Câte zile de post trebuie să ţinem înainte de a merge la spovedanie?
Dacă mergeţi în a 40-a zi de post, 40 de zile. Dacă mergeţi în prima zi, o zi de post şi, în următoarele 39 de zile, continuaţi postul. Cu alte cuvinte, când e de postit, e de postit! Ideea aceasta cu spovedania şi postul de dinainte de spovedanie este una dintre ‒ iertaţi-mi cuvântul prost ‒ idolatrizările legate de Ortodoxia noastră, una dintre falsele rigorisme pe care le-am impus, pentru că sunteţi ‒ şi aici zic şi eu, ca fiul meu,
piua , că v-am prins ‒ de foarte multe ori tentaţi să ziceţi: „nu mă duc la spovedit, pentru că am mâncat azi după-masă nu ştiu ce. Nu fac aia, că...” .
Dacă e să fim sinceri, trebuie să recunoaştem că uneori ne mai şi ascundem după rigorile astea, în încercarea de a sta cât mai departe de ceea ce trebuie să facem. Postul trebuie să te apropie de spovedit, iar spovedania trebuie să te apropie de post. N-ai postit până te-ai spovedit? Posteşti după ce te-ai spovedit! N-ai postit până te-ai împărtăşit? Te împărtăşeşti şi posteşti! Sunt unele lucruri cu adevărat recuperabile în Biserică şi ‒ Slavă Domnului! ‒ postul este unul dintre ele.
( Preot Conf. Dr. Constantin Necula )

Care este semnul că rugăciunea noastră a fost ascultată?
Semnul milostivirii față de noi a Domnului sau a Preacinstitei Sale Maici, după sau în timpul rugăciunii, este pacea din inimă , mai ales după lucrarea vreunei patimi, a cărei însușire este lipsa păcii din suflet. Prin pacea din suflet și printr-o anumită desfătare de sfințenie în suflet, putem afla ușor că rugăciunea noastră a fost ascultată și ne-a fost dat harul cerut. Reușita rugăciunilor se cunoaște și după puterea duhovnicească pe care o primim înlăuntrul nostru spre facerea faptelor spre care suntem chemați și prin lumina care în mod evident vine în suflet.
Cel mai mare dar al lui Dumnezeu, în care noi nădăjduim mai mult decât în orice și pe care îl primim de la Dumnezeu, ca urmare a rugăciunilor noastre, este pacea sufletului, după cum spune Mântuitorul: Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni (Matei 11, 28).
( Sfântul Ioan de Kronstadt )

Bucuria este o altă coordonată esenţială a spiritualităţii ortodoxe. […] În Răsărit, totul e născător de bucurie. Naşterea este bucurie, căci lumea este frumoasă şi Stăpânul ei este Dumnezeu; viaţa e bucurie, căci e darul lui Dumnezeu, moartea e bucurie, pentru că e poartă spre Dumnezeu . Rugăciunea duce la bucurie . Vieţuirea, şi în mijlocul lumii şi în pustiu, duce la bucurie. „N-am văzut – zice Paladie, în Historia Lausiacă – printre cei ce locuiesc în pustie, pe nici unul întunecat sau trist. Nimeni n-ar fi în stare să trăiască aici pe pământ o bucurie şi o încântare trupească la fel cu dânşii”.
Chiar cei copleşiţi de lacrimi nu sunt trişti, ci se declară fericiţi . Eremiţii au adesea înfăţişări de înger, cum se spune despre marele Arsenie şi de
mai marele Antonie . În Viaţa Sfântului Antonie se spune că avea trăsături senine şi putea numai după chip să fie recunoscut de cei care nu-l cunoşteau. Era mereu „în bucurie” . Mulţi au spus, deşi vorba se pune pe seama lui Francisc de Sales, că un sfânt trist e un trist sfânt!
Sfântul Serafim de Sarov )

Un teolog cunoscut i-a spus odată că nu poate găsi un duhovnic potrivit. Atunci Părintele Epifanie îi zise:
- Iubitule, problema nu e cu duhovnicul. Problema e cu tine. Dacă ar fi fost problema cu duhovnicul, ai fi ieşit în stradă, ai fi luat-o la dreapta, ai fi mers 100 de metri, ai fi luat-o la stânga, ai fi mers alți 50 de metri, te-ai fi oprit şi ai fi aşteptat acolo până ar fi trecut primul duhovnic .
I-ai fi făcut ascultare necondiţionată şi n-ai fi avut nici o problemă legată de duhovnic sau de mântuire. Nu avem atâta nevoie de duhovnici sfinţi, precum avem nevoie de sfânta ascultare. Asta ne lipseşte. Nu cumva toți sfinţii mari ai Bisericii au avut duhovnici sfinţi? Nu! Ceea ce au avut a fost sfânta smerenie şi sfânta ascultare . De aceea s-au şi sfinţit.
( Arhimandrit Epifanie I. Teodoropulous , Crâmpeie de viață , Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 100)

Voi cei zidiți din pământ, priviți la toate dimensiunile vieții și veți conștientiza cât de adevărată este această frază: iubirea desăvârșită alungă teama. Când dragostea este prezentă, teama nu-și are loc! Când dragostea lipsește, domnește teama.
De unde provine teama? Din lipsa dragostei. Și dragostea, din ce este constituită? Să-l lăsăm pe Apostol să vorbească: Iisus Hristos cel Drept este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci și pentru ale lumii întregi. Și întru aceasta știm că L-am cunoscut, dacă păzim poruncile Lui (I Ioan 2, 1-3).
Îndată ce porunca lui Dumnezeu este încălcată, dragostea fuge ca pasărea, zboară din inima celui care încalcă porunca, iar locul dragostei este ocupat de teamă. Teama nu este separată de neascultare, de păcat și de încălcarea poruncii.
Înțelegeți acum de ce s-a temut Adam și de ce îndată s-a ascuns pentru a nu vedea fața lui Dumnezeu? S-a temut pentru că a încălcat porunca lui Dumnezeu. Acum înțelegeți de ce omul se teme de alt om și un popor de un alt popor?
Așa cum a fost atunci se întâmplă și astăzi. Unde există neascultare de poruncile lui Dumnezeu, acolo există și teamă. Iar teama îl lipsește pe om de putere, îl subestimează și-l robește.
(Sfântul Nicolae Velimirovici )

În urmă cu ani buni, prea mulți, o bunică a spus unui tânăr teolog: „Vezi, că până acum Maria s-a uitat tot timpul la icoana Mântuitorului. Tu, acum, te-ai interpus între icoana Mântuitorului şi ea. Să nu trădezi nici icoana din spatele tău, nici femeia din faţa ta”.
Ca preot, aceasta este cea mai grea dintre responsabilităţi. Pentru că, deşi eşti tată copiilor tăi şi părinte unei comunităţi întregi, rămâi soţul unei singure femei. Şi, obligatoriu, bărbatul unei singure femei.
În viaţa de familie, este bine să fiți echilibraţi. Să nu credeţi că cineva poate înlocui pe altcineva. Eu am auzit foarte multe femei care spun: „Renunţ la el, dă-l încolo de nenorocit, că eu Îl am pe Domnul!”. Dar Domnul ţi-a spus vreodată să renunţi? Îi plac lui Dumnezeu demisiile? Sau extrema cealaltă: Acela bea de rupe şi-o bate în faţa copiilor, şi ea zice: „De dragul copiilor, nu renunţ la el!”. Lasă-l, femeie! Tocmai de dragul copiilor, închide-l şi fugi! Numai că noi foarte rar suntem capabili să luăm hotărârile cele bune în Duhul lui Dumnezeu.
Nici Dumnezeu nu înlocuieşte bărbatul, nici bărbatul, pe Dumnezeu. Nici muierea nu Îl înlocuieşte pe Dumnezeu, nici Dumnezeu, pe muiere. Dacă păstrăm ordinea ierarhică a iubirii, nu sunt probleme. Cum le inversăm, cum avem probleme.
(Pr. Conf. Dr. Constantin Necula, Iubirea care ne urneşte, ediţia a II-a, Editura Agnos, Sibiu, 2015, p. 27)

Adeseori se întâmplă că urâm păcatul, dar a tăia rădăcinile lui nu ne hotărâm.
Trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului, dar cei ce umblă după duh nu fac poftele trupului.
Înfrânarea în privinţa gândurilor înseamnă a le ţine pe ele în frâul fricii de Dumnezeu şi a nu ne îngădui să ajungem la îndulcire de ele, la împreunare cu ele şi la poftă.
(Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumenița, 2010, p. 162)

- Cum poate afla liniște un creștin care trăiește în tulburarea și zgomotul orașului?
- Trebuie să ne străduim să dobândim cât mai mult cu putinţă! Să nu fim nepăsători. Pentru că nepăsarea este cea mai mare primejdie pentru sufletul fiecărui om. Nu ai milă singur de sufletul tău şi eşti în mare primejdie sufletească. Nu ai făcut canonul? Nepăsarea îţi zice: Nu-i nimic! Nu ai postit? Nepăsarea îţi zice: Nu-i nimic! Ai desfrânat? Nepăsarea îţi zice: Nu-i nimic!...
Cât se poate să ne străduim şi Dumnezeu ne va ajuta să ne mântuim. Cu cât vor fi ispitele mai mari, cu atât vom primi mai mult har. Şi cununa va fi mai mare. Însă Dumnezeu nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre. Dacă avem rugăciune, curăţie sufletească şi trupească, se va pogorî darul Duhului Sfânt peste noi şi toate marile greutăţi pe care le vom avea le vom rezolva cu uşurinţă . Aceste timpuri grele pentru mântuirea sufletului nostru au fost proorocite de Sfinţii Părinţi.
( Ierod. Cleopa Praschiv , Pelerinaj în Sfântul Munte Athos, Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi , Ed. Panaghia, 2005, p. 86)

În post se postește de VORBE GRELE, de BLESTEME, de URĂ, de clevetire, de ținerea de minte a răului.

POSTUL LIMBII - Acest organ mic și neînsemnat, are o vamă întreagă dată de Dumnezeu, spre văzduhuri. Limba este și cea care binecuvintează, limba laudă pe Dumnezeu, limba este muzică, este poezie, este iubirea și dragostea. Dar limba este și otravă, limba este moartea, limba înseamnă uciderea, blestem, acuza, rușinea, nenorocire, urgie.. De aceea, când vorbim, trebuie să folosim trei site: mintea, inima și gura!

