Cum să începem practicarea Rugăciunii lui Iisus?
Cred că nu trebuie nici o pregătire pentru a începe practicarea Rugăciunii lui Iisus. Trebuie să începi numai a te ruga şi rugăciunea însăşi te va învăţa cum să te rogi. Bineînţeles că trebuie să ai credinţa creştină în suflet şi să nu încerci să practici Rugăciunea lui Iisus ca o formă asemănătoare cu yoga. Deci, trebuie să fii înrădăcinat în tradiţia Bisericii, să ai o viaţă sacramentală. Şi dacă e posibil, să ai un părinte duhovnicesc.
Şi acum vreau să subliniez mai întîi că trebuie să ştii Cui te adresezi. Pentru că atunci cînd ne rugăm cu Rugăciunea lui Iisus invocăm numele lui Dumnezeu Însuşi şi Dumnezeu este prezent în numele Său. Este o formă de taină.
Unul dintre punctele esenţiale ale credinţei creştine este acela că lumea a fost creată de Dumnezeu şi, pe de altă parte, că noi, oamenii, ne aflăm într-o stare de cădere, de greşeală. Am fost foarte impresionat să văd că în biserici vechi, din secolul XII, de exemplu, în Italia, la Palermo sau în Franţa, într-o biserică a Sfîntului Sabin, de tip roman, există scene ale creaţiei (ce*le şase zile ale Facerii) şi, de asemenea, cîteva puncte esenţiale ale întîlnirii omului cu Dumnezeu, prezentate în Vechiul Testament. De pildă, întîlnirea lui Dumnezeu cu Noe, cu Avraam la stejarul de la Mamvri şi, îndeosebi, întîlnirea lui Dumnezeu cu Moise la rugul aprins, unde Dumnezeu îşi revelează numele, spunînd: „Eu sînt Cel ce sînt”.
În toate aceste scene apare Fiul lui Dumnezeu, Logosul, Care Se revelează; Dumnezeu este reprezentat întotdeauna sub trăsăturile lui Iisus Hristos şi eu însumi am fost impresionat văzînd că Iisus, pe Care îl invocăm, este Dumnezeul nostru Creator şi că lucrarea Sa de creaţie n-a început cu Naşterea din Betleem. Pruncul născut în peşteră este Dumnezeul Creator al tuturor lucrurilor. Însă El este, de asemenea, şi Mîntuitorul nostru. În limba ebraică, numele „Iisus” semnifică „Dumnezeu Mîntuitorul” sau „Dumnezeu Care mîntuieşte”.
Am spus că nu trebuie pregătire pentru a începe practicarea Rugăciunii lui Iisus, dar trebuie să dezvoltăm progresiv credinţa noastră în Persoana pe Care o invocăm. Pe de altă parte, cînd spunem „miluieşte-mă”, adăugăm: „pe mine, păcătosul”. Deci, trebuie să invocăm numele lui Dumnezeu cu conştiinţa că sîntem păcătoşi.
Dar ce înseamnă a fi păcătos? Nu-i o categorie morală. De pildă, la mănăstire vin şi se spovedesc credincioşi care regretă că nu sînt buni şi ei ar vrea să facă un efort pentru a deveni mai buni. Atunci eu le răspund că „a fi creştin nu înseamnă a fi bun, ci a fi unit cu Dumnezeu”. Şi bineînţeles că fiind unit cu Dumnezeu eşti bun, dar într-un alt fel. „Păcatul exprimă separarea noastră de Dumnezeu”. În Noul Testament şi la Părinţii Bisericii, cuvîntul „păcat” este aproape echivalent cu „moarte” şi „diavol”. Sîntem sclavii păcatului, după cum sîntem sclavii diavolului şi supuşi morţii. De aici această cerere adresată lui Dumnezeu, Creatorul şi Mîntuitorul nostru, de a avea milă de noi („Miluieşte mă, Dumnezeule...”) şi de a ne elibera din această stare de păcat şi de moarte. (Părintele Symeon de la Essex)
(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a IV-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 155-157)

Toate greutăţile şi bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu şi tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, pentru că noi nu înţelegem nimic din cele duhovniceşti şi purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă şi boleşte pentru că sufletul este plin de lepră.
V-am trimis rugăciunile din care veţi învăţa cum şi ce trebuie să cereţi de la Dumnezeu. Dacă veţi citi aceste rugăciuni cu luare-aminte, pacea vă va coborî în suflet şi, odată cu ea, va veni uşurarea întru toate. Nu vă uit şi mă rog pentru voi. Să vă dea Dumnezeu răbdare şi deplină încredinţare în Dumnezeu. În aceasta este mântuirea noastră.
Dumnezeu nu predestinează pe nimeni, ci omul este neapărat împreună-creator cu Domnul al vieţii sale. Domnul, cunoscând viaţa noastră, ştie dacă ne este de folos prelungirea ei, dacă ne petrecem viaţa săvârşind binele, dacă mai avem nădejde de pocăinţă. În viaţă nimic nu este întâmplător. Starea sufletului nostru influenţează durata vieţii noastre pământeşti.
(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul Crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 101-102)

Toate greutăţile şi bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu şi tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, pentru că noi nu înţelegem nimic din cele duhovniceşti şi purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă şi boleşte pentru că sufletul este plin de lepră.
V-am trimis rugăciunile din care veţi învăţa cum şi ce trebuie să cereţi de la Dumnezeu. Dacă veţi citi aceste rugăciuni cu luare-aminte, pacea vă va coborî în suflet şi, odată cu ea, va veni uşurarea întru toate. Nu vă uit şi mă rog pentru voi. Să vă dea Dumnezeu răbdare şi deplină încredinţare în Dumnezeu. În aceasta este mântuirea noastră.
Dumnezeu nu predestinează pe nimeni, ci omul este neapărat împreună-creator cu Domnul al vieţii sale. Domnul, cunoscând viaţa noastră, ştie dacă ne este de folos prelungirea ei, dacă ne petrecem viaţa săvârşind binele, dacă mai avem nădejde de pocăinţă. În viaţă nimic nu este întâmplător. Starea sufletului nostru influenţează durata vieţii noastre pământeşti.
(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul Crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 101-102)

Dezamăgirea este de multe ori o consecinţă a lipsei de realism şi de evaluare corectă. Dar de evaluare a împrejurărilor, a posibilităţilor, a raporturilor cu oamenii. Dezamăgirea atentează la echilibrul nostru, pe care îl vrea tot mai puternic omul contemporan. Cât de important este echilibrul din punct de vedere sufletesc ne-o arată definiţia pe care i-o dă un mare duhovnic din zilelor noastre, părintele Arsenie Papacioc: „Echilibrul este starea în care eşti stăpân pe tine însuţi: a fi stăpân pe tine însuţi de pe o poziţie mântuitoare”.
(Ieromonah Benedict Stancu, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 87)

FEMEIA: O maltratezi, o persecuți, o jigneşti şi îi merge gura ca o meliţă! Nu tace!

Femeile au o calitate, au curaj! Dar ele nu au un curaj explicat prin sabie, ele au un curaj explicat prin fire. Aţi văzut vreodată? O maltratezi, o persecuti, o jigneşti şi îi merge gura ca o meliţă! Nu tace! Pentru că nu se teme,vorbeşte până la epuizare, are îndrăzneală, se luptă, se apără! Aşa sunt şi în faţa primejdiei! Ele sunt ca „moara cu ciocanele”!

Deşi în Ierusalim, dupa răstignirea Mântuitorului, era spaimă şi moarte pe străzi, cohorta romană, era armată, groază, teamă, sânge, nenorocire, mironosiţele s-au dus acolo lângă mormantul Domnului, să-l ungă cu mir, să-l pună în mormânt să stea lângă cruce.. deci nu le-a fost frică…

Ei, Hristos a apreciat acest curaj de natură bărbătească, şi când spun că este de natură bărbătească, vă spun şi care este slăbiciunea femeiască a bărbaţilor. Deşi stăteau „ascunşi ca nişte morţi”, cum spune Scriptura, mai vorbea gura şi fără ei: „Au spus femeile noastre că au văzut arătări de îngeri şi mormântul gol, noi nu ştim dacă este aşa, dar am mers şi am cercetat!” Deci, ele nu s-au îndoit, dar ei s-au îndoit şi prin îndoiala lor le-au făcut şi pe ele sa se îndoiască.

Curajul este apreciat de Dumnezeu cu toată buna credinţă şi cu îndrăzneală, că vă creşteţi copiii bine, că sunteţi la rugăciune! Dar trebuie să fie un curaj justificat, pentru că spune Ap. Pavel:”Dumnezeu este un Dumnezeu al dreptăţii, dar este şi un Dumnezeu al orânduielii, Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii.”

Deci nu vii cu un curaj din ăla obraznic şi întorci lucrurile pe dos. Sau cum mai au ele năravul acela, vorbesc în biserică, povestesc, mai fac o slujbă paralel cu preotul. Nu! Ăla este un curaj îndărătnic! Trebuie să fie un curaj sfânt! Aţi văzut vreodată la ruşi, ce fac creştinii în biserică? Stau drepţi cu mâinile la spate şi ascultă Sf. Liturghie cu ochii închişi până se termină! Păi, dacă pui o babă de-a noastră aşa.. leşină!

