10. Când ne lăsăm robiţi de întristare peste măsură, căci această întristare este însăşi deznădejde,
11. Când din zavistie hulim Sfânta Credinţă, ori numele lui Dumnezeu ori persoanele sfinţite,
12. Când blestemăm (pe noi sau pe alţii) şi ne jurăm fără socoteală şi nu căutăm vindecare
Ioan Iacob Hozevitul

Vedeți și noi avem suficiente lacune!
Am reușit să deteriorăm planeta, s-o murdărim, în loc s-o ecologizăm, am transformat-o într-o groapă de gunoi, am defrișat cât am putut, am extras din pământ cât am putut, am împuțit apele cu tot felul de chimicale, să le otăravim și să nu mai stea fauna în ele.
Am exploatat tot felul de mine, am distrus tot felul de sisteme si de ecosisteme.
Noi nu vedem asta! Noi nu vedem că suntem răufăcătorii propriei noastre ogrăzi!
Este ca și cum un om și-ar da foc casei și ar spune: "A venit Sfarșitul Lumii!"
Păi tu-l faci!
Tu faci bombe atomice, arme biologice, tu inventezi viruși... Tu Omul!
Predica integrală: - https://www.youtube.com/watch?v=jQ7QmYlIRyI

Dumnezeu a dăruit sufletului curat şi încercat în ascultare darul rugăciunii neîncetate şi de sine săvârşitoare, "harul fără plată, negrăita stare de pace şi bucurie", cum îi plăcea stareţului Tadei să spună. "Numai cei ce au primit harul fără de plată pot să ştie care este starea Îngerilor şi a Sfinţilor. Ştii cum erai înainte, te mâniai, iar acum nu mai ai mânie. Nu este nici un om care să te poată răni, nici un gând rău nu îţi poate face rău, căci eşti îngrădit, cârmuit prin Duhul Sfânt. Acum poţi să înţelegi starea Preasfintei Născătoare-de-Dumnezeu, care din pântecele mamei şi până la sfârşitul vieţii pământeşti, şi în veşnicie, a petrecut în deplinătatea harului dumnezeiesc."

(Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa, Ed. Predania, p. 17)

Rugăciunea ne ajută să scăpăm de patimi şi ea presupune o eliberare de patimi.

Patimile îl înlănţuie pe om de natura exterioară, el devine sclavul acesteia. Dacă prin ştiinţă el se recunoaşte în teorie sclavul naturii, prin patimi el devine aceasta în mod practic, moral. Prin ele, el este sclavul a ceea ce este natura, o natură înjosită, devenită sălbatică în el, aceasta arată încă o dată faptul că natura nu poate fi atinsă în ea însăşi. Patimile sunt un amestec al minţii şi al naturii, dar al unei minţi slăbite care a pervertit natura şi aceasta astfel pervertită o domină.

Rugăciunea ne ajută să scăpăm de patimi şi ea presupune o eliberare de patimi. S-ar putea obiecta că cel care nu se roagă poate să-şi domine patimile prin libertatea sa şi astfel se poate ridica şi el deasupra înclinaţiilor nelibere ale naturii inferioare. Dar, dacă nu recunoaşte nimic deasupra libertăţii sale, omul rămâne sclavul unei alte patimi, îndeosebi al orgoliului său, care nu este deloc mai mic decât celelalte patimi. El însuşi îşi alege criteriul faptelor sale. Şi unde crede că sfârşeşte dacă nu-l recunoaşte pe Dumnezeu? În definitiv el rămâne închis în domeniul naturii oarbe şi se descompune prin moarte.

Rugăciunea este şi o ridicare a omului deasupra lui însuşi. Numai scăpând de sine, de ceea ce se consideră drept libertate discreţionară, omul scapă de natură şi moarte. Numai eliberându-se de el însuşi omul devine liber în adevăratul sens al cuvântului, nefiind dominat de nici o patimă.

(Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 69-70)

De ce se aprinde candela inaintea icoanelor ?

In primul rand, deoarece credinta noastra e lumina.Hristos a zis:Eu sunt Lumina lumii.Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos lumineaza sufletele noastre.

