Nici aici, pe pământ, nici în ceruri – nimic nu se întâmplă fără Pronia şi fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Tot ceea ce este desăvârşit şi înalt, totul este din Pronia lui Dumnezeu. Dar, de asemenea, şi tot ceea ce este haotic este îngăduit de Domnul. El ştie de ce este îngăduit şi până când va dura.
Dacă noi am fi fiinţe raţionale fără trup, duhuri, şi am putea să facem ce vrem şi cum vrem, s-ar stârni un haos cumplit – şi aceasta nu numai pe pământ, ci oriunde se află duhuri. Ar fi înfricoşător pretutindeni!
(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița)

Omul nu poate nimic singur, fără ajutorul lui Dumnezeu. Crede că știe ceva. Firea căzută. Totul i se descoperă din veșnicie. Pretutindenea sunt taine ale lui Dumnezeu. Suntem înconjurați de taine. Suntem o taină uriașă și pentru noi înșine. Nu știm cine suntem. De unde am venit? Încotro ne îndreptăm?
Ce este această ființă care cugetă, se mișcă și spune unele lucruri pe care le știe? Ce a auzit de la cineva, îl cugetă, i-a venit în minte? Face ceva, nici el nu știe cum. Ce este taina aceasta din lăuntrul lui? Cum lucrează în el organele interne fără voia lui, și în ce chip desăvîrșit? Iar el tulbură toate cu gândurile lui.
(Starețul Tadei de la Vitovnița)

Anul bisericesc este alcătuit astfel încât cele mai mari sărbători sunt precedate de post. Postul presupune pregătirea pentru sărbătoare: pocăinţa, curăţirea, unirea cu Domnul în Taina Împărtăşaniei. În Evanghelie se vorbeşte despre taina Întrupării Domnului.
Chiar şi îngerii se uimesc de faptul că Domnul S-a întrupat şi S-a făcut om întreg, fără păcat, şi ne-a arătat calea mântuirii. Unii, privind la Hristos şi amintindu-şi păcatele lor, deznădăjduiesc. Nu este corect. Trebuie să crezi în milostivirea lui Dumnezeu, care este incomparabil mai mare decât orice păcat, asemenea unui fir de praf în mare.
(Părintele Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov)

*** Editat...

De ce nu e bine să amânăm Spovedania?
Nu e bine s-o amânăm pentru că, de obicei, pocăinţa nu se amână. În Pateric se spune că îi ziceau gândurile unui părinte: „Lasă azi! Te vei pocăi mâine”. Iar el spunea: „Ba nu, ci mă voi pocăi astăzi, iar mâine să fie voia lui Dumnezeu”. N-are rost să tragi păcatele după tine vreme îndelungată. Dacă ai posibilitatea să termini cu ele, e foarte bine.
Dar unii le trag după ei câte un an de zile, căci numai în Postul Mare se mărturisesc. Vine câte unul la mine şi-l întreb:
- „Când te-ai spovedit ultima dată?”
- Iar el îmi răspunde: „În Postul Paştelui, anul trecut”.
- Întreb eu: „Dar numai în Postul Mare te spovedeşti?”
- „Da, părinte - răspunde el. Dacă aşa ne-am pomenit?”
- Iar eu îi spun: „Dar, dacă într-un an n-ar mai fi Postul Paştilor?”.
(Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 71-72)

Harul lui Dumnezeu, într-adevăr, lucrează. Pe toţi, chiar şi pe cei mai bolnavi, Dumnezeu poate să-i lecuiască de orice boală, într-o singură clipită. Pe cei şchiopi poate să-i îndrepte. Celor orbi poate să le redea vederea. Pe cei nebuni, să-i facă normali, fără doar şi poate. Însă de ce Dumnezeu nu vrea să facă una ca aceasta? Iată, eşti şchiop şi vei şchiopăta toată viaţa. Pentru ce? Pentru căDomnul te smereşte astfel; această cruce ți-a fost aşezată de către El. Dar poate că şi singur ţi-ai ales această cruce cândva. Este pe deplin posibil.
Trebuie să ne smerim. Iată pentru ce ţie nu ţi-a fost dat să vezi cu amândoi ochii, ci doar cu unul singur.
Tu poate eşti surd..., dar toţi suntem într-un fel: surzi, saşii, orbi, schilozi, şi fiecare dintre noi trebuie să-şi poarte crucea sa. În acelaşi mod, şi bolnavul psihic trebuie să-şi poarte crucea lui.
Eu am tensiunea arterială ridicată; trebuie să iau pastile. Domnul poate să mă tămăduiască, să am o tensiune normală. Însă El socoteşte că trebuie să iau pastile, şi nu să primesc vindecare în chip minunat. Nu sunt vrednic pentru o asemenea minune.Este de neapărată trebuinţă să ne smerim şi să ne recunoaştem în fiecare zi neputinţa şi limitele, să purtăm acest jug şi să fim răbdători în suferinţa noastră.
Aşa se întâmplă cu orice altă boală, aşa e şi cu boala psihică. Domnul poate să te tămăduiască, numai că, pentru o vreme ori poate chiar pentru întreaga ta viaţă, El doreşte ca tu să iei pastile. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să te împărtăşeşti şi că medicamentele vor înlocui împărtăşania. Eu însumi mă împărtăşesc, trăiesc cu harul lui Dumnezeu, însă una ca aceasta nu înseamnă că nu trebuie să iau medicamente pentru tensiunea arterială ridicată. Sunt necesare. Domnul poate să mă vindece, însă nu mă vindecă.
(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 99-101)

Lecții de rugăciune:
 

Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, p. 465
„Când ne rugăm, vorba și ruga noastră să fie cu smerenie, în liniște și cuviință, gândindu-ne că ne aflăm în fața lui Dumnezeu. Trebuie să plăcem ochilor divini și prin ținuta corpului și prin felul vocii. Căci după cum cel care vorbește tare dovedește lipsă de cuviință, la fel cel ce se roagă trebuie să arate respect și modestie. În învățătura Sa Domnul ne-a recomandat să ne rugăm pe ascuns, în locuri retrase și ferite, în camerele noastre de culcare, așa cum stă mai bine credinței (Matei 6, 6), fiindcă știm că Dumnezeu este pretutindeni prezent, că vede și aude pe toți, că în plenitudinea majestății Sale pătrunde în orice colțișor oricât de izolat.”
Origen, Despre rugăciune, VIII, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 7, p. 216
„Nu se poate obține ceva dacă nu te rogi într-un anumit mod, cu o anumită credință și mai ales dacă nu te transpui într-o anumită stare sufletească în timpul rugăciunii.
Nu trebuie rostite multe vorbe, nu trebuie cerute lucruri neînsemnate și nici să ne rugăm pentru lucruri pământești, ori să venim la rugăciune în stare de mânie ori de tulburare lăuntrică, după cum tot așa nu trebuie să fim râvnitori la rugăciune înainte de a ne fi curățit sufletește, căci nimeni din cei ce se roagă așa nu poate dobândi iertarea păcatelor, dacă nu iartă din inimă fratelui său care l-a supărat și care se roagă de iertare.
Cred, însă, că dacă rugăciunea se face cât mai cuviincios și cât mai bine cu putință, atunci multe sunt foloasele ei. Și cel dintâi folos este să-ți creezi o stare sufletească prielnică rugăciunii, gândindu-te că te afli în fața lui Dumnezeu, că vorbești cu Dânsul ca și cu Cineva care ne vede și ne aude.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvinte despre rugăciune, 4-5, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, p. 299
„Se cuvine ca acela care se dedică rugăciunii să procedeze cu bărbăție, să arate zel, trezie, răbdare, luptă spirituală și osteneală trupească; să nu se moleșească și să nu cedeze cugetelor ce se abat de la calea (cea dreaptă), somnului mult, toropelii și confuziei; să nu scoată țipete tulburătoare și necuviincioase; să nu permită minții să (fie preocupată) de vreun lucru de acest fel, ci să aibă cugetul, odată cu înclinarea genunchilor, departe de orice lucru care îl poate duce la rătăcire.”

Câte zile de post trebuie să ţinem înainte de a merge la spovedanie?
Dacă mergeţi în a 40-a zi de post, 40 de zile. Dacă mergeţi în prima zi, o zi de post şi, în următoarele 39 de zile, continuaţi postul. Cu alte cuvinte, când e de postit, e de postit! Ideea aceasta cu spovedania şi postul de dinainte de spovedanie este una dintre ‒ iertaţi-mi cuvântul prost ‒ idolatrizările legate de Ortodoxia noastră, una dintre falsele rigorisme pe care le-am impus, pentru că sunteţi ‒ şi aici zic şi eu, ca fiul meu, piua, că v-am prins ‒ de foarte multe ori tentaţi să ziceţi: „nu mă duc la spovedit, pentru că am mâncat azi după-masă nu ştiu ce. Nu fac aia, că...”.
Dacă e să fim sinceri, trebuie să recunoaştem că uneori ne mai şi ascundem după rigorile astea, în încercarea de a sta cât mai departe de ceea ce trebuie să facem. Postul trebuie să te apropie de spovedit, iar spovedania trebuie să te apropie de post. N-ai postit până te-ai spovedit? Posteşti după ce te-ai spovedit! N-ai postit până te-ai împărtăşit? Te împărtăşeşti şi posteşti! Sunt unele lucruri cu adevărat recuperabile în Biserică şi ‒ Slavă Domnului! ‒ postul este unul dintre ele.
(Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, p. 219)

Cele trei duminici ale Triodului ne-au pus înainte trei perechi de fapte: trei primejdii, care ne pândesc pe calea mântuirii și trei fapte bune, care ne scapă de ele și fără de care nu se poate porni la lucrarea de lăuntrică înnoire.
Prima pereche: mândria – smerenia. Mândria, începutul și izvorul a toată răutatea, împotrivire lui Dumnezeu și cădere împreună cu Lucifer; smerenia – tămăduire a răului și început a toată virtutea, pogorâre de sine și înălțare împreună cu Hristos.
A doua pereche: deznădejdea – încrederea în milostivirea dumnezeiască. Experiența neputinței proprii în fața răului din noi poate duce la deznădejde; omul singur nu poate birui. Dar omul nu este singur. Mântuitorul ne încredințează că este cu noi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 20).
A treia pereche: nepăsarea – râvna de mântuire. Încrederea nesăbuită în milostivirea lui Dumnezeu duce la nepăsare, care este una din proptelele tuturor păcatelor. Stăpânul a încredințat slugilor talanții nu numai ca să se folosească de ei, ci ca să-i valorifice și să-i înmulțească. „Împărăția lui Dumnezeu se ia cu sila și numai silitorii o capătă”. Sfințenia vieții și faptele dragostei de aproapele sunt datoriile cele mai de seamă ale omului.
(Protosinghel Petroniu Tănase)

Impărtăşirea este „piscul cel mai înalt al vieţii duhovniceşti”, după cum ne spune Nicolae Cabasila în tratatul său Despre viața în Hristos. De aceea, se pot împărtăşi numai credincioşii pregătiţi şi vrednici de a primi Trupul şi Sângele Domnului, verificaţi ca atare de către duhovnic, prin spovedanie. „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănance din pâine şi să bea din pahar, căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, îşi mănâncă şi îşi bea osândă, nesocotind trupul Domnului”, porunceşte Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 11, 28-29).
Povăţuirile din Liturghier precizează că „toţi creştinii cei ce sunt de o credinţă, de o Biserică, care n-au asupra lor îndepărtare ori blestem şi îşi aduc prin mărturisire pocăinţă curată, care trăiesc în dreapta credinţă şi de duhovnicul lor nu sunt opriţi pe o vreme, aceia să se împărtăşească cu Trupul lui Hristos şi cu Sângele Lui, cu cuvenita cinste. Asemenea şi copilaşii cei ce sunt mai în vârstă, care pot fi primiţi la mărturisire, şi pruncii cei mici, după obiceiul Bisericii, se cade pentru credinţa celor ce-i aduc pe dânşii, să se învrednicească de Sfintele Taine întru sfinţirea sufletelor lor şi întru primirea harului Domnului”.
Povăţuirile îi enumeră mai departe şi pe aceia care nu pot fi împărtăşiţi, şi anume, cei care au asupra lor blestem de la episcop, sau care sunt opriţi fie de părinţi, fie de duhovnic, pentru vreo pricină oarecare, desfrânaţii, concubinii, cămătarii, fermecătorii şi vrăjitorii, ghicitorii şi descântătorii, cei care fură cele sfinte, jucătorii de cărţi, hulitorii şi cei ce grăiesc cuvinte de ocară, provocatorii de neorânduială şi de scandal (beţivii, scandalagii). În general, toţi cei cu păcate grave (ucigaşii, hoţii) nu pot fi primiţi la împărtăşire decât după un răstimp mai lung sau mai scurt de pocăinţă şi curăţire.
Durata opririi de la împărtăşire pentru fiecare păcat de acest fel ne-o arată Molitfelnicul, la învăţătura pentru canoane (aşezată după Rânduiala Mărturisirii), dar ea poate fi scurtată după socotinţa duhovnicului, de la caz la caz. De exemplu, păcătoşii aflaţi pe patul de moarte, după ce se vor mărturisi pot fi însă împărtăşiţi, dacă cer aceasta, fără împlinirea canonului, sau chiar fără spovedanie şi fără ajunare.
Nu se poate da Sfânta Împărtăşanie alienaţilor sau celor ieşiţi din minte, atâta vreme cât sunt în stare de nebunie, precum nici celor care nu au capacitatea fizică de a primi şi reţine Sfânta Împărtăşanie. Cei îndrăciţi pot fi împărtăşiţi în momentele de luciditate, dacă nu hulesc Sfintele Taine.
Neofiţii însă, adică cei de curând botezaţi, indiferent de vârsta lor, inclusiv pruncii, vor fi admişi la împărtăşire îndată după botez, fără nici o excepţie, aşa cum a fost practica unanimă a Bisericii universale până în secolele XII-XIII.
(Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 319-320)