De ce? Până nu se uită în stânga, până nu se uită în dreapta, până nu vede cum e îmbăracat ăla sau aia.. ea nu e mironosiţă! Femeile greşesc usor şi se pocăiesc uşor! De aceea le vezi aici plângând, aici minţind, aici sunt îndărătnice, aici sunt smerite şi sfinte! Bărbaţii nu sunt aşa, sunt invers! Greşesc greu, dar se pocăiesc greu. Şi dacă l-a pălit credinţa, faci din el un preot, un călugăr bun, dar în schimb îl tragi greu la biserică. Pentru că „Duhul este osârduitor, trupul este neputincios!” E bun un păhărel, şi ţigară şi femeie, ăsta e stilul lui!

Dar, cand l-ai convins la credinţă, nu-l mai scoţi din biserică!
Predica integrală: -https://www.youtube.com/watch?v=GS2i8MboJjA

Cum este posibil ca într-un astfel de suflet (care se izolează) să vină harul lui Dumnezeu, când trăieşte într-un mod atât de bolnăvicios? Cum este posibil ca un astfel de suflet să fie vizitat de har, ca într-un astfel de suflet să vină lumina lui Hristos? Nu este cu putinţă! O viaţă întreagă religios, o viaţă întreagă nevoitor, este posibil ca adâncul fiinţei lui să fie neprelucrat şi bolnav, iar harul lui Dumnezeu să nu-l fi vizitat deloc!
Dacă omul începe, încet-încet, să coştientizeze starea lui şi se hotărăşte, se smereşte în faţa lui Dumnezeu, se străduieşte să se lase, cu încredere, în mâinile lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va găsi o cale să intre în subsolul lui întunecat, să intre în sufletul lui aspru, să-l preschimbe şi să-l facă adevărat creştin, om adevărat.
Abia atunci îi va vedea şi pe ceilalţi oameni ca pe nişte oameni adevăraţi şi va avea un contact real şi o comuniune reală cu ei şi, fireşte, va apuca pe calea sa şi va spori, din har în har, până ce se va desăvârşi întru Iisus Hristos.
( Arhim. Simeon Kraiopoulos , Te cunoşti pe tine însuţi? Viaţa duhovnicească şi problemele psihologice, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008, p. 125)

Omul, dacă nu se spovedeşte, n-are speranţa de mântuire. Căci suntem oameni care greşim, oricât de mulţi ani am trăi, şi fundul iadului îl aşteaptă pe tot păcătosul.
Dar vezi că Dumnezeu n-o să ne pedepsească pentru că am păcătuit; o să ne pedepsească pentru că nu ne-am pocăit . Când te duci şi spovedeşti toate fărădelegile pe care le-ai făcut înaintea duhovnicului, acolo-i de faţă Hristos, acolo şade şi-ţi ascultă spovedania ta şi tot în momentul acela, când zici „Doamne, mă rog, iartă-mă!” şi când ţi-a citit preotul rugăciunea de dezlegare, ai rămas curat desăvârşit, ca şi cum n-ai fi făcut nici un păcat.
Numai să te osârduieşti să faci canonul pe care ţi l-a dat duhovnicul şi te duci în Rai!
( Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos , Editura Prodromos, 2009, p. 196)

Cum intrăm în biserică?
Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh și Adevăr, Cartea a Șaptea, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 38, p. 224
„(...) În fața lui Dumnezeu se cuvine să venim îmbrăcați în podoabele frumoase ale virtuților, ca în niște haine strălucitoare, impunători prin lumina minții și eliberați de toată plăcerea trupească și de întinăciunile pământești.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia LI, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, p. 595
„Văd că mulți au un astfel de obicei în biserică; se sârguiesc să vină la biserică cu haine curate, cu mâinile spălate; dar ca să se înfățișeze cu sufletul curat înaintea lui Dumnezeu nu suflă nimeni vreun cuvânt! Și spun lucrul acesta nu ca să vă opresc să vă spălați mâinile sau gura, ci că vreau să vă spălați așa cum se cuvine, nu numai cu apă, ci, în loc de apă, cu virtuți. Gura se murdărește cu defăimări, blasfemii, certuri, cuvinte pline de mânie, cuvinte de rușine, râs și glume.
Dacă te știi că nu rostești nici una din acestea, nici nu ești murdărit cu această murdărie, îndrăznește de vino la biserică; dar dacă te-ai întinat de nenumărate ori cu aceste pete, pentru ce te ostenești degeaba clătindu-ți limba cu apă, dar purtând pe ea această murdărie vătămătoare și ucigătoare?
Spune-mi, dacă ai avea în mâini murdărie și noroi, ai îndrăzni, oare, să te rogi? Nicidecum! Și totuși nici una nu-i vătămătoare, pe când acelea sunt pierzătoare. Pentru ce, dar, în cele indiferente ești evlavios, iar în cele oprite, fără nici o grijă?
- Ce vrei să spui?, aș putea fi întrebat. Nu trebuie să mă rog?
- Trebuie, dar nu murdar, nici cu un astfel de noroi pe tine.
- Dar dacă mă murdăresc, ce să fac?
- Curățește-te!
- Cum, în ce chip?
- Plânge, suspină, dă milostenii, cere-ți iertare de la cel pe care l-ai supărat, împacă-te cu el, curățește-ți limba, ca să nu mânii mai mult pe Dumnezeu.”

Putem spune că pocăința constituie coloana vertebrală a părții practice a soteriologiei. Fiindcă cine ar putea vreodată să păzească harul dumnezeiescului Botez și să țină dumnezeieștile porunci cum a făgăduit când s-a botezat? Desigur nimeni, chiar dacă ar trăi numai o zi pe fața pământului, potrivit prorocului. Suntem chemați, vedeți, păcătoși și împătimiți fiind și trăind în medii păcătoase și potrivnice, să umblăm pe calea virtuților și sfințeniei. Alegerea binelui este ușoară, aplicarea lui cere însă luptă. Duhul este râvnitor, trupul însă neputincios. Prin urmare, pocăința este singura noastră nădejde și singurul ajutor care rămân omului păcătos, ca să reușească în menirea lui.
Tocmai de aceea Sfânta noastră Biserică, împlinind porunca Domnului, continuă această lucrare mântuitoare sub forma tainică a pocăinței (mărturisirii), astfel încât prin ea fiecare om să poată răspunde îndatoririlor lui creștinești, pocăindu-se pentru toate cele pe care le-a făcut fie cu intenție, fie din neputință. Taina pocăinței (mărturisirii) seamănă cu un birou de contabilitate universal, la care omenirea vine și se împacă cu Dumnezeu, mărturisindu-și datoria și primind în dar achitarea ei. Când adică omul ajunge la simțirea vinovăției lui, vine la acest slujitor al Bisericii rânduit pentru aceasta unde mărturisește cu smerenie păcatele lui, ca să primească iertare. Aici se află exact aplicarea versetului din Psalmi: Zis-am: mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului și Tu ai iertat nelegiuirea inimii mele[1] și Spune tu mai întâi păcatele tale ca să fii îndreptățit[2].
În perioada apostolică, taina pocăinței și mărturisirii se săvârșea public în adunarea credincioșilor, înaintea Episcopului: Și mulți dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească și să spună faptele lor[3]. Mai târziu sistemul acesta s-a desființat și episcopii au prohirisit preoți pentru pocăință la care cei ce se pocăiau se mărturiseau separat, lucru care a rămas valabil până astăzi. Cel ce se pocăiește vine la preotul rânduit pentru acest scop, numit duhovnic, și cu smerenie mărturisește faptele lui, întărind astfel și practic pocăința lui. Dacă duhovnicul consideră că nu există piedică pentru imediata dezlegare, urmează întregirea tainei care este iertarea păcatelor, dezlegarea celui ce se pocăiește din legăturile păcatului și reîntoarcerea lui la starea harului din care a căzut.
În funcție de caz, este posibil ca acela care se pocăiește să fie supus unor epitimii determinate de duhovnic. Epitimiile au scop pedagogic, sunt mijloace de îndreptare a celui care se pocăiește și nu mijloace de iertare a păcatelor. Iertarea și curățirea de păcate, numai sângele vărsat pe Cruce al lui Hristos are puterea de a le aduce. Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curățește pe noi de orice păcat[4]. În Biserica primară erau statornicite patru stadii ale epitimiei, în funcție de păcat și de nivelul de pocăință al celui ce se mărturisea.
1) Stadiul celor ce plâng, unde cei care se pocăiau rămâneau afară din Biserică la dumnezeiasca Liturghie.
2) Stadiul celor ce ascultă, care rămâneau în narthex, împreună cu catehumenii.
3) Stadiul celor supuși, care rămâneau în biserica principală, îngenunchiați, dar plecau într-un anumit moment al Liturghiei, după ecfonisul diaconului.
4) În final, stadiul celor ridicați, care rămâneau în Biserică în picioare împreună cu ceilalți credincioși. Timpul de valabilitate al epitimiei dura în funcție de fierbințeala pocăinței, după judecata Episcopului.
Împreună cu mărturisirea, cu epitimiile și iertarea păcatelor, Sfânta noastră Biserică a consacrat rugăciuni speciale, împreună cu o cateheză corespunzătoare, când se săvârșea o mică slujbă după fiecare mărturisire. Astăzi acest lucru s-a desființat și se mai păstrează numai rugăciunile potrivite pentru dezlegarea păcatelor: „Iată, Dumnezeu, prin mine păcătosul și nevrednicul preot și duhovnic, îți iartă ție păcatele în veacul de acum și în cel viitor. Este însă necesar ca duhovnicul să-l lumineze pe cel mărturisit cu privire la cât de mare rău este păcatul și ce consecințe pierzătoare are pentru viața credinciosului, fiindcă adeseori se observă fenomenul unei conștiințe laxe și conciliante care gândește așa: nu contează păcatul pe care îl fac, îl voi spune duhovnicului, voi face și un mic canon și sunt în regulă, lucru care provoacă cedarea în fața păcatului, îndreptățirea lui și în final duce la nesimțire și la nepocăință.
(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)
[1] Ps. 31, 6.
[2] Is. 43, 26.
[3] Fapte, 19, 18.
[4] Apoc. 1, 7.