In al doilea rand, ca sa ne aduca aminte de caracterul luminos al sfantului in fata caruia aprindem candela-fiindca sfintii sunt numiti fii ai luminii.

In al treilea rand, ca sa ne slujesca drept mustrare pentru faptele noastre intunecate si pentru gandurile si dorintele noastre rele, si sa ne cheme la calea sfinteniei evanghelice, ca astfel sa ne ostenim cu ravna pentru a implini porunca Mantuitorului : Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca sa vada lucrurile voastre cele bune.

In al patrulea rand, ca sa aducem o mica jertfa lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi.Un mic semn al marii noastre recunostinte si luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem in rugaciune si viata si sanatate si mantuire si tot ce ne poate da numai nemarginita dragoste cereasca.

In al cincilea rand, ca sa fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care navalesc uneoriasupra noastra si la rugaciune si ne abat gandurile de la Facatorul nostru-fiindca puterile cele rele iubesc intunericul si fug de orice lumina, mai ales de cea care este inchinata lui Dumnezeu si Sfintilor lui.

In al saselea rand, ca sa ne dea imbold la ardere de sine.Precum undelemnul si fitilul ard in candela, supuse voii noastre, asa sa arda si sufletele noastre cu flacara dragostei in toate patimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.

In al saptelea rand, ca sa ne invete ca dupa cum candela nu poate sa se aprinda fara mana noastra, nici inima noastra, aceasta candela launtrica a noastra, nu poate sa se aprinda fara sfantul foc al al harului Dumnezeiesc, chiar daca ar fi plina cu toate virtutile noastre-fiindca toate virtutile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde. (Sfantul Nicolae Velimirovici)

RUGACIUNE LA APRINDEREA CANDELEI

Prea Sfanta si Inalta Treime, primeste dragostea mea inaintea Ta si arde in focul Dumnezeirii Tale faradelegile mele si sterge multimea rautatilor mele si da-le ingroparii si uitarii Tale, Doamne.Amin!

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, fa bine primita lumina darului meu si o du inaintea Fiului tau si Dumnezeului nostru pentru iertarea pacatelor noastre.Amin !

Sfântul Ioan Scărarul despre importanţa Tainei Spovedaniei

Dezgoleşte-ţi, dezgolește-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina. A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!

Mergi la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul, şi cu gândul, ca un osândit, plecându-te spre pământ şi dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului şi judecătorului ca ale lui Hristos.

(Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.4, cap. 56, în Filocalia, vol. IX, p. 110,111)

Înţelege bine un lucru: viaţa creştină este un război duhovnicesc purtat până la moarte. Vrăjmaşul viclean ne pune dinainte capcane bine-meşteşugite şi aruncă în noi nenumărate săgeţi ucigaşe pentru suflet.
Asupra multor oameni lumeşti aruncă momeala atracţiilor lumii şi a iubirii de cele materiale, prin mândria bogăţiei, a ostentaţiei, a dorinţelor trupeşti şi a plăcerilor.
În inimile celor pentru care toate acestea nu sunt ispititoare, diavolul seamănă alte forme de mândrie, mai „elevate”. Naşte în noi mulţumirea de sine, autoîndreptăţirea şi autosuficienţa , pe care ne este aproape imposibil să le conştientizăm. Şi după ce ne întunecă mintea, înfăşurându-ne în ceaţa acestei mândrii discrete, ne duce, ca pe nişte sclavi orbi, departe de Dumnezeu. Iar noi nu bănuim nimic!
Nu uita nici următorul lucru: pentru păcătosul de rând nu este foarte greu să ajungă să-şi urască
murdăria sufletească , să se lepede de ea şi să înceapă să meargă pe drumul lui Dumnezeu. Însă pentru păcătosul caracterizat de autosuficienţă, este foarte greu să lase fie şi o rază de iubire sfântă să treacă prin tunica de piele a fariseismului său…
Gândul smerit este singura armă care respinge toate atacurile , dar este foarte greu de dobândit. Pe de altă parte, modul său de folosire este de multe ori prost interpretat, mai ales de cei care duc o viaţă dedicată exteriorului, adică lumii.
( Sfântul Macarie de la Optina , Poveţe duhovniceşti, Editura Egumeniţa, pp. 102-103)