POSTUL GURII - Tot ce vedeți în jurul dvs. moral, social, politic și ideologic, este doctrina "omului contra om"! Oamenii simt nevoia sa jignească, să se rănească între ei, să umilească pe cel mai neputincios.. Și ați văzut ce frică este, ți-e frică de șef să nu îți zică ceva, de coleg să nu te sape, de prieteni și chiar de orice replică, care ți se aruncă la întâmplare! Pentru că lumea clocotește de ură, iar acesta nu este un lucru dumnezeiesc. De aceea, Sfânta Scriptură, spune așa: "Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură acelea spurcă pe om!" Psalmistul David, ne-a lasat cel mai frumos pasalm, care spune asa: "Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele.."(Psalmul 140).
Sunt mai multe moduri de a ucide: un exemplu este cu sabia sau cu arma de foc, iar aceste câteodată sunt vindecabile.. și mai spune Avva Dorotei, că cel ce ucide cu gura și cu limba, ucide veșnic!
Și aici avem cele trei mari păcate: Vorbirea de rău, clevetirea (atunci când vrei să scazi pe cineva în ochii cuiva, să-l umilești și să-i terfelești numele - și se ajunge chiar la a fonda suspiciuni false despre cineva, numai pentru a-l umbri, a-l răni, sau a-l murdări). Acestea sunt fapte periculoase înaintea lui Dumnezeu și avem doua mărturii ale Duhului Sfânt "Pe viclean îl urăşte Domnul.." și "Cei ce vor vicleni, vor pierii!" Asadar, acesta o face omul din viclenie.
Să nu ne insultam, este o formă de post, să nu calomniem este o formă de post, să nu învrăjbim, este o altă formă de post!
https://www.youtube.com/watch?v=oYFM...&feature=share

Cele mai mari trei lucruri din viaţă
Mi-aţi pus trei întrebări, şi anume: Care este cel mai mare gând vrednic de om? Care este cea mai mare grijă vrednică de om? Şi care este cea mai mare aşteptare vrednică de om? A se gândi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească e cel mai mare gând vrednic de om.
A se îngriji de mântuirea sufletului e cea mai mare grijă vrednică de om.
A aştepta moartea e cea mai mare aşteptare vrednică de om.
Cum trebuie să vă gândiţi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească? Trebuie să luaţi ca măsură legea morală a lui Dumnezeu. Urmând acestei măsuri, să priviţi ce se întâmplă în viaţa oamenilor pe care îi cunoaşteţi, şi cu care sunteţi în legătură. Acesta nu este totdeauna lucru uşor, fiindcă pricinile sunt uneori îndepărtate şi ascunse în trecutul îndepărtat al unui om, iar alteori se pot afla numai în viaţa părinţilor lui. Mărturisirea creştină se întemeiază pe descoperirea acestor pricini. Psalmistul grăieşte către Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta, si voi cunoaşte căile Tale... Cât am iubit legea Ta, Doamne! Pururea cugetarea mea este”. Fiindcă poruncile Domnului sunt la temelia a tot ce se întâmplă fiilor lui Adam. Şi legea Domnului este lumină ce luminează ceea ce se întâmplă cuiva.
Cum trebuie să vă îngrijiţi de mântuirea sufletului? Ca să nu vă mai înşir, citiţi Evanghelia şi întrebaţi Biserica. Omul n-are mai mare bun decât sufletul, pe această lume. Şi tocmai acest cel mai mare bun este singurul pe care îl poate scăpa de pieire şi moarte. Tot restul, ce nu e om, ci al omului, dintre cele pe care le preţuieşte şi le păstrează omul, fără putinţă de scăpare piere şi moare. Sufletul omului este în ochii lui Dumnezeu un lucru mai de preţ decât întreaga lume materială, după cuvântul lui Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va dobândi întreaga lume, iar sufletul său şi-l va pierde?” Aşadar, nu poate fi mai mare grijă vrednică de om ca grija mântuirii sufletului său.
Cum trebuie aşteptată moartea? Ca ostaşul în război. Sau ca elevul care se pregăteşte cu grijă, aşteptând în orice clipă ca profesorul să îl cheme la ascultat. De neîncetata pomenire a clipei morţii ne-a amintit şi Mântuitorul, în pilda despre bogatul uşuratic care făcea hambare noi şi se pregătea s-o ducă bine multă vreme pe Pământ, dar i s-a zis pe neaşteptate: „Nebunule, în această noapte vor smulge de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai pregătit ale cui vor fi?”
De ce e gândul la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor cel mai mare gând vrednic de om? Fiindcă el aduce omului înţelepciunea şi fericirea.
De ce e grija pentru mântuirea sufletului cea mai mare grijă vrednică de om? Fiindcă sufletul e cel mai mare bun de pe pământ, şi e firesc ca celui mai mare bun să-i trebuiască închinată cea mai mare grijă.
De ce e aşteptarea morţii cea mai mare aşteptare vrednică de om? Fiindcă aşteptarea morţii curăţă conştiinţa şi îi dă omului imbold la toată fapta bună. Când un oarecare om vrednic şi bun a fost întrebat ce l-a împins mai mult în viaţă la osteneală şi bună rânduială, a răspuns: „Moartea”.
Aceste trei lucruri nu se pot băga de seamă la animale. Ele sunt proprii numai omului, şi încă celui mai înalt tip de om. Tot restul e comun omului şi dobitocului.
De la Dumnezeu, pace şi binecuvântare!
Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi

Fericirea se împlinește prin Cuvântul lui Dumnezeu
Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a XXIX-a, 18-21, în PSB, vol. 53, p. 153
„Ce este mai frumos decât să te apropii de El (Mântuitorul), să ai părtăşie cu El? Ce plăcere este mai mare? Cine-L va vedea şi va gusta fără plată din izvorul de apă vie, ce poate să dorească altceva? Ce domnie? Ce putere? Ce averi, când va vedea cât de nesigură este aici viaţa conducătorilor, cât de schimbătoare sunt stările imperiilor, cât de scurtă este viaţa, cât de mare este robia în împărăţii, în care oamenii trăiesc după voinţa altora şi nu după a lor proprie? Dar ce bogat trece la viaţa veşnică, dacă nu este sprijinit pe câştigul virtuţilor pe care toţi îl au, numai cei bogaţi nu? (Matei 19, 26). Aşadar, fericirea nu constă în a te folosi de bogăţii, ci în a-L vedea pe El ca să le dispreţuieşti pe ele, şi să respingi cele potrivnice adevărului, să le socoteşti deşarte şi zadarnice, să iubeşti acea frumuseţe a adevărului curat, care arată cât de mincinoase sunt culorile acestui veac. (…) Lasă afară acest chip al lumii, lasă afară răutatea. Aşează înăuntru bunătatea minţii, care are harul în puterea vieţii. Spală-ţi îmbrăcămintea şi intră în cetatea cerului, care este harul cel adevărat al sfinţilor, în care este cortul lui Dumnezeu, în jurul Căruia se găsesc cărturarii Domnului, unde nu slujesc zilele, sau soarele, sau luna, ci Domnul Însuşi e lumina, care luminează toată cetatea (Apocalipsă 21, 23). (…) Să nu fie mâinile tale slabe şi genunchii tăi fără putere pentru închinare şi pentru credinţa ta. Să nu se întoarcă slăbiciunea voinţei tale, să nu revină la calea nelegiuirilor. Ai apucat calea cea bună, rămâi pe ea, ai ajuns, ţine-te bine: Mântuieşte-ţi sufletul tău (Facerea 19, 17). Urcând, mergi drept înainte, căci înapoi nu există siguranţă. În sus e calea, în jos prăbuşirea, în sus urcuşul, în jos prăpastia. Este greu de urcat şi primejdios de coborât. Dar puternic este Domnul, Care te-a întărit şi te păzeşte.”

Dumnezeu pe toate le-a rânduit cu înţelepciune. Pe bărbat l-a înzestrat cu un fel de harisme, iar pe femeie cu un alt fel. Bărbatului i-a dat bărbăţie, pentru ca să se descurce în situaţiile grele şi pentru ca femeia să se supună lui. Căci, dacă ar fi dat şi femeii aceeaşi bărbăţie, nu s-ar fi putut menţine familia.
Când eram în Epir, se vorbea despre o femeie cum că era înfricoşătoare. Purta o cămaşă albă până jos şi avea întotdeauna un iatagan la ea. Tâlharii o luau în tovărăşia lor. Gândiţi-vă, să aibă o femeie în ceata lor! Odată a mers mai multe ceasuri pe jos şi s-a dus într-un sat îndepărtat, ca să ia de ginere pentru fiica ei un fiu de vlah. Şi fiindcă acela se împotrivea, l-a răpit, l-a pus în spate şi l-a adus în satul ei. Desigur, acestea sunt excepţii. Astăzi însă, dacă ai mobiliza femei şi ai face cu ele o companie, atunci când ar vedea cercetaşi venind înspre ele, ar lua-o la fugă toate, crezând că este duşmanul.
Scriptura spune că bărbatul este capul femeii .
Adică Dumnezeu a rânduit ca bărbatul să stăpânească peste femeie. Iar a stăpâni femeia peste bărbat este o ocară adusă lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu l-a plăsmuit mai întâi pe Adam, iar el a spus despre femeia sa: Iată acesta-i os din oasele mele şi came din carnea mea.
Evanghelia spune că femeia trebuie să se teamă de bărbatul ei, adică să-l respecte, iar bărbatul să-şi iubească femeia. În dragoste există respect şi respectul se află în dragoste. Căci cel pe care îl iubesc, îl şi respect. Şi cel pe care îl respect, îl şi iubesc . Adică nu este altceva una şi altceva cealaltă, ci amândouă sunt acelaşi lucru.
Oamenii însă se depărtează de această armonie a lui Dumnezeu, neînțelegând ceea ce spune Evanghelia.
Şi astfel bărbatul, interpretând greşit cele pe care le spune Evanghelia, îi spune femeii sale: „Trebuie să te temi de mine” . Dar dacă s-ar fi temut de tine, nu te-ar fi luat în căsătorie. Sunt şi unele femei care spun: „De ce să se teamă femeia de bărbat? Cu asta nu sunt de acord. Ce fel de religie este aceasta? Mai există egalitate?”. Dar, vezi ce spune Sfânta Scriptură? Începutul
înţelepciunii este frica de Domnul. Frica de Dumnezeu înseamnă respectul faţă de Dumnezeu, evlavia, sfiala duhovnicească. Frica aceasta te face să simţi teamă. Ea este ceva sfânt.
Egalitatea cu bărbaţii pe care o cer astăzi femeile poate fi valabilă numai până la un punct. Astăzi femeilor, deoarece lucrează şi votează, le-a intrat în cap un duh bolnăvicios şi cred că sunt egale cu bărbaţii. Fireşte că sufletele sunt la fel. Dar dacă bărbatul nu-şi iubeşte femeia, iar femeia nu-l respectă pe bărbat, atunci se creează scene neplăcute în familie.
Mai demult era considerat un lucru foarte grav faptul de a vorbi împotriva bărbatului. Astăzi a intrat în lume un duh de răzvrătire. Ce frumos era mai demult! Am cunoscut odată o pereche de soţi. Bărbatul era foarte mic, iar femeia lui era voinică şi înaltă până colo sus. O sută optzeci de ocale de grâu le descărca singură din căruţă. Odată un lucrător, înalt şi acela, a făcut o glumă cu ea. Atunci aceea l-a înhaţat şi l-a aruncat cât acolo, ca pe un băţ de chibrit! Dar să fi văzut ce ascultare făcea de bărbatul ei, cum îl respecta! În felul acesta se ţine familia, altfel nu se poate.
( Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul , Cuvinte duhovnicești IV. Viața de familie , Editura Evanghelismos, 2003, pp. 41-43)