Certificatul de naștere !
Cat de veche este credinta ortodoxă?
Dacă sunteți romano catolic, este bine sa știți că, până în anul 1054, Biserica Catolica a fost una cu cea Ortodoxă. În acel an, Papa de la Roma s-a desparțit de cele patru Patriarhate apostolice (Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim) și a început să facă schimbări dogmatice. Astfel, Biserica Catolica este veche de 1 000 de ani.
Dacă sunteţi luteran, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către Martin Luther, un fost călugăr din Biserica Catolică, în anul 1517.
Dacă aparţineţi Bisericii Anglicane, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către regele Henric al VIII în anul 1534, deoarece Papa nu i-a acordat dreptul de a divorța și a se recăsători.
Dacă sunteţi prezbiterian, religia dumneavoastră a fost înființata de John Knox în Scoţia, în anul 1560.
Dacă sunteţi congregaționist, religia dumneavoastră a fost iniţiată de către Robert Brown, în Olanda în anul 1582.
Dacă sunteţi protestant episcopal, religia dumneavoastră a fost o ramură a Bisericii Anglicane, înfiinţată de către Samuel Senbury în coloniile americane, în secolul 17.
Dacă sunteţi baptist, îi datorati principiile religiei dumneavoastră lui John Smyth, care a lansat-o la Amsterdam în anul 1606.
Dacă apartineti Bisericii Daneze Reformate, îl recunoaşteţi ca fondator pe Michelis Jones, deoarece religia dumneavoastră își are originile în New York, în anul 1628.
Dacă sunteţi metodist, religia dumneavoastră a fost fondată de către John şi Charles Wesley în Anglia, în anul 1774.
Dacă sunteţi mormon, bazele religiei dumneavoastre au fost puse de catre Joseph Smith în Palmyra, New York, în anul 1829.
Dacă sunteti membru al Bisericii Armata Salvării, secta dumneavoastră a fost inițiată de catre William Booth, în Londra, în anul 1865.
Dacă sunteti membru al Bisericii Scientologice, anul în care aceasta religie s-a născut este 1879, iar cea care a fondat-o este Mary Baker Eddy.
Daca apartineti uneia dintre organizatiile religioase cunoscute sub numele „Biserica Nazarineanului”, „Evanghelia Penticostala,” „Biserica Sfânta” sau „Martorii lui Iehova”, religia dvs este una dintre sutele de noi secte fondate de oameni în ultima sută de ani.
Dacă sunteti Creştin Ortodox, religia dumneavoastră a fost fondată în anul 33 de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu s-a mai schimbat din acel moment.
Biserica noastră are acum 2 000 de ani vechime şi, din acest motiv, Ortodoxia, Biserica Apostolilor şi a Sfinților Părinţi, este considerata cu adevărat „Una Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică”.
Aceasta este cea mai importanta moștenire pe care putem să o transmitem tinerilor acestui nou mileniu.

Pr. Dr. Mitiades Efthimi

Sfântul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mânia întunecă mintea. Când eşti gâlcevitor, când eşti pornit, nu te mai gândeşti la ce ar trebui să te gândeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfântul Ioan Casian spunând că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atâta, că tot nu vezi, tot aşa şi când te mânii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine, pentru că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mâniei, la mânie nu mai ajungi. În Antologia Sanscrită se spune: „Mânia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte. În cei cuminţi un ceas trăieşte. În semidoct trăieşte lung: cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată”.
Mânia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări. Sfântul Ioan Scărarul, scriind despre mânie în cartea sa numită Scara, zice aşa: „Să legăm mânia cu lanţurile blândeţii, s-o lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o aducem în faţa minţii la judecată şi la cercetare şi să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună şi neruşinată, cine este tatăl tău, cum se numeşte mama ta, care sunt fiii tăi, cine ţi se împotriveşte şi cine te nimiceşte cu totul?. Şi mânia răspunde: Tatăl meu este îngâmfarea – adică mândria, de obicei mânia e legată cu mândria (Sfântul Marcu Ascetul, în scrierea sa „Epistola către Nicolae Monahul” pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune: „Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei”); deci totdeauna între mândrie şi mânie este o legătură; bineînţeles că poate să aibă şi alte pricini mânia, o să vedem îndată ce mai spune Sfântul Ioan Scărarul: zice – şi mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori patima desfrânării şi alteori patima îmbuibării”.
Trebuie să ne fie ruşine când suntem porniţi spre mânie. În vremea noastră se foloseşte o expresie care vrea să îndulcească lucrurile, şi anume, nu se spune despre cineva că e rău sau mânios, ci de obicei se spune că-i nervos. Să ştiţi că cei vechi nu ştiau de nervozitate, ci ştiau numai de mânie şi de răutate.
(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 90-91)

Postul, in general, este infranare si cumpatare. Cumpatare la mancare, la bautura, la vorba desarta si de prisos; stapanire de sine si infranare de la orice lucru vatamator.
Atat Vechiul, cat si Noul Testament, profetii, apostolii si toti Sfintii Parinti pun foarte mare pret pe practicarea postului trupesc si sufletesc, urmarind astfel stapanirea rautatilor din noi.
Practic, nu este deloc usor a te supraveghea mereu, a rezista ispitelor dinlauntru si din afara, a-ti taia voia, a-ti smeri trupul si sufletul, in dorinta sincera de a birui raul din tine si de a te modela dupa voia lui Dumnezeu.
De aceea, truda postului este socotita ca o jertfa a sufletului si a trupului adusa lui Dumnezeu si in acelasi timp este o dovada ca iubim pe Dumnezeu cu adevarat, implinindu-I si aceasta straveche porunca data stramosilor nostri inca de la inceputurile lumii.
Postul deplin, postul crestin bine placut lui Dumnezeu este insotit intotdeauna de rugaciune si de milostenie, acestea fiind socotite de Sfintii Parinti ca aripi ale postului.
Accentul trebuie sa cada mai ales pe postul sufletesc. Daca ne lasam robiti de pofte urate, de patimi, cu toate ca postim cu trupul, alungam de la noi harul lui Dumnezeu si pierdem rasplata postului.
Caci iata:
Unul posteste, dar se cearta si se judeca cu fratele sau, ca sa-i rapeasca pe nedrept bunurile.
Altul posteste cu trupul, dar se manie, vorbeste de rau, ocaraste si defaima pe aproapele sau.
Celalalt are stomacul gol de hrana, dar inima ii este plina de rautate, de egoism, de invidie si de ganduri spurcate. El nu manaca nici carne, nici lapte, dar ucide cinstea si numele bun al confratelui sau, prin calomnii, prin minciuni si prin osandiri viclene.
"Nu stiti voi postul care Imi place?"
"Nu stiti voi postul care Imi place?", intreaba Domnul prin prorocul Isaia. "Rupeti lanturile nedreptatii, dezlegati legaturile jugului, dati drumul celor asupriti si sfaramati jugul lor. Imparte painea ta cu cel flamand, adaposteste in casa pe cel sarman, pe cel gol imbraca-l si nu te ascunde de cel de un neam cu tine.
Atunci lumina ta va rasari ca zorile si tamaduirea ta se va grabi. Dreptatea ta va merge inaintea ta, iar in urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga si Domnul te va auzi; la strigatul tau El va zice: Iata-Ma!" (Isaia 58, 6-9).
Deci, daca postesti cu adevarat, deschide inima ta egoista catre cel nevoias si, precum infranezi gura ta de la bucate, tot asa infraneaza gura ta de la minciuna, de la napastuire, de la osandire, de la clevetire si de la tot pacatul care intra prin cuvant.
Sfintii Parinti, marii invatatori si asceti ai lumii lauda foarte mult postul si-l recomanda cu staruinta.
Iata cateva din cuvintele lor:
"Postul este sanatate si pace a sufletului si a trupului."
"Postul este stingerea aprinderilor trupesti, eliberarea de vise urate, curatia rugaciunii, paza mintii, usa umilintei, smerita suspinare pentru pacate, inceputul si temeiul a toata lucrarea cea duhovniceasca, bineplacuta lui Dumnezeu."
Iar Sfantul Vasile cel Mare adauga:
"Daca oamenii ar lua postul ca sfatuitor al faptelor lor, o pace adanca ar domni in toata lumea. Nu s-ar mai rascula popoarele unele impotriva altora, nu s-ar mai fauri arme, n-ar mai fi tribunale si nici inchisori.
Padurile si pustiurile n-ar mai avea talhari si viata oamenilor n-ar mai fi atat de plina de tristete si de lacrimi, pentru ca postul i-ar invata pe oameni sa se infraneze nu numai de la anumite mancaruri si bauturi, ci i-ar invata sa izgoneasca din viata lor: lacomia, egoismul, destrabalarea, viclenia, lenea si orice patima."
Acestea sunt numai o parte din binefacerile si din roadele postului, roade pe care le putem dobandi si noi cu ajutorul harului dumnezeiesc si cu stradania noastra statornica.
Fericiti sunt crestinii care respecta cu sarguinta randuiala celor patru posturi de peste an, impreuna cu miercurile si vinerile, cum faceau parintii si bunicii nostri, spre innoirea trupului, luminarea sufletului si schimbarea in bine a intregii noastre vieti. Doamne ajuta!
Articol publicat in nr. 2 al revistei "Schimbarea la Fata", editata de ASCOR Bucuresti, in noiembrie 1997

Ioan Gură de Aur:
Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).
Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?
Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.
Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.
Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). Aceasta nu era alta decât porunca de a posti. Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte.
Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul şi este scoasă din el prin post. Astfel s-a întâmplat şi cu ninivitenii.
Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în fata Mea!” (Iona 1, 1-2). După mai multe peripeţii (Iona 1, 3-2, 11), Iona s-a dus la niniviteni şi le-a spus că cetatea lor urma să fie distrusă: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4). Când au auzit aceste cuvinte, oamenii din Ninive nu s-au arătat dispreţuitori şi indiferenţi. Cu toţii – bărbaţi, femei, stăpâni, robi, copii şi bătrâni – au început să postească. Ba şi pe animale le-au pus să postească. Iată de ce am spus mai înainte că de mâncarea multă şi de băutură ar trebui să ne temem, nu de post: mâncarea şi băutura au fost aproape să distrugă cetatea, pe când postul a izbăvit-o.
Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.
„Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.
Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.
Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folo-sul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.