Păcatul din om este mut și surd!
Te uiți la un om și spui în gândul tău "ce om deosebit", dar sufletul lui e ca un măr strivit de o mașină.
Păcatul roade pe om pe dinăuntru cum roade o carie lemnul.
https://www.youtube.com/watch?v=ZaUKnoFxS7o

- Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre Rugăciunea lui Iisus şi despre modul cum poate fi obţinut darul acestei rugăciuni.
- Dacă nu este un dar al lui Dumnezeu , de fapt nu s-ar putea face nimic. Dumnezeu ne dă darul Său în orice moment al vieţii noastre şi avem nevoie de el pentru că suntem în stare de cădere. Eu cred că esenţa căderii este dorinţa omului de a fi dumnezeu fără Dumnezeu. În referatul biblic despre căderea lui Adam ni se spune că el a urmat sfatul diavolului de a mânca din pomul oprit, crezând că va deveni ca Dumnezeu. Dar este o absurditate să crezi că poţi fi dumnezeu fără Dumnezeu. Şi aceasta este tragedia căderii, iar noi ne găsim într-o astfel de stare.
Deşi suntem toţi membri ai Bisericii prin Taina Botezului, trebuie să luptăm în noi împotriva eredităţii căderii. Şi cred că, dacă această cădere este, în primul rând, un act de orgoliu, a te pregăti pentru primirea darului lui Dumnezeu înseamnă a te smeri înaintea Lui. Cu alte cuvinte, nu este decât un act prin care facem constatarea eşecului nostru. Şi, eşec este poate, un alt cuvânt sinonim pentru păcat. A te pregăti, în*seamnă a te aşeza la picioarele scării care duce la Dumnezeu şi care este exprimată în Fericiri: „Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor ”.
Deci, pregătirea este un act care constă în a te coborî în profunzimile smereniei. Şi numai în smerenie Dumnezeu ne poate oferi darurile Sale. Aceasta deosebeşte calea creştină de toate pseudo-spiritualităţile care se răspândesc astăzi în lumea întreagă, sub numele de New-Age, care adună la un loc tot felul de curente, tot felul de aşa-zise spiritualităţi ce nu vorbesc nici de smerenie, nici de pocăinţă. Dar tocmai pe calea pocăinţei, omul se întâlneşte cu Dumnezeu.
Am vorbit acum despre dar şi am spus că noi primim darurile lui Dumnezeu în orice moment al vieţii noastre. Trebuie să facem însă un efort pentru a primi acest dar şi cel mai important este a şti cum să facem să dureze acest dar în noi. În experienţa Bisericii vedem că Dumnezeu oferă cu uşurinţă darul Său, dar că, după aceea noi îl pierdem. Şi cum să continuăm în momentul în care am pierdut darul?
Viaţa duhovnicească trece prin trei etape: 1.
Etapa dăruirii harului , apoi 2. etapa retragerii simţite a harului şi 3. cea a redobândirii harului . Întreaga problemă a ascezei este cum să trăim în această a doua perioadă. De prima Se ocupă Dumnezeu . În a doua etapă El ne lasă oarecum să mergem cu puterile pe care ni le-a dat , pentru ca, în final, să redobândim acest har şi să-l păstrăm . Eu cred că întreaga tradiţie ascetică şi spirituală a Bisericii ( Filocalia , Scrierile Părinţilor etc.) ne învaţă ce să facem tocmai în această a doua perioadă. Şi cred că sunt trei lucruri aici:
trăirea după poruncile lui Hristos; lupta contra patimilor (şi Părinţii Bisericii au descris pe larg metodele tămăduirii de aceste boli spirituale) şi
iubirea aproapelui.
Adeseori prin iubirea aproapelui putem să ne apropiem de Dumnezeu. ( Symeon de la Essex )
( Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon , ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 152-153)