Postul cel mai bun şi plăcut lui Dumnezeu este
postul de bunăvoie, pe măsura puterii fiecăruia, cu binecuvântarea duhovnicului, întărit cu sfânta rugăciune - mai ales citirea psalmilor - şi unit cu
milostenia .
Postul să nu fie nici prea aspru, nici prea uşor, ci post împărătesc, adică să mâncăm o dată pe zi, după amiază sau seara, fără să ne săturăm, mâncare din vegetale, fără ulei şi vin; să postim atât trupeşte, cât şi sufleteşte, cu înfrânarea simţurilor, a limbii, a gândurilor şi a tuturor plăcerilor păcătoase.
( Protosinghel Ioanichie Bălan )

Este adevărat că după cădere ne-am pierdut orientarea, am uitat că suntem plăsmuiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, că aici în această lume suntem exilați și în scurtă vreme vom pleca și ne vom întoarce la locașurile veșniciei. Dar care veșnicie? Căci veșnicie este în ambele laturi. Veșnicie este acolo unde este fericirea și bucuria cu Dumnezeu. Dar tot veșnicie este și acolo unde este osânda și conviețuirea cu diavolul.
Prin urmare omul cu înțelepciune trebuie să-și potrivească cele care contribuie la fericirea lui în veșnicie. Și acestea ni le-a descoperit Dumnezeu în felurite chipuri, cum aflăm din Scriptură. În vechime ni le-a descoperit prin oamenii sfinți, prorocii, ulterior, prin triumful milostivirii Lui celei fără de asemănare, prin venirea unei Persoane din Sfânta Treime, a Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, Care Și-a manifestat atotdragostea Lui specială față de om. Ne-a vizitat nu doar așa pentru a ne mângâia, ci a purtat firea noastră, S-a unit cu toate neputințele și neajunsurile firii noastre, afară numai de păcat. Ne-a vorbit personal și ne-a arătat în mod practic modul întoarcerii de la faptele morții la faptele vieții. Toate acestea le avem din descoperire. Nu sunt teorii abstracte. Nu sunt concluziile cunoașterii omenești pe care oamenii le spun în fiecare zi și ziua următoare le răstoarnă. Aici nu se întâmplă așa ceva. A venit Îngerul de Mare Sfat și ne-a vorbit personal! Numai ne-a vorbit? A venit la noi și ne-a deschis calea. Acum și cu ochii închiși, drumul este deschis. Cel ce vrea să urce în viață, va urca umblând pe urmele însângerate ale Începătorului mântuirii noastre și nu încape vorbă să se poticnească undeva.
(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)

Ce inseamnă ca în toate să ai nădejdea în Dumnezeu?
A nădăjdui în Domnul înseamnă să-I încredințezi Lui viața ta, soarta ta, viitorul tău și să aștepți cu siguranță împlinirea făgăduințelor Sale. Nădejdea vine din credință, precum planta din semințe, precum râul din izvor. Întărindu-ne sufletul cu gândul la fericirea veșnică, la înțelepciunea, puternicia și sfințenia Creatorului și Ziditorului nostru, putem trece viața pământească fără frică și fără panică, precum copilul în brațele mamei sale, precum corabia care are o ancoră de nădejde.
(Sfântul Ioan de Kronstadt )

Despre rugăciune trebuie să spun că este, fără îndoială, o lucrare pornind de la Dumnezeu şi care se întoarce la Dumnezeu. Duhul rugăciunii este un dar pe care Duhul Sfânt îl pune în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin. Noi îl facem mai activ sau mai puţin activ. Şi în acelaşi timp rugăciunea rupe o barieră care se pune între noi şi Dumnezeu.
Minunea cea mare este să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Dacă-L chemăm cu toată puterea, Dumnezeu ni Se revelează, ni Se face cunoscut. Căutaţi în adâncul inimii voastre şi-L veţi găsi acolo pe Dumnezeu. Strigaţi din toată inima şi Dumnezeu vă va răspunde şi minuni se vor face în sufletul vostru şi duhul vostru se va limpezi, ochiul se va deschide şi veţi vedea adevărul dumnezeiesc, care este singurul mântuitor. Rugăciunea are atâta putere, încât poate schimba voinţa neschimbabilă a lui Dumnezeu. Rugăciunea poate aduce sănătate trupească şi sufletească pentru cel care se roagă, înmoaie inimile în familiile care sunt înrăite, întoarce de la păcat pe cel care săvârşeşte păcatul.
(Părintele Gheorghe Calciu )

Pentru a spori, alegeți-vă o rugăciune scurtă și luați aminte la ea cât mai multă vreme. Nu vă îngăduiți nici măcar gândurile care par foare bune. Totul să se oprească: să se oprească închipuirea și amintirea. Luptați-vă și răbdați, în numele lui Iisus Hristos, căci arma de foc din mâinile serafimului nu va lăsa să intre în inimă nici o întinăciune, nici o ființă pămânească căzută, și cu atât mai mult pe diavol.
Părăsiți pentru câteva ceasuri toate îndeletnicirile dinainte și lăsați inima să respire doar Numele cel iubit, după ce își va fi dat seama mai înainte că în toată ființa noastră, în toate faptele, vrerile și gândurile noastre, nu este altceva decât o pornire înspre patimi.
(Sfântul Inochentie al Penzei )

Postirea este pierzătoarea demonilor. Domnul ne-a spus că prin postire şi rugăciune iese tot neamul de demoni. Sfântul Duh nu se sălăşluieşte în stomacul plin, nu-l umbreşte pe acesta. Orice creştin care doreşte să vieţuiască creştineşte, trebuie să pună drept temelie postirea, rugăciunea şi trezvia, şi atunci ajunge la marea măsură a virtuţii.
Boala este o postire fără de voie. Bolnavul îşi va împlini postirea prin răbdare şi mulţumire, căci nu poate în alt fel, din pricina bolii.
Când puterea lui Hristos ne umbreşte, atunci suntem foarte puternici. Când postirea se însoţeşte, se întăreşte, se înconjoară cu celelalte - cu rugăciunea, cu meditaţia, cu trezvia, cu mersul la biserică, cu mărturisirea, cu Sfânta Împărtăşanie, cu faptele bune şi cu milostenia - atunci întregeşte frumuseţea pregătirii sufletului.
Bolnavul va cunoaşte nemărginirea iubirii lui Hristos faţă de om. Va vedea că Hristos, ca Dumnezeu pe pământ, Şi-a petrecut viaţa în chip martiric, ca să ne ajute pe noi, cei nepăsători, să ne luptăm. Dacă Hristos a suferit, noi, ucenicii Săi, vom alege altă cale?
(Avva Efrem Filotheitul )

Spuneți-ne cum să ținem un post care să ne liniștească și să fie bun. Nici prea aspru, nici prea delăsător.
Dacă ne gândim la oamenii care nu au ce mânca, dacă ne vom gândi la cei din pușcărie, din spitale, care, săracii, știți cum stau... O, dacă ar căpăta ei o bucată de pâine! Știți câți sunt? Foarte mulți sunt.
Dacă ne vom gândi la ei, dacă ne vom gândi la cei morți în foamete, noi vom posti mai ușor și ne vom uita la masa pe care o avem. Vom posti mai ușor, fiindcă noi suntem chemați la a-i milui pe ei, la a-l hrăni pe cel flămând, a-l îmbrăca pe cel gol. Și dacă nu-i hrănim, măcar să flămânzim împreună cu ei, și astfel de gânduri ne ușurează postul. Îl fac plăcut și Domnului, și nouă, pentru că ne dă har și putere, și în acest post să ne rugăm pentru toți cei care au murit de foamete, sau care astăzi mai flămânzesc și însetoșează.
O, cât de mulți bătrâni și tineri părăsiți, în spitale, în case de nebuni, sunt foarte mulți. O, dacă ați intra o dată acolo, știți cum ar fi? Ați simți în ce stări trăiesc mulți oameni. Noi suntem chemați să ne îndurerăm pentru tot omul. Nu doar așa, ca o poezie! Asta înseamnă să ne gândim la dânșii, să ne gândim la toți oamenii ăștia. De aici vine și starea potrivită și putem mânca mai puțin.
(Ieromonah Savatie Baștovoi, Puterea duhovnicească a deznădejdii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2014, pp. 72-73)

Cum să ne întărim în războiul nevăzut, împotriva gândurilor vrăjmaşe?
Cea mai bună metodă de adunare a gândurilor este să ai un gând principal, în faţa căruia să cunoşti gândurile care vin, să le înlături pe cele rele şi să le încurajezi pe cele bune, iar metoda cea mai la îndemână este rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, pe care o spunem ca să avem o statornicire în gânduri bune.
Nu se poate înlătura un gând rău decât cu un gând bun. Bineînţeles că trebuie să ocolim pricinile de înmulţire a gândurilor rele, altfel ţi le înmulţeşti singur şi, în cazul acesta, nu se poate vorbi despre o liniştire a sufletului, decât în timp.
(Arhimandrit Teofil Părăian )

Moartea nu este nici sfârşit, nici început, ci mai degrabă un văl ‒ zidul cel despărţitor al vieţii de aici, de viaţa de dincolo. Cei care au fost morţi sufleteşte, care nu s-au îngrijit de sufletele lor, vor trece, prin moartea aceasta pământească, la moartea cea veşnică, adică la chinul cel veşnic al iadului, de care să ne ferească bunul Dumnezeu! Iar cei ce au fost vii cu sufletul, întreţinându-şi flacăra credinţei, aceştia păşesc, prin moartea cea trupească, la viaţa cea veşnică, la fericirea Raiului.
Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe ţărmul unei ape. A luat-o şi, mergând spre casă, începu să arunce pietricelele în apă, ţintind păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două-trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce tot așa, fără rost, s-a întâlnit cu un vecin. Acesta s-a uitat la pietricele, după care i-a zis:
‒ De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte preţioase!
Aflând asta, omul nostru a plecat disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai recupereze ceva.
Aşa facem şi noi cu zilele vieţii noastre. Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an ‒ sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauţie. Când le-am pierdut, e imposibil să le mai recuperăm.
(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovniceşti, Editura Conta, 2007, pp. 162-163)