Savatie Bastovoi
Ce poate fi mai absurd decat postul, intr-o religie care se grozaveste sa-i redea omului libertatea? Cum poti sa te numesti liber, cand trebuie sa te abtii de la lucrurile care iti plac, cand trebuie sa faci ceea ce nu vrei! Postul este abtinerea nu doar de la mancaruri, ci si de la toate placerile trupesti. Cum sa nu vezi in aceasta un atentat la cel mai nobil instinct din cate le are omul - libertatea?
Daca postul este o obligatie, atunci Evanghelia este o capodopera a literaturii absurdului. Constientizand aceasta, protestantii au hotarat sa renunte la post. Insa, oricat de multe citate nu s-ar aduce din Apostolul Pavel si chiar din cuvintele Mantuitorului Insusi, indemnul la postire sta ca un ghimpe in ochiul celui care cunoaste cat de cat Scriptura. Toti dreptii de pana la Hristos au postit. Postul era premergator intalnirii cu Dumnezeu sau unei descoperiri. Moise s-a suit pe munte dupa patruzeci de zile de nemancare si asa a vorbit cu Dumnezeu. Noul Testament nu este deloc altfel, el incepe cu un postitor - Ioan Botezatorul. Mantuitorul Insusi a postit inainte de a iesi la predica. Nu putem, asadar, sa dam la o parte postul pornind de la cateva versete biblice, atunci cand chiar cei care le-au rostit au fost ei insisi niste mari postitori; mi se pare mai decent sa punem la indoiala puterea noastra de intelegere a acelor versete.
Hristos a fost intrebat odata de ce ucenicii Lui nu postesc (Mt. 9, 14). De aici multi au inteles ca apostolii si Mantuitorul Insusi erau niste mancaciosi (Mt. 11, 19). Insa intamplarea in cauza ne descopera, de fapt, ca apostolii si Mantuitorul umblau tot timpul flamanzi. Aceasta se vede foarte bine si din conflictul pe care l-au avut cu Iudeii din cauza ca ucenicii au mancat spice sambata. Apostolii erau atat de ocupati cu predica, incat uitau sa manance, iar faptul ca au rupt spice arata cat erau de flamanzi si ca obisnuiau sa manance pe unde apucau. Mantuitorul insa nu a mancat cu ei, reprosul fiind indreptat numai impotriva ucenicilor; El era pilda de postire. Ca ucenicii mancau putin, reiese si din scena inmultirii painilor, de unde aflam ca aveau numai cinci paini si doi pestisori. Desi erau departe de localitate, in imposibilitate de a-si procura hrana, ei sunt gata sa dea si acest putin multimilor (nestiind ca ele vor fi inmultite!), ceea ce ne descopera ca ei erau obisnuiti cu foamea mai mult decat oamenii de rand. Asadar, Mantuitorul si apostolii posteau, atata doar ca ei nu numarau zilele ca fariseii. La intrebarea lor, Hristos, totusi, le zice ca, desi "fiii nuntii nu au motive sa posteasca atata vreme cat Mirele este cu ei, vor veni zile cand Mirele se va lua de la ei, in zilele acelea vor posti" (Lc. 5, 34-35). Zilele "acelea", in care Mirele S-a luat, sunt miercuri, ziua vinderii si vineri, ziua rastignirii. La anul 50, apostolii convoaca un sinod la Ierusalim, unde stabilesc postul in aceste zile pentru credinciosi.
Asa ca, protestantii au inteles bine ca postul nu este o obligatie. Postul de sila nu are motivatie, ca orice lucru gratuit si lipsit de sens. Acesta, insa, nu este motiv de a blama postul. Postul trebuie inteles in toata nobletea lui, pentru ca el este manifestarea suprema a libertatii umane. Anume asa intelegeau postul primii crestini, sens care s-a pierdut in zilele noastre. "A manca - scrie Sf. Efrem Sirul in veacul IV -, tine de legile firii, dar a posti tine de libertate". Cine se poate lauda ca mananca doar pentru ca "asa vrea el"? Nu, tu mananci pentru ca nu poti sa nu mananci, vointa ta reiese din instinctul firesc, nu din libertate. Sigur ca nu este nici un rau in aceasta, nici un pacat, dar nu este nici virtute. Virtutea este rod numai al libertatii. "Orice lucrare care nu se face dintr-o desavarsita libertate - spunea parintele Sofronie Saharov (+ 1993) -, nu poate avea valoare vesnica". Postirea este alegerea libera de catre om a unei vieti mai nobile, care are in ea ceva din realitatile vietii vesnice [...].

Pr. Arsenie Boca
Cand protivnicul mantuirii noastre se vede batut la prima piedica - cea mai usoara - ce o ridica in calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mandria nu-l lasa sa se dea batut, ci le starneste a doua piedica prin viciile trupului, sau o iubire trupeasca de sine. La o atare inaintare a luptei pentru mantuire se tanguie trupul, ca sa te milostivesti de el; e tanguirea vicleana a stricaciunii, care nu trebuie ascultata, ci scoasa din radacina si firea facuta iarasi curata. De aceea Parintii i-au zis trupului: vrajmas milostiv si prieten viclean. In vremea negrijei de mantuire trupul se naravise cu patimile si poftele, iar acestea l-au desfranat si l-au scos de sub conducerea mintii, sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, incat se rascoala cu nerusinare impotriva sufletului, chinuindu-l in tot felul, si se intarata pana si impotriva lui Dumnezeu. "Caci pofta carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, fiindca nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate." Asa vine ca fiecare ducem o povara in spate - trupul de pe noi. De la starea asta si pana la a-l face sa fie templu sau Biserica a Duhului Sfant e de luptat de cele mai multe ori viata intreaga.
Firea trupului fiind surda, oarba si muta, nu te poti intelege cu el decat prin osteneala si foame, acestea insa trebuie conduse dupa dreapta socoteala, ca sa nu dauneze sanatatii. Acestea il imblanzesc, incat nu se mai tine vrajmas lui Dumnezeu. Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup. Foamea imblanzeste fiarele.
Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toata lupta aceasta sa nu se duca fara indrumarea unui duhovnic iscusit care stie cumpani pentru fiecare ins aparte: masura, trebuinta si putinta fiecaruia. Postul adica sa fie masurat dupa varsta, dupa sanatatea ramasa - desi postul pe multi i-a facut sanatosi - si dupa taria si felul ispitelor. Asa cere dreapta socoteala. Cei ce s-au grabit fara sfatul dreptei socoteli, toti au intarziat sau, indaraptand, au pierdut. De aceea au zis Parintii, gandindu-se la cei grabiti sa stinga patimile, ca mai multi s-au pagubit din post, decat din prea multa mancare, si preamareau dreapta socoteala, ca virtutea cea mai mare. Pretuirea patimasa a trupului pe multi ii intoarce impotriva duhovnicului, desi invrajbirea nu-i tine mult, boala ii intoarce; pe altii, insa, muscati la minte de mandrie, nici nu-i lasa sa mearga vreodata la duhovnic, desi le tanjeste cugetul. La vreme de umilinta - care cearca pe toti - si acestia biruie piedica si intra in lupta mantuirii

Sf. Teodor Studitul
Fratilor, nici o oprire nu are cel ce vrea sa se mantuiasca. Nici o indepartare nu-l tine sa nu se izbaveasca, macar de va cadea in pacatele cele mai mari si grele. Si ca este cuvantul acesta adevarat, am multe marturii de spus.
Una din cele multe este aceea a lui David, capetenia talharilor, care s-a citit in ziua Vineri, la noi. Ca s-a aratat in ce chip era mai inainte ucigas de oameni si cu alte rautati grele insarcinat si cum caindu-se si venind spre pocainta lui Dumnezeu prin cinul calugaresc, atat s-a imbunatatit, incat si pe cei care ii avea diavolul supusi si osanditi spre chinuri i-a mantuit. Caci a zis catre el ingerul: Davide, Davide, Dumnezeu a iertat pacatele tale si de astazi inainte vei fi facator de minuni. Marea milostivire de oameni a lui Dumnezeu s-a aratat asupra lui, ca nu numai ca l-a iertat de atatea ucideri mari ce facuse, ci facator de minuni l-a aratat. Voiesti sa vezi si altul? Afla de Manase, care cincizeci si doi de ani a facut pe evrei sa se inchine idolilor si apoi, pocaindu-se din toata inima, nu numai ca s-a mantuit, ci si peasna a scris si a cantat-o lui Dumnezeu, care si pana in ziua de astazi se canta in biserica lui Dumnezeu. Asijderea si cei ce au cazut in patima dragostei trupului si s-au cait. Cati si cati au fost, ca nu au numar. Unul din ei a fost si proorocul David, ca si el a cazut in pacat de desfranare si de ucidere, dar pocaindu-se a luat iarasi darul proorociei. Asijderea si Maria Egipteanca din patima fara de satiu a desfraului a ajuns la vietuire ingereasca si s-a invrednicit si de darul proorociei. Pentru aceea nici o piedica nu poate gasi omul ca sa se pocaiasca, ci numai de va vrea sa se pocaiasca, afla mantuire.
Deci si noi de acum inainte, fratilor, sa fim sarguitori, fiind incredintati ca daca Dumnezeu ca un mult milostiv a mantuie pe cei ce au cazut in adancul rautatilor, cu cat mai vartos nu ne va mantui pe noi care ziua si noaptea ne rugam Lui cu deadinsul.
Insa auzind noi pocainta acelora ce am aratat mai sus, sa nu zica cineva ca iata ei au castigat si aici voia trupului si vor castiga si acolo desfatarea, ci sa zica mai vartos si sa creada ca patimasul nu va castiga nici cele trupesti de aici, nici bunatatile de acolo. Pentru ca cel ce se biruieste de pacate, cum poate sa se desfateze? Caci ce castig va avea aici pacatosul? decat: desfranarea, lacomia, iubirea de argint, rapirea sau alte patimi rele. Si stiti ca ei se dogorasc ca de vapaia iadului de poftele cele necuviincioase si se aprinde inima ticalosilor ca o vapaie de foc, tocmai ca a celor ce sunt bolnavi si ard de sete. Asadar drept este sa se spuna ca acestia si aici sunt osanditi si ticalosi si ca in veacul de viitor se vor osandi spre chinuri, in veci, fiindca au iubit poftele trecatoare. Unii ca acestia trebuie sa suspine si sa lacrimeze, pentru ca pacatuiesc si desfraneaza. Cineva trebuie sa aiba mila de ei, iar nu sa creada ca dobandesc vreo dulceata. Cel ce petrece in fapte bune, cu adevarat castiga amandoua partile, iar prin nepatimire si curatenie dobandeste bucurie negraita intocmai ca sfintii, bucurandu-se in Domnul. Si toate le socotesc dupa dragostea lui Dumnezeu, caci sfintilor se cade sa urmam in toate, cu bucurie.
Deci sa ne ostenim, fratilor, pentru mantuirea noastra, adica cu rabdare, supunere si taierea voii care este marturia tuturor faptelor bune si ostenelilor laudate. Si asa vietuind, sa ne facem mosteni vietii vesnice, in Hristos Iisus Domnul nostru, a Caruia este slava si puterea impreuna cu Tatal su cu Duhul Sfant, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin

Pacatul, în general, aduce întunecare, iar Dumnezeu, ca Mântuitor, aduce lumină. Domnul Hristos S-a prezentat pe Sine ca Lumina lumii: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce crede în Mine nu va umbla în întuneric”.
Păcatul aduce slăbiciune. Domnul Hristos, ca Mântuitor, aduce putere, aduce tărie sufletească. Şi-a manifestat această putere mântuitoare cu mai multe prilejuri. În Sfânta Evanghelie avem prezentate minuni de înzdrăvenire a firii omeneşti. De pildă, vindecarea slăbănogului din Capernaum sau vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda. E interesant de luat în considerare faptul că, aducându-I Domnului Hristos în faţă pe slăbănogul din Capernaum, cel dintâi cuvânt pe care i l-a spus Domnul Hristos a fost acesta: „Îndrăzneşte, fiule, păcatele tale sunt iertate”. Iertarea păcatelor este un aspect al mântuirii. După ce a văzut că aceia de faţă aveau gândul că Domnul Hristos huleşte (ziceau ei în gând: „Nimeni nu poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu”), atunci Domnul Hristos, referindu-se la gândurile nemărturisite de ei, a zis: „Ce este mai lesne a spune: «Iartă-se ţie păcatele tale» sau a spune: «Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!»? Şi ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, a zis – adresându-se slăbănogului – «Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!»”. Acesta s-a ridicat şi-a luat cele ce avea pentru aşternut în locul în care se găsea.
În realitate, targa aceea putea să o ia şi să meargă cu ea în spate pentru că avea o putere pe care nu a avut-o înainte, şi puterea aceasta i-a dat-o Domnul Hristos. Deci, i-a dat şi întărirea firii, i-a dat ceea ce îi lipsea de pe urma păcatului, probabil, pentru că dacă Domnul Hristos a spus mai întâi: „Iartă-se ţie păcatele tale”, credem că a făcut o legătură între păcat şi boală. Chiar dacă nu totdeauna este o legătură între păcat şi suferinţă, cum a fost în acel caz. Iov a fost drept şi totuşi a suferit. Sfântul Apostol Pavel, deşi a dus o viaţă superioară, totuşi, a avut de suferit; şi aşa a fost în cazul multor sfinţi care au suferit fără să fie vinovaţi, au suferit pentru a face dovada credinţei şi în împrejurări de suferinţă.
(Arhimandrit Teofil Părăian,Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească, Editura Agaton, p. 237)

