Smerenia este și calitatea de a face toate lucrurile mici, sau de rușine, tot așa ca pe cele mari și de cinste. Mândria împiedică a sluji aproapelui.
Smerenia este și calitatea Maicii Domnului și a Sfinților și în primul rând a lui Dumnezeu de a se uita la celălalt oricât de căzut ar fi, cu dragoste și înțelegere. Mândria împiedică a iubi.
Smerenia este și calitatea de a se pune mereu sub celălalt, în urma lui. Mândria se ridică deasupra tuturor și vrea să fie mereu prima.
Smerenia este și calitatea de a mulțumi lui Dumnezeu pentru toate. Mândria nu arată recunoștință întrucât crede că toate i se cuvin.
Smerenia asumă și poartă și greșeala aproapelui. Mândria nu-și vede nici măcar propria cădere.
Smerenia este și calitatea iubirii de a se dărui necondiționat. Mândria impune condiții pentru orice dăruiește, oferă numai pentru a subjuga. Fiind lipsită de dragoste, mândria ia întotdeauna mai mult decât oferă, când împrumută pe alții, dobânda mândriei este maximă.
Smerenia nu se îndreptățește niciodată când greșește. Esența ascunsă a mândriei este și îndreptățirea de sine în păcat: n-am știut, n-am putut, n-am fost eu, etc.
Smerenia umblă numai întru ascultare, mai ales față de duhovnic, dar și față de ceilalți. Mândria este neascultătoare, își făurește singură lumi imaginare.
Smerenia mult iubește fecioria și întreaga cugetare. În căsnicie, se dăruiește desăvârșit celuilalt. Mândria caută curvia și desfrânarea, iar dacă se înfrânează, cade în extrema cealaltă, ucigând toată dragostea, închizându-se egoist în sine,
Smerenia întotdeauna se tăinuiește pe sine, ascunde binele pe care îl face. Mândria vrea să se arate tuturor imediat, căutând lauda cu orice preț pentru orice faptă și pentru orice măruntă izbândă. Smerenia, așadar, este și calitatea pisicii de a ascunde șoricelul pe care l-a prins, din rușine pentru biata făptură. Mândria determină pisica să arate șoricelul la toată casa, iar mai apoi, desigur, tuturor vecinilor din sat.
Smerenia se osândește pe sine întru toate: ea strălucește ca un diamant numai în gunoiul ocărilor și a osândirii de sine. Mândria fuge ca de foc de gândul: „sunt rău, sunt păcătos, am greșit”
Smerenia nu deznădăjduiește niciodată, stă neclintită pe temelia dragostei. Mândria, fiind goală pe dinăuntru, repede cade în extrema deznădejdei: se și înalță foarte repede în văzduhul închipuirii, dar și se scufundă la fel de repede în mocirla patimilor.
Pământul smereniei arat cu rugăciunea și cu ascultarea este proaspăt, bun, curat, roditor: nu este nici arid ca deșertul mândriei, nici mocirlos ca deznădejdea patimilor. Nici bolovănos ori argilos, ca ogoarele și țarinile care încă nu au fost curățate de patimi și păcate.
Smerenia cea adâncă – atotsmerenia – este un atribut al lui Dumnezeu Ea este altfel, de negrăit. Smerenia relativă, ascetică și comparativă, omenească, este nedesăvârșită, încă se compară cu ceilalți, chiar dacă spune: „Eu sunt cel mai rău dintre toți”. Smerenia lui Dumnezeu este Absolută. Mândria, inițial, a fost o trăsătură firească a omului, dar ea a fost deformată prin cădere: „prin fire avem înclinare de a ne mândri, dar împotriva dracilor;” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, pp. 361-362 „Despre dreapta socoteală bine deosebitoare”)
Smerenia crede în posibilitatea de îndumnezeire a omului prin har, în comensurabilitatea ipostatică a persoanei omului cu Dumnezeul Treimic. Mândria neagă potențialul de îndumnezeire al omului, căzând astfel într-un act de sinucidere metafizică. Dacă totuși afirmă acest potențial, o face ca îndumnezeire de sine, ca autoîndumnezeire, fără Dumnezeu.
Smerenia își iubește și vrăjmașii, întrucât noi toți suntem una, un singur Adam. Mândria este întotdeauna răzbunătoare, egoistă, individualistă.
Smerenia este întotdeauna personală, ipostatică. Mândria este fie impersonală, fie suprapersonală.
V.C.Dragan

Frati crestini,

Pe langa rugaciunea noastra obisnuita, mai este un fel de rugaciune de chemare a numelui Domnului, numita rugaciunea lui Iisus, rugaciunea mintii sau rugaciunea inimii.

Este o rugaciune scurta, plina de putere, care vine de la Mantuitorul Hristos si de la Sfintii Apostoli, cuprinsa in aceste cuvinte : ” Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul !”

Aceasta rugaciune scurta o putem spune oriunde si oricand, stand sau mergand – si in viata, moderna, in aceasta graba a vietii, cand n-avem timp de rugaciune indelunga -, in camera noastra in fata icoanelor si a candelei aprinse.

Putem spune aceasta rugaciune in orice loc si in orice timp din viata noastra si in scoala si in magazin si in fabrici si in ateliere, o putem rosti in taina inimii noastre. Si Iisus Hristos, Care-i prezent in viata noastra intotdeauna, ne asculta aceasta rugaciune, care este inchinata numelui Lui plin de putere.

La multi dintre dumneavoastra aceasta rugaciune va este cunoscuta. Cunosc persoane multe, tineret mai, ales, dar si mai in varsta, care o spun si sunt avansati in rugaciune. Noi avem temeiul in cuvintele Mantuitorului, Care zice : Orice veti cere de la Tatal in Numele Meu, voi face, ca sa se mareasca Tatal intru Fiul. Si iarasi : De veti cere ceva in numele Meu, Eu voi face.

Aceasta rugaciune se numeste rugaciunea lui Iisus, pentru ca in miezul ei este numele Domnului nostru Iisus Hristos, nume plin de putere, asa cum am mai spus.

Rugaciunea inimii se mai numeste si rugaciunea mintii. A mintii, pentru ca in prima ei faza se rosteste cu mintea, si a inimii pentru ca dupa multa vreme de rostire a rugaciunii acesteia, atenta rugaciune cu mintea, coboara in inima. Ea este de obicei rugaciunea care este la indemana oricui, si se poate rosti in doua feluri : asa cum vorbim, mai ales cand lucram ceva sau cand mergem, si in ritmul respiratiei, cand stam pe un scaunel avand capul putin aplecat spre stanga si cu doua degete de la mana dreapta tinute usor peste haina, deasupra locului inimii, pe partea stanga si asa rostim rugaciunea aceasta : tare, soptit sau incet.

Rugaciunea lui Iisus, de chemare a numelui Domnului, se cere a fi rostita neincetat, ziua si noaptea si in orice loc si in orice lucrare ne-am afla. Practic insa, mai ales pentru incepatori, este greu a fi rostita neincetat. Si de aceea, ea poate fi rostita alternativ cu cele sapte Laude ale Bisericii, din care este bine sa nu lipseasca Rugaciunile diminetii si Rugaciunile de seara, Paraclisul si Acatistul Maicii Domnului si, de asemenea, Acatistul Mantuitorului, care este legat de numele Domnului, cu toate atributele aduse Mantuitorului Hristos in cadrul rugaciunii obstesti.Mai ales pentru personalul manastiresc, este bine ca rugaciunea mintii sa fie rostita de patru-cinci ori pe zi, cate cincisprezece minute de fiecare data. Dar fara indoiala, aceasta rugaciunea poate fi rostita si de laici, de oricare dintre dumneavoastra, dupa ravna fiecaruia, macar de trei ori din cele 24 de ore, de cate cincisprezece minute macar de fiecare data.
Aceasta sfanta rugaciune se cuvine sa fie facuta cu binecuvantarea si sub supravegherea duhovnicului, care de obicei o si practica. Ea are menirea sa ne ajute a ne curati mintea si inima de gandurile si de poftele netrebnice; lucru ce nu se poate infaptui decat cu chemarea numelui Domnului, chemarea deasa a acestui nume, care, ca un foc ceresc, arde asemenea necuratiile noastre interioare.
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa atingem si acest sfant ideal, de unire a mintii cu inima, de fapt unirea noastra cu Dumnezeu. Atunci lupta cu noi insine se usureaza, sfanta rugaciune se rosteste neincetat in inima ziua si noaptea, dupa cuvantul din Cantarea cantarilor, care spune: Eu dorm, dar inima mea vegheaza. Bucuriile duhovnicesti intrec orice bucurii pamantesti. Dragostea de Dumnezeu, a sfintei Sale porunci, este cu adevarat mare, cu greu de talmacit in cuvinte omenesti! Pana atunci insa sa rostim cu smerenie, cu staruinta si cu dragoste, cu timp si fara timp, cu incredere in Dumnezeu si cu dor, aceasta sfanta rugaciune:

” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul !”. Amin.