Ce sunt ispitele? Cum poate face faţă creştinul ispitelor care îl încearcă în orice moment al zilei sau al nopţii?
Ispitele sunt încercările diavolului de a pune mâna pe sufletul creştinului… Acolo unde zidul de apărare e slab, acolo acţionează ispita. Ispitele vor să trezească patimile din om, să-l slăbească în credinţă şi în puterea de apărare. Uneori atacul celui rău este atât de mare, că omul pare să scape de sub control situaţia şi zice că a întâlnit „ceasul cel rău”. Abia atunci omul trebuie să se întărească, să nu cadă. Cu pâinea şi apa rugăciunii omul se poate întări în faţa ispitelor în drumul său prin viaţă.
Ce trebuie să facă omul când are un necaz? Unii se apucă de băut, ca să-şi stingă amarul; alţii blestemă. Care ar trebui să fie atitudinea creştinului aflat la necaz?
Ce face marinarul în furtună? Pune mâna şi se ajută, îi ajută pe ceilalţi. Atunci când ai un necaz trebuie să fii cel mai limpede, să ştii ce ai de făcut. Cei care se apucă de băut sunt slabi, de fapt ei caută un motiv… Nu sunt de compătimit, trebuie scoşi din starea asta. Necazurile sunt ispite, dacă nu le depăşeşti cu rugăciune, cu înţelegere, cu credinţă, degeaba ai trăit o viaţă frumoasă creştinească în perioade de pace…
( Adrian Alui Gheorghe , Părintele Iustin şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, pp. 87-88)

Amfilohie, Bătrânul din Patmos, zicea despre omul care-L uită pe Hristos din pricina numeroaselor sale ocupaţii: „Adesea, Hristos vine şi bate la poarta ta. Tu-L faci să se aşeze în
anticamera sufletului tău şi, absorbit de ocupaţiile tale, uiţi de Dumnezeiescul vizitator. El aşteaptă ca tu să trândăveşti, aşteaptă… şi apoi, dacă tu întârzii prea mult, El se ridică şi pleacă . Uneori însă, eşti atât de ocupat că-I răspunzi de la fereastră: n-ai nici atâta timp încât să-i deschizi uşa!”
( Andrei Andrecuț, Arhiepiscopul Alba Iuliei , Cuvintele Bătrânilor , Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 6)

Omul mare se mişcă mental, egoist, din interes, lumeşte, în păcat, în răutăţi. Când creşte şi încetează cu desăvârşire să trăiască din inimă, copilăreşte, atunci „ştie pe deplin ce face”, atunci funcţionează cerebral, cunoaşte deplin şi din experienţă, precum au cunoscut Adam şi Eva, după căderea lor, când au pierdut atârnarea copilărească, inimoasă, de Dumnezeu. Însă Dumnezeu ne vrea copii şi de aceea ne spune că, de nu vom deveni copii, nu vom putea intra în Împărăţia Cerurilor.
Şi ţie, copilul meu, inima ta cea copilărească este cea care îţi dă învoirea ei către orice chemare a lui Dumnezeu, cum făceau Adam şi Eva din inimă înaintea căderii. Inima ta deci să se încreadă în Dumnezeu şi ea să răspundă copilăreşte la chemările voii lui Dumnezeu, nu mintea ta, care acum, după atâţia ani de făptuire păcătoasă, îţi poate spune, înveninată de către diavol, că primeşti în mod rău chemarea către voia lui Dumnezeu ca un copil, căci „nu ştii ce faci”, deoarece acum ai crescut şi trebuie să ştii ce faci.
Precum să-ţi aminteşti că, atunci când vorbeşti din inima ta copilăreşte, atunci eşti adevărat. Atunci eşti un fiu binecuvântat al Împărăţiei Cerurilor, şi nu când vorbeşte „cel mare”, care a gustat deplin din fructul păcatului. Să fii aşa cum erau Adam şi Eva înainte de cădere şi cum erau legăturile lumii cu Dumnezeu întru începuturi.
(Arhimandrit Spiridonos Logothetis)

Cel Care S-a întrupat, Dumnezeu-Cuvântul, de vreme ce a asumat în ipostasul Lui dumnezeiesc întreg omul ca trup și suflet, a transmis ambelor elemente proprietățile dumnezeiești, și de aceea în toate cele mai nepătrunse și mai tainice ascunzișuri ale ființei omenești a intrat caracterul theo-nostalgic [θεονοσταλγικὸς] și hristo-nostalgic [χριστονοσταλγικός].
A devenit Dumnezeu-Cuvântul modelul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul lui și însuși Raiul lui. Numai prin Hristos sufletul omenesc și-a redobândit sinele, și pe bună dreptate Domnul nostru a mărturisit că „Cel care-și va pierde sufletul lui pentru Mine îl va afla”.
Numai când Îl are ca punct de plecare și finalitate pe Dumnezeu-Cuvântul sufletul omului se întregește și își atinge scopul. Orice altă mișcare și activitate a sufletului devine și rămâne irațională și fără sens, dar este în esență în afara lui. Sau, mai degrabă, se află în nebunie, în dobitoceasca pervertire a patimilor și a păcătoșeniei, într-un chin și o groază fără sfârșit.
(Gheron Iosif Vatopedinul, De la moarte la viață, traducere Laura Enache, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 37-38)

In vremea rugăciunii vin asupra noastră atâta ispite, că ni se pare că avem mai multă pace şi linişte când nu ne rugăm! E o veche şi bine-ştiută viclenie a dracului, care ne-aduce gândul că ne merge rău fiindcă ne rugăm, şi de nu ne vom mai ruga, ne va fi mult mai bine. Slavă lui Dumnezeu că dracu nu-i prea mintos, şi-i sărac în momeli!
Când nu te rogi, sufletul se vede limpede ca un lac. Dar un lac plin de mâl, care îndată ce-i răscolit se tulbură. Aşa rugăciunea răscoleşte sufletul şi scoate la iveală relele de care-i ispitit. De stăruim într-însa cu răbdare, ispitele se risipesc şi încet-încet vom stârpi cugetele rele care răsar în noi.
De unde vin aceste ispite? De la draci.
Dacă vin de la draci, cum poate rugăciunea să ne curăţească, de vreme ce izvorul lor e în afara noastră? Nu vom fi pururi războiţi de draci? Cu adevărat, ispitele vor dăinui, dar nu în suflet, ci în afara lui. În sufletul curăţit prin rugăciune nu-şi mai află hrana răutăţii lor şi surghiunite şi vlăguite nu ne mai războiesc ca mai înainte. „Iscodit-au fărădelegi şi au pierit când le iscodeau, ca să pătrundă înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui" (Psalmul 63, 6-7).
(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie, Ed. Sophia, București, 2007, p. 121)

Cine pune preţ peste măsură, nepotrivit, pe lucrurile stricăcioase, acela Îl dispreţuieşte pe Însuşi Dumnezeu şi dispreţuieşte sufletul său nemuritor, care a fost zidit pentru Dumnezeu, pentru Cer, pentru nemurire, pentru veşnica vedere duhovnicească a slavei lui Dumnezeu şi a fericirii veşnice.
Ce nevrednică de sufletul omenesc, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, este orice împătimire pământească, ce-l surpă şi îl ferecă de pământ şi de stricăciune ca să nu se înalţe la Dumnezeul său, Izvorul Cel dintâi și Viața Veşnică, și îl desparte de Dumnezeu şi îl face străin de El! Cât de zavistnic este ochiul omenesc, care doreşte să pună stăpânire pe întreaga lume şi pizmuieşte pe cei ce stăpânesc bunătăţile pământeşti, chiar dacă are şi el îndestul din ele! Ce batjocorire a firii sale duhovniceşti, ce trebuie să tindă spre bunătăţile duhovniceşti şi veşnice!
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre tulburările lumii de astăzi, Editura Sophia, București, 2011, pp. 80-81)