Rugăciunea neîncetată
 

Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească, XXXIV, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, p. 485
„Iar dacă în Scripturile sfinte Hristos este adevăratul soare și adevărata zi, nu există pentru creștini oră în care ei să nu se simtă datori a se ruga lui Dumnezeu, pentru ca noi, care suntem în Hristos, adică în soarele cel adevărat și în ziua cea adevărată, să stăm toată ziua în rugăciuni. Și când vine noaptea, potrivit legilor universului, care fac să alterneze între ele zilele și nopțile, este de tot folosul pentru credincioși să se roage și în întunericul nopții, fiindcă pentru fiii luminii și noaptea este zi. Când este fără lumină cel ce are lumină în inimă? Când n-are soare și zi cel pentru care Hristos este soare și zi?”
Viața Sfântului Macarie Egipteanul - Epistola Sfântului Macarie Egipteanul, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, p. 83
„Dacă cineva nu are dispoziția cuvenită de a stărui continuu în rugăciune, să nu se ostenească în zadar, ci să arate zel față de celelalte osteneli. Astfel, să slujească și să ajute (aproapelui) cu plăcere, nu pentru a primi ca răsplată onoruri și nici (s-o facă) cu sila, ca și când ar sluji niște trupuri și niște suflete străine, ci cu (iubire și devotament) întocmai ca pe mădularele sale, ca lucrarea să se arate lui Dumnezeu curată și fără vicleșug.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia VIII, 3, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, p. 127
„Lumina care strălucește în inimă descoperă o altă lumină, mai lăuntrică, mai tainică și mai adâncă. În această lumină, în această contemplare (plină de dulceață) afundându-se, omul nu mai este stăpân pe sine, devine ca un străin pentru lumea aceasta; (iar acest lucru se face) datorită iubirii și a plăcerii care-l copleșește, din cauza tainelor celor ascunse (care i se descoperă). În acel timp, omul acela, fiind eliberat de povara celor trecătoare, ajunge la măsura desăvârșirii, curat și liber de păcat.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXX, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 21, p. 393
„Cu rugăciuni neîncetate să ne întărim viața! Să nu ne stea în cale nici o piedică! Nimic nu ne poate împiedica de suntem cu mintea trează! Avem, oare, nevoie de loc sau de timp? Orice loc și orice timp ne este potrivit pentru o astfel de faptă. Ascultă-l iarăși pe dascălul lumii spunând: În orice loc, ridicând mâini cuvioase, fără mânie și fără șovăire (I Timotei 2, 8). De ți-i inima curată de patimi rușinoase, vei putea, de ai fi în piață, în casă, pe cale, la tribunal, pe mare, în han, în atelier, oriunde ai fi, vei putea, rugând pe Dumnezeu, să primești ce ceri.”
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieții) și despre nevoința cea adevărată, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 29, p. 478
„Cel ce stăruie în rugăciune se cade să ceară și să știe să se nevoiască în această luptă cu multă sârguință și cu toată puterea pentru un lucru așa de mare. Căci marile biruințe au nevoie de multe osteneli, pentru că răutatea întinde curse mai ales acestora, născocind de pretutindeni și umblând împrejur și căutând să pună piedici sârguinței. De aici, somnul și îngreunarea trupului și a sufletului, moleșeala, trândăvia, descurajarea, nerăbdarea și celelalte patimi și lucrări prin care se pierde sufletul, fiind răpit cu vreo parte a lui și rostogolit spre vrăjmașul lui.”

Taina Pocaintei !
 

Origen, Omilii la Cartea Numerii, Omilia XXIII, Cap. II, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 6, pp. 196-197
„Să vedem înțelesul cuvintelor: Ce-Mi veți aduce la sărbătorile Mele? Așadar Dumnezeu are sărbătorile Sale? Da, are. O mare sărbătoare a Lui este mântuirea neamului omenesc. Cred că orice credincios, orice om care se convertește la credința în Dumnezeu, sau care înaintează în cre*dință, dă naștere unei sărbători a Domnului.
Câtă bucurie încearcă El, aș zice, când cel care a fost un cinic devine imaculat și cel care a fost nedrept prețuiește dreptatea, cel care a fost necredincios devine pios! Toate aceste convertiri personale prilejuiesc sărbători pentru Dumnezeu. Fără îndoială că Domnul nostru Iisus Hristos, care Și-a vărsat sângele pentru a noastră mântuire, prăznuiește cea mai mare dintre toate sărbătorile atunci când vede că nu în zadar S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând și ascultător făcându-Se până la moarte (Filipeni 2, 7-8). Duhul Sfânt, de asemenea, prăznuiește văzând înmulțindu-se, prin convertire la Dumnezeu, bisericile care i-au fost pregătite.
Ce vom zice de îngeri, despre care se spune că la fiecare convertire prăznuiesc și ei o nouă sărbătoare? Nu este, oare, și pentru ei un mare praznic atunci când se bucură și ei în cer pentru un păcătos care se pocăiește, mai mult decât nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință? (Luca 15, 7) Prăznuiesc, desigur, și îngerii o mare sărbătoare, bucurându-se că cei care au scăpat din ghearele diavolului, prin trăirea virtuților, se grăbesc să intre în comuniunea îngerilor.
Este greu de înțeles ceea ce vreau să spun: se pare că noi dăm lui Dumnezeu și îngerilor prilejuri de sărbătoare și de bucurie, noi care suntem așezați pe pământ prilejuim celor din cer clipe de bucurie și de veselie, pentru că deși trăim pe pământ, cetățenia noastră este în ceruri (Filipeni 3, 20) și în acest mod dăm și noi prilejuri de sărbătoare puterilor cerești.”
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilie la Psalmul XXXII, II, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 17, p. 248
„Și pentru că am păcătuit cu trupul, când am făcut mădularele noastre roabe păcatului spre fărădelege, tot cu trupul vom și lăuda, folosindu-ne de el ca de un instrument muzical spre iertarea păcatului. Ai ocărât? Binecuvântează! Ai luat averea altuia? Dă-i-o înapoi! Te-ai îmbătat! Postește! Te-ai îngâmfat? Smerește-te! Ai invidiat? Roagă-te! Ai ucis? Suferă mucenicia sau ceea ce are tot atâta putere ca și mucenicia!”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XI, 15, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, p. 141
„Poate că satan spune inimii tale: Iată câte rele ai făcut! Iată de câte nebunii s-a umplut sufletul tău! Ești îngropat în păcate și nu mai poți să te mântuiești! Face aceasta pentru a te duce la disperare, fiindcă nu-i place pocăința (în lume) și vorbește în orice clipă sufletului, așa cum vorbește un om cu un (alt) om. Tu, însă, răspun*de-i: Am mărturia scrisă a Domnului că nu vrea moartea păcătosului, ci pocăindu-se, să se întoarcă de la calea răutății și să fie viu. Că de aceea S-a coborât El (din ceruri) ca să mântuiască pe cei păcătoși, să învieze și să ridice pe cei morți, iar pe cei (ce se aflau întru întuneric) să-i lumineze.”

Rugăciunea care se face în acelaşi timp, în mai multe locuri şi de către mai mulţi creştini, ne va curăţa, va sfinţi şi va schimba duhul ţării. Înainte de a dormi, să spunem „Rugăciunea lui Iisus” pe respiraţie, să spunem Crezul şi să ne însemnăm cu Sfânta Cruce. În acest fel, darul Duhului Sfânt şi Îngerul păzitor ne vor acoperi şi sfinţi.
Cei care vin şi se roagă la Sfintele Mănăstiri, vor reaprinde mai tare focul Duhului Sfânt în inimile lor. Trebuie să ne rugăm neîncetat, pentru că neîncetat suntem ispitiţi de patimile trupului şi ale sufletului, de către oameni şi de către diavoli. Când ne rugăm, Harul Duhului Sfânt vine şi îndepărtează ispitele care vin asupra noastră.
(Ierodiacon Cleopa Paraschiv, Rugăciunea lui Iisus, Unirea minții cu inima și a omului cu Dumnezeu, Editura Agaton, Făgăraş, 2002, p.24)

Dumnezeu Își revarsă harul Său în rugăciune
Pr. George Cocoșilă :
Omul contemporan, religios într-o formă a subiectivității și autosuficienței sale, nu este prezent în sânul Bisericii, sau dacă este prezent, se adâncește într-un sincretism religios, vorbește adesea despre energiile pozitive sau negative care îi influențează viața.
Poate am auzit adesea despre oameni care preferă anumite locuri din natură sau chiar din locașurile de cult, pe motivul că sunt câmpuri energetice și numai acolo se pot descărca de energiile negative, încărcându-se de energiile pozitive. Acestor oameni trebuie să le răspundem, fără pretenții științifice, care ar presupune o altă discuție, că în spațiul sacru ne întâlnim cu un Dumnezeu Persoană, sau mai exact o Treime de Persoane, iar rugăciunea presupune un dialog cu un Tu personal, nu o formă de concentrare sau adâncire în esențe sau energii impersonale. Pentru o argumentare cât mai teologică apelez la întrebarea fundamentală a părintelui Dumitru Stăniloae, dintr-un interviu, cu un subiect asemănător: Cine este Subiectul acestor energii? Nu dintr-un patriotism autohton am făcut acest recurs la autoritatea părintelui Stăniloae, ci pentru că în preocupările sale teologice un loc central îl ocupă teologia energiilor necreate a Sfântului Grigorie Palama, care reprezintă de fapt o sinteză patristică.
În lucrările sfinte, în Sfintele Taine și în cadrul Sfintei Liturghii se rostește adesea cuvântul har și ni se împărtășește tocmai ca o condiție necesară pentru mântuirea noastră. Să fie oare același fond ca și energiile pozitive și doar forma și cadrul să difere? Pentru o lămurire și pentru a face lumină revenim la autoritatea de dogmă și spiritualitate a părintelui Stăniloae, care nu separă dogma de spiritualitate:
Harul este o energie necreată, izvorâtoare din fiinţa dumnezeiască a Celor trei Ipostasuri şi e nedespărţită de ea, sau de aceste ipostasuri. Termenul grecesc «energeia» se traduce în româneşte prin «lucrare». Aceasta pune în evidenţă faptul că în har ca lucrare e prezent însuşi subiectul dumnezeiesc care o săvârşeşte. Căci nu există lucrare fără lucrător. De aceea, putem folosi şi termenul «energie», în sensul că în lucrare se arată o energie a celui ce lucrează. Dar această energie se imprimă totdeauna şi în cei pentru care se lucrează. De aceea înţelegând harul ca «energie» dumnezeiască, îl înţelegem pe de o parte în sensul de energie actualizată a Duhului ca lucrare, pe de alta, în sensul de energie ce se imprimă în fiinţa celui în care Duhul Sfânt lucrează, făcându-l capabil şi pe acela să lucreze, sau făcându-l capabil de conlucrarea lui cu Duhul Sfânt” (Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 312, EIBMBOR, 2003).
Fără a avea pretenția unei hermeneutici sau exegeze a textului, deducem că harul dumnezeiesc nu este o forță sau energie impersonală, ci lucrarea unui Dumnezeu Persoană, care este mai presus de orice Forţă sau Principiu Absolut.
Dumnezeu în Biserică Își revarsă harul Său ca energie sau lucrare necreată, în urma unui dialog, între un eu și Tu. Harul Său în urma acestui dialog devine manifestare a iubirii Sale, care nu constrânge niciodată natura (ca în teoriile occidentale despre raportul dintre har și natură). În această revărsare a harului, ca manifestare a iubirii lui Dumnezeu, este libertate, pentru că iubirea presupune libertatea. În urma conlucrării noastre cu harul, ca relație personală cu Dumnezeu, ajungem la libertatea față de păcat.
După Duminica Ortodoxiei, în care am mărturisit adevărata credință a înomenirii Fiului lui Dumnezeu, continuăm mărturisirea dreptei credințe în Duminica a doua din Post, închinată Sfântului Grigorie Palama, ca teolog al harului.

Prinzând putere, slava deşartă naşte mândria.
Mândria este încrederea în sine extremă, care respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii şi răutăţii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortăreaţă demonică”. Ea este „perete de aramă” între noi şi Dumnezeu (Avva Pimen); ea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, început a tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat înseamnă că te laşi de bunăvoie pradă patimii tale, că încalci în mod conştient legea dumnezeiască, înseamnă că te obrăzniceşti împotriva lui Dumnezeu, cu toate că „tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de Dumnezeu, pentru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca acesta” (Scara).
Dar de unde vine această patimă? Cum începe? Cu ce se hrăneşte? Ce trepte străbate în dezvolta*rea sa? După ce semne poate fi recunoscută?
Această ultimă problemă este deosebit de importantă, fiindcă cel mândru nu-şi vede, de obicei, păcatul. Un oarecare bătrân iscusit îl povăţuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părinte, în mine nu se află trufie”. Înţeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ţi dovedeşti trufia mai bine, decât cu acest răspuns?”.
În orice caz, dacă omului îi este greu să-şi ceară iertare, dacă este supărăcios şi bănuitor, dacă pomeneşte răul şi îi osândeşte pe alţii, toate aces*tea sunt fără îndoială semne ale mândriei.
Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog: „Despre cel pe care, atunci când îl necinsteşte ori îl supără cineva, îl doare inima, cunoscut să fie că-l poartă în sânurile sale pe şarpele cel vechi (trufia). Dacă va începe să rabde în tăcere supărările care i se fac, îl va face pe acest şarpe neputincios şi lipsit de vlagă; dar dacă se va împotrivi cu amărăciune şi va vorbi cu obrăznicie, îi va da şarpelui putere să verse otravă în inima lui şi să mănânce fără milă măruntaiele lui”.
În Cuvântul împotriva păgânilor al Sfântului Atanasie cel Mare există pasajul următor: „Oa*menii au căzut în poftirea de sine, preferând contemplarea de sine, în locul contemplării celor dumnezeieşti”. În această definiţie scurtă este surprinsă însăşi esenţa mândriei: omul, pentru care până atunci centru şi obiect al dorinţei era Dumnezeu, l-a întors Acestuia spatele, „a căzut în poftirea de sine”, s-a dorit şi s-a îndrăgit pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, a preferat contemplării celor dumnezeieşti contemplarea de sine.
(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 51-52)

Despre Sfânta Liturghie a darurilor înainte sfințite!
 