Părintele Arhimandrit Sofian Bughiu

Ce este slăbănogeala? Muşchii nu îşi mai fac datoria. Atunci, omul nu mai poate să-şi mişte degetele, gâtul, capul, picioarele, nu poate să vorbească, nu poate să mănânce. Şi ai lui îl poartă, îl duc, îl aduc. E o greutate... Toţi ştim că, atunci când cineva între noi este bolnav, este mai greu pentru familie, decât pentru bolnav.
De aceea şi unii dintre noi ne rugăm şi spunem: „Doamne, ajută-mă să nu cad la pat şi să fac supărare copiilor, nepoţilor mei, alor mei!”. Chiar şi Biserica se roagă mai întâi pentru sănătatea oamenilor, şi abia pe urmă pentru mântuirea lor.
Să fiţi atenţi şi să sesizaţi lucrul acesta: „Pentru sănătatea şi mântuirea lor”. Nu spunem: „Pentru mântuirea şi sănătatea lor”. De ce? Pentru să starea de sănătate este o stare de mulţumire şi dă posibilitatea acestor mădulare ale Bisericii, care suntem noi, să laude pe Dumnezeu, să facă voia lui Dumnezeu şi, în sfârşit, să fie plăcuţi lui Dumnezeu.
(Preot Nicolae Tănase, Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos, Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p. 44)

Indreptăţirea lipsită de ruşine este trăsătura păcătoşilor nepocăiţi.” Pârâtul pare că are dreptate în pricina sa, iar când vine pârâşul, atunci se ia la cercetare (Pilde 18, 17). Sfântul Ioan Gură de Aurtâlcuieşte: „Este cu putinţă ca omul evlavios să-l osândească pe celălalt? Dacă îl osândeşte mai este evlavios? Nu!”. Şi lămureşte: „Odată, spre seară, sculându-se Davind din pat şi plimbându-se pe acoperişul casei domneşti, a văzut de pe acoperiş o femeie scăldându-se, şi femeia aceasta era foarte frumoasă (II Regi 11, 2).
Şi David a căzut în ispită şi a păcătuit cu ea. Când s-a pocăit, şi-a mărturisit păcatul pe faţă şi limpede: [...] Am păcătuit înaintea Domnului (II Regi 12, 12). Sigur că David ar fi putut să se îndreptăţească pe sine şi să spună: „Am păcătuit pentru că am văzut-o pe femeie dezbrăcându-se în faţa mea, spălându-se în faţa ochilor mei”. Ştia, însă, că acestea erau îndreptăţiri de sine, şi a primit iertare de la Domnul. Şi noi să spunem Domnului limpede: „Am păcătuit!”.
(Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Duhovnicul şi spovedania, Editura Tabor, Bucureşti, 2012, p. 46)

Trebuie să-I mulţumim pentru toate Domnului, Care pe drept ne trimite osteneli spre răbdare, iar răbdarea pentru noi este mai bună decât mângâierea ce înalţă sufletul. (Sfântul Moise)
Lui Dumnezeu Îi este foarte plăcut ceea ce se face cu binecuvântare, de aceea şi noi trebuie să trăim aşa încât fiecare trebuşoară a noastră să fie binecuvântată.(Sfântul Antonie)
Fără binecuvântare nu trebuie să facem nimic. Dacă oamenii din lume, pentru lucrurile lor mai mult sau mai puţin importante, cer sfatul oamenilor mai pricepuţi, cu atât mai mult călugărul trebuie să petreacă în ascultare. (Sfântul Varsanufie)
Treptele fericirii sunt diferite, în funcţie de meritele fiecăruia: unii vor fi împreună cu Heruvimii, alţii cu Serafimii şi aşa mai departe, iar noi de-am fi numai în rândul celor mântuiţi. (Sfântul Varsanufie)
Domnul Dumnezeu, întru adâncul înţelepciunii Sale nepătrunse de noi, nu întotdeauna îndeplineşte pe dată cererile noastre, ci le amână pentru un timp, însă nici un lucru bun, săvârşit în numele Lui, nu rămâne nerăsplătit. Dacă nu îi răsplăteşte pe părinţi, atunci îi răsplăteşte din belşug pe copiii şi urmaşii lor, căci Domnul nostru este drept şi nu există nedreptate întru El. (Sfântul Antonie)
(Ne vorbesc Stareţii de la Optina, Editura Egumeniţa, 2007, pp. 6-7; 10-11)

O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu.

Duhul Sfânt este iubire; şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dum*nezeu.

În Duhul Sfânt, toate cerurile văd pământul şi aud ru*găciunile noastre şi le duc la Dumnezeu.

Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu poate să o descrie. El este foarte blând şi smerit, şi atunci când sufletul îl vede, se preschimbă în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele şi se face el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam la izgonirea din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea suspinul său; lacrimile lui erau amare de întristare şi ani mulţi le-a vărsat el.

Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci când îl pierde, tânjeşte după Dumnezeu şi spune: „Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu la*crimi”.

Sunt un mare păcătos, dar am văzut marea iubire şi milostivire a Domnului faţă de mine.

În anii când eram flăcău mă rugam pentru cei ce mă ocărau; spuneam: „Doamne, nu le socoti lor păcatele lor faţă de mine”. Dar, deşi iubeam să mă rog, totuşi n-am scăpat de păcat. Domnul însă nu şi-a adus aminte de pă*catele mele şi mi-a dat să iubesc oamenii, şi sufletul meu doreşte ca lumea întreagă să se mântuiască şi să fie în îm*părăţia cerurilor, să vadă slava Domnului şi să se desfăteze de iubirea lui Dumnezeu.

Judec după mine însumi: dacă Domnul m-a iubit atât, aceasta înseamnă că pe toţi păcătoşii El îi iubeşte ca şi pe mine.
Sfantul Siluan Athonitul

Ne apropiem de praznicul Adormirii Maicii Domnului, care ne oferă binecuvântatul prilej de a stărui duhovnicește asupra semnifica*țiilor profunde ale sărbătorii, dar și de a ne reaminti că preacinsti*rea Maicii Domnului a reprezentat o constantă a Bisericii noastre dreptmăritoare chiar dintru începuturile ei.

Vorbind despre cultul Prea*sfintei Născătoare de Dumnezeu, trebuie să spunem că el debutează odată cu urarea Arhanghelului Gavriil, adresată în timpul arătării de la Nazaret, când i-a vestit că va naște pe Mântuitorul lumii: „Bucură-te, ceea ce ești plină de dar, Marie, Domnul este cu tine”. Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, a cinstit-o și chiar ne-a învățat cum s-o numim: „Maica Domnului”. Pruncul Ioan, aflat încă în pântecele maicii sale, „a săltat de bucurie” atunci când Maria a vizitat-o pe Elisabeta. Mântuitorul Hristos, Fiul ei, a cinstit-o în chip deosebit, fiindu-i supus și ascultător în vremea copilăriei; mai târziu, la Cana Galileii, i-a împlinit rugăciunea, săvârșind minunea înmulțirii vinului doar la stăruința Maicii Sale. Din această minunată întâmplare Biserica a numit-o pe Maica Domnului „rugătoare nebiruită”, adică nerefuzată de Hristos, Domnul. Poporul a preţuit-o încă din vremea existenţei pământești a Fiului ei și Mântuitorului nostru. O ştim din spusele femeii anonime pomenite în Evanghelia de la Luca: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii de la care te-ai hrănit!” La auzul vorbelor femeii, Domnul a întărit afirmația ei: așa este, Maica mea este fericită! Însăși Fecioara Maria a profețit: „iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.

Această preacinstire, întâi într-o formă discretă, s-a manifestat public în decursul vieţii Fecioarei Maria, dar și la puțin timp după moartea sa. Aşadar, cultul Maicii Domnului a existat în Biserică chiar înainte de Sinodul III Ecumenic din anul 431 de la Efes, cunoscând apoi o dezvoltare evidentă, așa după cum ne învață Teologia răsăriteană. Prezența dintru începuturile creştinismului a cultului Maicii Domnului ne-o demonstrează și reprezentarea iconografică. O veche tradiție, confirmată în scris din sec. al VI-lea de către Teodor Citeţul, ne spune că Sfântul Luca Evanghelistul a pictat mai multe icoane închipuind-o pe Fecioara Maria și câteva icoane ale Domnului Hristos.