Care este semnul că rugăciunea noastră a fost ascultată?
Semnul milostivirii față de noi a Domnului sau a Preacinstitei Sale Maici, după sau în timpul rugăciunii, este pacea din inimă, mai ales după lucrarea vreunei patimi, a cărei însușire este lipsa păcii din suflet. Prin pacea din suflet și printr-o anumită desfătare de sfințenie în suflet, putem afla ușor că rugăciunea noastră a fost ascultată și ne-a fost dat harul cerut. Reușita rugăciunilor se cunoaște și după puterea duhovnicească pe care o primim înlăuntrul nostru spre facerea faptelor spre care suntem chemați și prin lumina care în mod evident vine în suflet.
Cel mai mare dar al lui Dumnezeu, în care noi nădăjduim mai mult decât în orice și pe care îl primim de la Dumnezeu, ca urmare a rugăciunilor noastre, este pacea sufletului, după cum spune Mântuitorul: Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni (Matei 11, 28).
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Cum ne mântuiește Dumnezeu. Sfaturi de urmat pentru toată vremea, traducere din limba rusă de Corina-Alexandra Toader, Editura Sophia, București, 2012, pp. 196-197)

Să chibzium timpul! "Răscumpărați vremea, că zilele rele sunt!" Trebuie să avem grijă pentru că vedem ce se petrece în jurul nostru. Să dea Dumnezeu să fie un an liniștit, cu pace, cu bine, cu spor cu roadă, cu ploaie, cu lumina soarelui și nori la bună vreme. Noi avem nevoie de timp și de rugăciune. Să fim mai buni, să fim mai blânzi, mai aleși, mai binecuvântați... să sfințim și noi ceva, pentru că "Omul sfințește locul!". Omului i s-a dat puterea să transforme în Rai, pământul.. și noi îl distrugem. Istoria fără Dumnezeu, este un zgomot surd și gol. Pământul fără oameni este doar o planetă antropologică. De aceea și bietul Darwin, pentru un pârlit de Premiul Nobel, a spus că maimuța s-a bărbierit și a devenit om... și asta după ce s-a speriat de un fulger. Și a înlocuit puterea creaționismului lui Dumnezeu, pentru că toate le-a făcut din Cuvânt, "A poruncit și s-au făcut!" din iubire și din dragoste pentru om! Și a vrut să ne arate nouă, că ne-am coborât din nou, la starea de regn animal - lucru neadevărat! V-ați întrebat vreodată ce ar simți o maimuță să vadă că poate iubi, poate ierta, poate comunica.. că nu mai trebuie să stea prin copaci și să mănânce banane.... sa aibă casă, masă! Dacă noi ne-am întreba lucrul ăsta, nu ne-am mai dori să știm că ne tragem din maimuță! Noi nici nu știm cât de greu trăiește o maimuță.. și cu cât suntem net superiori unei maimuțe! Chiar dacă, uneori, ea este net superioară nouă, prin comportament. Pentru că o maimuță nu avortează, nu înjură, nu ucide, nu violează, nu face acte de terorism. Cred că le-ar fi rușine să se numească "om" dacă ar vedea toate acestea cumulate. Aici este războiul între Darwin, știință, Dumnezeu și om! Pentru că nici omul nu-și dorește stadiul de maimuță, vrea mereu mai bine, mai prosper, mai frumos. Astăzi, nici bine nu a ieșit copilul din mă-sa, și el este cu touch-screen-ul în mână. Nici bine nu ai reușit să-l înveți limba română, ca el cunoaște și manipulează toata tehnica. Ăsta este Darul Înțelepciunii Dumnezeiești! Ai putea tu, un copil din ăsta să-l urci în copac și să-l ții cu banane? Niciodată! Trebuie să avem logică, logica minții, logica divină, dumnezeiască, a științei, a culturii teologice, logica lui Dumnezeu.. să ne găsim sensul creației. Aș face ți o glumă și aș spune așa: Ce prost s-ar simți extratereștrii, să fie vecini cu niște oameni, care din rațiune pură și din cultură înaltă, să-și dorească să fie niște maimuțe evoluate, care odinioară se ascundeau prin scorburi și mâncau rădăcini. Noi mereu căutam să ne întâlnim cu extratereștrii..
Treziți-vă fraților că suntem facuți de Dumnezeu, frați cu Hristos! Suntem făcuți să folosim timpul la maxim și nu numai casa să ne-o sfințim, trebuie să sfințim tot în jurul nostru. Pe unde trece omul, să cânte îngerii, nu să domine moartea durerea, praful de pușcă și răutatea!
Predica integrală: - https://www.youtube.com/watch?v=N20Q22p9fLI

Se intâlnesc diferite ispite. Vă voi da un exemplu: O creştină, o doamnă foarte temperamentală, evreică, s-a întors la credinţă, a venit la biserică mulţi ani; în decursul acestor ani, a încercat să o întoarcă la credinţă şi pe sora sa. Numai că sora nici în ruptul capului nu dorea să se boteze. Şi cu toate că ea atâţia ani a încercat să o convingă, să o înduplece, să îi explice, să îi dea cărţi, sora mereu se împotrivea cu mânie la toate aceste propuneri, nedorind să se creştineze. Şi iată că aceasta din urmă s-a îmbolnăvit grav, iar sora creştină a venit la spital să o cerceteze. Acolo a sfătuit-o: „Vezi în ce stare te afli? Poate că vei muri curând, botează-te!”. Fără nici un rezultat, însă. În cele din urmă, sora bolnavă şi-a pierdut cunoştinţa.
Sora creştină a hotărât că acum nu o mai poate împiedica nimic ca să o creştineze. Şi a început să sune, să întrebe diverşi duhovnici şi chiar episcopi cum ar trebui să procedeze (căci ea avea relaţii foarte mari). Unii spuneau: „Nu, nu se poate, cum să o creştinezi dacă nu vrea?”. Alţii erau de altă părere însă: „Încearcă!”. Şi, neauzind ceva care să o convingă, îndrăzneaţa creştină a reuşit să o boteze pe sora ei aflată pe patul de moarte. Aceasta nu şi-a mai revenit însă în simţire mai înainte de moarte. A murit, prin urmare, „creştină” şi putea fi prohodită. Oare cel mai important lucru pentru noi este ca omul „să fie prohodit”?
Cu toată stima mea către creştina despre care am povestit, eu i-am spus că un astfel de mod de a acţiona este absolut nepermis. O asemenea silire a conștiinței omului peste voia lui noi nu putem să o săvârşim. Toate cazurile asemănătoare sunt, bineînțeles, nevalide, iar eu nu m-am lăsat convins să recunosc un astfel de om ca fiind creştin. Dacă îl recunoaştem ca fiind creştin, înseamnă că noi credem într-un fel de magie ortodoxă. Înseamnă că nu înţelegem ce este Taina Ortodoxă.
Este adevărat, acţiunea sa a fost dictată de dragoste; ea se îndreptăţea că sora ei necredincioasă a fost botezată cu credinţa şi dragostea ei, a celei care a crezut. Însă în acest caz, o astfel de „înlocuire” este cu neputinţă. Dacă cea aflată pe patul de moarte ar fi încuviinţat câtuşi de puţin, dacă ar fi spus doar: „Da, cred, botezaţi-mă!” înainte de a-şi pierde cunoştinţa, atunci s-ar fi putut face una ca aceasta, însă ea nici măcar o dată nu a răspuns cu „Da!” la mulţimea rugăminţilor surorii sale creştine.
Tot astfel nu putem să împărtăşim nici pe omul care nu şi-a mărturisit credinţa.
(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 108-109)