Pr. Ciprian Bâra :
Chiar dacă textul Sfintei Liturghii a darurilor înainte sfințite este mult mai vechi, autorul lui este, potrivit tradiţiei, Sfântul Grigorie Dialogul, Episcopul Romei. El a contribuit la îmbogăţirea şi sistematizarea acestei rânduieli speciale de împărtășire a credincioșilor unită cu Vecernia, în timp cât a stat la Constantinopol. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte astăzi, 12 martie, pentru că în această zi, în anul 604, a trecut la cele veşnice.
Postul Mare este o perioadă de pocăinţă, de întristare şi de plângere a păcatelor. De aceea, Părinţii Bisericii au hotărât ca în această călătorie spre Slăvitul Praznic al Învierii lui Hristos să nu se săvârşească Sfânta Liturghie în afara zilelor de sâmbătă şi de duminică, lucru afirmat şi de hotărâri ale Sinodului de la Lodiceea: „Nu se cuvine să aducem ofrandă de pâine în timpul celor 40 de zile decât numai în zilele de sâmbătă şi duminică“.
De ce Daruri înainte sfințite?
În această perioadă pregătitoare întâmpinării zilei Învierii se înmulțesc metaniile, limbajul liturgic și veșmintele se schimbă, devin cernite, pentru a chema și ajuta sufletul și trupul în starea de pocăință. Întreaga Biserică respiră acum duhovnicește în ritmul unei rugăciuni scurte și intense: „Miluiește mă, Dumnezeule, miluiește mă”.
În întreaga perioadă a Postului Mare, cu excepţia zilelor aliturgice, de luni până vineri, se poate săvârşi Liturghia Darurilor înainte sfinţite sau a Sfântului Grigorie Dialogul.
În cadrul acestei liturghii sunt folosite Daruri sfinţite la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare, săvârşite în sâmbăta sau duminica precedentă. Este considerată Liturghie deoarece în cadrul ei are loc împărtăşirea preoţilor şi a credincioşilor cu Sfintele Taine, cele de viaţă făcătoare.
Părintele profesor dr. Viorel Sava menționează că, potrivit unor documente, unii creștini aveau obiceiul de a lua la casele lor o parte din Sfânta Împărtășanie de la Liturghia duminicală pentru a se cumineca în cursul săptămânii. Din cauza pericolului profanării, acest obicei a fost îngrădit începând din secolul al IV lea.
Un alt factor care a dus la folosirea pentru împărtășire a Darurilor înainte sfințite au fost monahii retrași în singurătate pentru perioade îndelungate de timp, care păstrau în chilia lor Sfânta Împărtășanie, iar când se împărtășeau făceau aceasta într un cadru ceva mai solemn.
De asemenea, nu trebuie exclusă din întregul proces de naștere și existență a acestei rânduieli și evlavia deosebită a creștinilor care doreau în primele veacuri să se împărtăşească şi în restul zilelor din săptămână, când nu se săvârşeau celelalte două Sfinte Liturghii.
Privind cu atenție cuprinsul Liturghiei Sfântului Grigorie, textele liturgice ne dezvăluie, într o teologie specifică Triodului, scopul săvârșirii acestei rânduieli în zilele Postului Mare. De exemplu, Rugăciunea amvonului, care diferă de rugăciunea de mulțumire obișnuită, joacă un rol hotărâtor în oficiere, fiindcă precizează semnificația Cuminecării în Postul Mare. Aceasta este acordată acum de Biserică ca o îngăduință și binecuvântare, pentru a da credincioșilor puterile duhovnicești necesare atingerii țintei alergării lor. Astfel, această rugăciune e un rezumat al întregii spiritualități a Triodului în cele două dimensiuni majore ale sale: lupta împotriva patimilor și pregătirea în vederea Paștelui. „Stăpâne Atotţiitorule, Cel ce cu înţelepciune ai zidit toată făptura şi pentru nespusa Ta purtare de grijă şi multa Ta bunătate ne ai adus pe noi întru aceste preacinstite zile, spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre înfrânarea poftelor şi spre nădejdea Învierii...“ (din Rugăciunea amvonului)
Vechimea
Cea mai veche însemnare a acestei rânduieli este cea din „Codex Barberini”, unde nu apare menționat nici un autor.
Prima mărturie pe care o avem cu privire la oficierea Liturghiei Darurilor înainte sfinţite împreună cu Vecernia este din veacul al VI lea, la Constantinopol. La începutul secolului al VII lea este menționată în Cronica pascală (617). În anul 692, la Sinodul Trulan, această practică a fost consacrată şi limitată la perioada Postului Mare. Canonul 52 al Sinodului Trulan a statornicit rânduiala ca „în toate zilele Sfântului și Marelui Post, afară de sâmbătă și duminică și de sfânta zi a Bunei Vestiri, să se săvârșească Sfânta Liturghie a Darurilor înainte sfințite”.
De a lungul vremii, această Liturghie a fost pusă pe seama mai multor Sfinți Părinți. În cele din urmă, datorită celor din Sfântul Munte Athos, începând cu secolul al XVI lea, drept autor al acestei Liturghii a fost socotit Sfântul Grigorie Dialogul.
Când se săvârșește?
Cât priveşte timpul săvârşirii, la început, Liturghia Darurilor era oficiată seara, la vremea potrivită a Vecerniei. Astfel, credincioşii ajunau în ziua respectivă, iar Liturghia era o priveghere sau o slujbă nocturnă: începea seara şi se termina târziu, în cursul nopţii. Din motive practice, astăzi, în majoritatea bisericilor, Liturghia Darurilor se săvârşeşte dimineaţa, poate şi pentru că în acest fel Cuminecarea are loc la aceeaşi oră ca de obicei.
Conform îndrumărilor tipiconale din Liturghier este obiceiul ca această Sfântă Liturghie a Darurilor înainte sfințite să se săvârșească miercurea și vinerea în Sfântul și Marele Post, afară de ziua de vineri din săptămâna Sfintelor Pătimiri, când nu se săvârșește nici o liturghie. Ea se poate săvârși totuși și în zilele de luni, marți și joi din Sfântul și Marele Post, afară de luni și marți din prima săptămână a Postului Mare, când sunt zile aliturgice, și de Joia Mare, când se săvârșește Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Se mai săvârșește, de asemenea, joi, în săptămâna a cincea din Postul Sfintelor Paști (Joia Acatistului), precum și luni, marți și miercuri, în săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului.
Liturghia Darurilor a fost atât de intim legată de Triod, încât a devenit trăsătura caracteristică a acestei perioade. Unele manuscrise o și numesc „dumnezeiasca Liturghie a Sfintelor Păresimi”.
Frumoasa rânduială a acestei Liturghii, cu cântări și citiri biblice ce îndeamnă la smerenie, se potriveşte foarte bine pentru atmosfera Postului Mare, chemând pe toți dreptcredincioșii creștini la post, înfrânare, bună făptuire, iertare și Împărtășirea cu Sfintele Taine.

"Gândul cel bun "
Patimile sunt înrădăcinate adânc înlăuntrul nostru, dar gândul evlavios, gândul bun, ne ajută să nu fim robiţi de ele. Atunci când omul cultivă numai gânduri bune și îşi întăreşte o stare bună, patimile încetează să mai lucreze, de parcă nu ar mai exista. Adică gândul evlavios nu dezrădăcinează patimile, ci le războieşte, putând chiar să le răpună.
Cred că scriitorul descrie cele pe care le-au suferit cei şapte prunci, mama lor, Sfânta Solomoni, şi dascălul lor, Sfântul Eleazar, din pricina cugetării evlavioase, tocmai ca să arate puterea gândului bun.
Un gând bun are aceeaşi putere cu o priveghere de multe ceasuri . Are mare putere . Precum astăzi unele arme noi blochează cu raze laser racheta chiar la baza ei şi o împiedică să se lanseze, tot astfel şi gândurile bune apucă înainte şi paralizează gândurile rele pe „aeroporturile” diavolului, de unde pornesc. De aceea, încercaţi pe cât puteţi, să plantaţi gânduri bune mai înainte de a apuca diavolul să vă planteze el gândurile cele rele, astfel încât inima să vi se facă grădină de flori, iar rugăciunea să vă fie însoţită de mireasma duhovnicească a inimii voastre .
Atunci când cineva ține, fie şi pentru puţin timp, un gând de-a stânga, adică rău, asupra cuiva, orice nevoință ar face, fie post, priveghere etc., se pierde. La ce îl va ajuta asceza, dacă în paralel nu se nevoieşte să nu primească gândurile rele? De ce să nu golească mai întâi chiupul de depunerile din untdelemn, care sunt bune numai pentru săpun, şi doar apoi să pună untdelemnul cel bun, ci pune untdelemnul cel bun împreună cu cel nefolositor, stricându-l în acest fel?
Un gând curat, bun, are putere mai mare decât orice nevoință . Un tânăr oarecare, de pildă, este războit de diavolul cu gânduri necurate şi face privegheri, postiri, posturi de trei zile ca să se slobozească de ele. Însă un gând curat, ce îl va aduce, are putere mai mare decât privegherile şi postirile pe care le face şi îl ajută mai eficient .
(Cuviosul Paisie Aghioritul )

Despre răbdare:
 

Tertulian, Despre răbdare, XV, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, p. 197
„Căci răbdarea pune în siguranță pe toate cele plăcute Lui, ajută la îndeplinirea tuturor poruncilor Lui: întărește credința, asigură pacea, păzește dragostea, învață umilința, așteaptă căința, cheamă pocăința, conduce trupul, păstrează spiritul, înfrânează limba, stăpânește mânia, înfrânge ispitele, alungă scandalurile, consfințește martiriile, mângâie pe cel sărac, temperează pe cel bogat, nu nimicește pe cel slab, nu-l semețește pe cel sănătos, îl desfată pe cel credincios, îl găzduiește pe străin, îl încredin*țează pe serv stăpânului și pe stăpân lui Dumnezeu, împodobește pe femeie, îl dovedește pe bărbat; este iubită în copil, lăudată în tânăr, respectată în bătrân; este frumoasă pentru ambele sexe, la orice vârstă. Haide acum, dacă vrei, să-i cunoaștem de aproape chipul și obiceiurile. Fața îi este liniștită și binevoitoare, fruntea senină, necontractată de nici un rid al tristeții și al mâniei. Sprâncenele neîncruntate a supărare, cu ochii privind în jos de umilință, nu de nefericire, gura însemnată cu cinstea vorbirii măsurate, culoarea cum se cuvine celor liniștiți și nevătămători; mișcarea capului și râsul amenințător împotriva diavolului, îmbrăcămintea curată și căzând cuviincios pe corp, ca una care nici nu se îngâmfă, nici nu se dezonorează. Șade pe tronul acelui spirit prea blând și prea binevoitor, care nici nu se frământă în vârtej, nici nu se întunecă de nor, ci este de o seninătate tânără, deschis și simplu, cum l-a văzut pentru a treia oară Ilie. Unde este Dumnezeu, acolo este și fiica sa, răbdarea. Așadar, când coboară Duhul lui Dumnezeu, îl însoțește în chip nedespărțit răbdarea. Dacă o vom despărți de Duh va rămâne în noi întotdeauna? Nu știu cât ar sta cu noi. Fără ea, ca însoțitoare și conducătoare în orice loc și timp, spiritul nostru în chip sigur s-ar înăbuși. Singur n-ar putea rezista la atacurile dușmanului, fiindcă i-ar lipsi mijlocul de a rezista.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, Convorbirea cu părintele Piamun, Cap. XIII, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57, p. 635
„Adevărata răbdare și liniște nu se pot dobândi și păstra fără umilința adâncă a inimii. Dacă se coboară la acest izvor, ele n-au nevoie nici de ajutorul chiliei, și nici de refugiul în singurătate. Nu caută din afară ocrotire ceea ce se sprijină pe virtutea umilinței lăuntrice, adică pe ceea ce-i este obârșie și pază. De altfel, dacă ne tulburăm când suntem provocați de cineva, este sigur că nu sunt bine puse în noi temeliile umilinței și de aceea clădirea noastră se zguduie, gata să se prăbușească și la năvala unei furtuni mai ușoare. N-ar fi vrednică de admirație și de laudă răbdarea, dacă și-ar menține liniștea numai când nu este atacată de săgețile unui dușman. Dar prin aceea că este strălucită și glorioasă, că rezistă nemișcată în furtunile năvălitoare ale tuturor ispitelor. În partea în care se crede că este și frântă de atacuri potrivnice în acea parte se întărește mai mult, și mai degrabă acolo se ascute, unde se crede că este tocită.
Toți știm că răbdarea înseamnă suportarea suferințelor și de aceea este sigur că nimeni nu poate afirma că este răbdător, în afară de acela care suportă fără supărare necazurile care i-au fost pricinuite.”