Ce-i drept, nu au ajuns până la noi prea multe știri despre viaţa religioasă publică a creștinilor din primele secole, din pricină că ea se desfășura cu precădere în mod tainic, ferit de ochii dușmanilor lui Hristos, în catacombe ori case particulare, spre a se evita prigoana persecutorilor. Icoanele au apărut în catacombe, sub formă simbolică şi alegorică, precum pictarea Mântuitorului în chip de miel sau de peşte. De aceea chipul Domnului Hristos şi cel al Sfintei Sale Maici nu se întâlnesc în această perioadă decât în legătură cu anumite evenimente deosebite din Noul Testament: Buna Vestire ori închinarea magilor. La începutul secolului al II-lea, Sfânta Fecioară este pictată sub înfățișarea unei femei ținând pruncul în braţe sau, în alte situații, rugându-se cu mâinile întinse spre cer ori așezată pe un scaun. Cea mai veche dintre ele, descoperită în cimitirul Priscilei, datează de la jumătatea secolului al II-lea; Născătoarea de Dumnezeu apare aici așezată, cu Pruncul în brațe, în apropierea ei aflându-se profetul Isaia cu ruloul profeției sale în partea stângă, iar cu dreapta arătând o stea, „marea lumină” pe care o prevăzuse (Isaia 9, 1). O altă icoană, din catacomba Sf. Priscila, provenind tot din secolul al II-lea, o reprezintă în momentul Bunei Vestiri, stând pe scaun, iar îngerul Gavriil binevestind. Foarte veche se crede a fi şi icoana Maicii Domnului cu pruncul în brațe din catacomba Sf. Agnese, originară probabil din secolul al III-lea.

Mărturii despre cinstirea Preasfintei Fecioare încă din primele momente de viață ale Bisericii ne oferă şi Sfinţii Părinţi. De exemplu, în epistolele Sfântului Ignaţiu al Antiohiei (+107) se găsesc cinci texte unde se afirmă fecioria Maicii Domnului, iar Sfinții Iustin şi Irineu îi proclamă maternitatea divină, pururea fecioria şi rolul de nouă Evă. Origen (+ 254) sublinia maternitatea ei spirituală, iar Tertulian spunea că „greșeala pe care a comis-o Eva crezând diavolului a reparat-o Maria prin credinţa ei în înger”. În viaţa Sfântului Iustin, martirizat la sfârșitul secolului al II-lea, se menționează rugăciunea către Sfânta Fecioară pentru a-i veni în ajutor. Același rol de ajutătoare şi mijlocitoare al Născătoarei de Dumnezeu reiese din rugăciunea Sf. Efrem Sirul, trăitor în veacul al IV-lea: „Prea Sfânta Doamnă, Maica lui Dumnezeu, singura prea curată, sfințește gândurile mele, stăpânește-mi simțurile, pornirile, dă-mi înțelepciune”, iar Sfântul Ambrozie al Milanului ne spune că fecioarele ce intrau în mănăstiri o luau ca pildă, considerând-o chipul desăvârșit al fecioriei.

Aceste succinte mărturii despre cultul Maicii Domnului confirmă faptul că autenticii creștini nu au uitat-o nicicând pe Sfânta Fecioară Maria. Alături de Mântuitorul Hristos, ea este prezentă nu doar în rugăciunile personale, ci şi în iconografie, în operele Sfinților Părinți, în locașurile de închinare şi spațiul liturgic al Bisericii, dar mai ales în inimile credincioșilor.

Arhim. Mihail Daniliuc

Crestinii trebuie sa se nasca din Duhul Sfant, asa cum copiii se nasc din parintii lor trupesti. Rostul parintilor acesta este, sa nasca fii, iar lipsa copiilor ii intristeaza. Tot astfel Dumnezeu se intristeaza atunci cand sufletele nu se nasc din Duhul Sfant.Aceasta este opera cuvantului predicat oamenilor. Acest cuvant trebuie sa-i faca pe oameni sa renasca din Duhul, sa-i faca oameni duhovnicesti. Asa precum umbra merge inaintea trupului si anunta prezenta acestuia, tot asa cuvantul Evangheliei este umbra lui Hristos Insusi.
De la Creatie, Dumnezeu a avut in vedere nasterea fiilor duhovnicesti. De aceea i-a si trimis El pe prooroci, pe profeti, pe patriarhi, pe parinti, legile si, in cele din urma, pe Insusi Fiul Sau. Toata aceasta lucrare a avut ca scop sa nasca fii din natura Sa dumnezeiasca si intreaga omenire a fost chemata la aceasta renastere spirituala, dupa cuvantul: „De nu se va naste cineva de sus, nu va putea vedea Imparatia lui Dumnezeu”. Mare bucurie se face in Ceruri pentru un singur suflet astfel renascut. Trupul omului este un simbol al sufletului, iar parintii lui trupesti ii simbolizeaza pe Tatal Ceresc si, ca mama, pe Duhul Sfant. La randul lui, sufletul este trupul Duhului Sfant. Si precum trupul de carne, fara suflet, este mort, tot asa si sufletul, fara Duhul Sfant este mort pentru Imparatia Cerurilor, neputand lucra nimic din cele dumnezeiesti.
Numai in inima celui ce priveste neincetat spre Hristos, cu dragoste si dor fierbinte, Acesta isi imprima chipul Sau. Chipul Domnului se fixeaza, se picteaza, se cufunda in sufletul celui ce-L cauta, iar omul nu mai poarta vechiul lui chip, ci chipul lui Hristos,care va invia impreuna cu el, si astfel acest om se va alatura Stapanului care a domnit in inima lui. Sufletul care n-are imprimat in el chipul lui Hristos nu este vrednic pentru Imparatia Cerurilor, asa precum o moneda ce nu poarta emblema stapanirii pamantesti este falsa si poate fi aruncata la gunoi, pentru ca nu intra in circulatie. Dupa cum trupul mortului nu mai are nici o valoare si este scos afara din casa si bagat in pamantul cimitirului, tot astfel sufletul mort este scos afara din Imparatia Cerurilor si ingropat in intunericul iadului. Sufletul mort n-are ce cauta in cetatea sfintilor!
Sa ne rugam si sa-i cerem cu credinta lui Dumnezeu sa ne daruiasca inca vii fiind, in acest trup de carne, pe Duhul Sfant, care este viata sufletului nostru.
Extras din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie Egipteanul

Va indemn pe toţi să va rugati lui Dumnezeu,in orice zi,dar mai ales duminica,pentru neamul românesc, neam ce şi-a păstrat identitatea si credinţa şi a câştigat sfinţi înaintea tronului ceresc, prin jertfa mărturisitorilor din decursul istoriei.
Ei sunt cei care au dat piept cu fiara încă de la început; ei sunt cei care au biruit fiara, fiind acum rugători în ceruri pentru cei care acum le cer ajutorul în lupta contra fiarei, mult mai pornită împotriva neamului romanesc si creştinesc. Să luăm această zi de duminica, ca prilej de rugăciune fierbinte, către toti sfintii dar si catre Sfinţii Închisorilor, să nu ne lase pe noi romanii,la greu, prinşi şi învinşi în mrejele lumii antihristice în care trăim.
Asa sa ne ajute Dumnezeu !

parintele Iustin Parvu

Fiii mei iubiţi, îl rog pe Dumnezeul dragostei să vă întărească întru dragostea cea dintre voi şi să vă dea acea dragoste care nu vicleneşte, care nu pricinuieşte sminteli, ci mai degrabă le risipeşte prin înţelepciunea pe care o naşte.
Mă rog ca Domnul să vă dăruiască dragoste curată, care închide gura celui care o are şi nu-i dă voie să se prăbuşească în prăpastia osândirii, a grăirii-împotrivă, a clevetirii, a minciunii, a făţărniciei şi a altor nenumărate rele pe care le naşte, prin limbă, lipsa acestei dragoste curate după Dumnezeu.
Cel ce are dragoste petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu întru el. Şi aceasta este mărturia că suntem ai lui Dumnezeu şi că îl iubim pe El, când avem dragoste curată unii către alţii.
Fiul meu, să alungi gândurile cele rele pe care ţi le aduce diavolul, împingându-te spre învoire Mai ales pe cele de ură asupra fratelui să nu le primeşti nicidecum, fiindcă au ca scop să-ţi răpească cea mai mare dintre virtuţi, dragostea. Şi dacă vor izbuti aceasta, au câştigat în întregime sufletul tău. Şi atunci când vom pierde dragostea, pe Dumnezeu îl vom pierde, fiindcă Dumnezeu este Dragoste şi cel ce petrece în dragoste întru Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu întru el. Ce altceva ne mai rămâne pentru dobândirea mântuirii? Căci aşa cum spune Apostolul Ioan: „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni”, „Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui”.
Mă rog ca Stăpâna lumii, Apărătoarea cea nebiruită creştinilor, să vă învrednicească, prin mijlocirile ei şi ale tuturor Sfinţilor, să primiţi cununa cea neveştejită a slavei celei veşnice.
Din Cuvantul catre ucenici al Avva Efrem Filotheitul
Va recomand cartea Povete Parintesti a parintelui !