Cele mai mari trei lucruri din viaţă
Mi-aţi pus trei întrebări, şi anume: Care este cel mai mare gând vrednic de om? Care este cea mai mare grijă vrednică de om? Şi care este cea mai mare aşteptare vrednică de om? A se gândi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească e cel mai mare gând vrednic de om.
A se îngriji de mântuirea sufletului e cea mai mare grijă vrednică de om.
A aştepta moartea e cea mai mare aşteptare vrednică de om.
Cum trebuie să vă gândiţi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească? Trebuie să luaţi ca măsură legea morală a lui Dumnezeu. Urmând acestei măsuri, să priviţi ce se întâmplă în viaţa oamenilor pe care îi cunoaşteţi, şi cu care sunteţi în legătură. Acesta nu este totdeauna lucru uşor, fiindcă pricinile sunt uneori îndepărtate şi ascunse în trecutul îndepărtat al unui om, iar alteori se pot afla numai în viaţa părinţilor lui. Mărturisirea creştină se întemeiază pe descoperirea acestor pricini. Psalmistul grăieşte către Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta, si voi cunoaşte căile Tale... Cât am iubit legea Ta, Doamne! Pururea cugetarea mea este”. Fiindcă poruncile Domnului sunt la temelia a tot ce se întâmplă fiilor lui Adam. Şi legea Domnului este lumină ce luminează ceea ce se întâmplă cuiva.
Cum trebuie să vă îngrijiţi de mântuirea sufletului? Ca să nu vă mai înşir, citiţi Evanghelia şi întrebaţi Biserica. Omul n-are mai mare bun decât sufletul, pe această lume. Şi tocmai acest cel mai mare bun este singurul pe care îl poate scăpa de pieire şi moarte. Tot restul, ce nu e om, ci al omului, dintre cele pe care le preţuieşte şi le păstrează omul, fără putinţă de scăpare piere şi moare. Sufletul omului este în ochii lui Dumnezeu un lucru mai de preţ decât întreaga lume materială, după cuvântul lui Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va dobândi întreaga lume, iar sufletul său şi-l va pierde?” Aşadar, nu poate fi mai mare grijă vrednică de om ca grija mântuirii sufletului său.
Cum trebuie aşteptată moartea? Ca ostaşul în război. Sau ca elevul care se pregăteşte cu grijă, aşteptând în orice clipă ca profesorul să îl cheme la ascultat. De neîncetata pomenire a clipei morţii ne-a amintit şi Mântuitorul, în pilda despre bogatul uşuratic care făcea hambare noi şi se pregătea s-o ducă bine multă vreme pe Pământ, dar i s-a zis pe neaşteptate: „Nebunule, în această noapte vor smulge de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai pregătit ale cui vor fi?”
De ce e gândul la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor cel mai mare gând vrednic de om? Fiindcă el aduce omului înţelepciunea şi fericirea.
De ce e grija pentru mântuirea sufletului cea mai mare grijă vrednică de om? Fiindcă sufletul e cel mai mare bun de pe pământ, şi e firesc ca celui mai mare bun să-i trebuiască închinată cea mai mare grijă.
De ce e aşteptarea morţii cea mai mare aşteptare vrednică de om? Fiindcă aşteptarea morţii curăţă conştiinţa şi îi dă omului imbold la toată fapta bună. Când un oarecare om vrednic şi bun a fost întrebat ce l-a împins mai mult în viaţă la osteneală şi bună rânduială, a răspuns: „Moartea”.
Aceste trei lucruri nu se pot băga de seamă la animale. Ele sunt proprii numai omului, şi încă celui mai înalt tip de om. Tot restul e comun omului şi dobitocului.
De la Dumnezeu, pace şi binecuvântare!

Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi

Zămislirea de prunci este un dar, nu e o pacoste, nu-i un blestem, nu-i prilej de ceartă, nu-i prilej de omor, nu-i prilej de divorț, nu-i prilej de crimă. Irod umblă să caute pruncii să-i omoare. Și Irozii de astăzi ignoră cuvântul familiei și al Scripturii și vin și explică faptul că "Nu toți pruncii trebuie născuți!" și foarte fericit.. nu știu cine a afirmat o dată: "Nu trebuie nimeni să te învețe câți prunci trebuie să naști!" Nu trebuie să te învețe nimeni dar nu cred că îți trebuie mare teologie să știi că nu trebuie să faci crimă. Cred că e mai simplu! Nu cred că scrie undeva "Ucide!", ci scrie taman invers "Nu ucide!". Și e suficient!
https://www.youtube.com/watch?v=ECr7...79HjuAaJtE2r-6

Parinte, spunea cineva că toate temniţele sunt zăvorâte şi străjuite şi cu toate acestea gem de oameni, pe când bisericile stau cu uşile deschise la perete zi şi noapte şi totuşi sunt mai mereu goale. De ce pare să ajungă lumea mai lesne la puşcărie, decât la biserică?
Pe lumea asta şi diavolul lucrează, să nu ne imaginăm că mântuirea, că echilibrul, că pacea interioară se câştigă fără nici un efort. Cu cât efortul mântuirii e mare, cu cât ispitele sunt mai multe, cu atât e mai mare satisfacţia creştinului adevărat.
(Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, p. 84)

Sa fugim de beţie ca să nu cădem în păcatul desfrânării. Dumnezeu a creat vinul pentru noi, dar spre bucuria inimii, nu spre beţie. Nu cât pofteşte gâtlejul să bem, ci cât îngăduie slăbiciunea trupului. Şi Apostolul Pavel îndeamnă pe Timotei să folosească puţin vin (Timotei 5, 23), doar pentru durerea stomacului şi pentru desele lui slăbiciuni.
Deci, ceea ce ni s-a dat ca medicament trupului nostru să nu-l consumăm spre pieire. Prin vin, mulţi au primit mare slăbiciune a trupului şi nu au putut să-şi păstreze demnitatea avută, fiindcă nu au stăpânit în primul rând pofta gâtlejului. Din cauza vinului, mulţi au săvârşit crime şi singuri şi-au pricinuit moartea; alţii au fost făcuţi prizonieri diavolului, din aceleaşi motive. (...)
Tu, însă, arată-te cumpătat în toate, ca această cumpătare să te arate curat în toate.
(Sfântul Vasile cel Mare, Învățătură către fiul duhovnicesc, traducere de I. Popa, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, pp. 48-49)

Foarte adesea ni se pare că este suficient să gândim că sunt vinovat, voi cere iertare și acel om trebuie să mă ierte de vreme ce îi cer aceasta, sau viceversa. Dar aici este nevoie de o pregătire atentă. Uneori persoana este atât de rănită, nu din cauza a ceea ce îi ceri, ci a întregii sale vieți. Prin urmare, pentru ca acest om să te poată ierta, este de trebuință ca un întreg segment al vieții sale să fie vindecat.
Îmi amintesc de cineva care nu putea ierta pe nimeni, fiincă era atât de rănită și nimic nu-i putea vindeca rana. Această doamnă vârstnică fusese trimisă la vârsta de 14 ani într-un lagăr de concentrare. A fost eliberată la vârsta de 18 sau 20 de ani, a trebuit să vagabondeze... Toate experiențele dureroase care au urmat s-au adunat unele peste altele ca într-o grămadă peste această traumă. Acea rană nu putea fi atât de ușor de tămăduit.
(Mitropolitul Antonie de Suroj, Mai aproape de Hrisos: spovedania și iertarea, traducere din limba engleză de Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2014, p. 160)

Botezul pocăinței
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia X, II, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, p. 122
„Faceți roade vrednice de pocăință (Luca 3, 8). Pentru că nerecunoașterea propriilor lor păcate i-a făcut pe iudei să se depărteze de Hristos; dar recunoașterea păcatelor le-a născut dorința de a căuta pe Răscumpărător și de a dori iertarea păcatelor. Acest lucru a venit să-l pregătească Ioan: să-i convingă să se pocăiască; nu ca să fie pedepsiți, ci, ajungând mai smeriți prin pocăință și osândindu-se pe ei înșiși, să alerge să ia iertare de păcate. (...) Că dacă nu și-ar fi recunoscut păcatele, n-ar fi cerut nici harul; și necerându-l, n-ar fi dobândit iertare. Deci Ioan, prin botezul lui, deschidea cale celuilalt botez.”

Traducere și adaptare: Laura Enache
Sursa:
Extras din cartea Despre viață, Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Atena, 2005
Arhimandrit Emilianos Simonopetritul ‒ Bucuria, nimicirea întristării
Bucuria este ceva rar, dar asta nu înseamnă că este și ceva mare. Este ceva firesc, așa cum firesc este să văd. Un orb ar putea să-mi spună, măi, măi! tu poți să vezi? Așa și când cineva este bucuros, ceilalți sunt nedumeriți și întreabă: te bucuri? Fiindcă s-au obișnuit cu o stare nenorocită, cu minciunile, cu păcatul, cu infernul conștiinței existenței omenești, tăgăduindu-L pe Dumnezeu zilnic. Prin urmare, bucuria nu este ceva mai nou. Este un element care ajută în viața duhovnicească.
Să vedem totuși ce spun despre bucurie Părinții Bisericii noastre și să începem cu Sfântul Athanasie cel Mare care, în lucrarea lui Despre feciorie, pe care a scris-o special pentru fecioare, zice: „Să nu te întristezi de ceea ce ți se întâmplă cumplit, nici pentru pagubă să nu te întristezi, nici pentru ocară. «Căci întristarea lumii acesteia moarte lucrează»”[1]. Nu te întrista, zice, pentru ceva cumplit, pentru ceva rău, pentru ceva vătămător care poate să ți se întâmple în viața aceasta. Și dacă vei pătimi vreo pagubă sau dacă cineva te va întâmpina într-un mod urât, egoist, insultător sau disprețuitor, iarăși nu te întrista. Fiindcă orice întristare a lumii acesteia moarte lucrează. Orice întristare pentru orice motiv este un laborator al morții”. Atunci se naște o întrebare firească: Atunci pentru ce să se întristeze cineva? Și explică Marele Athanasie că „numai pentru păcatele tale să te întristezi”[2]. Același lucru îl spune și Sfântul Ioan Gură de Aur: „O singură vătămare și un singur rău există în lume, păcatul”[3]. Numai pentru păcatul tău să te întristezi, căci acela conține în el toate pricinile întristării.
Totuși, este evident că „să nu te întristezi” nu are sensul de întristare pentru că am păcătuit, ci înțelesul de pocăință. Fiindcă strânsoarea, strâmtorarea, apăsarea și supărarea provocate de păcat nu sunt întristarea cea după Dumnezeu, ci întristarea lumii[4]. Este reflexia unei concepții individualiste asupra vieții, despărțire de voia lui Dumnezeu, ceva întristător. Nu despre acest lucru vorbește aici. Prin urmare, orice cuvânt pentru care te întristezi este văzut ca ceva mic care te atrage și te scoate de pe traiectoria lui Dumnezeu.
Să trecem acum la Cuvioasa Sinklitikia, care zice: „la început luptă este și trudă multă pentru cei ce vin la Dumnezeu, dar după aceea bucurie negrăită”[5]. Când cineva vine la Dumnezeu pentru prima dată, zice, are de înfruntat multă luptă și trudă, dar este în continuu stăpânit „de bucurie negrăită”. Singurul lucru care poate să dovedească faptul că aparținem cinului celor singuratici[6] este această bucurie negrăită.
Bucuria este caracteristică monahului și numai prin bucurie poate „să aprindă dumnezeiescul foc cu lacrimi și durere”[7] zice în continuare Sinklitikia. Numai când ai această „bucurie negrăită”, poți să-ți miști inima și să faci să se aprindă înlăuntrul ei dumnezeiescul foc al dragostei de Dumnezeu, „cu lacrimi și durere”. Aceasta mai cu seamă este o harismă a lui Dumnezeu, iar nu întristare omenească. „Focul cu lacrimi”, această stare îndurerată și înlăcrimată, care în realitate este o dumnezeiască înflăcărare, dă cea mai mare dulceață omului bucuros. Când ești supărat, când ești necăjit, când ești îndurerat, când ești amărât, atunci creezi o stare bolnăvicioasă în sufletul tău și nu-ți propui niciodată să trăiești dumnezeiasca dragoste. Vei fi pururea o făptură necăjită. Vei trăi pentru totdeauna o stare total diferită de starea omului duhovnicesc.
(Extras din Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre viață, Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Atena, 2005)
[1]Despre feciorie, 22, Patrologia Greacă 28, 277B.
[2]Despre feciorie, 22, Patrologia Greacă 28, 277B.
[3]Cuvânt la Kalende, 2, Patrologia Greacă 48, 955.
[4]II Corinteni 7, 10.
[5]Apophtegmata Geronton, ale ammei Sinklitikia, 1, Patrologia Greacă 65, 421A.
[6]Adică al monahilor, al pustnicilor.
[7]Op.cit., Patrologia Greacă 65, 421B.