Părintele Cleopa ( cele șapte laude ) 《1》
 

ÎNSEMNĂTATEA CELOR SAPTE LAUDE ALE BISERICII
Biserica lui Dumnezeu este împodobită, încă din vremea Sfintilor Apostoli, cu cele sapte laude. Stiti voi care-s acelea? Stiu că le stiti, că unii dintre voi le ziceti pe de rost, dar altii nu le stiu. De ce sapte laude si nu mai multe sau mai putine? Ati auzit în psalmul 118 pe Proorocul si împăratul David, zicând asa: De sapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne, pentru judecătile dreptătii Tale. Împărat fiind, câte treburi nu avea el? Si avea vreme de sapte ori să laude pe Dumnezeu, că-l auzi: Seara, dimineata si la amiază, spune-voi si voi vesti minunile Tale.
Dar în Legea Darului s-au asezat aceste sapte laude pentru cele sapte mari evenimente din viata Mântuitorului nostru Iisus Hristos, si fericit este crestinul acela care le zice. Si dacă nu le poate zice, măcar să-i pară rău că nu le zice, că s-ar putea să fie la un serviciu unde nu poate zice. Si dacă-i pare rău, cu smerenia se ridică exact unde trebuia să se ridice cu fapta. Că auzi ce zice Sfântul Isaac Sirul: "Ajunge întristarea mintii mai mult decât toată osteneala duhului, care este rugăciunea", dacă-i pare omului rău.
Ati văzut pe Mântuitorul ce spune în Sfânta Evanghelie: A venit vamesul în biserică să se roage. A venit si fariseul. Fariseul a început să se laude: Multumescu-ti Tie, Doamne, că nu-s ca ceilalti oameni; postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din câte câstig si nu sunt ca acest vames, si-l arăta pe acela la usa bisericii.
Vamesul era perceptor, săracul. El stia că ia impozit mai mult decât trebuie, că-i supără pe oameni, si auzind că-l mai si ponegreste fariseul în fata poporului, si-a îndreptat inima către Dumnezeu si atât a zis, bătându-si pieptul: "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Ai auzit? Două-trei cuvinte ale vamesului au biruit toată rugăciunea fariseului. Ce zice Evanghelia? Amin, zic vouă, mai îndreptat s-a întors vamesul la casa sa si mai înainte a fost el decât fariseul. Acela a zis multe cuvinte si era fariseu si făcea fapte bune. Dar stii de ce a pierdut? A înjugat dreptatea cu mândria, iar vamesul a înjugat păcatul cu smerenia. Si totdeauna, măcar că păcatul este păcat, dacă-i înjugat cu smerenia, este mai înaintea celui ce face fapte bune si se mândreste.
Sfântul Efrem spune asta: "Fă-ti tie două care, omule. Înjugă păcatul cu smerenia si dreptatea cu mândria si vezi că vei rămâne în urmă cu toate faptele bune", ca fariseul, că mai îndreptat si mai înainte s-a dus vamesul. El a înjugat păcatul cu smerenia. Ce-a gândit? "Măi, sunt păcătos strasnic! Am făcut nedreptăti, am luat vamă mai mult decât trebuie, am supărat oamenii, dar mă rog Mântui-torului să mă miluiască". Si mai înainte s-a dus întru împărătia cerului, pentru că a înjugat păcatul cu smerenia. Asa-i de mare smerenia.
Deci vă spun, care puteti să faceti cele sapte laude este bine. Biserica este obligată să le facă totdeauna, oriunde.
Asa si voi, care cititi cele sapte laude, bine faceti, dacă puteti, iar când nu veti putea, să vă retrageti în smerenie, că smerenia le completează pe toate.
Si iată să vă spun ce înseamnă cele sapte laude ale Bisericii:
Trei din cele sapte laude trebuie să se facă la miezul noptii, cum le facem noi aici. Noi intrăm la ora 11 noaptea si iesim la două. Dar ce simbol au acestea? La miezul noptii noi facem asa: Miezo-noptica, adică rugăciunea de miezul noptii - de toate zilele, de sâmbătă sau de Duminică -, Utrenia si Ceasul întâi.
a. Miezonoptica este prima laudă din cele sapte.
Această laudă este întemeiată si pe porunca Mântuitorului, Care zice: Privegheati dar, că nu stiti când va veni stăpânul casei - seara, la miezul noptii, la cântatul cocosilor sau dimineata (Marcu 13, 35), si simbolizează momentul rugăciunii si al prinderii Mântuitorului în grădina Ghetsimani, care a avut loc la miezul noptii.
Biserica natiunilor de la Ierusalim, unde intră crestini din toate natiile, este pe locul unde S-a rugat Mântuitorul. Stânca unde s-a rugat El este tăiată si înconjurată cu grilaj. Ea se află chiar unde Si-a plecat El genunchii si S-a rugat cu sudori de sânge, înainte de Preasfintele Patimi. Iar mai încolo sunt pictati cei trei apostoli, Iacov, Ioan si cu Petru, dormind, că le zicea Hristos: Dormiti? Un ceas n-ati putut să privegheati? Că esti dator acolo, când te duci, să te rogi un ceas.
Deci Miezonoptica simbolizează si ne aduce aminte nouă de rugăciunea Mântuitorului din grădi-na Ghetsimani, când s-a rugat si s-au făcut sudorile lui ca picăturile de sânge, care picau pe pământ, că era si om si vedea si ce are să sufere. El, ca Dumnezeu, stia câte răni are să ia, câte scuipări, câte biciuiri, câte cuie în mâini si picioare si că va fi împuns cu sulita în coastă. Le vedea toate, că era Dumnezeu.
Si firea omenească cu care era îmbrăcat se întrista, că auzi ce zice Evanghelia: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneti aici si privegheati.
Cine se întrista? Omenirea, căci dumnezeirea biruieste moartea si învie din morti. Dar ca om se întrista, că stia câte are de suferit, câte tăieturi si împunsături si cununa de spini; stia că va fi bătut cu biciul, si va suferi crucea, batjocura si scuipările, legarea la stâlp si temnita. Le stia toate. Se uita si le vedea, că era Dumnezeu.
Deci prima laudă din cele sapte laude ale Bisericii este Miezonoptica, care se face la miezul noptii, pentru că Mântuitorul atunci S-a rugat înainte de Preasfintele si Înfricosătoarelor Sale Patimi.
《va urma 》

Părintele Cleopa (cele șapte laude) 《2》
 

b. A doua laudă care se face tot la miezul noptii este Utrenia si Ceasul întâi. Utrenia este timpul când l-au prins pe Mântuitorul în grădina Ghetsimani, Iuda cu cei o mie de ostasi cu sulitele. L-a prins pe Mântuitorul, zicând: Bucură-Te, Învătătorule, si L-a sărutat. Atunci au pus mâna pe El. Pe Care îl voi săruta, Acela este; puneti mâna pe El si-L prindeti.
Deci Utrenia este a doua laudă si al doilea eveniment din viata Mântuitorului, când a fost prins în grădina Ghetsimani si când toti Apostolii L-au părăsit si au fugit, iar El a rămas singur în mâinile celor fără de lege.
Si Ceasul întâi este momentul când L-au dus pe Hristos la Ana si la Caiafa, după ce L-au prins, tot atunci după miezul noptii, către ziuă, când L-au dus la divan. Stiti istoria după Evanghelie. Deci Ceasul întâi se citeste după miezul noptii, cum se obisnuieste la noi, cam după ora unu, la sfârsitul Utreniei.
Deci aceste două laude ale Bisericii lui Hristos se citesc la miezul noptii, arătând timpul când s-au întâmplat aceste trei mari evenimente din viata Mântuitorului: Rugăciunea din grădina Ghetsimani, prinderea de către Iuda si ducerea Domnului la Ana si la Caiafa.
c. Lauda a treia a Bisericii lui Hristos este Ceasul al treilea. El simbolizează atât momentul condamnării la moarte a Domnului, cât si pogorârea Sfântului Duh în chip de limbi de foc peste Sfintii Apostoli. Mântuitorul Le-a spus Apostolilor: De trebuintă este să Mă duc Eu; că dacă Eu nu Mă duc, nu va veni Mângâietorul la voi, pe care Eu îl voi trimite de la Tatăl. Deci stati în Ierusalim până vă veti îmbrăca cu putere de Sus.
Atunci au iesit Apostolii si au început a vorbi în toate limbile de sub cer, si îi învinuiau evreii si localnicii din Ierusalim că, din cauza mustului dulce, s-au îmbătat. Iar Petru s-a ridicat si a zis: Bărbati frati, nu este din cauza mustului dulce că ne auziti vorbind măririle lui Dumnezeu în toate limbile, din câti sunt aici. Ci acum s-a împlinit profetia Prooro-cului Ioil, care zice: "În zilele de apoi, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul si fiii vostri vor prooroci si în limbi noui vor vorbi…" si celelalte.
Deci iată Cincizecimea! Nu cum cred penticostalii de azi, că vorbesc în limbi. Ăstia care vorbesc în limbi acum, vorbesc în limbile dracilor, nu în limbile Duhului Sfânt. Au pretentia că au "glosolalia", adică vorbirea în limbi, în secolul XX. Limbile au fost semn pentru necredinciosi, nu pentru credinciosi.
d. Ceasul al saselea este a patra laudă a Bisericii lui Hristos si corespunde cu momentul răstignirii Mântuitorului pe crucea de pe Golgota, între cei doi tâlhari.
e. Ceasul al nouălea este a cincea laudă a Bisericii si închipuieste momentul înfricosat în care Mântuitorul îsi dă duhul pe cruce, când a zis: Săvârsitu-s-a! Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul Meu. Am venit să-l înnoiesc pe Adam - Hristos, noul Adam. Că pentru un păcat a intrat moartea în lume prin Adam, si pentru păcat s-a biruit păcatul prin Iisus Hristos. Iată, Doamne, Tu ai lăsat zidirea Ta, că a călcat porunca în Rai. Deci pentru dânsii Eu iau fata întregii lumi, care este în trupul Meu. Pe a Mea fată o fac a întregii lumi gresite, a întregului neam omenesc si mijlocesc către Tine: Eli, Eli, lama sabahtani! Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai lăsat? Sau: "nu lăsa, Doamne, omenirea! Nu lăsa zidirea Ta cu care sunt îmbrăcat Eu acum, si care o sfintesc pe cruce si o jertfesc si Mă aduc jertfă pentru toate vremurile, pentru tot neamul omenesc, ca să răscumpăr firea omenească!"
Deci noi eram cei lăsati, iar Hristos, fiind mijlocitor prin cruce către Tatăl, pe a noastră fată, a întregului neam omenesc, o face atunci a Sa si strigă către Tatăl: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai lăsat? Noi eram cei lăsati! Nu Hristos a fost lăsat de Tatăl. Si Hristos, fiind mijlocitor, aici mijloceste pentru toată lumea. Iar cine întelege că Hristos a fost despărtit de Tatăl, aceasta este hulă, că desparte dumnezeirea. Să nu credeti lucrurile acestea. Deci Ceasul al nouălea este lauda a cincea.
f. Vecernia este a sasea laudă din zi si simbolizează mai întâi momentul pogorârii Mântui-torului de pe cruce si punerea Lui în mormânt nou, de către Iosif si Nicodim. Mai este si momentul sfânt al Cinei Celei de Taină.
g. Iar Pavecernita este a saptea laudă a zilei si simbolizează tânguirea Maicii Domnului, când a plâns după ce L-a pus pe Mântuitorul în mormânt.
Dumnezeiasca Liturghie nu face parte din cele sapte laude. Ea este întreaga jertfă a Mântuitorului pentru mântuirea lumii. Dintre toate slujbele pe care le face Biserica noastră universală, cea mai puternică este Sfânta Liturghie, fiind coroana tuturor slujbelor.
Ea începe cu cuvintele Proorocului Isaia la Sfânta Proscomidie: Ca o oaie spre junghiere S-a adus - când scoatem dumnezeiescul Agnet - si ca un miel fără de glas, si se termină cu Înăltarea Domnului la cer. În Sfânta Liturghie este cuprinsă toată taina iconomiei în trup a lui Iisus Hristos, de când a venit pe pământ si până S-a înăltat la cer. Ea le cuprinde pe toate cele sapte laude. Hristos se aduce pe Sine jertfă, având o dată intrare în Sfânta Sfintelor, făcând vesnic o răscumpărare înaintea Tatălui.
Sfânta Liturghie are două caractere: caracter de jertfă si caracter de cină, căci la Cina Cea de Taină s-a sfintit. Prin Sfânta Liturghie avem împărtăsire gânditoare cu Însusi Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu. Avem împărtăsire cu Dumnezeu si prin urechi, pe calea auzului, si prin rugăciunea gânditoare si prin faptele bune. Sunt cinci feluri de împărtăsiri .
Sfânta Liturghie se termină cu aceste cuvinte: Înaltă-Te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pă-mântul slava Ta.
Deci am spus asa în trecere despre cele sapte laude. Ele sunt asezate de Sfintii Apostoli si de Sfintii Părinti până în ziua de azi în Biserică, arătând cele sapte mari evenimente din viata si activitatea Domnului nostru Iisus Hristos.
Parintele Cleopa