Care este vocaţia omului: monahismul sau căsătoria?
Vreau să vă spun că această dihotomie maniheică ce spune că în lume nu pot fi decât căsătoriţi şi monahi face parte din modul nostru prost de a gândi Ortodoxia. Vocaţia pentru căsătorie este identică celei pentru monahism şi este identică celei pentru celibat în lume, atunci când există şi o astfel de formă, pentru că este vocaţia pentru Împărăţia Cerurilor. Ori ai vocaţie pentru Împărăţia Cerurilor şi o împlineşti acolo unde rânduieşte Dumnezeu, ori n-ai vocaţie pentru Împărăţia Cerurilor şi nu o împlineşti nici în fustă scurtă, nici cu scufă pe cap; nici cu nădragii peticiţi, nici cu camilafca lungă până dincolo de pământ.
Lucrurile acestea vreau să le gândiţi: pentru fiecare, Dumnezeu rânduie vocaţia personală care se stabileşte, în primul rând, la frontiera din*tre om şi duhovnicul său. Acum, eu cunosc foarte multe cazuri în care unii s-au popit de gura mamei, iar altele s-au călugărit de gura satului. Nimeni nu poate hotărî în locul nostru – asta să fie foarte clar! Iar din momentul în care v-aţi hotărât pentru un lucru, pe acela să-l duceţi până la capăt, pentru că ispita cea mai mare este să fii căsătorit şi să duci dorul monahismului în care ai fi putut să stai sau să te monahicizezi şi să-ţi fie capul la discoteca prima în stânga, pe colţ, după mănăstire. Când se întâmplă lucrurile de genul ăsta – pe româneşte –, ne-a luat dracuʼ! Aici nu mai încape jumătate de măsură: dacă atunci când te-ai hotărât pentru o direcţie încerci să o schimbi şi să fugi pe după colţ, e o problemă! Şi Doamne fereşte să începeţi să vă schiţaţi vocaţiile!
În teologie, de exemplu, este obiceiul ca, imediat cum intri în facultate, să laşi coadă, să pui vestă, să pui vestuţă până în gât, să faci gesturi din astea cât mai duhovniceşti cu gândul la călugărie, până te întâlneşti cu prima formă... de „cultură”, în care nu mai ştii unde să fugi, pentru că, dacă ceea ce este în tine nu concordă cu ceea ce tu mărturiseşti, e grav!... Poţi să te dai sprayatul sprayaţilor – eu cunosc mulţi euro-monahi, ştiţi?! Ştiţi ce sunt euro-monahii? Monahi cu euro! Dar cunosc şi foarte mulţi căsătoriți care duc o viață efectiv monahală. Uitați-vă bine: pot compara – şi ajung la identitate – o priveghere în vârf de Munte Athos sau la Tismana (cu rânduială, cu cântare), cu privegherea la capul băiatului meu când era bolnav. Acelaşi frison, aceeaşi întâlnire cu moartea – pentru că în priveghere nu ne întâlnim cu viaţa dintr-odată. La miezul nopţii, ne întâlnim cu moartea – de aceea se citeşte Psalmul 118, pentru că este ultima repetiţie înainte de înviere. Apoi, pe măsură ce se apropie zorii, creşte şi Hristosul Care Se luminează înaintea ochilor noştri. Şi, pe măsură ce intru în Hristosul Care Se luminează, ce mai contează dacă sunt monah sau căsătorit? În câte rânduri n-aţi văzut voi înşivă monahi slujind familiei cu maximum de abnegaţie şi căsătoriţi slujind călugăriei, monahismului, cu maximum de abnegaţie? Ce-ar fi acum să scriem pe cartea asta: „Se adresează nu mai preoţilor de mir”. Când faci un lucru în Hristos, acela se adresează Bisericii întregi şi cuprinde Biserica întreagă. Celelalte sunt fandoseli, şi fandoselile duc la farafastlâcuri, şi farafastlâcurile, la tiripiceli...
(Părintele Constantin Necula )

Ai foarte multă grijă să nu te-apuci de nevoinţe trupeşti şi sufleteşti care sunt peste puterile tale. Şi pentru că eşti chinuit de gânduri viclene, află că simplul lor atac nu este păcat. Prin acest atac este încercată calitatea voinţei şi a puterii noastre de a ne lupta. Suntem liberi să cedăm în faţa gândurilor sau să le îndepărtăm. Dar dacă, după atac, primim gândul demonic, ce se amestecă în noi cu patima corespunzătoare lui, deja am păcătuit şi trebuie să ne pocăim.
Când nu ne simţim în stare să ne luptăm singuri împotriva unor gânduri atât de puternice şi de încurcate, să ne rugăm pentru ajutor la Domnul nostru Iisus Hristos şi la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Şi pentru că mândria este întotdeauna terenul propice unde se înrădăcinează şi biruiesc gândurile viclene, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne smerim în permanenţă.
(Sfântul Macarie de la Optina )

Chiparosul e verde şi vara şi iarna. Busuiocul e înmiresmat şi vara şi iarna. Mieii sunt ucişi şi vara şi iarna. Atenţie la lupi atunci când vă atacă, unul din faţă şi altul din spate. Dar fiţi mai prudenţi la două păcate: teama de păcătoşi şi dispreţuirea acestora. Fiindcă verdeaţa voastră va dispărea ca verdeaţa unei sălcii. Iar mireasma voastră se va preschimba în duhoare. Iar smerenia voastră va deveni trufie. Iar păcătoşii vă vor numi oamenii lor.
Voi care sunteţi drepţi: păcatul înseamnă slăbiciune, iar a te teme de păcătoşi înseamnă a te teme de oameni. Păcătosul e îngrozit de omul cel drept din sine care e mort şi de două ori îngrozit de un drept viu dinafara sa. Nu fiţi îngroziţi de cineva care este îndoit îngrozit de voi. Nu este Domnul vitejia drepţilor? Nu este Domnul Atotţiitorul generalul cetelor celor drepţi? Cu adevărat mică este dreptatea celor ce stau cu Atotţiitorul şi totuşi se tem de cei atotneputincioşi.
Dacă dreptatea ta este cea a lui Dumnezeu, puterea ta este una divină. La început, puterea dumnezeiească le pare păcătoşilor a fi slăbiciune, fiindcă este nespus de smerită, blândă şi îndelung răbdătoare. Dar în cele din urmă, când vine biruinţa divină, păcătoşii văd cu groază că locuinţa lor a fost subminată de apă subterană şi se cufundă sigur.
Ca şi iarba, biruinţa lui Dumnezeu creşte încet şi tăcut. Dar o dată ce a crescut, n-o mai poţi călca sau cosi. […] Voi, cei ce sunteţi drepţi, păcatul este o boală, şi a-i dispreţui pe păcătoşi înseamnă a-i dispreţui pe nişte oameni bolnavi. Cel ce dă din propria lui sănătate celor bolnavi îşi înmulţeşte propria sa sănătate. Dispreţul păcătoşilor subminează sănătatea celui ce este sănătos.
(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni pe malul lacului, traducere din limba engleză de Paul Bălan, Editura Anestis, 2006, pp. 172-173)

Gândurile şi înfruntarea lor
IEROMONAHUL BENEDICT AGHIORITUL
1. Nevoinţa aspră
S-a spus de multe ori că pentru cel ce se roagă rugăciunea este o faptă dinamică, folositoare şi plăcută lui Dumnezeu. Acest fapt adevărat îl irită pe diavol şi-l face să lupte împotriva celui ce se roagă. De aceea credinciosul care doreşte unirea sa cu Dumnezeu, întâlneşte piedici diavoleşti organizate în sisteme capabile şi de o ofensivă înfricoşător de bine programată. Din pricina acestei ofensive programate rugăciunea devine uneori o faptă obositoare, care pricinuieşte o osteneală mai mare decât oricare altă lucrare. De aceea, unul dintre părinţii pustiei subliniază: "Nu există osteneală mai mare decât a se ruga cineva lui Dumnezeu. A se ruga cineva până la ultima sa suflare, cere nevoinţă. Şi nu numai rugăciunea este aceea care oboseşte, ci mai ales războiul îndârjit al diavolilor este ceea ce face rugaciunea mai obositoare".
Mânia diavolilor împotriva celor ce se roagă este vădita. Războiul viclenilor diavoli împotriva celor ce se roagă este de două feluri: la vedere şi nevăzut, pentru începători şi pentru cei desăvârşiţi. La începători foloseşte de multe ori şi războiul văzut. Foloseşte sunete, obiecte, pricinuieşte zgomote ca să-i poată distrage de la rugăciune. Totuşi şi pe începători şi pe cei desăvârşiţi îi luptă mai ales prin gânduri. Aşadar, cel ce a început lupta împotriva gândurilor, şi-a luat asupra sa o nevoinţă aspră deoarece gândurile constituie piedica cea mai mare pe care o întâmpină omul în curăţirea şi desăvârşirea sa duhovnicească şi la această desăvârşire nu se ajunge altfel, decât numai prin chemarea neîncetată a numelui Domnului nostru lisus Hristos. Iar chemarea trebuie să fie atât de deasă, încât, aşa cum subliniază Sfântul Grigorie Teologul "e mai de preferat să pomenească cineva pe Dumnezeu, decât să respire".
Dar mai există şi războiul lăuntric. Nici un război nu este atât de sălbatic, precum acela al unui gând viclean ce se cuibăreşte în sufletul nostru şi ne războieşte de acolo. Toate cele ce provin dinlăuntrul nostru sunt mai grele decât cele ce ne atacă din afară. Cariul ce se naşte în lemn, roade mai mult miezul lemnului. Bolile ce se nasc dinlăuntrul nostru sunt viclene şi pricinuiesc o catastrofă mai mare decât cea pricinuită de cauze exterioare. Statele de asemeni nu au fost distruse atât de mult de duşmanii exteriori, precum au fost distruse de cei dinlăuntru. Aşadar, sufletul nu poate fi distrus atâta de maşinaţiile ce vin din afară, precum de bolile ce se sădesc înlăuntrul nostru, adică de gândurile necurate şi hulitoare.

《va urma 》

《continuare 》
 

2. Gândurile şi provenienţa lor
Ce sunt gândurile şi de unde provin? Când spunem gânduri, nu înţelegem prin aceasta în mod simplu cugetele, ci chipurile şi reprezentările sub care se înfăţişează ele de fiecare dată însoţind cugetările corespunzătoare. Deci chipurile împreună cu cugetările se numesc gânduri.
Prima şi cea mai de temelie pricină a gândurilor în om este păcatul strămoşesc. Până atunci mintea omului era neîmpărţită la alte lucruri, fiind aţintită numai la Dumnezeu. însă din clipa săvârşirii păcatului strămoşesc a început să lucreze gândul tăgăduirii şi în continuare toate celelalte gânduri.
A doua cauză care pricinuieşte gândurile în om sunt organele simţurilor, atunci când acestea nu sunt conduse de mintea cea stăpânitoare, dar mai ales auzul şi vederea. Astăzi, îndeosebi, datorită tehnologiei simţurile primesc mult mai multe iritaţii decât mai demult. De aceea şi lupta cu gândurile este mai putemică.
Al treilea motiv sunt patimile care există în om. De la acestea diavolii iau pricină să mişte împotriva noastră gândurile cele rele.
Al patrulea motiv şi cel mai însemnat sunt diavolii. Sfântul Grigorie Sinaitul subliniază în mod explicit şi pregnant: "Gândurile sunt cuvintele diavolilor şi înainte-mergătoarele patimilor". Încă şi Sfântul Isaac Sirul spune că gândurile stârnesc şi "voinţa naturală" ce există în noi înşine, precum şi înclinaţiile ce le are sufletul nostru. În mod deosebit războiul acesta este mai putemic la monahi, care de multe ori ajung la lupta corp la corp cu diavolul în timpul atacului gândurilor viclene. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că războiul acesta este mult mai greu decât războiul cel simţit. Gândurile viclene pot apărea de asemenea şi din temperamentul trupului, dar şi din dieta zilnică, precum şi din mişcările trupului însuşi. Gândurile necurate provin din motivele de mai sus.
《 VA URMA 》

《continuare 》
 

3. Călătoria spre ţara păcatului
Păcatul se poate vedea la exterior ca un simplu fapt, ca un accident sau ca o oarecare alta întâmplare. Dar pentru punerea în practică a acestui fapt au premers acţiuni repetate. Ca să se săvârşească o ucidere, de pildă, în mintea omenească au premers mii de cugetări şi planuri. Până să ajungă la săvârşirea uciderii mintea omenească a devenit un întreg cartier militar.
Aşa se întâmplă şi cu săvârşirea oricărui alt păcat. în atelierul ce se numeşte minte omenească, a premers un întreg studiu şi nenumărate acţiuni, desigur fără ca cineva să priceapă ceva. Şi începutul a pornit de la un gând simplu.
Dar să mergem mai departe pe drumul către ţara păcatului după atacul acelui gând simplu. De faptul că prin mintea noastră trece în mod simplu o cugetare simplă sau un chip nu suntem noi răspunzători şi nici nu este greu să le stăm împotrivă. Dar din clipa în care vom deschide uşa acestei cugetari şi vom începe să discutăm cu ea, să luăm aminte la gândul acesta, atunci el se poate înrădăcina întru noi şi atunci poate deveni un gând care tinde să ne stânjenească. Gândul care este lăsat să se dezvolte şi să se înstăpânească astfel devine călăuză spre păcat.
Să urmărim puţin această călătorie care pe plan spiritual este foarte asemănătoare cu ceea ce este mersul şi evoluţia bolii în trupul omenesc. Şi precum pentru a ajunge cineva la spital, după cum am spus mai sus, au premers diferite alte schimbări în organismul uman, aşa şi pentru a ajunge cineva la săvârşirea păcatului a premers un război mare, o mulţime de schimbări în acest atelier, care este mintea omenească. Şi precum pentru naşterea unui copil a premers o întreagă lucrare, de la zămislire până la purtarea în pântece timp de nouă luni, tot aşa şi pentru păcat premerge un mecanism complicat: zămislirea gândurilor, purtarea în pântece a păcatului şi naşterea lui.
Sfântul Nicodim Aghioritul consideră că gândul este începutul, centrul, rădăcina din care răsare tulpina, ramurile şi întregul copac al păcatului. Răul începe de la primul gând şi se măreşte continuu. Atunci cand cineva aruncă o piatră întro fântână, unduirea pricinuită de căderea ei pricinuieşte la început un cerc mic, cercul cel mic în continuare pricinuieşte altul mai mare, acesta, altul şi mai mare, până când valul ajunge la pereţi. Aşa se întâmplă şi cu păcatul. Înainte de săvârşirea lui premerg mecanisme şi acţiuni succesive.
《VA URMA 》

《continuare 》
 

4. Stadiile (treptele) păcatului
Astfel putem distinge trei stadii în cadrul călătoriei spre ţara păcatului: a) atacul, b) consimţirea şi c) robia.
Cum funcţionează acest mecanism? Funcţioneză astfel: Un oarecare gând viclean (al slavei deşarte, al iubirii de argint, al clevetirii etc.) vine în mintea omului. Diavolul lucrează prin imaginaţie şi prezintă chestiunea cât se poate mai atractivă. în felul acesta atacul devine mai atrăgător şi mai puternic. Până în acest punct omul nu este răspunzător. Aşadar un atac, un asalt al vrăjmaşului sau mai simplu, o bătaie în uşă constituie primul stadiu. Iar starea aceasta este normală. Căci este cu neputinţă să existe om care să nu primească atacul. Sfântul Efrem Sirul spunea că precum în grădină, în chip firesc, împreună cu plantele bune răsar şi buruienile, sau precum insulele sunt lovite de jur împrejur de valuri, aşa şi omul neapărat va veni în contact cu atacurile gândurilor. Stadiul luptei cu păcatul începe de aici încolo. începutul luptei este atacul. Dacă omul îl îndepărtează din mintea sa fără să conlucreze deloc cu el, atunci se izbăveşte şi scapă de urmările nenorocite care urmează. Dar dacă primeşte convorbirea cu gândul cel viclean care mai înainte în mod simplu i-a bătut la uşă, pricinuieşte prietenia şi atunci ajunge la consimţirea păcatului, care este stadiul al doilea în săvârşirea păcatului. De acum omul, avându-se pe sine ca actor principal, săvârşeşte păcatul în adâncurile nepătrunse ale sufletului său. Judecă, huleşte, desfrânează, preadesfrânează, săvârşeşte ucidere şi alte nenumărate fapte rele, şi face tot ceea ce îşi poate închipui mintea omenească.
După aceasta nu rămâne nimic altceva fără numai stadiul al treilea al păcatului, care este săvârşirea activă a lui de către om, a cărui minte mai înainte a devenit roaba gândului, pe care iată de acum nu-l mai poate stăpâni, ci ea este stăpânită de el. Astfel gândul care a început cu o simplă bătaie în uşă, ca un atac, a înaintat, prin deschiderea uşii, la consimţire şi în cele din urmă neputând fi biruit, a sfârşit prin săvârşirea păcatului. Aceasta este călătoria spre păcat, care începe printr-un simplu gând.
5. Patimile - izvorul gândurilor viclene
Până la moarte, în tot acest timp în care sufletul se află în trup, nu este cu putinţă ca omul să nu aibă gânduri şi război. Pricina de bază a gândurilor este războiul diavolului. Cele mai multe dintre gânduri sunt diavoleşti. Scopul diavolului este să-l arunce pe om în păcat, fie cu cugetarea, fie cu fapta. Sfântul Macarie Egipteanul numeşte consimţirea cu gândurile viclene, preacurvie duhovnicească. De aceea şi spune: "Păzeşte-ţi sufletul tău curat, deoarece este mireasa lui Hristos".
De cele mai multe ori gândurile seamănă cu un "curent de apă" înaintea căruia omul de multe ori intră în panică. De aceea diavolii mai întâi ne luptă cu gândurile şi după aceea cu lucrurile. Dacă cedăm în ele atunci încet-încet ne îmbrâncesc în păcatul cu fapta. Sfântul Ioan Damaschin ne spune că gândurile principale ale răutăţii sunt opt. Să le enumerăm: a) al lăcomiei pântecelui, b) al desfrânării, c) al iubirii de argint, d) al mâniei, e) al mâhnirii, f) al plictiselii, g) al slavei deşarte şi h) al mândriei.
Altcineva ne va spune că patima cea mai de seama a omului din care provin toate celelalte patimi este iubirea de sine. Iar iubirea de sine este dragostea şi grija neraţională faţă de noi înşine. Aceasta este patima omului contemporan. Din iubirea de sine izvorăsc trei gânduri principale: al lăcomiei pântecelui, al slavei deşarte şi al mândriei. Din aceste trei gânduri provin toate celelalte.
6. Categoriile de gânduri
Cele citate mai sus se referă la gândurile viclene. Însă, în afară de acestea există şi gânduri bune şi deşarte sau gânduri omeneşti. Gândurile bune vin de la Dumnezeu. Dar cum le vom deosebi de gândurile viclene?
Un oarecare frate a întrebat pe Avva Varsanufie despre subiectul acesta şi a primit răspunsul următor: "Atunci cand gândul te îndeamnă să faci ceva după voia lui Dumnezeu şi ai bucurie în a face aceea şi o întristare care i se împotriveşte, află că e de la Dumnezeu. Iar gândurile de la diavoli sunt tulburate şi pline de întristare". Deci gândurile ce vin de la Dumnezeu, pricinuiesc în om o pace şi bucurie lăuntrică. Şi dimpotrivă, gândurile ce vin de la diavolul sunt pline de tulburare şi mâhnire.
7. Gândurile - începutul războiului
În general, aşa cum am spus şi mai sus, gândurile sunt începutul războiului diavolului împotriva noastră. Şi războiul începe prin atacul gândului, înaintează la consimţire şi sfârşeşte prin săvârşirea păcatului.
Aceasta este călătoria şi evoluţia gândurilor care vin mai ales de la diavol şi de la om.
8. Viclenia diavolească
Să vedem aşadar cum este atacat omul de gânduri, sau ce mod folosesc diavolii ca să ne atace prin gânduri. Viclenia diavolilor care vor să semene înăuntrul nostru o mie şi unul de gânduri necurate, este de nedescris. Diavolul exploateză şi cel mai neînsemnat fapt al vieţii noastre, sau cazul cel mai neprobabil, iscodeşte modul cel mai ciudat pentru ca să ne întineze. Mai întâi de toate, înainte de a ne arunca în păcat, ne aduce gândul că Dumnezeu este iubitor de oameni. Iar după păcat ne bombardează cu gândurile că Dumnezeu este aspru şi neîndurător, ca să ne arunce în deznădejde.
9. Gândurile de hulă
După aceea diavolii încearcă să ne întineze clipele sfinte, precum sunt rugăciunea, Sfânta Euharistie sau ne aruncă gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu. Deci acest preanecurat de multe ori ne aruncă gânduri hulitoare în vremea slujbelor sfinte şi mai ales în aceea a Sfintei Liturghii, silindu-ne să hulim pe Domnul şi cele sfinte. Adică satana vine în ceasul în care se săvarşeşte taina Sfintei Liturghii şi ne bagă diferite gânduri de hulă: cum că cele sfinţite nu sunt Trupul şi Sângele lui Hristos că ceea ce primim nu este nimic. Sau ne aduce gânduri şi mai necuviincioase şi necurate, pe care ne ruşinăm să le spunem. Sfântul loan Scărarul ne spune că un monah era luptat de aceste gânduri de 14 ani întregi. Nici un gând nu este atât de greu de spovedit ca gândurile hulei care îl pot duce pe om şi la deznădejde.
Acest război îl avea şi Avva Pamvo şi rugând pe Dumnezeu pentru aceasta a auzit de sus o voce dumnezeiască spunându-i: "Pamvo, Pamvo, nu te mâhni pentru păcate străine ci îngrijeşte-te de faptele tale". Aceste gânduri de hulă şi necurate au luptat şi pe alţi bărbaţi mari şi drepţi, precum pe Sfântul Meletie Mărturisitorul. Şi lucrul acesta îl adeveresc sfinţii Petru al Alexandriei şi Pafnutie Mărturisitorul. Sfântul Petru al Alexandriei povesteşte că "în vreme ce mărturiseam credinţa în Hristos şi-mi munceau trupul cu diferite chipuri şi-l ardeau cu foc, diavolul dinlăuntrul meu îl hulea pe Dumnezeu". Sfântul Nicodim Aghioritul subliniază că gândurile acestea provin mai ales din judecata aproapelui, din mândrie şi din pizma diavolilor. De aceea arma cea mai bună împotriva lor este smerenia şi prihănirea de sine.
《VA URMA 》