La începutul Scripturii aflăm că „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu” (Facere 2, 7). După fire, sufletul omenesc este asemenea Tatălui în ceea ce priveşte mintea, care este izvorul cunoştinţei; este asemenea Fiului în ceea ce priveşte Cuvântul lăuntric asezat în noi de la Botez şi Care este începutul înţelepciunii; şi este asemenea Duhului Sfânt în ceea ce priveşte libertatea voinţei, care este rădăcina tuturor bunătăţilor.
După har, sufletul poate fi asemenea Fiului lui Dumnezeu, pentru că prin taina Sfântului Botez sufletul primeşte darul înfierii, devenind şi el fiul lui Dumnezeu după har.
După slavă, sufletul este asemenea cu Însuşi Dumnezeu prin puterea luminii dumnezeieşti revărsată asupra sa, aşa cum spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemnea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este” (I Ioan 3, 2).
(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe, Fundația Tradiția Românească, Bucureşti, 2002, p. 11)

Ca să se însoare doi bărbați și să nască un copil, e un act de nebunie!
Ca să se mărite doua femei și să nască un copil, prin fel și fel de metode, e un act de nebunie!
Ca sa legalizezi zoofilia, este un act de nebunie!
Ca să trăiești în concubinaj și în desfrâu, e un act de nebunie!
Ca să distrugi societatea și morala, e un act de nebunie!
Ca să distrugi curăția și inocența unui prunc, unui tânăr, în primii ani de viață, predându-i ore de sexualitate, e un act de nebunie!
Să distrugi creația lui Dumnezeu, să poluezi apa, pământul din care te hrănești, să distrugi dealurile și munții care îți dau oxigen, e un act de nebunie!
AVEM NEVOIE DE SPITALE DE NEBUNI!
Avem nevoie de rugăciune!
Normalitatea în secolul nostru a ajuns o Nebunie și un Fanatism! Toleranța a devenit dogma creștină și îngăduință a toate relele! Tocmai de aceea Dumnezeu ne ajută, exact așa cum facem!
https://www.youtube.com/watch?v=lFFe7oKgxJQ

Toate nenorocirile care se întâmplă, toate tragediile care se întâmplă, toate greutăţile care apar în familiile creştine, în grupurile creştine – între oameni, în general – se întâmplă tocmai pentru că oamenii în profunzime sunt bolnavi, nici nu-şi dau seama de aceasta, nu cunosc aceasta, şi fiecare vrea şi se străduieşte să proiecteze starea sa bolnăvicioasă asupra celorlalţi, vrea şi se străduieşte ca ceilalţi să aprobe starea lui bolnăvicioasă şi părerea lui greşită. Fireşte, şi ceilalţi au starea lor mai puţin bună, şi astfel se creează conflicte, se creează certuri, războaie, lupte, există neînţelegeri şi, în cele din urmă, creştinii nu reuşesc să conlucreze, nu reuşesc să convieţuiască. Fiecare are „religia” lui, fiecare are „dumnezeul” lui, fiecare Îl „adoră” după cum crede el pe Dumnezeu, dar nu se simt în adânc fraţi – fiindcă lipseşte iubirea despre care am vorbit –, nu sunt cu adevărat fraţi, nu sunt cu adevărat un singur om. Un om care provine din întâiul Adam şi din cel de-al doilea Adam, Iisus Hristos.
(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Te cunoşti pe tine însuţi? Viaţa duhovnicească şi problemele psihologice, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008, p. 108)

Ce sfaturi duhovniceşti mai de folos daţi credincioşilor şi călugărilor care vin la sfinţia voastră?
Ca pentru nişte fii ai lui Dumnezeu, am încercat să spun la cât mai mulţi despre o poziţie de strategie duhovnicească în lupta noastră cu cel din afară, diavolul. Neputinţa lui mare asupra noastră este că noi suntem şi dorim mult să fim cu Dumnezeu.
Diavolul ţinteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu.
Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu, şi nu se pot despărţi de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândeşte ca indirect să-l poată despărţi pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, şi dacă reuşeşte, nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, şi, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmaşul.
Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai credinţă de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana, şi poate slăbiciunea ta, te-au înşelat, dar inima nu i-ai dat-o lui şi numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai şters. Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că-L recunoşti, mult milostiv şi iertător. Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit. Aceasta este o mare poziţie duhovnicească şi atunci marile tale căderi în viaţă rămân simple accidente.
(Ne vorbește Părintele Arsenie, volumul I, ediția a II-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 33-34)

Dacă păcatul grăirii în deşert este atât de grav, cum să scăpăm de el, ce să facem cu limba noas*tră neînfrânată? Trebuie să facem ceea ce făcea Efrem Sirul: trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne izbăvească de această patimă, şi Domnul Iisus Hristos ne va împlini cererea. Trebuie să evităm comunicarea cu cei care grăiesc în deşert, să ne ţinem cât mai departe de ei, să căutăm părtăşia puţinilor înţelepţi, care îşi deschid gura doar ca să spună câte un lucru folositor, de la care nu vei auzi cuvinte deşarte, vătămătoare de suflet.

Trebuie să vă supravegheaţi cu foarte mare atenţie, să dobândiţi obiceiul de a examina ceea ce vreţi să spuneţi, să vă deprindeţi cu ţinerea limbii în frâu. Să nu-i dăm voie să flecărească. Seara să vă aduceţi aminte ce aţi spus ziua, să vedeţi da*că n-aţi trăncănit, dacă n-aţi jignit pe cineva, da*că n-aţi minţit, dacă n-aţi bârfit. Dacă vă veţi în*suşi obiceiul acesta, vă veţi obişnui să vă suprave*gheaţi orice mişcare a limbii şi s-o înfrânaţi.

Aduceţi-vă aminte: cu cât omul este mai con*centrat pe lucrul principal, pe cele lăuntrice, pe cele adevărate, cu cât îşi face mai multă vreme pentru citirea Evangheliei, a Sfintei Scripturi, a scrierilor Sfinţilor Părinţi, cu atât se pătrunde mai mult de înţelepciunea acestora şi cu atât îi va pieri mai mult pofta de a trăncăni. Mare lucru este a dobândi stăpânirea asupra propriei limbi!