După ce ne-am îmbrăcat cu Hristos în Sfântul Botez şi simţurile noastre duhovniceşti au prins viaţă, trebuie să le păstrăm vii şi lucrătoare prin ascultarea faţă de poruncile Domnului şi prin împărtăşirea cu Sfintele Lui Taine. Căci prin aceste simţuri duhovniceşti ajungem să înţelegem cu adevărat fiecare pas pe care îl facem în viaţa noastră şi învăţăm să recunoaştem în fiecare împrejurare lucrarea dreptei lui Dumnezeu, adică energia şi pronia Lui. De aceea se cuvine să purtăm neîncetat în cugetul nostru această minune a învierii simţurilor noastre duhovniceşti, fiindcă ea reînnoieşte şi păstrează viu înlăuntrul nostru duhul recunoştinţei insuflat de Sfântul Duh al lui Dumnezeu. Ea ne ajută totodată să ne aducem mereu aminte de nesfârşita măreţie a dragostei Sale, cu care El cel dintâi ne-a iubit pe noi, „pe când încă Îi eram vrăjmaşi” (Romani 5, 8-10).
Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, devenim mai puternici şi în stare a ne împotrivi „întinăciunilor lumii” (II Petru 2, 20), întărindu-ne în legea lui Hristos care biruieşte legea păcatului ce lucrează în mădularele noastre. Marele foc curăţitor şi dătător de viaţă al lui Dumnezeu stinge în noi focul cel întunecat al lumii acesteia, îndepărtând întinăciunile şi stricăciunile ei şi păstrându-ne în prezenţa sfinţitoare a Domnului.
(Arhimandrit Zaharia Zaharou)

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, Cap. II, Întrebarea 19, Răspunsul I, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 18, pp. 252-253
„În privința patimilor sufletului există o simplă măsură a înfrânării: îndepărtarea totală de (lucrurile) care duc la plăcere fatală. În privința alimentelor însă, așa cum nevoile oamenilor diferă ale unora de ale altora, după vârstă, îndeletnicire și obișnuința corpului, la fel și măsura și modul de folosire a alimentelor sunt diferite, după caz. Astfel, nu e cu putință să fie cuprinși într-o singură regulă toți cei care se exercită în pietate. Având însă stabilită măsura pentru asceții sănătoși, să lăsăm celor răspunzători cu mânuirea acestor probleme să deroge cu înțelepciune de la această măsură pentru cazurile speciale întâlnite. Căci nu este posibil să vorbim de fiecare caz în parte, ci de cele care depind de învățătura comună și generală. Căci întremarea celor bolnavi prin alimente (hrană), sau a celui extenuat de puteri în urma unei munci neîntrerupte, sau chiar a celui care se pregătește pentru o muncă obositoare, cum ar fi o călătorie sau orice altă muncă dintre cele obositoare, superiorii s-o rânduiască totdeauna potrivit cu nevoia, urmând celui care a zis că: Se dădea fiecăruia după trebuința pe care o avea (Fapte 4, 35). Așadar nu este posibil să se legifereze același timp de masă pentru toți, nici același fel sau aceeași măsură (de mâncare); însă scopul comun să fie îndestularea trebuinței. Căci umplerea peste măsură a pântecelui și încărcarea lui cu bucate merită să fie blestemate, deoarece Domnul a spus: Vai vouă, care sunteți sătui acum (Luca 6, 25); și (tocmai) aceasta face corpul greoi pentru lucru, foarte înclinat spre somn și mai dispus spre (lucruri) păgubitoare. Nu trebuie a face ca scop al mâncării, plăcutul, ci necesarul pentru viață, ferindu-ne de desfrâul plăcerii. Căci a servi plăcerilor (senzuale) nu este altceva decât a-și face pântecele dumnezeu.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, A doua convorbire cu părintele Moise, Cap. XXII, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57, p. 342
„Totuși în general aceasta este măsura cumpătării, ca fiecare, după cum îi permit puterile, corpul și vârsta, să mănânce cât îi cere menținerea corpului, iar nu dorința de sațiu. Și într-un fel și-n altul va avea mari necazuri cel ce, nerespectând cerințele unui regim uniform, aci își restrânge stomacul prin post și nemâncare, aci și-l umflă prin mulțimea de hrană. După cum mintea istovită din lipsă de hrană își pierde puterea rugăciunilor, sau este silită să dormiteze când corpul este prea slăbit, la fel, dacă este apăsată de prea multă mâncare nu va putea să înalțe către Dumnezeu rugăciuni curate și umile. Dar nici corpul nu va putea fi păstrat mereu neprihănit, de vreme ce chiar în acele zile în care este ținut într-o înfrânare mai aspră însăși hrana de mai înainte îi aprinde focul dorinței.”
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a III-a, Cap. VI, 48.3., în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 5, p. 208
„(...) Înfrânarea este o virtute a sufletului, care nu se arată în văzul lumii, ci se înfăptuiește în ascuns.”

Sensul suferinței:
 

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, Cap. II, Întrebarea 55, Răspunsul II, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 18, pp. 297-298
„(...) Să știm că Domnul sau nu va lăsa să fim încercați mai mult decât putem suporta (I Corinteni 10, 13) sau, ca atunci când câteodată pregătea tină și ungea pe bolnavi și le poruncea să se spele în Siloam (Ioan 9, 6-7), sau ca altădată când se mărginea la simplă voința Lui, spunând: Voiesc, fii curățit (Matei 8, 3), iar pe unii îi lăsa să lupte cu suferințele, spre a-i face mai probați prin ispitire; la fel se întâmplă și cu noi: câteodată ne ajută în mod nevăzut și în ascuns, când socotește că aceasta este în folosul sufletelor noastre, iar altădată socotește de cuviință să întrebuințeze și mijloace materiale pentru bolile noastre (astfel) ca prin amânarea vindecării să ne facă mai puternică și mai constantă amintirea binefacerii sau, încă, precum am spus, să ne dea un model de imitat pentru îngrijirea sufletului. Căci precum în privința corpului este necesară fie îndepărtarea a ceea ce este străin, fie adăugarea a ceea ce este nevoie, la fel și în privința sufletului nostru, este necesar să îndepărtăm ceea ce este străin și să primim ceea ce este potrivit cu natura noastră. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om drept (Ecclesiast 7, 29) și pe noi ne-a creat spre fapte bune, ca întru ele să umblăm.”
Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere, Preliminarii, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 30, pp. 382-383
„Căci Dumnezeu, după părerea mea, dă celor păcătoși o viață chinuitoare, nu pentru că îi urăște sau că vrea să-i pedepsească pentru viața lor vicioasă, căci El stăpânește și atrage la Sine tot ce există de dragul Său. Dar El atrage sufletul la Sine cu un scop mai bun. Fiindcă El este izvorul a toată fericirea. El nu dă sufletului când îl atrage la Sine decât durerea necesară. Și precum cei ce vor să obțină aur curat dintr-o materie brută, topind-o în foc, nu topesc numai materia de rând, ci în orice caz se topește și aurul curat împreună cu materia cea obișnuită, în mod absolut necesar și sufletul, care este unit cu materia, ajunge în foc, până ce va fi înlăturată toată acea materie de rând și falsă care este mistuită în foc.
Și mai amintesc și altă pildă: dacă ar unge cineva o funie cu lut gros pe toată lungimea ei și apoi i-ar băga capătul printr-o gaură mică și ar trage la sine cu o forță mare funia înăuntru, toată funia urmează tracțiunii, iar lutul cu care a fost unsă rămâne acolo, dincolo de orificiu, fiindcă funia se curăță de el. De aceea funia nici nu trece cu ușurință prin gaură, ci așteaptă să se depună o forță mai mare din partea celui ce o trage. Cam tot așa să ne închipuim că sufletul fiind prins de îndeletniciri materiale și pământești se chinuiește și se întinde când Dumnezeu atrage spre Sine partea Sa, și când îl subțiază forțat de elementele străine, care s-au lipit de el, iar această lucrare pricinuiește sufletului chinuri amare și de nesuferit.
(…) nu judecata dumnezeiască ar fi cea care vestește păcătoșilor pedeapsa, ci rolul ei constă, precum a dovedit demonstrația, numai în despărțirea binelui de rău și în atragerea spre participare la fericire a celui mai bun. Iar aceasta produce smulgerea celui bun din legătura cu cel rău, precum și atragerea lui spre Dumnezeu îi produce durere mare.”

Atunci când spunem că suntem „nepătimitori” nu înseamnă că nu mai suntem „războiţi de draci”. Vrăjmaşul vieţii noastre continuă să-i atace chiar şi pe cei nepătimitori. Nu este el cel care a încercat să-L ispitească de trei ori pe Domnul Hristos Însuşi, în pustie? Cu adevărat nepătimitori suntem atunci când, „războiţi fiind” de diavol, „rămânem nebiruiţi” de el (Sfântul Diadoh).
Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, există mai multe stadii sau trepte ale nepătimirii. Spre pildă, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne înfăţişează patru asemenea trepte, pe care el le numeşte „miriade”, „înaintări în împlinirea poruncilor dumnezeieşti de-a lungul contemplaţiei şi a cunoaşterii”, sau „nepătimiri generale”:
„Prima nepătimire este înfrânarea desăvârşită de la păcatele cu fapta, constatată la cei începători.
A doua nepătimire este lepădarea totală a gândurilor care consimt la păcate; aceasta o găsim la cei care cultivă virtutea cu raţiune.
A treia este nemişcarea totală a poftei spre patimi; ea e proprie celor ce contemplă în chip spiritual înfăţişarea lucrurilor văzute în raţiunile lor.
A patra este curăţirea totală chiar şi de închipuirea simplă a patimilor; aceasta o aflăm la cei ce şi-au făcut mintea, prin cunoştinţă şi contemplaţie, oglindă curată şi străvezie a lui Dumnezeu”.
Fiecare dintre aceste patru trepte ale nepătimirii se manifestă potrivit gradului de purificare duhovnicească a omului.
(Mitropolit Hierotheos Vlachos)

Dobândirea virtuților:
 