Noi avem grijă să-i învăţăm pe alţii lucruri pe care noi ni le-am însuşit din Evanghelie şi aşa are loc crearea a-V-a Evanghelie a Babelor. E mai tare decât cea a Gnosticilor! Pentru că ce spune o Babă e Lege! Ce spune preotul , e îndoielnic! "Las' că nu ştie părintele, ce ţi-am spus eu!" Si nu râdeti, am întâlnit caz când mi-a spus persoana... de aceea vă spun că Evanghelia Babelor are o altă consistenţă decât cea a Duhului Sfânt.. "Părinte, zice, stiţi de ce am venit la biserică? Vrăjitoarea mi-a spus că trebuie să vin la biserică că trebuie să mă dezlegaţi! Dar preotul din sat nu ţi-a spus să mergi la biserică? Aaa, ba da cred ca mi-a spus dar eu nu prea merg duminică la biserică!" Deci a venit dracul ăi te-a învăţat că trebuie să mergi la Casa lui Dumnezeu. E, ăla e drum la biserică, făcut cu păcat! Pentru că nu te-a trimis Dumnezeu, nu te-ai dus din îndemnul inimii. Este lucrarea lui sarsailă! Sarsailă te-a trimis sa râdă de Dumnezeu şi să-i zică, uite mă.. eu îţi trimit oamenii la biserică! Vedeţi câtă viclenie are satana să-şi bată joc de Dumnezeu şi de noi?

Domnul a zis: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da vouă ” (In 15, 16) - iar noi nu credem. Noi nu credem nici în rugăciunea noastră, nici că Dumnezeu ne va auzi - nu credem în nimc. Iată de ce totul ne e deşert, iată de ce rugăciunea noastră parcă nici nu s-ar împlini - ea nu numai că nu poate să mute munţii din loc, ci îndeobşte nu poate să izbutească nimic... Rugăciunea înaintea lui Dumnezeu este o taină , şi în ea nu este nici o silnicie, ci numai rugă: „Doamne, ajută, vindecă, mântuieşte! ”.
Dacă am face aşa, am avea mari reușite. Iar noi tot nădăjduim în discuţii, nădăjduim că o să ne descurcăm cumva singuri, păstrăm nu ştiu ce pentru nu ştiu ce zile negre. Pe cel care aşteaptă zile negre, acestea îl vor ajunge negreşit. Fără Dumnezeu oricum n-o să izbândeşti nimic; de aceea Domnul și zice: „Căutați mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate celelalte se vor adăuga vouă ” (Lc. 12, 31). ( Protoiereu Dimitrie Smirnov)
( Cum să biruim iubirea de arginți, Editura Sophia, București, 2013, p. 44)

Părinte, vorbiţi-ne despre cum îşi poate recăpăta credinţa cineva care şi-a pierdut-o.
Prin rugăciune, prin rugăciune şi răbdare . Este în
Pateric o întâmplare. Un ucenic vine la Părintele său şi-i spune: „Avva, urăsc lumea. Simt cum în sufletul meu creşte ura împotriva lumii”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în lume şi trăieşte un an de zile acolo!”. S-a dus în lume, s-a întors şi i-a spus: „Urăsc lumea mai mult, pentru că am văzut în ce desfrâu şi păcate trăieşte”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în peşteră şi trăieşte un an de zile acolo!”. S-a dus în peşteră, a stat un an de zile şi întorcându-se, i-a spus Avvei: „Şi mai mult urăsc lumea, pentru că stând în peşteră, toate lucrurile mi s-au limpezit şi cugetând la ce se întâmplă în lume, am început să cred că lumea trebuie cu adevărat dispreţuită şi urâtă”. Şi l-a întrebat Avva: „Dar tu de când eşti în mănăstire?”. „De şapte ani”, a răspuns tânărul. Şi Avva a zis: „Uite la el, eu sunt de 30 de ani monah, iar el vrea să ajungă desăvârşirea în şapte ani!”.
Aşadar, nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa , pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică. Aşa cum, să zicem, într-un dans, ritmul şi muzica te fac să intri într-o anumită trepidaţie, tot aşa poziţia trupului şi rugăciunea buzelor trezesc treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat şi ploaia binefăcătoare a
lacrimilor şi o să fiţi fericiţi.
( Părintele Cheorghe Calciu , Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, p. 46)