《continuare 》
 

10. Şiragul gândurilor
În Scara Sfântului loan Sinaitul se spun următoarele: "Să băgăm de seamă şi vom afla că atunci când sună trâmbiţa duhovnicească (clopotul de rugăciune) se adună fraţii în chip văzut şi vrăjmaşii în chip nevăzut. De aceea stând lângă pat, unii dintre aceştia, după ce ne-am deşteptat ne îndeamnă să ne întindem iaraşi în pat zicând: Mai stai păna ce se vor isprăvi cântările începătoare şi vei merge la biserică după aceea. Unii apoi, stând noi la rugăciune ne scufundă în somn; alţii ne împung în stomac mai mult ca de obicei, alţii ne atrag mintea la gânduri urâte; alţii ne îndeamnă să ne rezemăm de perete, socotindu-ne slăbiţi; ba uneori fac să vină peste noi multe căscături. Alţii ne aduc aminte de conturi şi contracte şi de dobânzi bancare. şi astfel, în loc să plecăm de la biserică folosiţi sufleteşte, plecăm pagubiţi, fără să fi auzit nici măcar lucrurile cele mai elementare. Şi în timp ce de multe ori în vremea rugăciunii mintea noastră este plină de gânduri necuviincioase, îndată ce se termină rugăciunea, toate dispar. Ştie diavolul folosul ce vine din rugăciune şi de aceea încearcă s-o murdărească. Iar dacă vom birui pe diavol prin multe nevoinţe, atunci ne aduce gânduri de mândrie schimbând tactica şi spunându-ne că, am sporit chipurile în virtute, deoarece, de pildă, au dispărut toate gândurile de desfrânare. Gândul acesta, că am biruit pe diavolul seamănă cu un şarpe care este ascuns în murdăria mândriei. în adâncul inimii noastre există gând viclean. Există diavoli care întinează sufletul nostru imediat cum ne culcăm. Există şi alţii care ne întinează prima noastră cugetare, adică atunci când abia ne sculăm din somn. Diavolul nu pierde niciodată ocazia să ne lupte. Uneori ne aduce gânduri împotriva părintelui nostru duhovnicesc, alteori ne spovedim şi, după spovedanie, ne întinează cu amintirea păcatelor ce le-am spovedit ca să ne ducă la deznădejde. Alteori iarăşi ne aruncă în păcat şi după aceea ne aduce gânduri să învăţăm şi pe alţii a păcătui".
În linii generale, acestea sunt gândurile pe care le pricinuieşte diavolul. Să vedem acum gândurile pricinuite de omul însuşi. Mintea omului este ca un câine care pururea dă târcoale măcelăriei. Căci precum câinele se duce la măcelărie să răpească vreo bucată de carne sau precum unui prieten al mâncărurilor îi place să vorbească mereu despre ele, aşa este şi mintea omului. De multe ori se hrăneşte cu înţelegeri necuviincioase şi necurate. Un monah care nu are nimic şi nici nu doreşte nimic (şi prin extensie un creştin) nu este deranjat în rugăciunea sa de cele ce le are. În vremea rugăciuni nu-i vin în mintea sa problemele legate de lucrurile ce le are. În timp ce unul iubitor de agoniseală va avea închipuiri şi gânduri ale lucrurilor materiale atunci când se roagă.
Deoarece cuvântul rostit şi celelalte simţuri exterioare ale trupului sunt groase şi cu anevoie de pus în mişcare, de aceea, numai dacă vrea, poate omul să grăiască cuvântul rostit sau să pună în mişcare cele cinci simţuri ale lui ca să simtă aceste lucruri simţite, căci din pricina grosimii pe care o au acestea sunt supuse şi ascultă de voinţa omului. Dar, deoarece cuvântul interior al inimii şi simţurile interioare şi spirituale ale sufletului sunt subţiri, uşor de pus în mişcare şi duhovniceşti, de multe ori omul grăieşte cu cuvântul interior şi gândeşte în inima sa nu numai cele bune sau cele rele, pe care le vrea, ci şi acelea pe care nu le vrea, fiindcă ele se supun şi ascultă cu anevoie de voinţa lui din pricina subţirimii pe care o au. Şi, mai ales, pentru că de multe ori fie Dumnezeu se foloseşte ca de un organ de cuvântul interior şi grăieşte prin el cele bune pe care le vrea, precum urmează în sfinţii desăvârşiţi şi purtători de duh, fie îngerii folosindu-se ca de un organ de cuvântul interior grăiesc şi ei cele bune călăuzind pe om spre mântuire, fie, la urmă dintre toţi, demonii, prin aceea că sunt duhuri subţiri şi după sfântul Botez se găsesc la suprafaţa inimii, cum zice Sfântul Diadoh, folosindu-se şi ei ca de un organ de cuvântul interior, grăiesc în inimi fie gânduri ruşinoase şi trupeşti, fie gânduri viclene şi ranchiunoase şi răzbunătoare, fie gânduri hulitoare împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti. Căci dat fiind că trei sunt părţile sufletului: raţională, irascibilă şi poftitoare, de aceea şi gândurile se împart în general în trei: hulitoare, viclene şi ruşinoase. Gândurile hulitoare, adică acelea care sugerează sufletului necredinţe, îndoieli, murmurări şi hule împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, acestea, zic, se nasc din partea raţională a sufletului; gândurile viclene, care sugerează în suflet răzbunări împotriva vrăjmaşilor şi a celor ce ne întristează, acestea, zic, se nasc din partea irascibilă; iar gândurile de ruşine, câte sugerează în suflet desfrânări, adultere şi celelalte necurăţii trupeşti, acestea se nasc din partea poftitoare, cum zice dumnezeiescul Grigorie Sinaitul.
Dar nu numai cuvântul interior, ci şi cele cinci simţuri spirituale ale sufletului sunt folosite ca organe şi de Dumnezeu şi de îngeri şi de demoni care fac sufletul să simtă spiritual cele bune şi adevarate atât în somn cât şi în stare de veghe; demonii însă fac sufletul să simtă, să vadă şi să audă spiritual toate cele rele, mincinoase şi rătăcite câte duc la pierzania lui, atât în somn cât şi în stare de veghe.
Omul necumpătat, adică rob pântecelui are cugetări şi gânduri pline de idoli necuraţi. Sfântul loan Scărarul aduce şi un exemplu. Aşa cum mulţimea bălegarului dă naştere la viermi, aşa şi mulţimea mâncărurilor naşte căderi, gânduri necurate şi vise necurate. Lăcomia pântecelui este pentru gândurile desfrânării ceea ce este untdelemnul pentru foc. De aceea Sfântul loan Sinaitul, scriind Scara, după cuvântul despre lăcomia pîntecelui, în chip înţelept a aşezat cuvântul despre desfrânare "deoarece - spune el - cred că aceasta este maica aceleia". Adică, de unde provin gândurile viclene? Dacă un om trăieşte bine, are toate conforturile şi nu se osteneşte nici nu se nevoieşte deloc, atunci un om ca acesta e foarte firesc să aibă gânduri de desfrânare care vor sfârşi în fapte. Şi iarăşi, când omul îşi are simţurile nestăpânite şi vede oarecare persoană, sau atinge cu mâna pe cineva, sau aude ceva necuviincios atunci este ca şi cum ar deschide el însuşi uşa gândurilor necurate. Desigur în cazul acesta ajuta şi firea omului care înclină spre aceste gânduri. Încă şi neascultarea faţă de făgăduinţele date lui Dumnezeu naşte "depozit de gânduri", adică mintea omului devine depozitul gândurilor rele. Aceleaşi gânduri le creeaza şi neascultarea de părintele nostru duhovnicesc. De multe ori curiozitatea omului de a cerceta tainele lui Dumnezeu creează gânduri de hulă, ba chiar şi pe acela că Dumnezeu este nedrept şi părtinitor. Căci unora le dă vedenii şi minuni, iar altora nu le-a dat nimic.
《VA URMA 》

《continuare 》
 

11. Legătura gândurilor
Exista însă şi gânduri care provin şi de la om şi de la diavol. Acestea sunt gânduri unite. Am văzut - spune Sfântul loan al Scării - pe unii mâncând cu lăcomie şi nefiind luptaţi îndată. Şi pe alţii întâlnindu-se şi având legături cu femeile şi în vremea aceea să nu aibă nici un gând viclean. Dar în vremea în care se credeau în pace şi siguranţă în chilia lor au suferit vătămare neprevăzută. Firea i-a îmbrâncit să mănânce şi să bea cu îndestulare şi să privească cu patimă. Satana a exploatat asta şi i-a aruncat în păcat.
În linii generale acestea sunt gândurile ce vin de la om şi de la diavol. În tot acest război există o scară: atac, unire, consimţire şi robie. Vrăjmaşul îl atacă pe om cu un gând simplu sau cu un chip. Când îl primeşte, atunci se face consimţirea. Începe împreună-vorbirea cu gândul. Din momentul acesta începe responsabilitatea omului. După aceea omul consimte cu plăcere să înfăptuiască ceea ce-i spune gândul şi la sfârşit se robeşte de patimă.
12. Urmările gândurilor
Când gândul petrece mai mult timp în noi, ne facem robi în străduinţa noastră şi toată strădania ni se îndreaptă spre alipirea de lucrurile zidite şi spre dorinţa de a le dobândi numai pe acestea. Astfel mintea omului se dezleagă de hrana cea veşnică. Şi când mintea omului se va depărta cu desăvârşire de Dumnezeu atunci devine "sau fiara, sau diavol", lucru pe care îl vedem petrecîndu-se în societatea de astăzi. Gândul omului s-a lipit numai de pământ şi nu se gândeşte deloc la cer, având ca rezultat îndobitocirea omului şi îndumnezeirea tehnicii în orice formă ar fi ea. Când omul nu se luptă împotriva gândului său, atunci se face rob păcatului. Gândurile ne macină şi ne zdrobesc creându-ne probleme şi în relaţiile noastre personale. Gândurile intră şi ne întinează sufletul, îl intoxică şi îl otrăvesc. "Aceasta este lupta celui viclean. Şi după aceste săgeţi otrăveşte tot sufletul"- spune Isihie prezviterul. Prin primirea gândurilor diavolul dobândeşte stăpînirea şi îl poate duce pe om chiar şi la sinucidere, deoarece omul nu mai poate rezista puterii diavolului. Gândul spurcat aruncă la pământ sufletul omului. Cel ce simte supărarea continuă a gândurilor şi se arde de poftele cărnii, dovedeşte că se află departe de mireasma duhului. Se pierde îndrăzneala către Dumnezeu. Când mintea intră în discuţie cu gândurile necurate, atunci îndrăzneala către Dumnezeu se pierde. Dumnezeu nu poate avea comuniunea cu omul a cărui minte se întinează mereu cu gânduri necurate şi viclene, exact aşa cum ticălos este acela care fiind înaintea unui stăpânitor pământesc îşi întoarce faţa de la el şi vorbeşte cu vrăjmaşii aceluia. Gândurile necurate despart pe Dumnezeu de om. Dumnezeu nu îşi descoperă tainele Sale omului ce este stăpânit de gânduri necurate. Fiindcă gândurile despart pe om de Dumnezeu, de aceea, ca urmare creează şi felurite alte anomalii trupeşti: neliniştea, nesiguranţa, precum şi alte boli trupeşti îşi au cauza din gânduri.Lucrul acesta l-au conştientizat chiar şi medicii fapt pentru care dau poruncă să nu ne gândim la diferite lucruri şi să nu ne supărăm. Un gând îl poate face pe om să nu doarmă toată noaptea. De aceea spunem că gândurile îl tulbură pe om şi chiar îi distrug nervii. Avva Teodor spunea: "Vine gândul şi mă tulbură". Acestea, pe scurt, sunt consecinţele gândurilor viclene.
Trebuie însă să vedem şi modalităţile de înfruntare a acestor gânduri, care vin mai ales de la diavolul.
《VA URMA 》

《ultima parte》
 

13.Înfuntarea gândurilor
Cum se poate elibera cineva de gânduri? Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre ne-au arătat diferite moduri de înfruntare a gândurilor. Ioan Gură de Aur ne sfătuieşte să nu le exprimăm, ci să le înecăm în tăcere. Deoarece şi fiarele şi târâtoarele atunci când cad în vreo groapă, dacă află vreo ieşire cu ajutorul gurii prin mijlocirea cuvintelor, aprind flacăra lăuntrică. Iar dacă sunt închise cu tăcerea, slăbesc, se topesc ca de foame şi dispar repede. a) Primul mod de înfruntare este cugetarea: "Cum să fac acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?"( Fac. 39, 9). Atunci când ne tulbură vreun oarecare gând necuviincios, să ne gândim că nu se pot ascunde de Dumnezeu nici cugetele cele mai mici şi mai lipsite de importanţă.Cercetarea legii lui Dumnezeu şi cugetarea la cele pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi, precum şi Ia bunurile viitoare, micşorează gândurile viclene şi le face să nu afle loc înlăuntrul nostru.
b) Spovedirea lor. Precum şarpele, atunci iese din culcuşul lui, aleargă să se ascundă, aşa şi gândurile viclene, prin spovedanie pleacă de la om. Trebuie să ştim că nimic nu pricinuieşte atâta bucurie diavolilor, ca tăinuirea gândurilor.
c) Smerirea sufletului şi osteneala trupească în tot timpul, locul şi lucrul , ajută pe om ca să nu aibă gânduri necurate.
d) "Îngrijeşte-te să te eliberezi de patimi şi îndată vei alunga gândurile de Ia mintea ta", subliniază Sfântul Maxim Mărturisitorul. Adică, pentru a se elibera cineva de desfrânare, trebuie să se ostenească trupeşte şi să postească ca să elibereze de mânie şi mâhnire, trebuie să dispreţuiască slava şi necinstea; ca să se elibereze de ţinerea de minte a răului, trebuie să se roage pentru cel ce l-a mâhnit. Nu putem împiedica gândurile să nu vină, însă putem să nu le primim. Dacă nu putem împiedica ciorile să zboare deasupra noastra, putem însă să le împiedicăm să nu-şi facă cuiburi pe capetele noastre. Dar să ascultăm puţin pe Sfântul Vasile cel Mare ce spune referitor la războiul acesta: "Trebuie ca atacurile acestea să le înfruntăm cu grijă şi veghe sporită, precum face atletul care evită loviturile luptătorilor prin precauţie atentă şi încovoiere a trupului şi să încredinţăm sfârşitul războiului şi evitarea loviturilor rugăciunii şi ajutorului de sus. Şi chiar dacă vrăjmaşul cel viclean ne aduce imaginaţiile lui cele viclene în timpul rugăciunii, sufletul nostru să nu-şi întrerupă rugăciunea şi să nu creadă că este responsabil de atacurile viclene ale vrăjmaşului, precum şi de imaginaţiile ciudatului făcător de minuni. Dimpotrivă, să se gândească la faptul că gândurile acestea se datorează obrăzniciei descoperitorului răutăţii, să-şi mărească durata de îngenuncheri şi să-L roage pe Dumnezeu să distrugă zidul gândurilor necuviincioase, pentru ca astfel, fără de împiedicare să se apropie de Dumnezeu. Iar dacă influenţa vătămătoare a gândului devine mai puternică din pricina obrăzniciei vrăjmaşului nu trebuie să ne înfricoşăm nici să ne lăsăm de nevoinţă la mijlocul ei, ci să răbdăm până atunci când Dumnezeu, văzând insistenţa noastră, ne va lumina cu harul Sfântului Duh care pe vrajmaş îl pune pe fugă iar mintea noastră o umple de lumină, aşa încât gândul nostru să slăvească pe Dumnezeu cu pace şi bucurie netulburată".
În general Sfinţii Părinţi au trei moduri de înfruntare a gândurilor necurate a) Rugăciunea
b) Împotrivirea şi
c) Dispreţuirea (defăimarea)
a) Rugăciunea. Este cu neputinţă ca începătorul să alunge singur gândurile. Lucrul acesta este un semn al celor desăvârşiţi. Rugăciunea minţii "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul" este arma cea mai puternică, necesară celui ce vrea să biruiască gândurile. "Cu numele lui lisus biciuieşte pe vrăjmaşi, căci nu este armă mai puternică în cer şi pe pământ" ne spune Sfîntul loan Scărarul. "Cugetarea în adâncul inimii, continuă şi cu înţelegere cu sete şi cu credinţă a numelui Cel preadulce al lui lisus adoarme toate gândurile cele rele şi deşteaptă pe toate cele bune şi duhovniceşti. Şi de acolo, din inimă, de unde mai înainte ieşeau gânduri viclene, ucideri, desfrânări (Mt. 15, 19), precum a spus Domnul, acum ies gânduri bune şi cuvinte de înţelepciune şi de har".
b) Împotrivirea. Rugăciunea este pentru începători şi neputincioşi. Iar cei care se pot lupta să folosească împotrivirea, care obişnuieşte să astupe gura diavolilor. În felul acesta Domnul nostru a biruit cele trei mari războaie ce i le-a pus înainte diavolul sus, pe munte. Senzualitatea prin "nu numai cu pâine va trăi omul", slava deşartă prin "să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău", şi iubirea de arginţi prin "numai Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-l slujeşti" (Mt.4, 10). Sfinţitul mucenic Petru Damaschin ne spune referitor la acestea: "Când diavolii îţi aduc vreun gând de mândrie, atunci să-ţi aduci aminte de gândurile necuviincioase pe care ţi le spuneau şi smereşte-te. Iar când îţi vor aduce gânduri necuviincioase să-ţi aduci aminte de acele gânduri de mândrie şi să le biruieşti în felul acesta, încât nici să nu deznădăjduieşti din pricina gândurilor necuviincioase, nici să te mândreşti din pricina celor bune". Astfel când un oarecare cuvios bătrîn era luptat de gânduri de mândrie, îi spunea gândului său: "Bătrâne, vezi-ţi desfrânările tale", şi războiul înceta. Există cazuri când cineva îşi mobilizează toate puterile duhovniceşti, toate gândurile bune şi totuşi nu poate alunga un gând rău. Care este pricina? "Deoarece mai întâi am primit să judecăm pe aproapele". Am judecat pe fratele nostru şi gândul nostru a pierdut puterea ce-o avea mai înainte. Uneori suntem fără minte, de aceea ne stăpânesc gândurile. Însă de cele mai multe ori nu avem puterea să ne luptăm împotriva gândurilor, deoarece cedăm atacurilor lor, primim astfel de răni duhovniceşti care nu se vindecă nici chiar cu trecerea unui mare interval de timp. De aceea e mai bine să scape cineva prin puterea rugăciunii şi a lacrimilor, deoarece a) sufletul nu are întotdeauna aceeaşi putere,
b) diavolul are experienţa multor mii de ani, în timp ce a noastră este foarte limitată şi, încercând să ne împotrivim, vom fugi biruiţi şi răniţi, căci mintea noastră iarăşi se întinează cu imaginaţia necuviincioasă, şi
c) alungă mândria şi arată smerenie cel ce scapă la Dumnezeu în ceasul războiului gândurilor şi se mărturiseşte pe sine nevrednic, smerit şi neputincios în a se lupta, şi numai pe lisus Hristos tare şi puternic în război, deoarece El ne-a spus: "Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (ln. 16, 55), adică patimile, gândurile şi pe diavolul.
c) Dispreţuirea (defăimarea). Dacă ne ocupăm cu gândurile ce ni le aduce vrăjmaşul, niciodată nu vom putea face vreun bine, căci vom fi războiţi de acela. Dispreţuirea, şi faptul de a nu se ocupa cineva cu gândurile vrăjmaşului este arma cea mai puternică şi ea constituie lovitura cea mai tare dată diavolului. Trebuie să considerăm gândurile lui ca gângăniile, ca lătraturile căţeilor, ca nişte ţânţari în cel mai rău caz, ca vuietul avionului, sau ca nimic, deoarece: a) credem în puterea marelui nostru Conducător lisus Hristos şi b) credem că după Crucea şi moartea Domnului nostru, diavolul nu mai are nici o putere împotriva noastră, ci este slab şi neputincios după cele scrise: "Vrăjmaşului i-au lipsit săbiile până în sfârşit" (Ps. 9, 6). Mai mare biruinţă împotriva diavolilor şi ruşinare a lor nu există ca dispreţuirea, deoarece cel ce a ajuns la punctul acesta este înarmat cu harul lui Dumnezeu şi rămâne neatins de gânduri şi diavoli.
Acestea sunt cele trei moduri de înfruntare a gândurilor ce vin mai ales de Ia diavolul. În completare am putea spune că pomenirea morţii este un mijloc foarte puternic pentru biruirea gândurilor. Ea ne pricinuieşte dureri de inimă pentru păcatele noastre şi ne păzeşte mintea de gânduri. Cel ce socoteşte ziua ce-o parcurge ca ultima zi a vieţii sale, va limita într-un grad foarte mare gândurile necuviincioase. Stai la masă şi mănânci? Să ai pomenirea morţii, ca să nu te ispitească lăcomia pântecelui. Noi înşine să zugrăvim în minte noastră imaginea mormintelor ca să ştergem de la noi nesimţirea ce ne stăpâneşte. Stareţul Siluan, ultimul sfânt oficial al Sfântului Munte, spunea: "ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui". în modul acesta nici un gând nu se va încuiba înlăuntrul nostru. Ce mod trebuie să folosim noi ca să scăpăm "de mucenicia cea îndelungată şi mult chinuitoare", aşa cum caracterizează Sfântul Teodor Studitul lupta cu gândurile? Să urmăm tactica Sfântului loan Colov, care a încercat toate modalităţile. Acest mare nevoitor al duhului ne sfătuieşte următoarele: "Asemenea sunt unui om care şade sub un copac mare şi vede multe fiare şi târâtoare venind spre dânsul. Şi când nu va putea să stea împotriva lor, aleargă sus în copac şi scapă. Aşa şi eu stau în chilia mea şi văd cugetele cele viclene venind împotriva mea. Atunci mă urc în copacul vieţii, la Dumnezeul meu, prin rugăciune, şi mă izbăvesc de vrăjmaşul".
Ieromonah Benedict Aghioritul, "Gîndurile şi înfruntarea lor" , Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2002