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia XLII, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, pp. 506-507
„Care fapt de pe lumea asta nu-i în stare să te îndemne spre virtute? Nu vezi cât de trecător e traiul pe pământ? Nu vezi cât de puțin ești sigur de ziua de mâine? Nu vezi cât te obosești pentru lucrurile de pe lumea aceasta? Nu vezi cât efort? Săvârșești, oare, virtutea cu osteneală, iar păcatul, fără osteneală? Nu! Ei bine, dacă și pentru virtute și pentru păcat trebuie să te ostenești, pentru ce nu vrei să te ostenești pentru virtute, care îți aduce mare câștig? Dar, mai bine spus, sunt virtuți care nu cer nici o osteneală. Ce oboseală cere să nu vorbești de rău, să nu minți, să nu te juri, să lași ura ce o porți semenului tău? Nici o oboseală!
Dimpotrivă, săvârșirea acestor păcate cere oboseală și aduce peste tine multe griji. Ce cuvânt de apărare mai putem avea noi, ce iertare, când nu facem nici aceste fapte bune care nu ne costă nici un pic de oboseală? De aici se vede că noi din lene și trândăvie nu facem nici acele fapte bune care nu ne cer vreo osteneală.”
Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XX, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 16, pp. 205-206
„Nu vă temeți deci, auzind despre virtute, nici nu vă mirați de numele ei. Căci nu e departe de noi, nici nu ia ființă în afară de noi, ci este un lucru cu putință de împlinit de către noi și un lucru ușor, numai să voim. Păgânii (elenii) călătoresc departe și străbat mări ca să învețe carte. Dar noi nu avem nevoie să călătorim departe pentru Împărăția cerurilor, nici să străbatem marea pentru virtute. Căci venind Domnul a spus: Împărăția cerurilor este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21). Deci virtutea are nevoie numai de voința voastră. Fiindcă este în voi și ia ființă din voi. Căci sufletul având prin fire puterea cugetătoare, din aceasta se naște virtutea. Și o are prin fire ca să rămână cum a fost făcut. Și a fost făcut bun și foarte drept. De aceea Isus al lui Navi i-a poruncit poporului zicând: Îndreptați inima voastră spre Domnul Dumnezeul lui Israel (Iosua 24, 23). Iar Ioan îndemna: Drepte faceți cărările (Matei 3, 3). Iar în dreptatea sufletului se arată felul înțelegător al lui, așa cum a fost creat. De aceea când se abate și se strâmbă de la starea lui cea după fire, se spune că aceasta e răutatea sufletului. Deci nu e greu lucrul virtuții. Căci suntem în virtute dacă rămânem așa cum am fost făcuți. Iar dacă cugetăm cele rele, vom fi judecați ca răi. Dacă lucrul ar trebui căutat în afară de noi, ar fi cu adevărat greu. Dar dacă e în noi, să ne păzim de gânduri murdare și sufletul luat de la Domnul ca un dar spre păstrare să-l păzim pe seama Domnului, ca El să recunoască făptura Lui ca păstrată astfel precum a făcut-o.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Convorbire cu părintele Teodor, Cap. XVI, 3, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57, p. 411
Nici o virtute nu poate fi dobândită de om în chip definitiv, dar pentru ca, odată câștigată, s-o poată păstra, trebuie s-o păzească întotdeauna cu silința și osteneala cu care a obținut-o.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXXXII, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, pp. 933-934
„…strădania omului nu e îndestulătoare, dacă omul nu se bucură de ajutorul cel de sus; și iarăși: nu câștigăm nimic de pe urma ajutorului de sus dacă nu ne străduim. (…) Din acestea două se împletește virtutea: din ajutorul cel de sus și din strădania noastră. De aceea, vă rog, nici să nu dormiți lăsând totul pe seama lui Dumnezeu, dar nici, străduindu-vă și muncind, să socotiți că toate faptele voastre se datorează numai ostenelilor voastre. Dumnezeu nu vrea să fim nepăsători; de aceea nu face El totul; dar nici nu vrea să fim îngâmfați; de aceea n-a lăsat totul în puterea noastră, ci, înlăturând ce este vătămător și dintr-o parte și din alta, ne-a lăsat ce ne este de folos.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXV, VII, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 21, pp. 315-316
„…să nu ne uităm la ostenelile virtuții, ci să îndurăm totul cu ușurință, gândindu-ne că după osteneală vine și răsplată. Negustorul când părăsește portul și pleacă pe întinsul mărilor, nu se gândește numai la pirați, la naufragii, la fiarele din mare, la furia vânturilor, la desele furtuni și la neizbândă, ci și la câștigul ce-l va avea după ce scapă de toate aceste necazuri; hrănit cu această nădejde, primește cu ușurință să înfrunte aceste greutăți, ca să se întoarcă și mai bogat acasă. Plugarul la fel: nu se gândește numai la greutățile plugăriei, la ploile prea multe, la nerodirea pământului, la atacul ruginii, la paguba adusă de lăcuste, ci se duce cu mintea și la aria plină de snopi și îndură totul cu ușurință; nădejdea câștigului - cu toate că-i nesigură - îl face de nici nu simte oboseala; hrănit cu aceste bune nădejdi, nu-l descurajează ostenelile; face tot ce trebuie să facă, așteptând să ia răsplata ostenelilor. Ostașul, iarăși, își pune armele și se duce la război și nu se gândește numai la răni, la moarte, la atacurile dușmanilor și la celelalte nenorociri, ci se duce cu mintea și la victorie și la trofee și așa își pune pe el toate armele; nesiguranța și nereușita e mare; cu toate acestea, cu bune nădejdi, îndepărtează orice ezitare și, luându-și armele, pornește la luptă cu dușmanii; așadar, iubiților, dacă și negustorul și plugarul și ostașul nu se descurajează în fața ostenelilor, ci sunt întraripați de bune nădejdi, cu toate că nădejdile le sunt fără temei, cu toate că neșansele, după cum ați auzit, sunt mai mari, iar piedicile, multe și felurite, ce iertare mai putem avea noi, care fugim speriați de ostenelile virtuții și nu înfruntăm fără ezitare orice osteneală, când știm doar că nădejdea ne e atât de întemeiată, când ne sunt gătite bunătăți atât de mari, când răsplata ce o vom avea întrece mult de tot toate faptele făcute de noi?”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXVIII, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 21, p. 361
„…vă rog, să dorim mult pe Dumnezeu ca să putem îndura cu ușurință ostenelile virtuții, să ne ațintim mintea la El, ca nimic din lumea aceasta să ne împiedice drumul, care duce către El; să ne gândim la continua desfătare a bunătăților celor viitoare, ca să putem îndura în liniște toate necazurile din viața de aici; să nu ne întristăm că nu avem dregătorii de mare cinste, să nu ne simțim pierduți dacă suntem săraci.”

DESFRANAREA:
Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mânăstirești, Cartea a VI-a, Cap. 12-13, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57, pp. 192-193
„Dumnezeu, creatorul și ziditorul neamului omenesc, cunoscând mai înainte de toți natura creaturii sale și mijlocul de a o îndrepta, i-a adus tămăduire tocmai acelei părți de unde știa că izvorăsc cauzele îmbolnăvirilor, căci zice: Oricine se uită la o femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28). Cunoscând zburdălnicia ochilor, vina n-o dă pe seama lor, cât pe acest simț lăuntric, care se folosește nesănătos de slujba văzului acestora. Căci bolnavă de rana făcută de săgeata poftei desfrânate este inima, care vede pentru a se învăpăia de dorințe. Darul văzului, dăruit cu rost de Ziditor ea îl întoarce din cauza viciului spre ticăloase slujiri și la orice prilej aduce la lumină boala ascunsă a poftei desfrânate. De aceea adresează inimii din vina căreia iese la iveală prin văz cea mai rea boală, această poruncă mântuitoare: căci nu se zice: Păzește mai mult decât orice ochii tăi, care, firește, ar fi trebuit să fie păziți în mod deosebit, dacă din ei ar fi izvorât pofta noastră - ochii, negreșit, nu fac altceva decât să ofere sufletului slujirea lor - dar zice: Păzește inima ta mai mult decât orice (Pilde 4, 23). I se impune tămăduire mai degrabă ei, care poate abuza pretutindeni de slujirea ochilor.
Cea dintâi grijă pentru păstrarea curăției inimii va fi aceasta: ori de câte ori ni se va fi furișat în gând amintirea trupului femeiesc, prin ațâțarea vicleană a iscusinței diavolești, să ne grăbim s-o alungăm cât mai repede dinlăuntrul nostru, punându-ne în față mai întâi amintirea mamei, a surorilor, a rudelor, sau a anumitor femei pioase. Dacă vom zăbovi prea mult timp în astfel de ademeniri, ispititorul la rele, odată ce a prins prilejul îmbierii către partea feminină, ne va atrage pe nesimțite de aici și ne va abate mintea spre acele ființe, prin care ne poate stârni gândiri nesănătoase. De aceea trebuie necontenit să ne amintim de acea povață: Păzește inima ta mai mult decât orice și, potrivit principalei porunci a lui Dumnezeu, să observăm cu băgare de seamă capul vătămător al șarpelui (Facere 3, 15), adică începutul tuturor gândurilor rele, cu ajutorul cărora încearcă diavolul să se strecoare în sufletul nostru. Să nu îngăduim să pătrundă prin neglijență în inima noastră tot corpul acestui șarpe, adică încuviințarea ademenirii, care fără îndoială, de va fi intrat, va ucide prin otrava mușcăturii lui mintea robită. La fel trebuie să stingem în diminețile nașterii lor pe păcătoșii pământului (Psalmi 136, 9), nostru, chiar când se ridică ei, adică simțurile cărnii, și, cât timp sunt încă mici, să izbim de piatră fiii Babilonului. Dacă nu le vom da morții, cât timp sunt încă foarte fragede, odată crescute, prin îngăduința noastră, se vor ridica mai puternice să ne piardă, sau, chiar de ar fi învinse, acest lucru va fi cu mare freamăt și chin.
Cât timp cel tare, adică duhul nostru, și înarmat păzește casa sa, întărindu-și cele dinlăuntru ale inimii sale prin frica de Dumnezeu, avuțiile lui sunt în pace (Luca 12, 21), adică roadele strădaniilor lui și virtuțile dobândite de mult timp. Dacă însă unul mai tare vine asupra lui și-l înfrânge, adică diavolul cu consimțământul gândurilor lui, îi ia toate armele în care nădăjduise, adică amintirea Scripturilor, sau frica de Dumnezeu, iar prăzile ridicate de la el le împarte (Luca 11, 22), punând în risipă, cu ajutorul tuturor viciilor potrivnice, meritele virtuților lui.”

Smerenia se naște în inima omului și din mulțimea rugăciunilor

Sfântul Ioan Scărarul arată că „smerenia se naște în inima omului și din mulțimea rugăciunilor, căci cine are trebuință de ajutorul lui Dumnezeu face multe rugăciuni și pe cât le înmulțește, pe atât i se smerește inima sa. Nimeni, rugându-se și cerând, nu va putea să nu se smerească”. Același sfânt spune că smerenia se naște și din cunoștința de sine: „Dreptul ce nu-și cunoaște neputința sa, are lucrările sale pe ascuțișul biciului, nefiind departe de cădere și de leul făcător de stricăciune. Cel ce nu-și cunoaște neputința sa, este lipsit de smerita cugetare” (Cuv. 21).

Sfântul Ioan Scărarul despre importanţa Tainei Spovedaniei

Dezgoleşte-ţi, dezgolește-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina. A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!

Mergi la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul, şi cu gândul, ca un osândit, plecându-te spre pământ şi dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului şi judecătorului ca ale lui Hristos.

(Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.4, cap. 56, în Filocalia, vol. IX, p. 110,111)

Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi; bătătură fără câine, gură fără dinţi. Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.
Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record.
(Părintele Nicolae Steinhardt)

In fiecare seară trebuie să ne cercetăm cum am petrecut ziua şi în fiecare dimineaţă iarăşi să ne întrebăm, cum am petrecut noaptea. Şi aceasta trebuie să facem nu numai uneori, dar întotdeauna, în orice loc trebuie să ne dăm seama despre orice lucru şi să ne gîndim la virtuţi şi patimi, să ne gândim la ce etapă a vieţii ne aflăm – la începutul, la mijlocul ori la sfârşitul ei. Merităm noi, oare, plată pentru faptele săvârşite, ori numai muncim, dar plată nu avem? Când păcătuim cu ceva, atunci să completăm neajunsurile virtuţii prin lacrimi şi plânset.
Noi nu ne desăvârşim şi suntem săraci în har din cauză că nu ştim în ce constă începutul, mijlocul şi desăvârșirea virtuţilor, din ce motive secătuieşte virtutea, că la orice virtute se adaugă viciul trufiei, care lucrează împotriva ei. Fără a şti aceasta, noi ne trudim în zadar.
Deşi virtuţile sunt numite sufleteşti, prin ele suferă şi se întăreşte şi trupul. Patimile, însă, sunt de altă natură: unele se numesc sufleteşti, fiindcă cu ele se desfată şi pe ele le iubeşte doar sufletul în afară de trup; altele se numesc trupeşti, pentru că în ele se dezmiardă şi se îngraşă trupul. Cu alte cuvinte, atât în primele, cât şi în cele din urmă, sufletul şi trupul nu se simt unul pe altul.
(Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ )

Pazeste-ti mintea in ceasul rugaciunii !
Un aspect foarte sensibil și subțire al rugăciunii minții, al acestei nevoințe a minții, care pe toți ne încurcă și ne îngreunează în timpul rugăciunii în sine, este concentrarea minții în ceasul în care ne facem canonul de rugăciune. Părintele ieromonah Efrem de la Xiropotamu, ascet încercat într-ale rugăciunii, a spus o vorbă înțeleaptă: trebuie să ne îngrijim de propria noastră minte, să nu o lăsăm să vagabondeze. Iar lucrul acesta este foarte serios și foarte important. Căci atunci când ne facem canonul și facem rugăciunea minții cu metanierul în mână și suntem sorbiți de rugăciune, dintr-odată mintea începe să alerge, să se împrăștie, să se ducă în-colo și-ncoace. Precum a spus și Părintele Efrem, mintea vagabondează în ceasul acela. Aceasta este o observație plină de înțelepciune. Cel mai important este cum putem să ne păzim mintea, să o închidem în cămara ei, în chilie, astfel încât închisă întru sine să nu mai plece. Este lucru sensibil și greu de realizat, deoarece este vorba de minte. Poate să vrea omul, dar starea minții este o stare pe care omul nu prea poate să o controleze, să spună: iau lucrul acesta și-l închid în cameră; nu se poate. Mintea este minte, este numită inteligibilă, adică nu are nimic material, este duh nu este lucru. Înseamnă că este nevoie de o pre-lucrare și firește, o lucrare sistematică, ascetică, pentru a putea fi închisă și dedicată lucrării rugăciunii. Cum spune un părinte: mintea ta să fie înlăuntrul rugăciunii. Să nu se împrăștie mintea, ci colo, în „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” acolo, neîncetat, și așa să comunici cu Hristos și să spui: să mă miluiască! Greutatea vine din faptul că mintea se împrăștie.
Prin ce metode am putea să adunăm mintea întru sine? Nu trebuie să vagabondezi în ceasul rugăciunii. Să înduri orice fără să cârtești. Sentimentul păcătoșeniei, simțământul, în primul rând, al atotprezenței lui Hristos, acestea îmtreună nasc o frică curată, divină, nu negativă, ceva ce te încremenește, iar mintea o lipește de numele pomenit. Acolo este reușita noastră, toată arta acestei situații. Această frică divină curată adună, fiindcă mintea a devenit deja o mie de bucăți. Câte gânduri avem, atâtea patimi avem. Să ne imaginăm ce gândim timp de 24 de ore. E, dacă le aranjăm după niște criterii serioase și facem o ierarhizare, vom vedea de câți demoni am fost războiți și câte cugete străine am avut și câte compromisuri duhovnicești am făcut în numai 24 de ore. De aceea și sfinții părinți insistă să cultivăm această rugăciune a minții și să cheltuim cât de mult timp este cu putință pentru pomenirea binecuvântatului și preadoritului nume al lui Hristos.
Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin