Chiar daca "nunta este cinstita" (Evrei, 13,4), totusi casatoria nu reuseste decat sa scape de pangarire pe cel casatorit, adica sa nu-l faca sa cada in desfranare; nu sta insa in puterea casatoriei sa faca sfinti. Asta sta in puterea fecioriei. (Sf. Ioan Gura de Aur, Despre feciorie, pg.48)

Mă cutremur. Un preot ne poate lămuri chestiunea asta? Din câte ştiam (dacă ştiam bine...), căsătoria este un sacrament (şi în BC, şi în BOR). Ori, sacramentele au fost rânduite de Dumnezeu însuşi (greşesc?): botezul, mirungerea, căsătoria, preoţia, maslul etc, ca un ajutor concret şi puternic pentru sfinţire. Astfel încât, cum putem spune că persoanele căsătorite nu pot deveni sfinte? Nu este oare aceasta o afirmaţie gravă? La ce bun, altfel, sacramentul căsătoriei? În primul rând, într-o accepţiune mai largă, a fi sfânt înseamnă a ajunge în Rai. Persoanele căsătorite nu vor ajunge în Rai?

Dar eu am auzit că ar exista cel puţin un sfânt ortodox care nu a practicat deloc fecioria, ci a avut plăcerea să aibă 4 soţii, dacă nu cumva 5. Pesemne cu acordul mitropolitului de atunci, alt sfânt. Mă refer numai la soţii oficiale. A fost şi domnitor al Moldovei.

Cum rămâne atunci cu episodul în care Isus spune: dacă aţi făcut aceasta unuia dintre cei mici/bolnavi/sărmani etc, Mie mi-aţi făcut-o. Şi mai zice ceva, tot Isus: să ne iubim între noi, aşa cum El ne-a iubit. Cum rămâne, aşadar, cu problema mijlocirii?

M-aş feri să compar monahismul cu căsătoria. Ambele sunt căi către Cristos. Punct. Spune Evanghelia (citez din memorie): să nu se uite cel ce mănâncă la cel ce nu mănâncă. Adică: nu fă comparaţie. Oricum, chemarea vine de la Dumnezeu, noi nu avem nici un merit, afară de acela de a răspunde chemării lui Dumnezeu.

Deci, în timp ce mănânc, să încerc să ignor gustul? Altfel, înseamnă că actul însuşi de a mânca împiedică transcenderea, deoarece nu-l pot disocia de gust care, prin el însuşi, împiedică transcenderea.

Afirmatii de bun-simt ati facut, domnule Cosmovici. Vedeti, daca ar exista, domeniul nebulos numit de scriitori futuristi "psihoistorie" ar anticipa clar situatia de acum: pe masura ce creste desfraul in jur, creste si radicalismul fanaticilor care indeamna la o flasa sfintenie si sfintire, in afara Tainelor Bisericii.
Catre toti fanaticii "castitatii": sa inteleg ca indrazniti sa sugerati ca Taina Casatoriei nue Taina, in tot ce este Biserica, de la catolici la ortodocsi, si de la anglicani la miafiziti?! Car fi un fel de pogoramant, o concesie facuta materiei vii si principiului placerii?!? Cred ca ereticii gnostici au momente de placere intensa percepand haosul asta total criptoeretic, acolo unde sunt ei acum, si unde se parlesc de secole bune.

De acord. Cât priveşte iubirea mijlocită sau nu, prin amândouă poate fi cunoscut Dumnezeu.

...Binecuvintează‑i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra. Binecuvintează‑i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Isaac şi pe Rebeca. Binecuvintează‑i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Iacov şi pe toţi patriarhii. Binecuvintează‑i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Iosif şi pe Asineta. Binecuvintează‑i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Moise şi pe Semfora. Binecuvintează‑i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Ioachim şi pe Ana. Binecuvintează‑i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Zaharia şi pe Elisabeta.

Ma intreb cum ar fi fost lumea fara ei?

Ok. Ce facem însă când vedem, într-adevăr, că relaţia conjugală dintre soţi vine ca o încununare a iubirii, şi nu ca un scop în sine? În mod normal, ordinea firească este aceasta: dacă lucrurile merg bine între soţi, aceştia simt nevoia firească de a-şi pecetlui iubirea prin actul conjugal. În sens invers, dacă nu merg lucrurile bine între soţi, unul din primele semne îl reprezintă scârţâiala din cadrul relaţiilor conjugale.

M-am tot întrebat, am tot întrebat, şi nu am primit încă nici un răspuns consistent: de ce a lăsat Dumnezeu să existe o perioadă de infertilitate la femeie, în cadrul unui ciclu? Dacă observăm bine, în înţelepciunea ei, Biserica a rânduit postul de la alimente şi de la relaţiile conjugale în atâtea zile ale anului, încât chiar dacă femeia ar fi fost permanent fertilă, mântuirea ar fi fost oricum asigurată. Din şapte zile, după legea ortodoxă, rămâne doar marţea şi joia pentru relaţii conjugale. Asta în afara perioadelor oprite, după cum am spus.

Iată însă că Dumnezeu vine şi spune: Nu, femeia nu trebuie să fie fertilă în toată vremea. Ce discerne raţiunea noastră în acest caz? De ce trebuie să vadă mintea omului că te opui vieţii, dacă integrezi ceva ce Dumnezeu însuşi a lăsat oamenilor? E ca şi când, altfel, aş spune: deşi ştiu că Dumnezeu a lăsat noaptea pentru somn, eu nu vreau să fiu nevrednic şi să mă opresc din lucru: eu voi lucra 24h din 24.

Interesant, Multumesc.