În epistola sa sobornicească, Apostolul Iacov spune: „dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul” (Iac. 3, 2). (Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeii)
Sursa si invitatie la lectura :
(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 144-145)

Lumânările aprinse în fața icoanelor sfinților reflectă iubirea lor arzătoare pentru Dumnezeu, Cel pentru Care au renunțat la toate, lepădându-se de toate bunurile la care țin oamenii în viața aceasta și chiar la propria lor viață, așa cum au făcut Sfinții Apostoli, sfinții mucenici și mulți alții. Aceste lumânări mai înseamnă și faptul că sfinții sunt candele ce ard pentru noi, care ne umplu de lumină prin viața lor plină de sfințenie, prin virtuțile lor și prin mijlocirea lor fierbinte înaintea lui Dumnezeu pentru noi, prin rugăciunile lor permanente și neîncetate.
Lumânările pe care le aprindem în fața icoanelor sfinților reprezintă și râvna noastră fierbinte și jertfa noastră sinceră făcută din evlavie și recunoștință față de ei, pentru ajutorul și mijlocirea lor înaintea lui Dumnezeu pentru noi. (Sfântul Ioan de Kronstadt)

Prietena mea are un admirator la serviciu. Acesta îi face complimente, îi dă cadouri şi ea nu ştie ce să facă. I se pare că el este bărbatul visurilor ei, dar ea este măritată. Ce-i de făcut? (Nina C.)
Să nu-şi permită nimic. Este necesar să se ţină minte că legea morală e indestructibilă. În acest caz, nu există situaţii în care ai putea fi îndreptăţit, chiar şi în mod excepţional. Nu poţi spune: „Îmi permit să-l iubesc pe acest om pentru că soţul meu este atât de grosolan, lipsit de delicateţe şi nu avem niciun fel de comunicare sau unitate spirituală. Dar la N., sufletul este altfel, coincidem întru toate şi avem aceleaşi păreri despre viaţă. Cum să nu-l iubesc, atunci?”.
O astfel de gândire, chiar şi cu un comportament decent, constituie tot infidelitate. Sigur că infidelitatea poate fi de diferite feluri, dar chiar şi gândul la acel om se constituie în păcatul desfrânării. Nu putem privi lucrurile altfel. Pentru a lupta cu păcatul, trebuie să-i spunem neapărat pe nume; să nu numim păcatul acesta dragoste, ci patimă. Aşa vom putea lupta mai uşor împotriva lui.
(Dr. Dimitri Avdeev, Ioana Besedina, Femeia şi problemele ei: perspectiva psihiatrului ortodox, traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti şi Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2011, pp. 45-46)

Putem spune fără exagerare ca, deşi Postul este încă „ţinut”, a pierdut mult din impactul său asupra existenţei noastre, a încetat să mai fie baia pocăinţei şi a înnoirii, aşa cum este socotit în învăţătura liturgică şi duhovnicească a Bisericii. Dar atunci, putem noi oare să-l redescoperim, să-l transformăm din nou într-o putere duhovnicească în realitatea zilnică a existenţei noastre? Răspunsul la această întrebare depinde în principal, şi aş spune aproape exclusiv, de faptul dacă dorim sau nu dorim să luăm în serios Postul.
Oricât de noi sau diferite sunt condiţiile în care trăim astăzi, oricât de reale sunt dificultăţile şi obstacolele ridicate de lumea noastră modernă, nici unul din acestea nu reprezintă un obstacol absolut, nici unul din acestea nu fac Postul „imposibil”. Originile pierderii treptate a influenţei Postului asupra vieţii noastre sunt adânc înrădăcinate în noi. Reducerea conştientă sau inconştientă a religiei la un nominalism şi simbolism superficial este modul de a ocoli sau „desluşi” seriozitatea necesităţii religiei în viaţa noastră...
(Pr. Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura Doris, Bucureşti, 1998)

Cel maii cumplit lucru este acela că patimile nu dispar odată cu moartea trupului. Trupul, ca instrument prin care omul săvârșește cel mai frecvent păcatul, moare, dispare, și imposibilitatea satisfacerii patimilor îl va chinui arzător pe om după moarte.
Și Sfinții Părinți spun că dincolo patimile îl vor chinui pe om mult mai puternic ca pe pământ, îl vor arde ca focul, fără somn și fără odihnă. Și nu numai patimile trupești, cum ar fi curvia sau beția, îi vor chinui, neaflându-și satisfacție, pe oameni, ci și patimile sufletești, cum ar fi slava deșartă și mânia, vor rămâne dincolo nesatisfăcute. Și principalul este că omul nu va putea atunci nici să se lupte cu patimile: lucru acesta este posibil doar pe pământ, fiindcă viața pământească ne este dată spre pocăință și îndreptare.
(Preot Pavel Gumerov)

Prietena mea a fost de acord cu concubinajul, numai că alesul ei nu-i propune să se căsătorească. Ce sfat i se poate da în acest caz?” (Margareta N.)
Dacă tânărul nu cere în căsătorie o fată, atunci ea va trebui să aducă vorba despre aceasta. Sfatul meu este următorul: să prindă curaj şi să-i spună calm că îl iubeşte şi că vrea să întemeieze o familie cu el. Trebuie să-i spună că ea a făcut deja alegerea şi că aşteaptă ca el să ia atitudine. Iar dacă bărbatul nu este gata să facă pasul spre căsătorie, atunci să trăiască separaţi.
Dacă prietena dumneavoastră îi este, într-adevăr, dragă şi el o vede ca pe jumătatea lui, soţia, prietena, mama copiilor, atunci va spune că este de acord să meargă cât mai curând la starea civilă. Nu are niciun rost să asculte argumentele acestuia împotriva căsătoriei, fiindcă orice negare a sa nu are cum să fie consistentă. Capacitatea feminină de a compătimi poate să joace o festă într-un astfel de caz. Fetele rabdă şi trec cu vederea inactivitatea bărbaţilor, neputinţa sau lipsa lor de dorinţă în înfruntarea greutăţilor.
Dacă, însă, ea este pentru el doar o joacă, atunci pasul acesta serios nu va fi realizat şi el va pleca şi, cu cât mai devreme se va întâmpla aceasta, cu atât va fi mai bine.
(Dr. Dimitri Avdeev, Ioana Besedina, Femeia și problemele ei: perspectiva psihiatrului ortodox, traducere din limba rusă de Eugeniu Rigoti și Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2011, pp. 16-17)

CE SIMBOLIZEAZĂ SFÂNTUL ALTAR :
Sfantul Altar este simbolul mistic al Împărăţiei Cerurilor, unde ‒ în chip nevăzut ‒ se află tronul Prea Sfintei Tremi, Maica Domnului cu toţi Sfinţii şi îngerii împreună cu slujitorii sfinţiţi ai Bisericii. Altarul este locul cel mai sfânt de pe pământ, unde locuieşte nevăzut Dumnezeu şi unde Se jertfeşte zilnic, în timpul Sfintei Liturghii, Domnul nostru Iisus Hristos.
Dacă naosul închipuieşte tainic lumea văzută, a credincioşilor, adică Biserica luptătoare de pe pământ, Altarul închipuieşte Cerul, adică Biserica biruitoare de sus, formată din îngeri şi din toți sfinţii, care se roagă pentru noi şi ne ajută să biruim ispitele diavolului şi să dobândim mântuirea sufletului.
(Protosinghel Ioanichie Bălan)

Constiinţa păcătoşeniei este primul stadiu al pocăinţei. „Cel care a păcătuit înţelege că a făptuit rău înaintea Domnului, se pocăieşte şi nu mai făptuieşte din nou păcatul”. Întradevăr „cunoştinţa căderilor noastre precede pocăinţa, iar această situaţie este cea mai mare ocazie de a atrage mila divină. De aceea şi prorocul David spune către Dumnezeu: Miluieşte-mă, Dumnezeule, că fărădelegea mea eu o cunosc. Astfel, prin cunoştinţa păcatului său atrage mila divină”.
Domnul este dispus oricând să primească pocăinţa noastră. Cunoştinţa păcătoşeniei sale a deschis Mariei Egipteanca poarta Bisericii Învierii şi a inagurat calea propriei sale învieri spirituale. Această întoarcere minunată a Cuvioasei o descrie troparul: „O, Cuvioasă Maria, mai întâi te împiedica de la vederea presfintelor taine mirosul întinărilor ce purtai, însă, de Dumnezeu înţelepţită, simţământul tău şi cunoştinţa faptelor celor rele au lucrat întru tine pentru întoarcerea către cele înalte”.
Conştiinţa păcatelor pe care le-am făptuit lucrează întoarcerea noastră la Casa părintească. Sentimentul acesta este fundamental în viaţa noastră duhovnicească, în asemenea măsură încât Sfinţii Părinţi spun: „Pocăinţa înseamnă să-şi cunoască cineva păcatele sale”. La fel de important pentru traseul pocăinţei este să simtă omul nimicnicia puterilor sale spirituale. Domnul a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). De aceea, conform lui Avva Isaac, „fericit este omul care-şi cunoaşte boala sa spirituală. Căci cunoaşterea aceasta se face temelie, şi rădăcină, şi început oricărui lucru bun”.
În continuare mila lui Dumnezeu umbreşte omul şi acesta îşi începe călătoria sa spre Părintele său Cel bun şi de oameni iubitor.
(Arhimandrit Grigorie)