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.
Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.
Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.
Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.
Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.
Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.
Sf. Siluan Athonitul

Toată pocăința trebuie făcută cu bucurie. Pocăința se face cu fața spre viitor. Eu nu sunt pentru o pocăință care privește doar în trecut. Noi privim viața în față, mergem înainte. Trecutul e irecuperabil. De aceea, pocăința se face în prezent, cu fața spre viitor, căci ea este, în esența ei, părăsirea păcatului, nu altceva. Eu n-am fost niciodată pentru o pocăință „de penitenciar”, ci totdeauna am îndemnat spre o pocăință senină, cu nădejde, cu bucurie. Și atunci, iată, dacă pocăința e făcută cu bucurie, înseamnă că există o strânsă legătură între pocăință și bucurie, și nu se exclude pocăința, atunci când e de față bucuria.
Gândiți-vă, de exemplu, la fiul risipitor (tare-mi place mie pilda aceasta!) care, atunci când s-a întors, a fost primit de tatăl lui, care l-a îmbrățișat, l-a sărutat, a dat poruncă să se sărbătorească venirea sa, făcând mare ospăț de bucurie. Dacă el s-ar fi pocăit cu tânguire, n-ar fi putut participa la ospăț. Or, tatăl nu i-a cerut nimic.
Ce i-a cerut Domnul Hristos, de pildă, Sfântului Apostol Petru, ca să fie reașezat ca apostol, după ce s-a lepădat de trei ori? A treia zi i S-a arătat deja Domnul Hristos! A pus accent pe iubire - iubirea-i fericire, iubirea-i bucurie! În esența ei, așa cum am spus mai înainte, pocăința este părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat. Adică, Dumnezeu nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci vrea să fim oameni care să ne bucurăm de El, de Evanghelia Lui, de cuvântul Lui, de darurile Lui.
(Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 63-64)

DE AI PĂCĂTUIT, SPUNE CU UMILINŢĂ ŞI ZDROBIRE DE INIMĂ:
„Milueşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta…”
De vrei greşi cu ceva în faţa lui Dumnezeu (şi noi greşim cu prisosinţă în fiecare zi), spune îndată în inimă, cu credinţă în Domnul, îngemănând strigătul inimii cu o conştiinţă smerită şi cu asumarea păcatelor, Psalmul 50 “Milueşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta”, spune-l până la capăt. Dacă după ce l-ai spus o dată n-ai simţit nimic, încearcă a doua oară, dar rosteşte-l cu şi mai multă căldură a inimii, cu şi mai mare simţire şi îndată ţi se va umple sufletul de lumină, de mântuire şi pace de la Domnul.
Fă aşa mereu, cu inimă zdrobită. Este un mijloc de toateă nădejdea, experimentat, de a te împotriviă păcatului. Dacă nu vei primi uşurare, înseamnă că tu eşti de vină, că nu te-ai rugat cu inimă zdrobită, cu smerenie, că n-ai fost ferm convins că Dumnezeu îţi va da iertare păcatelor şi că eşti slab, nu te poţi dezlega de păcat.
Doamne, fac mărturie înaintea Ta că energia şi sănătatea, vigoarea fizică şi spirituală nu pot fi obţinute trăind tot timpul într-o casă de vacanţă sau în pădure, ci la Tine, în biserică şi mai cu seamă în timpul Liturghiei şi prin Dătătoarele de viaţă Tale Taine! O, suprema fericire a Sfintelor Taine! O, minunată şi veşnică pronie dumnezeiască, cea care dai mântuire şi îndumnezeire prin Sfintele Taine! O, preaînchipuire a vieţii veşnice prin Sfintele Taine!
Câte binefaceri nu mi-a adus până acum credinţa în Hristos! Nu le ştiu numărul şi nu voi vorbi despre fiecare în parte, ci numai despre una: de câte ori nu mi-a adus linişte, nu mi-a scos sufletul din tulburare, nu mi-a alungat patimile! De câte ori nu mi-a îndreptat pornirile strâmbe ale inimii, de câte or nu m-a curăţat de păcate, nu mi-a scăpat sufletul de moarte! Cât de apropiat este Domnul de omul credincios! El ne este ca aerul, ca respiraţia inimii şi a sufletului nostru.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

- "ARUNCĂ SPRE DOMNUL GRIJA TA ȘI EL TE VA HRANI"!

- "FERICIT BĂRBATUL CARE NĂDĂJDUIEȘTE ÎN DOMNUL"!

- CÂND NE ESTE FRICĂ DE DECIZIILE LUATE ÎN VIAȚĂ ȘI NU AVEM CONVINGEREA LUCRULUI BUN, NU NE ARUNCĂM ÎN APĂ ȘI NU ÎNCERCĂM SĂ ÎNOTĂM SINGURI FĂRĂ DIRECȚIE LA MODUL DISTRUCTIV.

- Vorba noastră populară sau zicala nostră moldovenească: "Las' că-i bine așa!" sau "Se poate și mai rău!"

-Uneori acest mod de a privi lucrurile ne poate aduce eșecuri totale în orice problemă.

- Suntem într-un serviciu și nu dă randament, am închis capitolul, am scris demisia și am schimbat direcția, nu stăm să pierdem vremea până ne auto prăbușim.

- Am început o viață de familie, am constatat că nu merge un an,doi, patru, zece, am tras linie, am șters tot trecutul, am pus punct și luăm viața de la capăt, cu alte idei, cu altă vedere, o nouă familie, nu ne facem rău unii altora la infinit, fară rost.

- În momentul când începem să pierdem timpul înspre ruinarea proprie, în deprăvări și în dezolanță înspre nenorocire, noi suntem SINGURI VINOVAȚI!

- Nu este niciodată vinovat Dumnezeu că am ales partenerul de viață leneș, sau că avem copii rău educați, că am rămas fără serviciu, sau că avem greutăți din lipsă de interes și competență. Este modul nostru iresponsabil sau imatur de a vedea lucrurile în societate și în jurul nostru!
https://www.youtube.com/watch?v=QSzXKWRD6oA

„Dumnezeu îngăduie acum o zguduitură puternică. Vin ani grei. Vom avea încercări mari…”
S-o luăm în serios, să trăim duhovniceşte. Împrejurările ne silesc şi ne vor sili să lucrăm duhovniceşte.
Şi este bine să facem aceasta cu bucurie şi de bunăvoie, iar nu cu mâhnire, de nevoie. Mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremea noastră ca să se nevoiască.
Eu mă bucur că unii mă ameninţă că mă vor curăţa, fiindcă vorbesc şi le stric planurile. Noaptea târziu când aud din chilie pe careva sărind gardul, inima îmi bate dulce. Dar când strigă: A venit telegramă, să faci rugăciune pentru cutare bolnav îmi spun: Acesta a fost? S-a dus şi această ocazie!… Nu pentru că m-am îngreuiat de viaţă, ci mă bucur de moarte. Să ne bucurăm că ni se dă această ocazie astăzi. Are o răsplată foarte mare.
Mai demult, când se pornea vreun război, chiar şi cel care era în apărare mergea să se lupte pentru apărarea Patriei, a neamului său. Astăzi nu mai mergem să ne apărăm Patria sau să ne luptăm ca să nu ne ardă barbarii casele sau să ne ia sora şi s-o necinstească, nici nu mergem pentru vreun neam sau pentru vreo ideologie, ci acum mergem sau pentru Hristos sau pentru diavolul. Frontul este clar. În timpul ocupaţiei germane deveneai erou dacă nu salutai un german. Acum devii erou dacă nu saluţi pe diavolul. Oricum, vom vedea evenimente înfricoşătoare. Se vor da lupte duhovniceşti. Sfinţii se vor sfinţi mai mult şi spurcaţii se vor spurca şi mai rău. Cu toate acestea, înlăuntrul meu simt o mângâiere. Aceasta este o furtună şi numai nevoinţă are valoare, pentru că acum nu avem vrăjmaş pe Ali-Paşa sau pe Hitler sau pe Musolini, ci pe diavolul. De aceea vom avea şi răsplată cerească.
Fie ca Bunul Dumnezeu să pună în valoare răul, prefacându-l în bine! Amin.
Sfântul Paisie Aghioritul
Exreas din ”Cuvinte duhovniceşti”, Vol. I, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

"Nu există Ortodoxie fără icoane şi nu există Ortodoxie fără cultul icoanelor."
Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre icoane şi despre rolul lor în Biserica Ortodoxă.
Eu sunt într-o biserică plină cu icoane. Nu există Ortodoxie fără icoane şi nu există Ortodoxie fără cultul icoanelor. Cineva ar putea zice că icoanele sunt doar nişte imagini care creează o atmosferă. Este adevărat acest lucru, însă icoanele nu reprezintă numai atât. Icoana este o prezenţă harică, o prezenţă a acelor înfăţişări pe icoană: ea ne pune în legătură cu persoana care este în icoană. De aceea, în Ortodoxie există o cinstire a icoanelor în legătură cu cinstirea persoanelor de pe icoane.
La slujbă noi zicem, în faţa icoanei Domnului Hristos: „Prea Curatului Tău chip (vorbim cu Domnul Iisus, nu cu chipul) ne închinăm, Bunule (Bunul fiind Domnul Hristos), cerând iertarea greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie bine ai voit a Te sui cu trupul pe cruce, ca să mântuieşti din robia vrăjmaşului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumire strigăm ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, cel ce ai venit să mântuieşti lumea”.
Aceasta este o alcătuire care pune în evidenţă chipul Domnului Hristos, în legătură cu Domnul Hristos. Aceasta este concepţia ortodoxă. Deci, eu mă apropii de icoana Mântuitorului, sărut icoana Mântuitorului ca şi când aş săruta pe Domnul Hristos Însuşi, şi aceasta o primeşte Domnul Hristos ca o cinstire din partea mea, a credinciosului ortodox.
La fel se întâmplă şi cu icoana Maicii Domnului, la fel şi cu icoanele sfinţilor lui Dumnezeu. Numai că icoana are valoare numai pentru cine o vede. Cei ce nu văd icoana ştiu doar că ea este un obiect sfinţit, că este pusă acolo spre sfinţire, şi o cinstesc fără a avea însă impresia pe care o are cel ce vede icoana.
Arhim. Teofil Părăian

Domnul a zis: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da vouă” (In 15, 16) - iar noi nu credem. Noi nu credem nici în rugăciunea noastră, nici că Dumnezeu ne va auzi - nu credem în nimc. Iată de ce totul ne e deşert, iată de ce rugăciunea noastră parcă nici nu s-ar împlini - ea nu numai că nu poate să mute munţii din loc, ci îndeobşte nu poate să izbutească nimic... Rugăciunea înaintea lui Dumnezeu este o taină, şi în ea nu este nici o silnicie, ci numai rugă: „Doamne, ajută, vindecă, mântuieşte!”.
Dacă am face aşa, am avea mari reușite. Iar noi tot nădăjduim în discuţii, nădăjduim că o să ne descurcăm cumva singuri, păstrăm nu ştiu ce pentru nu ştiu ce zile negre. Pe cel care aşteaptă zile negre, acestea îl vor ajunge negreşit. Fără Dumnezeu oricum n-o să izbândeşti nimic; de aceea Domnul și zice: „Căutați mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Lc. 12, 31). (Protoiereu Dimitrie Smirnov)

In general, viata ne ofera multe surprize. Legea compensatiei exista aici pe pamant si dincolo. Multe lucruri pe care le facem la tinerete isi gasesc corespondenta si au repercusiuni la batranete.
Am intalnit un caz cu un crestin care avusese in viata sa o functie importanta, sotia sa de asemenea, si s-au ferit toata viata de a naste mai mult de un copil. Totul a fost bine la tinerete: comoditati, grija numai a unui copil. De la 50 de ani au inceput problemele: barbatul operatie de prostata, peste un an tumoare la creier, dupa aceia preinfarct, accident vascular, operatie de hernie, fractura de picior, etc. Sotia, de asemenea, a inceput cu boli genitale, cancer mamar, boli psihice, operatie de inima.
Copilul a ajuns la 33 de ani si nu se putea casatori, era bolnav mereu, serviciu foarte greu gasea, desi avea doua facultati, nu se putea imprieteni nici cu fetele nici cu baietii. Nu avea niciun prieten de suflet la care sa se confenseze si cu care sa se sfatuiasca. Parintii au ajuns la 65 de ani si erau epuizati si bolnavi mereu nu aveau nicio reusita, nicio satisfactie, credinta foarte putina, consolare la fel. Pe langa toate acestea le-au mai facut niste vecini rai farmece la casa, adica au gasit niste obiecte suspecte in casa si au dedus ca este ceva in neregula.In cele din urma au ajuns la manastire debusolati, deceptionati, descurajati de viata, fara pic de credinta, ca si cum ar fi fost foarte drepti in viata si toate aceste necazuri le-ar fi venit pe nedrept. Atunci am stat impreuna de vorba, i-am spovedit, am incercat impreuna sa derulam tot filmul vietii de la inceputul casniciei lor pana la acea data. De unde am dedus ca viata lor nu fusese deloc in conformitate cu morala crestina. Pacatele multe si continue din tinerete s-au strans si s-au repercutat la batranete peste ei si peste unicul lor copil. Le-am spus ca nu poate fi altfel. Copiii, peste 10, pe care i-au avortat, i-au omorat, striga “razbunare” inaintea lui Dumnezeu. De ce au dat viata numai la unu, iar celor zece nu le-au facut bucuria sa vada lumina zilei, ci se chinuiesc in intuneric pana la sfarsitul lumii.
Deci, au comis un dezechilibru cosmic, din start, prin nenasterea acelor prunci din comoditate, din indiferenta, din neconstientizare. Actul a fost facut. Acei 10 copii au fost conceputi ca fiinte umane, dar nu s-au nascut. Ei sunt fiinte si au suflet din momentul conceperii. Comoditatea si minima suferinta de a naste si creste copii aduce la batranete acea suferinta mult mai amplificata peste acei oameni. daca fugim de suferinta la tinerete, ea vine peste noi la batranete. Si atunci vine pentru compensare. Aceste necazuri i-au facut pe cei doi crestini sa ajunga in final la manastire, sa ajunga la biserica si mai ales bucuria cea mare a fost ca ei au constientizat si si-au recunoscut toata greseala vietii lor. Era tarziu. Insa nu prea traziu de a o repara. “Trebuie sa facem pocainta pana la ultima suflare a vietii” le-am spus. Dumnezeu este bun si ne va ierta daca ii vom cere din toata inima iertare.
Problema avorturilor este cea mai delicata. Majoritatea Sfintilor Parinti recomanda canon cu oprire de la impartasanie un numar de ani pentru orice pacat, insa pentru avort nu recomanda niciun numar de ani. Deci, este nevoie de pocainta pentru toata viata.
Deoarece un pacat cand il facem fata de un om ne putem cere iertare, sau se poate uita intr-un final. Dar un avort, o ucidere de om, nu se poate ierta aici pe pamant. Trebuie sa te intalnesti cu el sa-ti ceri iertare. Or, cu un copil nenascut pe acest pamant este mult mai grav si nu te mai poti intalni. Acei copii avortati stau intr-un intuneric pana la sfarsitul lumii, ei se chinuiesc, plang mereu inaintea lui Dumnezeu, si cer razbunarea sangelui de la mama.
Atat mama cat si tatal, toata viata trebuie sa se roage la Dumnezeu sa-i ierte, sa dea de pomana pentru acei copii avortati, sa aprinda lumanari pentru ei, sa boteze copii cel putin cat numarul celor pe care i-a avortat, sa imbrace copiii oamenilor saraci si mai ales sa sfatuiasca pe cei pe care ii cunosc sa nu faca avort.
Daca o femeie vrea sa faca avort si tu ii dai sfat sa nu faca avort, dimpotriva insisti sa nasca copilul si, daca datorita insistentei tale reusesti si nu face avort si naste acel copil, acel prunc nascut iti va fi ca stergerea unui avort, a unui pacat al tau. Dupa cum nasterea unui copil pe acest pamant este o taina mare, este o bucurie mare, atat pe pamant cat si in ceruri, la fel si nenasterea unui copil sau uciderea lui este durere foarte mare mai ales in ceruri, daca pe pamant oamenii nu costientizeaza ce act mare refuza sa faca.
Prin aceasta infidelitate si egoism omul refuza sa inmulteasca neamul omenesc pe pamant si, de ce nu, sfintii in ceruri, deoarece un copil avortat poate ajunge un sfant inaintea lui Dumnezeu daca se nastea pe pamant. Cand ai avortat un copil, trebuie sa constientizezi ca poate ai avortat un mare om de stiinta, un profesor, un preot, un ministru, un medic… un sfant.
Cand vin necazurile peste noi sa le primim ca de la Dumnezeu. El este cel ce le ingaduie pentru ispasirea unor pacate ale noastre. Niciodata sa nu invinovatim pe nimeni ci totdeauna noi sa ne socotim vinovati de ceea ce ni se intampla. Si sa nu ne miram.
De ce? Acel “de ce?” sa ni-l impropriem si sa gasim raspunsul in propria noastra fiinta. Daca privim in jurul nostru la familiile care au numai un singur copil voit, iar pe celilalti pe care i-au zamislit nu i-au dorit si i-au avortat, observam o nefericire si o multime de necazuri, boli, certuri, etc. In unele cazuri chiar acel singur copil pe care l-au nascut a ajuns sa-i bata, sa-i batjocoreasca pe proprii lui parinti creandu-le multa suferinta si lacrimi.
Arhimandrit IOACHIM PARVULESCU

Invidia este în principal tristeţea pentru fericirea aproapelui nostru şi bucuria pentru nefericirea lui. Sfântul Vasile cel Mare spune că fericirea fratelui nostru este "hrana bolii şi adaos de suferinţă pentru cel gelos".

Primul ucenic al diavolului în patima invidiei este Cain. "Primul ucenic al diavolului - invidia şi crima de către acesta au fost învăţate", a ajuns să-l omoare pe fratele lui cel drept, Abel (Sfântul Vasile cel Mare).

Ce este invidia? "Este învăţătura şarpelui, descoperire a demonilor, însămânţare a duşmanului, arvună a iadului, piedica a evlaviei, cale spre gheena, pierderea împărăţiei".(Sfântul Vasile cel Mare)

"Niciodată nu se bucură zavistnicul de sporirea altuia. Vai de cel ce zavistuieşte! Către toţi este amar şi tuturor vrăjmaş; pe toţi îi urăşte şi către toţi se făţărniceşte şi vicleşug face. Astăzi cu unul se împrieteneşte, iar mâine cu altul şi după toţi se schimbă, şi după voia fiecăruia se preface, şi după puţin timp pe toţi îi defaimă." (Sfântul Efrem Sirul – Cuvinte şi învăţături)

"Să nu locuieşti într-un loc unde vezi pe cineva care are gelozie împotriva ta, căci altfel nu te pricopseşti".(Avva Pimen)

O vorbă din bătrâni spune aşa: "Când ai să vezi că cineva vorbeşte de rău pe altcineva nu ţi-l fă prieten, pentru că ăla vorbeşte de rău şi de tine! Iar când ai să vezi că cineva vorbeşte de bine pe cineva cu ăla să vorbeşti pentru că va vorbi bine şi de tine!"

Te vorbeşte de rău cineva care nu-ţi suportă calităţile, care nu suportă realizările, nu-ţi suportă valoarea mică sau mare, câtă este, pentru că noi nu o ştim, Dumnezeu o ştie până la urmă; sau te vorbeşte de rău unul care nu te poate depăşi dar vrea să arunce cu nori! Deşi nu-l plăteşti, el îţi poartă grijă!

O pildă frumoasă din Pateric despre ocară! Oamenii sunt făcuţi să vorbească şi când vremea, timpul şi pământul ne astupă pe toţi îi opreşte şi din vorbă, şi din clevetire şi din răutate.
https://www.youtube.com/watch?v=1pOvUROTGOk&t=5100s

– Ascultă de la mine următorul lucru : Când un copil se joacă și este absorbit de jucării, nu-și mai dă seama dacă tatăl lui este alături și-l mângâie. Dar dacă își va întrerupe puțin joaca, atunci își dă seama. Tot astfel li atunci când avem vreo grijă, nu putem simți dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, dar noi nu simțim. Ia aminte să nu risipești puterile tale prețioase în griji de prisos și în lucruri deșarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Așa te obosești și trupește, și mintea ți-o împrăștii fără rost. Iar după aceea Îi dai lui Dumnezeu oboseala și căscăturile în vremea rugăciunii, la fel ca jertfa pe care a făcut-o Cain, cu neliniște și oftaturi pe care ți le va pricinui aghiuță, ce va fi alături de tine.
Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre, lăsând după aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toată măduva inimii și nu lasă nimic pentru Hristos. Dacă vezi că mintea ta fuge mereu și se duce la treburi etc., trebuie să înțelegi că nu mergi bine și să te neliniștești, căci te-ai îndepărtat de Dumnezeu. Să înțelegi că ești mai aproape de lucruri decât de Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor.
De multe ori, o satisfacție lumească înșeală, din păcate, chiar și pe monah atunci când face o lucrare. Omul este zidit să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui este bun. Dar monahul se nevoiește ca să facă din om înger. De aceea, lucrarea lui în cele materiale trebuie să se limiteze doar la cele strict necesare, ca să lucreze în cele duhovnicești. Atunci și bucuria lui, ce se va izvorî din roadele duhovnicești pe care le va da, va fi duhovnicească, iar unul ca acesta se va hrăni și va hrăni cu îmbelșugare.
Cu munca multă și grija multă se uită de Dumnezeu. Părintele Tihon spunea: „Faraon dădea muncă și mâncare multă israeliților, ca să uite de Dumnezeu”. În vremea noastră, diavolul i-a absorbit pe oameni în materie, în răspândire. Muncă multă, mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu și astfel să nu poată – sau mai bine zis să nu vrea – să pună în valoare libertatea ce li se dă ca să-și sfințească sufletul. Însă din fericire, de aici iese și ceva bun, fără ca diavolul să vrea: oamenii nu au prilejul să păcătuiească atât cât ar voi.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Colecția Cuvinte duhovnicești.

„O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului“. (Sfântul Chiril al Ierusalimului)

– Ascultă de la mine următorul lucru : Când un copil se joacă și este absorbit de jucării, nu-și mai dă seama dacă tatăl lui este alături și-l mângâie. Dar dacă își va întrerupe puțin joaca, atunci își dă seama. Tot astfel li atunci când avem vreo grijă, nu putem simți dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, dar noi nu simțim. Ia aminte să nu risipești puterile tale prețioase în griji de prisos și în lucruri deșarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Așa te obosești și trupește, și mintea ți-o împrăștii fără rost. Iar după aceea Îi dai lui Dumnezeu oboseala și căscăturile în vremea rugăciunii, la fel ca jertfa pe care a făcut-o Cain, cu neliniște și oftaturi pe care ți le va pricinui aghiuță, ce va fi alături de tine.
Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre, lăsând după aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toată măduva inimii și nu lasă nimic pentru Hristos. Dacă vezi că mintea ta fuge mereu și se duce la treburi etc., trebuie să înțelegi că nu mergi bine și să te neliniștești, căci te-ai îndepărtat de Dumnezeu. Să înțelegi că ești mai aproape de lucruri decât de Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor.
De multe ori, o satisfacție lumească înșeală, din păcate, chiar și pe monah atunci când face o lucrare. Omul este zidit să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui este bun. Dar monahul se nevoiește ca să facă din om înger. De aceea, lucrarea lui în cele materiale trebuie să se limiteze doar la cele strict necesare, ca să lucreze în cele duhovnicești. Atunci și bucuria lui, ce se va izvorî din roadele duhovnicești pe care le va da, va fi duhovnicească, iar unul ca acesta se va hrăni și va hrăni cu îmbelșugare.
Cu munca multă și grija multă se uită de Dumnezeu. Părintele Tihon spunea: „Faraon dădea muncă și mâncare multă israeliților, ca să uite de Dumnezeu”. În vremea noastră, diavolul i-a absorbit pe oameni în materie, în răspândire. Muncă multă, mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu și astfel să nu poată – sau mai bine zis să nu vrea – să pună în valoare libertatea ce li se dă ca să-și sfințească sufletul. Însă din fericire, de aici iese și ceva bun, fără ca diavolul să vrea: oamenii nu au prilejul să păcătuiească atât cât ar voi.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Colecția Cuvinte duhovnicești.

Egoismul a atins în zilele noastre cota cultică, pentru că cei mai mulți dintre oameni fac din propria persoană subiect de adorație, aducîndu-și zilnic laude și inchinare prin postări de genul: “nu asculta pe nimeni, fă doar ceea ce crezi tu că este bine, meriți să fii iubit așa cum ești, cine nu te iubește așa cum ești nu te merită” etc. Toate aceste consolări și elogii sînt incantații egoiste cu cel mai dezastruos efect asupra persoanei. Și deși egoistul face totul pentru a se proteja, pentru a fi fericit, rezultatul auto-exaltării sale este depresia, nemulțumirea, neimplinirea, însingurarea, eșecul profesional, falimentul emoțional si tristetea îngâmfată care ii răpește bucuria și sănătatea chiar și in condiții de bogăție și aparenta buna-sporire.

Omul se simte împlinit și fericit doar in condițiile de dăruire reciprocă, doar atunci cind are pentru cine trăi, cind are pentru cine se jertfi, cind apăra pe cel slab, cind hrănește pe cel flamand, cind primește pe cel străin, cind mîngîie pe cel singur. Cel ce își iubește sufletul său este fericit cind își oferă sufletul altora. Abia atunci omul prinde viața, sloboade rădăcini și da rod, cînd sufletul lui se îngroapă in pământul iubirii pentru semeni și bucuria și necazul celorlalți devin și ale lui. Fiți buni și bucurați-vă unii de altii, căci doar așa ne împlinim ca oameni.

Ieromonah Savatie Baștovoi

Durerea ne curăţeşte. Omul este cu adevărat om în durere. În bucurie el se schimbă, devine altcineva. Însă când suferă, devine ceea ce este el cu adevărat. Şi aceasta este, prin excelenţă, calea prin care omul se apropie de Dumnezeu. El îşi dă seama de slăbiciunea sa. De multe ori, când se află în slavă şi bucurie, omul se simte „buricul pământului", sau, dacă vreţi, centrul universului. „Nu mai există nimeni în afară de mine!" În durere şi mâhnire, omul se simte ca o furnică neînsemnată în univers, simte că depinde întru totul de altcineva, şi atunci caută ajutorul lui Dumnezeu şi doreşte ca Acesta să-i fie alături. Aceia dintre noi care am suferit dureri sufleteşti sau trupeşti ştim că niciodată nu ne-am rugat atât de fierbinte, atât de bine şi de îndelung, ca atunci când am fost pe pat de boală sau când ne-a încercat o foarte grea întristare sufletească. Pe câtă vreme atunci când avem totul, uităm de rugăciune, de post şi de multe altele. De aceea îngăduie Dumnezeu durerea.