Să nu aştepţi duminica, sau praznic, ori sărbătoare, sau deosebiri de loc; ci precum zice Prorocul David: „În tot locul Stăpânirii Lui ”. Astfel, ori în biserică de eşti, ori în casa ta, ori în ţarină, ori de paşti oi, ori de zideşti sau clădeşti, ori la ospeţe de te afli, de rugăciune să nu te depărtezi .
Când poţi, pleacă-ţi şi genunchii; iar când nu poţi, roagă-te cu mintea : seara, dimineaţa şi în amiază. Dacă rugăciunea, ca o povăţuitoare, va fi făcută înaintea lucrului, când sculându-te din pat, mişcările tale cele dintâi prin rugăciune se vor face, atunci păcatul nu află intrare asupra sufletului tău.
( Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune , Editura Agapis, București, 2008, p. 55)

Imaginaţia este principalul instrument al lucrării diavoleşti împotriva sufletului, fie în stare de veghe, fie în somn; prin ea diavolii îl hărţuiesc pe om, căutând nu numai să-l împingă în păcat sau să-i trezească şi să-i aţâţe patimile, ci şi să-l umple de tulburare în felurite chipuri, trezind în el mai ales tristeţe, nelinişte şi îngrijorare, amăgindu-l şi făcându-l să rătăcească din pricina nălucirilor, ajungând chiar să-l înrobească cu totul.
Sfântul Isihie Sinaitul spune chiar că imaginaţia a pricinuit în principal căderea omului: „Şi aşa l-a despărţit pe Adam de Dumnezeu, dându-i nălucirea demnităţii dumnezeieşti. Şi la fel obişnuieşte să-i amăgească vrăjmaşul mincinos şi viclean pe toţi cei ce păcătuiesc” .
( Jean-Claude Larchet , Terapeutica bolilor spirituale , Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 99)

Să nu se laude cel îngâmfat cu slava sa, nici cel vânjos cu sănătatea sa, nici cel frumos cu frumuseţea sa, nici cel tânăr cu tinereţile lui, pe scurt, cu nimic din toate câte sunt de laudă în lumea aceasta şi provoacă mândrie.
Deci, cel care se laudă, numai în acestea să se laude: că Îl cunoaşte şi-L caută pe Dumnezeu, că suferă cu cel care suferă, şi-şi pune nădejdile lui în bunurile viitoare. Pentru că bunurile de acum sunt curgătoare şi trecătoare , se mişcă permanent şi trec de la unul la altul, precum mingea pe terenul de fotbal. Şi nu este nimic mai sigur pentru cel care le deţine, decât că le va pierde odată cu trecerea timpului, sau din invidie. Dimpotrivă, cele viitoare sunt statornice şi permanente, niciodată nu se pierd, nu trec de la unul la altul, nu înşală nădejdile celor care se încred în ele. „Cine este înţeleptul, ca să le priceapă pe acestea?” (Osea 14, 10).
Cine va rămâne nepăsător faţă de cele trecătoare şi va lua aminte la cele veşnice? Cine se va gândi că acelea de acum vor trece? Cine va cugeta că acelea aşteptate vor rămâne? Cine le va separa pe cele adevărate de cele părelnice, ca să urmeze celor dintâi şi să le dispreţuiască pe cele din urmă? Cine va face deosebirea între
şederea pământească şi petrecerea cerească , între locuinţă şi cele de lângă casă, între întuneric şi lumină, între noroiul adâncului şi pământul sfânt, între trup şi duh, între Dumnezeu şi diavolul stăpânitor al lumii, între umbra morţii şi viaţa veşnică? Cine va răscumpăra cu cele de acum viitorul, cu bogăţia stricăcioasă, nestricăciunea, cu cele văzute pe Cel nevăzut? Deci, fericit este cel care le va deosebi pe acestea, cel care va despărţi cu sabia Cuvântului ceea ce este bun de ceea ce este rău, căci se va înălţa cu inima, aşa cum spune undeva profetul David (Psalmi 83) că va alerga departe, din toate puterile lui, de valea aceasta a durerii, va urmări bunurile care se găsesc în cer, se va răstigni pentru lume împreună cu Hristos, va învia împreună cu El, va urca în corturile cereşti împreună cu Acela, şi se va face moştenitor al vieţii celei adevărate, care nu se schimbă niciodată. ( Sfântul Grigorie Teologul )
( Glasul Sfinţilor Părinţi , traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 378-379)