Chinul iadului, constând în despărţirea de Dumnezeu cel iubitor şi iubit, nu poate consta şi într-o ură a Lui. Dar cei din iad nu trăiesc în simţirea iubirii lui Dumnezeu, ci mai degrabă într-o recunoaştere teoretică a faptului că El e iubitor şi merită să fie iubit, dar nu-L poţi iubi. Neputinţa de a-L iubi în mod real şi recunoaşterea că El ar merita să fie iubit şi că El e iubitor se unesc în mod paradoxal.
Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu e cu atât mai chinuitoare cu cât e recunoscut mai demn de iubire. Iar osândirea unora la chinuri nu e un act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu, ci constă tocmai în neputinţa lor de a simţi iubirea Lui, neputinţă pe care şi-au pricinuit-o prin lipsa de efort a voii lor de a răspunde cu fapta iubirii Lui. În judecata finală a lui Dumnezeu asupra oamenilor se arată totuşi respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, a cărui iubire a aşteptat-o. Nu Dumnezeu pedepseşte pe oameni pentru că L-au jignit, ci se pedepsesc ei înşişi, făcându-se neputincioşi de a-L iubi.
Dar se pune întrebarea: cum Se împacă atunci Dumnezeu cu suferinţa lor? Dumnezeu acceptă această stare a lor, pentru că respectă libertatea lor. Avem aci marea taină a libertăţii omului unită la unii de la o vreme cu neputinţa lor. Omul adevărat se revelează prin tărie şi Dumnezeu îl vrea tare.
(Părintele Dumitru Stăniloae)

Iubirea lui Dumnezeu este întotdeauna dreaptă, precum și dreptatea este întotdeauna iubitoare. Dumnezeu are în sine bunătate, iubire și dreptate absolută, dar în același timp are și fericire absolută. Iar dreptatea, iubirea și binele se manifestă în această lume având în sine și fericirea. Așadar, când oamenii se îmbogățesc cu ele, în același timp ei câștigă și fericirea. Însă ceea ce se află în afara acestora, adică răul și păcatul, conține în sine suferință și chin.
Comuniunea cu Dumnezeu este comuniune cu viața cea veșnică, cu sfințenia, cu fericirea și cu toate bunurile dumnezeiești. Iar depărtarea și despărțirea de Dumnezeu prin păcate este despărțirea de toate bunurile dumnezeiești. De aceea păcătoșii se vor chinui veșnic, nu pentru că Dumnezeu i-a pedepsit anticipat, ci pentru că singuri s-au lipsit de toate bunurile dumnezeiești. Dreptatea însăși este binele moral, dar și păzitoarea acestuia. De asemenea, bunătatea însăși nu exclude dreptatea ci, fără ea, bunătatea ar fi devenit neputincioasă și răul n-ar fi fost pedepsit, iar aceasta este cu desăvârșire împotriva firii divine, care iubește numai ceea ce este bun. Dumnezeu îngăduie pedepse pentru păcate, iar acestea, chiar dacă sunt un rău chinuitor pentru cei care le merită și le suportă, în sine sunt bune, întrucât sunt în conformitate cu dreptatea şi apără tot ceea ce este bun și totdeauna duc spre biruința binelui. Ca argument împotriva dreptății și dreptei judecăți ale lui Dumnezeu este folosit faptul că, în această lume, deseori drepții suferă, iar păcătoșii sporesc. Însă acest fapt poate fi explicat corect numai în lumina învățăturii Revelației divine a Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții. Conform acestora, viața pe pământ nu este timpul nici pentru recompensa finală, nici pentru pedeapsa finală a lui Dumnezeu. Necazurile drepților și sporirea păcătoșilor în această lume deseori depind de oamenii și de împrejurările pe care ei înșiși le creează.
Atunci când îngăduie sau trimite necazuri celor drepți, Dumnezeu face aceasta după dreptatea Sa înțeleaptă, „că nu este om care să nu greșească”. El face aceasta cu buna intenție ca prin acestea să-i călească în bine, să-i întărească în credință și astfel să-i curețe de tot păcatul. Atunci când, în această lume, Dumnezeu îi umple pe păcătoși cu bunurile Sale, El o face ca prin bunătatea Sa să-i trezească și să-i îndemne spre pocăință, arătându-le prin aceasta dreptatea Sa milostivă și mărturisindu-le că fericirea și bucuria se află numai în bunătatea lui Dumnezeu. Și în primul, și în al doilea caz, Dumnezeu procedează după dreptatea Sa veșnică, întrucât, fiind Atotștiutor, cunoaște tot ceea ce este în om, până în cele mai mici detalii. Concomitent cu această lucrare a lui Dumnezeu, în sufletele drepților și păcătoșilor se petrece următorul proces pur subiectiv: pe măsură ce se înmulțesc suferințele drepților, crește și mângâierea lui Dumnezeu în ei. Iar păcătoșii, în pofida sporirii lor evidente, deseori sunt chinuiți de propria lor conștiință, din cauza păcatelor și fărădelegilor.
(Iustin Popovici)

Drspre post ( cu un călugăr din Sfântul Munte )
 

Sursa: johnsanidopoulos.com
+
Muntele Athos... un pământ cu bună-mireasmă umblat de sfinți și semănat de la un capăt la altul cu moaștele lor. Un loc de întâlnire a urmașilor lui Adam cu Creatorul pe care L-au uitat. Aici omul se luptă, se nevoiește iar Dumnezeu se oferă în mod constant. La fel și omul. Athos este un Sfânt Altar, un loc al sacrificiului. Urci și sufletul respiră. Fiecare întâlnire este o învățătură spirituală. Îți arunci plasele și pescuiești hrană spirituală din mările paradisului.
Binecuvintează părinte!
„Dumnezeu să te binecuvânteze, bucuria mea!”
Sunteți de mult timp în Sfântul Munte?
„Viețuiesc aici de șaizeci de ani, dar ce sunt șaizeci de ani în fața lui Dumnezeu; o respirație.”
Părinte, aș vrea să-mi spuneți câteva cuvinte despre post.
„Pentru a da un sfat trebuie ca mai întâi să-l experimentezi, trebuie să-l trăiești. Doar cineva care s-a născut lângă mare sau este un om al mării poate vorbi despre mare. Dar mă voi supune dorinței tale și îți voi împărtăși din învățăturile Părinților care erau prieteni ai postului.”
Părinte, este postul un scop în sine?
„Postul nu este un scop în sine, ci un mijloc spre scop. Spre exemplu, să vii la Muntele Athos a fost scopul tău, destinația ta. Ambarcațiunea care te-a adus aici a fost doar mijlocul prin care ți-ai îndeplinit scopul. La fel este și cu postul: este unul dintre mijloacele oferite nouă de dragostea lui Dumnezeu, mijloc care să ne facă să râvnim pe Dumnezeu. Dumnezeu este scopul și destinația noastră.”
Când a apărut postul?
„Postul este îngemănat cu umanitatea. Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, postul a fost dat omului de către Dumnezeu în rai.”
Dar de ce a dat Dumnezeu porunca postului? Pentru a-l distruge pe om?
„Nu, ci pentru a-l mântui! Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că atunci când Dumnezeu l-a creat pe om El l-a luat și l-a așezat în mâinile postului, care este o mamă afectuoasă și un învățător excelent. L-a încredințat postului pentru mântuirea lui. Deși postul este un învățător, acesta nu îl limitează ci îl zidește pe om.”
Părinte, este postul o necesitate?
„Sfântul Ioan vă va răspunde iarăși: «Dacă postul era necesar în Eden, este cu atât mai necesar în afara lui. Dacă înainte de a ne lovi aveam nevoie de medicament, cu atât mai mult vom avea nevoie după ce ne-am rănit. Înțelegi?»”
Ce?
„Porunca postului a fost dată în rai ca o precauție împotriva căderii. De la căderea omului este dat în scop terapeutic, de refacere.”
Atunci care este scopul postului?
„Postul ofilește dorințele păcătoase, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul; și Sfântul Simeon Noul Teolog spune că postul ne înmoaie inimile. Sfântul Grigorie Palama spune că prin post se împlinește și desăvârșește orice faptă bună. Acestea sunt motivele pentru care Sfântul Ioan Gură de Aur își mărturisește dragostea pentru post: «Iubesc postul pentru că este mama înțelepciunii și fântâna actelor filozofice.»”
Cum ar trebui să postim?
„Postul este un mijloc, o unealtă spirituală care nu este limitată la mâncare, ci omul ca întreg trebuie să participe la el în chip psihosomatic, adică trup și suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Postești? Dovedește-mi asta prin lucrările tale. Dacă vezi un om sărman, miluiește-l. Dacă vezi că un prieten este lăudat, nu-l invidia. Nu posti doar cu gura, ci și cu ochii și urechile și picioarele și mâinile și cu toate mădularele trupului tău. Postește cu mâinile, lepădându-te de lăcomie. Postește cu picioarele, încetând să mai alergi după păcate. Postește cu ochii, disciplinându-i pe aceștia să nu mai privească la ceea ce este păcătos. Postește cu urechea, ne mai ascultând vorbele deșarte și bârfele. Postește cu gura ne mai vorbind cuvinte netrebnice și critici nedrepte. Pentru că ce vom folosi dacă ne abținem de la păsări și pește, dar ne mușcăm și devorăm semenii?»”
Cum ne mușcăm și devorăm frații?
„Prin defăimări și critici, care vin din lipsa de dragoste pentru fratele nostru.”
Mulțumesc Părinte. Învățătura ta mi-este de mult folos duhovnicesc.
„Să mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a luminat sfinții. Mergi cu bine și Harul lui Dumnezeu să se pogoare peste tine, fie ca Maica Domnului să te ocrotească, și sfinții să te călăuzească. Și nu uita ca postul este mai întâi de toate să flămânzim după Dumnezeu!”