Părintele Epifanie - Vieţi si cuvinte de învăţătură ale bătrânilor, Editura Sophia

Care sunt motivele principale ale slăbirii credinţei?
Motivul principal al slăbirii credinţei în Dumnezeu este unul: înmulţirea fărădelegilor dintre oameni. Credinţa a slăbit pe Pământ mai ales din cauza următoarelor păcate: mândria, neascultarea de cuvântul Evangheliei şi de păstorii Bisericii, înstrăinarea creştinilor de Biserică, lipsa de păstori buni, beţia, desfrâul etc. Acest adevăr ni-L arată însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, când zice: „Iar din pricina înmulţirii fărădelegilor, iubirea multora se va răci”.
Din cuvintele Arhimandritului Cleopa Ilie - Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie.

Rugăciune înseamnă să-L aducem pe Hristos înlăuntru inimii noastre și să-L iubim cu toată ființa noastră. „Să iubești pe Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău” , spune Sfânta Scriptură. Când omul Îl va iubi pe Dumnezeu și va avea comuniune cu El, nu-l va impresiona nimic pământesc. Devine ca un nebun.
Pune-i unui nebun cea mai bună muzică și nu-l va mișca sufletește. Arată-i cele mai bune picturi și nu le va da nici o importanță. Dă-i cele mai bune mâncăruri, cele mai bune haine, cele mai bune parfumuri și nu va lua aminte la ele, căci trăiește în lumea lui. Tot astfel și cel care are comuniune cu lumea cerească, este lipit acolo și nu se dezlipește pentru nimic în lume. Așa cum nu poți dezlipi pe copil din brațele mamei sale, tot astfel nu poți dezlipi de rugăciune pe omul care a înțeles noima ei. Ce simte pruncul în brațele mamei sale? Numai cel care simte prezența lui Dumnezeu, iar pe sine copil mic, va putea înțelege asta.Am cunoscut oameni care, atunci când se rugau, erau ca niște copii mici. Și dacă i-ar auzi cineva în vremea când se roagă, ar zice că într-adevăr sunt copii mici. Dacă ar vedea ce mișcări fac, ar zice că au înnebunit. Așa cum aleargă copilul, îl apucă pe tatăl său de mânecă și-i zice: „Nu știu cum vei face, dar să-mi faci ceea ce-ți cer”, tot cu o astfel de simplitate și îndrăznire Îl roagă și acești oameni pe Dumnezeu.
Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Uneori îi fericesc pe cei care au trăit în vremea lui Hristos, pentru că Îl vedeau și Îl auzeau pe Hristos Însuși și puteau să-I vorbească. Dar mă gândesc că noi suntem într-o situație mai bună, pentru că aceia nu puteau să discute mult cu El, în timp ce noi putem vorbi neîncetat cu el prin rugăciune.
Dacă ne aflăm în legătură continuă și „în neîntreruptă convorbire deschisă” cu Dumnezeu, vom preîntâmpina orice rău. Odată într-un autobuz era un monah care se ruga cu ochii închiși și toți ceilalți credeau că doarme. La un moment dat un camion, care venea din direcție opusă, s-a izbit de un stâlp de curent electric, iar mașinile care veneau din ambele direcții se ciocneau între ele, pricinuindu-se mare pagubă. Autobuzul însă s-a aflat la câțiva metri de drum, ca și cum ar fi fost luat de o mână nevăzută, și niciunul dintre pasageri nu a pățit nimic. Rugăciunea monahului i-a salvat.
Ca să comunici cu Dumnezeu și să afli odihnă, trebuie să te supraveghezi pe tine însuți și să ai trezvie, ca să-ți dai seama de greșalele tale, să te pocăiești și să ceri iertare. Altfel, chiar dacă vei simți o oarecare bucurie în rugăciune, aceasta nu va fi o bucurie duhovnicească. Nu vei avea înlăuntrul tău întrariparea duhovnicească care provine din comuniunea cu Dumnezeu.
Rugăciunea trebuie să se facă cu mintea curată, fără gânduri și reprezentări, chiar dacă acestea sunt chipuri ale lui Hristos sau reprezentări din Sfânta Scriptură, pentru că aceasta este primejdios, mai ales pentru cei care au multă imaginație și mândrie. Numai când vin gânduri murdare și de hulă să folosim reprezentări din Sfânta Scriptură. Dar cea mai bună „reprezentare” este conștiința păcătoșeniei și a nerecunoștinței noastre.
Din vol. VI al Cuviosului Paisie Aghioritul – Despre rugăciune, Editura Evanghelismos.
Traducere de Ierom. Ștefan Nuțescu.

Să nu crezi că lupta cu patima e ușoară.
Nu.
Este nevoie de osteneală și de durere multă, nu glumă.
Să nu crezi că lupta este mică.
Trebuie să strigi ca nebunul întruna:
“Iisuse al meu, scapă-mă!
Preasfântă Maica lui Dumnezeu, ajută-mă!“
Ca o mașină sa meargă limba ta:
“Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
Și când obosești, îți va veni o mângâiere pe care nu ai gustat-o niciodată.
Dar dacă te lenevești și nu te îngrijești, nu te vei vindeca în veac.
(Gheron Iosif Isihastul)

15 citate duhovniceşti ale Sf. Siluan Athonitul:


Orice acțiune înaintea căreia sau după care nu poți spune o rugăciune e mai bine să nu o faci.
Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui.
Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întotdeauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naşte rugăciunea.
Pentru a cunoaşte pe Dumnezeu nu e nevoie nici de bani, nici de averi, ci numai de smerenie.
Pentru cel care se roagă neîncetat, lumea întreagă devine biserică.
Calea nevoitorului ortodox este aceasta: el caută pe adevăratul Dumnezeu-Ziditorul.
Sufletul, când se roagă pentru lume, ştie mai bine, fără ziare, cum suferă întreg pământul, ştie şi care sunt nevoile oamenilor, şi îl doare pentru ei. Rugăciunea curăţă mintea şi ea vede mai bine totul.
Duhul smereniei bucură pe Domnul mai mult decât toate.
Dacă vrei să cunoşti pe Domnul, smereşte-te până la sfârşit, fii ascultător şi înfrânat în toate, iubeşte adevărul şi negreşit Domnul îţi va da să-L cunoşti prin Duhul Sfânt; şi atunci vei şti din experienţă ce este iubirea lui Dumnezeu şi ce este iubirea de oameni.
Dacă încercările ni se par anevoioase, e semn că nu ne-am încredinţat pe deplin voii lui Dumnezeu.
Dacă vrei să ai în mod simţit harul Duhului Sfânt, atunci smereşte-te, ca şi Sfinţii Părinţi.
Noi credem că adevărata libertate este a nu păcătui, a iubi din toată inima şi din toate puterile pe Dumnezeu şi pe aproapele.
Dacă Domnul nu ne face cunoscut prin Duhul Sfânt cât de mult ne iubeşte, omul nu poate să o ştie, căci e cu neputinţă pentru mintea pământească să înţeleagă din ştiinţă ce fel de iubire are Domnul pentru oameni.
Dacă vrei rugăciunea curată, atunci fii smerit, înfrânat, mărturiseşte-te cu sinceritate şi rugăciunea te va iubi.
Domnul iubește atât de mult pe om că îi dă darurile Sfântului Duh. Dar până ce învață să păstreze harul, sufletul trece prin multe furtuni.