Toate sfaturile cuviosului Iosif sunt pătrunse de duhul învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi al stareţilor. Prin ele întotdeauna s-a străduit cu dragoste să explice că fiecare om trebuie să aibă răbdare în toate, în fiecare loc, până la sfârşit.
Dacă te-ai apucat de un lucru, ţine-te de el şi îndură toate, numai să nu părăseşti locul şi întotdeauna să te mustri – şi te vei mântui.
Necazurile sunt drumul nostru; vom merge pe el până când vom ajunge în patria veşniciei pregătită nouă, însă nenorocirea e că ne îngrijim puţin de veşnicie şi nu răbdăm nici cel mai mic cuvânt de dojană.
Noi înşişi ne mărim necazurile atunci când începem să cârtim. Cine a biruit patimile şi a dobândit raţiunea duhovnicească, acela şi fără cultură exterioară are acces la inima fiecăruia. Pravila impusă întotdeauna e grea, iar săvârşirea ei cu smerenie este şi mai grea. ( Sfântul Cuvios Iosif de la Optina )
( Patericul de la Optina , traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 347)

Nebunii pentru Hristos sunt oameni care au atins sfințenia. Ei au primit darurile Duhului Sfânt. Sfântul Serafim de Sarov spune că „nebuni pentru Hristos (cei care și-au renegat rațiunea) sunt mulți, dar dintr-o mie de oameni ca aceștia doar unul este cu adevărat nebun pentru Hristos” . Un astfel de om se roagă neîncetat și poate face lucrări mari cu o putere duhovnicească deosebită; are darul prorociei, deși se comportă ca un om care nu mai are rațiune. Dar aceștia sunt în aparență nebuni, fiindcă, de fapt, Domnul le dă cunoștințe superioare. De aceea, nebunii pentru Hristos nu înseamnă nimic în fața oamenilor, dar sunt mari pentru Domnul.
Omul fericit a atins, de asemenea, sfințenia, dar comportamentul lui nu este neaparat ciudat. El este liniștit, zâmbitor și rabdă cu ușurință orice jignire, deoarece are o stare de fericire în suflet. Un astfel de om are sufletul smerit, după cum se spune în Scriptură: „Fericiți cei săraci cu duhul…”
(Matei 5, 3). Fericiți sunt cei mulțumiți cu orice, care nu cârtesc, nu deznădăjduiesc; adică, cei sfinți.
( Arhimandrit Ambrozie Iurasov )

Păcatul, în general, aduce întunecare, iar Dumnezeu, ca Mântuitor, aduce lumină. Domnul Hristos S-a prezentat pe Sine ca Lumina lumii: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce crede în Mine nu va umbla în întuneric”.
Păcatul aduce slăbiciune. Domnul Hristos, ca Mântuitor, aduce putere, aduce tărie sufletească. Şi-a manifestat această putere mântuitoare cu mai multe prilejuri. În Sfânta Evanghelie avem prezentate minuni de înzdrăvenire a firii omeneşti. De pildă, vindecarea slăbănogului din Capernaum sau vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda
. E interesant de luat în considerare faptul că, aducându-I Domnului Hristos în faţă pe slăbănogul din Capernaum, cel dintâi cuvânt pe care i l-a spus Domnul Hristos a fost acesta: „Îndrăzneşte, fiule, păcatele tale sunt iertate”.
Iertarea păcatelor este un aspect al mântuirii. După ce a văzut că aceia de faţă aveau gândul că Domnul Hristos huleşte (ziceau ei în gând: „Nimeni nu poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu” ), atunci Domnul Hristos, referindu-se la gândurile nemărturisite de ei, a zis: „Ce este mai lesne a spune: «Iartă-se ţie păcatele tale» sau a spune: «Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!»? Şi ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, a zis – adresându-se slăbănogului – «Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!»”. Acesta s-a ridicat şi-a luat cele ce avea pentru aşternut în locul în care se găsea.
În realitate, targa aceea putea să o ia şi să meargă cu ea în spate pentru că avea o putere pe care nu a avut-o înainte, şi puterea aceasta i-a dat-o Domnul Hristos. Deci, i-a dat şi întărirea firii, i-a dat ceea ce îi lipsea de pe urma păcatului, probabil, pentru că dacă Domnul Hristos a spus mai întâi: „Iartă-se ţie păcatele tale”, credem că a făcut o legătură între păcat şi boală. Chiar dacă nu totdeauna este o legătură între păcat şi suferinţă, cum a fost în acel caz. Iov a fost drept şi totuşi a suferit. Sfântul Apostol Pavel, deşi a dus o viaţă superioară, totuşi, a avut de suferit; şi aşa a fost în cazul multor sfinţi care au suferit fără să fie vinovaţi, au suferit pentru a face dovada credinţei şi în împrejurări de suferinţă.
( Arhimandrit Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească ,
Editura Agaton, p. 237)

"Adolescente de clasa a IX-a, filmate mimând sexul oral la Balul Bobocilor! Imaginile au revoltat o ţară întreagă! Fotografiile surprind mai multe eleve, participante la Balul Bobocilor, care mimează sexul oral partenerilor lor. Băieţii stau pe scaune, în timp ce fetele, aşezate în genunchi, mănâncă o banană aşezată între picioarele elevilor. Setul de fotografii şi filmuleţe a fost postat de una dintre eleve, potrivit adevarul.ro. Din imagini, pare că mimarea sexului oral a fost una din „probele” pe care le-au dat fetele, la Balul Bobocilor."
.
Oamenii de astăzi sunt atât de comozi și de superficiali încât chiar dacă avem valori și oameni de cultură nu interesează pe nimeni. Bagi 40 de elevi într-o casa și le predai după o carte veche de acum 50 de ani ca să scapi mai repede și ai stricat câteva zeci de creiere valoroase, pentu că geniile și patrioții nu au picat din cer ci s-au născut tot din burta mamei..
DAR AU FOST DASCĂLI DE CULTURĂ ȘI SIMȚIRE ROMÂNEASCĂ, au fost oameni care au plâns când au tipărit o carte, care s-au bucurat la o sărbătoare și la o victorie câștigată pe câmpul de luptă!
Pe cine mai interesează astăzi?
A fost recent Ziua Armatei Romane și am auzit pe cineva ca spunea să li se vorbească tinerilor despre "patriotism". Cuvântul în sine devine ridicol și nu își are justificarea. Cui să vorbești de patriotism?
Copilului care la 14 ani își începe viața sexuală? Tinerei care la 14 ani este în plină ascensiune sexuală?! Adolescenților care la 16 ani sunt sătui de femei și se droghează? Fetelor care fac videochat?
.
Patriotismul crește odată cu educația celor șapte ani de acasă..
Când ai avut tricolorul la grindă pe busuioc, când ai avut steagul împăturit în ladă, când ai avut costum național și brâu împletit din cele trei culori.. Da!
Dar astăzi lumea este modernă, este civilizată!!
Singurul patriotism pe care mai poți sa-l induci unui tânăr este să nu își uite Limba Română și faptul că țara de baștină în care s-a născut se numește România! Nu poți să vorbești despre patriotism într-o politică bolnavă sau într-o societate fără morală.
.
Am văzut ce s-a întâmplat la un Bal al Bobocilor la un liceu..
Orele de educație sexuală aici duc în final!
Nu mai avem rușine!
Sexul oral este considerat normal!
MARFĂ CRUDĂ DE TUN PENTRU INDUSTRIA PORNOGRAFICĂ, A SEXUALITĂȚII, A PLĂCERII ȘI A PROSTITUȚIEI!
Așa se întâmplă dacă pruncii noștri nu mai sunt închinați lui Dumnezeu, dacă nu mai sunt împărtășiți și educați în morala creștină. Tradițiile acestei țări și patriotismul se duc de râpă! Ele și așa s-au dus de râpă, căci comedianații noștri fac piese de teatru și circ pe seama voievozilor, pe seama scriitorilor și pe seama poeților! Au ajuns de râs!
.
Să luptăm vehement și motivat ca Educația Sexuală în Școală, sa NU pătrundă în rândul prichindeilor și preșcolarilor, sau pruncii de la Clasele I-IV. Este prea devreme să le furăm Fecioria, Rușinea, Inocența și Curățenia Pruncească a Minții.
Predica integrală: - https://www.youtube.com/watch?v=AiP0rgHiXLw&t=574s

Dacă ești într-o stare de recrudescență (n.r. ‒ revenire, într-o formă mai acută, a unei boli) interioară și vezi că slăbește credința, te rogi să nu slăbească!
Chiar și la sfinți se constată o viață de oscilație , o ridicare și-o coborâre. Pentru că te mai părăsește harul ca să nu te mândrești, să nu spui: „Ia te uită unde am ajuns!”. Te mai părăsește harul ca să te smerești.
Când suntem asaltați de impresii de uscăciune sufletească, când simțim că „trăim degeaba”, să știm că acestea sunt îngăduite de Dumnezeu pentru smerenia noastră . Dar trebuie să înțelegem că noi nu ne smerim pentru efect imediat, ci avem în vedere veșnicia !
Dar nu trebuie să-ți pierzi credința. Tu trebuie să fii mereu prezent . Că nu rezolvi atât de mult prin rugăciunea pe care o faci, ci prin harul lui Dumnezeu , pentru că tu vrei cu orice chip ajutorul Lui. Pentru că imediat vine satana să-ți folosească mintea; nu trebuie să vă speriați, el nu se astâmpără. Iisus știe ce vrei tu, nu te speria deloc, tu continuă rugăciunea !
( Arhimandrit Arsenie Papacioc , Despre izbăvirea de întristare , Editura Elena, Constanța, 2013, pp. 31-32)

Care este cel mai greu canon dintre toate?
„Precum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul” (Ioan 13, 34-35)
Unii vor spune că este o glumă, dar eu vă spun că este cel mai greu dintre toate! Deci, nu metanii, nu post, nu mânacare fără ulei, nu pâine şi apă, nu pesmeţi.. DRAGOSTEA şi RESPECTUL, izbăvirea de ură şi de duşmanie, de răutate, de invidie, de ambiţie, de înşelătorie.. Astea sunt! Nu ştie unul cum să-i facă rău celuilalt.. "de ce are?"; "...de ce există?"; "..de ce nu moare?"
Aşadar, nu trebuie să abandonăm postul, rugăciunea, metania, dar trebuie să rămânem cu ideea asta: că aceste rugăciuni, aceste nevoinţe pe care le facem, scurte, lungi, puţine, multe, câte putem, toate acestea trebuiesc împletite numai cu Bunătate, cu Omenie şi cu Dragoste!
Oare de câtă teologie şi câte predici la amvon mai avem nevoie, ca să putem să înţelegem că nu suntem Fiii lui Dumnezeu?
Pe vremuri, ne întâlneam între noi de revelion, de o onomastică, de o sărbătoare şi mânacam ce aveam, trei jumări sau o piftie, iar astăzi, cant sunt galantarele pline, când se găsesc de toate, când mai prindem un ban.. nu ne ma dăm nici "Bună Ziua!"
Oamenii îşi fac porţi cât mai înalte, îşi pun gratii la geam, sisteme de alarmă, îşi cumpără o armă şi îşi ia permis de port armă, iar tribunalul este plin de mincinoşi care se judecă între ei.
Da, într-adevăr, acestea sunt ROADELE IUBIRII!
Vedeţi cât de departe suntem şi cât de mincinoşi suntem, faţă de Adevărul Absolut?
Cât de naivi suntem, şi cât de înşelaţi de sarsailă?
DAR, NOI, ÎN MINTEA NOASTRĂ, CHIAR NE CREDEM BUNI!
https://www.youtube.com/watch?v=u6El...ature=youtu.be