Fiecare dintre noi trebuie să ia aminte: demonii nu au putere să ne biruiască decât dacă noi singuri ne predăm lor. Ei pot doar să ne ispitească și nimic mai mult! Chiar și atunci când ne ispitesc, ne sunt folositori, deoarece devin pricină a slăvitei noastre încununări, dacă ne împotrivim lor până la capăt. Căci atâta timp cât nu ne împotrivim, noi vom fi biruiți.
Putem fi răniți, căci aceasta este greu de evitat de orice luptător. Se poate chiar ca, pentru puțină vreme, să cădem. Însă dacă ne ridicăm îndată, Dumnezeu nu va socoti căderea noastră ca un păcat de neiertat. Asemenea sunt „căderile” celui drept, despre care s-a spus: „Căci dacă cel drept cade de șapte ori și tot se scoală…” (Pilde 24, 16). Dacă însă cădem în îngrijorarea de multe, dacă ne pierdem bărbăția, această stare va deveni foarte primejdioasă. Demonii așteaptă tocmai o astfel de atitudine – să arătăm slăbiciune și să pierim cu sufletul –, ca să ne lovească. Ei devin puternici prin slăbiciunea noastră.
(Arhimandrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2011, p. 35)

Dacă ești într‑o țară străină, cum păstrezi legătura cu familia ta, cu copiii tăi? Cum păstrează legătura un om cu copiii lui, cu nevasta lui, cu părinții lui? Prin dor. Moare de dorul lor. Așa este? Prin dor. Moare de dorul țării lui, moare de dorul pruncilor lui, moare de dorul nevestei lui, moare de dorul părinților lui.
Este o legătură? Este adevărată legătura? Tot la fel trebuie să ne păstrăm și să ne cultivăm dorul de Dumnezeu, dorul de Maica Domnului, dorul de sfinți. Să căutăm să anulăm barierele care ne răcesc sufletește, care ne împietresc, prin care uităm de Dumnezeu.
(Înaltpreasfințitul Justinian Chira, Trăiţi frumos şi-n bucurie!, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2014, p. 117)

Celora care spuneau că nu au timp de rugăciune din pricina greutăţilor familiale şi a multelor ocupaţii, le spunea în mod repetat: „Dacă eu, în liniştea Katunakiei, spun o sută de rugăciuni pe zi, iar voi, în zarva oraşului şi a îndatoririlor pe care le aveţi la serviciu şi în familie, spuneţi trei rugăciuni, suntem egali”.
L-am întrebat apoi dacă nu cumva acest număr de rugăciuni este prea mic, chiar şi pentru mireni. Iar Stareţul ne-a răspuns: „Dacă omul se obişnuieşte să spună zilnic rugăciunea, chiar şi de câteva ori, dar în fiecare zi, încet-încet inima lui începe să se îndulcească şi va aştepta cu nerăbdare să vină acea clipă dedicată rugăciunii. Iar atunci când inima celui care se roagă se îndulceşte de ea, acela de la sine va căuta să se roage mai mult”.
(Ieromonah Iosif Aghioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschimonahul Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 146)

Parinte, cui se datorează deosebirea de încrede*re, de pildă, a doi ucenici faţă de stareţul lor?
Gândului. Se poate ca cineva să aibă gând stricat pentru orice şi pentru oricine. Dacă omul nu are gând bun şi nu se scoate pe sine din acţiunile sale – adică dacă acţionează numai din interes – nu poate fi ajutat nici chiar de un sfânt. Nu un stareţ sfânt sau o stareţă sfântă de-ar avea, nu numai de l-ar avea ca stareţ pe Sfântul Antonie, ci chiar pe toţi sfinţii de i-ar avea, nici aşa nu va putea fi ajutat. Nici Dumnezeu Însuşi nu va putea ajuta un astfel de om, deşi ar vrea mult. Atunci când cineva se iubeşte pe sine, pe toate le ex*plică precum îi place lui. Şi aşa unii le explică în chip păcătos, alţii precum le place şi, încet-încet, aceste explicaţii iraţionale ale lor devin fireşti. Şi oricum te-ai purta cu ei, se smintesc.
Sunt unii care, dacă le dai puţină atenţie, dacă le spui un cuvânt bun, zboară. Dar dacă nu le dai atenţie, se mâhnesc mult, apucă extremele, care sunt ale diavolului. Văd, de pildă, o mişcare şi spun: „Da! Aşa este!”. Iar apoi sfârşesc prin a fi siguri că aşa este cum cred ei. Sau văd pe un altul serios şi cred că are ceva cu ei, în vreme ce acela poate fi serios pentru că îl preocupă ceva.
Cu câteva zile mai înainte a venit la mine cineva şi mi-a spus: „De ce cutare îmi vorbea mai demult, iar acum nu-mi mai vorbeşte? I-am făcut şi o observaţie, nu cumva din pricina aceasta?”. „Ascultă, îi spun, se poate să te fi văzut, dar să nu fi luat aminte la tine sau să fi avut vreun bolnav şi să fi fost îngrijorat că trebuie să caute un medic sau să afle valută ca să meargă în străinătate etc”. Şi într-adevăr, acela avea pe cineva bolnav, avea o mulţime de griji, iar acesta avea pretenţia să stea şi să-i vorbească. Iar pentru aceasta împletea o grămadă de gânduri.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul III. Nevoință duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 22-23)

Se intâmplă câteodată ca Dumnezeu să nu împlinească numaidecât rugăciunile noastre, după cum am spus. Sfânta Monica - mama Fericitului Augustin - 18 ani s-a rugat lui Dumnezeu ca să se întoarcă fiul său la credinţă. Stăruinţa ei în rugăciune I-a plăcut lui Dumnezeu. Şi El a ascultat-o cu adevărat, întorcând pe fiul ei la calea mântuirii, dar nu oricum, ci înzestrat cu toată frumuseţea trăirii creştine mlădiate de harul dumnezeiesc.
Întrucât nu ştim dacă toate cererile noastre ne sunt de folos, totdeauna este bine să încheiem rugăciunea cu aceste cuvinte: Doamne, Care ştii toate, ajută-ne ca rugăciunea pe care o facem înaintea Ta să se împlinească după voia Ta cea sfântă. Doamne, facă-se voia Ta în viaţa noastră.
(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia și dragostea - însușirile trăirii ortodoxe )

Este bine să avem în fiecare cameră câte o icoană. Locul icoanei în casă este pe peretele de răsărit. Pe peretele cu icoana nu trebuie să mai punem nimic altceva, pentru că atenția noastră să nu fie atrasă de alt lucru atunci când ne rugăm în fața icoanei și pentru că nu este bine să punem alături de icoană lucruri care nu au legătură cu aceasta.
Punem icoana la răsărit pentru că ne rugăm întotdeauna cu fața la răsărit, și la biserică și acasă. Răsăritul, locul de unde ne vine lumina, este semnul lui Dumnezeu, al Mântuitorului Hristos, numit în rugăciunile Bisericii Răsăritul cel de sus, Soarele Dreptății, etc... Apoi, lumina este semnul lui Dumnezeu, al binelui și al lucrurilor bune care se fac la lumina zilei, în timp ce apusul, întunericul este semnul răului și al lucrurilor care se fac la întuneric.
Deci, trebuie să avem grijă să așezăm icoana la răsărit, pentru a ne închina cu fața la răsărit. A fost un timp când unii dintre creștini țineau icoanele ascunse, după ușă, în vreun colțișor sau chiar în șifoniere sau în valize. A sosit timpul să scoatem icoanele la vedere și să le așezăm unde le este locul.
(Coman Constantin, Ghidul practic al creștinului ortodox, Editura Bizantină, București, 1997)

Pot să mă rog toată ziua, toată noaptea, dacă mă culc şi adorm din împrăştiere, mă asemăn cu un păstor care are oi şi n-a închis uşa. Şi a intrat lupul şi le-a sfâşiat. Dacă noi căutăm să ne fure somnul din „Doamne Iisuse...”, pe acea măsură, Bunul Dumnezeu ne ajută a birui patimile.
Gândurile sunt săgeţi diavoleşti şi, dacă noi nu stăm de vorbă cu ele, atunci Duhul Sfânt ne dă puteri tari. În timpul zilei adunăm ori lumină ori întuneric. În timpul zilei sunt unele goluri, şi în golurile acelea dacă zic „Doamne Iisuse...”, mă ajută Duhul Sfânt în timpul nopţii.
(Părintele Proclu Nicău)

Iertarea este medicamentul necesar pentru sănătatea noastră sufletească. Prin ţinerea de minte a răului, „gândurile şi sentimentele negative coboară în subconştient, provocând în viaţa noastră tot felul de probleme şi pătimiri”. Prin iertare însă, toate acestea dispar. Prin urmare, iertarea este un medicament şi pentru trup. „Cei care-i iartă pe vrăjmaşii lor prezintă o îmbunătăţire a sănătăţii psihice şi somatice, în timp ce oamenii care păstrează «vie» amintirea răului care li s-a făcut sunt în primejdie ca de-a lungul timpului să sufere de angoasă puternică, depresie, psihoză, migrene, hipertensiune şi probleme cardiace”, arată un studiu făcut în America în 1999.
Am fost martorul ocular al întâmplării de mai jos: în anul 1999 am fost chemat să spovedesc un bolnav aflat pe patul morţii, care era internat la spitalul Rios, din Patras. Bolnavul acesta n-o „înghiţea” deloc pe sora lui. Nu mai vorbise cu ea de 20 de ani. La spovedanie, i-am pomenit de sora lui, şi chipul i s-a schimbat, s-a sălbăticit. Dar în final s-a lăsat convins s-o vadă. S-au îmbrăţişat, iar cel care era pe patul morţii s-a făcut sănătos. Deci s-a ridicat îndată din boală şi de pe patul morții și a plecat în satul lui!
O echipă de medici americani ne sfătuieşte: „Iertaţi, căci iertarea face bine sănătăţii, previne îmbătrânirea, iar la bătrâneţe nu vă vor slăbi puterile! Rostiţi şi rugăciunea Tatăl nostru, pentru că vorbeşte despre iertare!”.
(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Nu te mai suport! – Arta împăcării cu tine însuţi şi cu ceilalţi, traducere din limba greacă de Pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, Bucureşti, 2011,pp. 104-105)

M-am uitat zilele acestea, la câtă poliloghie, câtă vorbărie goală și câte momente solemne, de reculegere sunt pe seama acestor personalități care vin și trec prin lumea acesta! Ne zbatem să căutam cuvinte mari, care mai de care mai somptuoase, dar puerile și fără sens! Fraților, în clipa în care am închis ochii lumii acesteia noi aparținem lumii lui Dumnezeu! Și nu contează câte coroane ai la mormânt, cine ți-a tras salba de tun sau cine ți-a rostit alocuțiunea! Este important doar ce ți-ai pregătit tu pentru lumea cealaltă, cum te pregătești să te întâlnești cu Dumnezeu! Atât! Spovedit, împărtășit și împăcat cu toți!
Căci "Nimic necurat nu intră în Împărăția lui Dumnezeu!"
De câte ori pleacă cineva dintre noi, auzim această expresie :"va cânta cu îngerii în cer.." Este adevărată, dar depinde din ce categorie fac parte îngerii: răi sau buni..
Ne pierdem în derizoriu și căutăm să împărțim monștenirile care rămân, dar uite că în fața lui Dumnezeu mergem doar noi, cu mâinile goale!
Predica integrală - https://www.youtube.com/watch?v=eAKI...ature=youtu.be