PUTEREA RUGACIUNILOR MAICII DOMNULUI:
Pentru a avea o imagine despre acest mare Har al Maicii Domnului, trebuie să ne aducem aminte întotdeauna cuvintele pe care le-a rostit părintele Ioan din Kronstadt despre ea. Într-una din predicile sale, el spunea că, dacă s-ar uni îndrăzneala în rugăciunile înălţate de toţi îngerii şi sfinţii pentru noi păcătoşii spre tronul dumnezeiesc, luate împreună, n-ar întrece îndrăzneala pe care o are Una Singură, Preacurata Născătoare de Dumnezeu.
Îngerii şi sfinţii sunt o reflectare a slavei dumnezeieşti pe care aceştia o manifestă într-o măsură sau alta, şi numai Maicii Domnului Singure îi este caracteristică toată slava dumnezeiască. Nu degeaba Sfânta Biserică o numeşte pe ea Împărăteasa Cerului.
Ea salvează de la pieire oameni care au pierdut orice speranţă de îndreptare, orice nădejde de mântuire. Iată de ce ea este denumită de Biserică - nădejdea celor fără de nădejde. Ea îi face curaţi şi sfinţi pe cei desfrânaţi, cuprinşi cu totul de patimile trupeşti, căzuţi în întregime sub puterea diavolului. Ea poate salva chiar şi pe cei care s-au lepădat de credinţa în Hristos, care au lăsat pe Dumnezeu, Biserica Lui cea Sfântă, toate Tainele acesteia şi se află cu totul cuprinşi în braţele diavoleşti.
(Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev) Făcătorul de minuni din Sofia

BLÂNDEȚEA :
Blândețea e strălucita virtute care se opune cu succes mâniei: înfrânând-o, calmând-o și transformând-o din păcat, în faptă bună. Într-adevăr, blândețea moderează mișcările mâniei, însuflețește sentimentele pașnice, liniștește sufletul, gonește din inimă toate urile, tratează pe aproapele cu umanitate și bunătate și depărtează din vorbele noastre tot ce este aspru. Dar spre a practica blândețea, de mai multe ori trebuie omul să tacă, tocmai când ar vrea să vorbească și să vorbească tocmai când ar vrea să tacă, să cedeze chiar când ar putea să se apere, sau să se împotrivească. „Fericiți cei blânzi - zice Mântuitorul - că aceia vor moșteni pământul ” (Luca 23, 25).
Protosinghel Nicodim Măndiță

Biserica noastră Ortodoxă nu este doar una dintre Bisericile creştine. Ea este prin excelenţă Biserica lui Hristos, este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.
Este Biserica care constituie continuarea ne*întreruptă a Bisericii Apostolice. Ortodoxia noastră este Biserica ce se află în legătură directă cu izvoarele inepuizabile şi făcătoare de viaţă ale adevărului pe care ni L-a descoperit Hristos Însuşi, Mântuitorul nostru cel întrupat.
Mergând cu gândul până la rădăcinile Bisericii noastre Ortodoxe şi aducându-ne aminte de itinerariul ei istoric ajungem la epoca Apostolilor Domnului şi împreună cu aceştia intrăm şi noi în foişorul unde a avut loc Pogorârea Sfântului Duh. Îngenunchem pe culmea Golgotei şi îl atingem pe întemeietorul şi Făcătorul Bisericii noastre, Domnul nostru Iisus Hristos.
Sfinţii Apostoli au avut experienţa adevărurilor în care credeau şi pe care le propovăduiau. Ei cu adevărat îl văzuseră pe Domnul, îl auziseră cu urechile lor, trăiseră alături de El şi fuseseră, aşa cum spune Sfântul Evanghelist Luca, de la început văzători şi slujitori ai Cuvântului
Trăind şi noi azi în cadrul continuatoarei neîntre*rupte a Bisericii, Ortodoxia noastră, primim experienţa adevărurilor credinţei, trăim în Hristos, îl primim pe Acesta în viaţa liturgică a Bisericii noastre şi mai ales de fiecare dată când ne împărtăşim cu Trupul şi cu Sângele Lui.
Participând la viaţa Bisericii noastre simţim înlăun trul nostru prezenţa lui Hristos. Şi nu este exagerare dacă spunem că putem şi noi să repetăm, spunând împreună cu Sfinţii Apostoli: Ceea ce era de la început, ceea ce noi am auzit, ceea ce cu ochii noştri am văzut, ceea ce am privit şi ceea ce mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieţii…
Biserica noastră Ortodoxă a păstrat neîntreruptă succesiunea apostolică prin Tainele Preoţiei şi ale vredniciei arhiereşti şi a păzit continuarea ei prin Tradiţia Ortodoxă şi prin luptele Marilor Părinţi, ale marilor ei apărători şi prin lupta vie a Mucenicilor, de la Sfinţii Apostoli până astăzi.
Biserica noastră Ortodoxă a păstrat neatins şi în*treg adevărul credinţei revelate a lui Hristos, în pofida înfricoşătoarelor piedici pe care le-a întâlnit şi a luptelor şi atacurilor la care a fost supusă.
Kallinikos Karousos, fostul mitropolit al Pireului, Adevăruri mari, în cuvinte simple: Ghid de viață duhovnicească, Editura Egumenița, 2017

Cum ispitește diavolul!…Sfinții Părinti
,,Diavolul, ne arată Sfântul Ioan Scărarul, ne sapă trei gropi, adică trei ispite: prin cea dintâi încearcă să ne împiedice să lucrăm binele. Prin a doua, chiar dacă facem binele, să nu-l facem pentru Dumnezeu, ci spre mândria noastră. Iar dacă nu a reușit prin aceste două curse, ne dă o îndrăzneală nejustificată în săvârșirea lui, pentru a ne duce pe culmile mândriei. Sufletul nostru are împotriva acestor trei ispite, trei arme specifice; pentru cea dintâi-sârguința și gândul la moarte; pentru cea de-a doua –supunerea și ocara; iar pentru cea din urmă- defăimarea de sine”.(Sfântul Ioan Scărarul). Diavolul declanșează asupra minții în scopul atrageii noastre la păcat două mecanisme: cel al închipuirii sau îmaginației și cel al amintirii. Prin închipuire, diavolul caută să născocească tot felul de idei și reprezentări păcătoase și pătimașe, iar când nu reușește, ne aduce aminte de păcatele trecute, prin declanșarea mecanismelor amintirii.
Diavolul adoptă o dublă strategie: până la săvârșirea faptei rele diavolul dă curaj și îndrăzneală ca să primim ispita, să o însoțim cu gânduri proprii, să consimțim la lucrarea ei și să o facem, iar după săvârșirea păcatului, caută să ne strecoare în suflet întristarea și deznădejdea, îngrozindu-ne cu spaimele Judecății. (Sfântul Ioan Scărarul)
Referindu-se la procesul de împătimire, Evagrie vorbește despre diavolul care face ca sufletul împătimit să devină nesimțitor. ,,Când năvălește acela, iese sufletul din starea sa firească și leapădă cuviința și frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socotește păcat, fărădelegea n-a mai socotește fărădelege și la osânda și munca veșnică se gândește ca la niște vorbe goale. Acest demon poate fi izgonit prin atenția la nenorocirile, bolile și suferințele altora care ne sensibilizează și care, pun pe fugă pe acest diavol întrucât sufletul este străpuns puțin câte puțin și trezit la milă fiind dezlegat de împietrirea venită de la demon.”
Cel mai tare ne luptă vrăjmașii diavoli în timpul rugăciunii. Scopul lor este ,să ne fure rugăciunea cea de ceas de la noi. Evagrie Ponticul ne spune că ,,tot războiul ce se aprinde între noi și vrăjmașii diavoli nu se poartă pentru nimic altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească. În timpul rugăciunii, lupta și năvălirea vrăjmașului diavol are amploarea și răutatea fiarelor sălbatice. Ei se reped asupra rugătorilor ,,în cârduri”, luând forme și consistențe materiale dintre cele mai ciudate și periculoase și încercând să-i îngreuneze prin moleșeala somnului, vedenii, lumini, amăgiri, năluciri, tulburări chiar și hormonale”.
Sfinții Calist și Ignatie Xanthopol spun că aceste ispite au rostul de a face mintea să nu se mândreacă de binele ce l-a aflat ci, dimpotrivă, războită, certată și umilită, să sporească în smerita cugetare.
În legătură cu aceste momente, Părinții filocalici vorbesc despre îngăduința lui Dumnezeu sau despre ascunderea harului de la noi. Dar chiar în această ascundere, harul ajută în chip tainic sufletul, ca să arate vrăjmasilor lui că biruinta este numai a sufletului.

„Credința este cea dintâi și principala armă în lupta cu patimile, fiindcă credința este lumina minții care alungă întunericul patimilor, precum și tăria minții care alungă boala din suflet. Credința poartă în sine însăși nu numai propriul său principiu și substanță, dar și principiul și substanța tuturor celorlalte virtuți – desfășurându-se una din cealaltă și încercuindu-se una pe alta precum inelele unui copac. Dacă se poate spune despre credință că are un limbaj, acel limbaj este rugăciunea.”


(Părintele Iustin Popovici, Credinta Ortodoxă si viața în Hristos, Editura Bunavestire, pp. 60-61, Galați, 2003)

..Din înțelepciunea călugărului Simeon din muntele Athos, răspunsuri la întrebări existențiale...

Cine este cel mai bun profesor?
- Suferința.
Iar cel mai rău profesor?
- Plăcerea.
Care este abilitatea cea mai rară?
- Capacitatea de a da.
Cea mai bună abilitate?
- Capacitatea de a ierta.
Care este cea mai dificilă abilitate?
- Abilitatea de a tăcea.
Care este cea mai importantă abilitate?
- Abilitatea de a cere.
Care este cea mai necesară abilitate?
- Capacitatea de a asculta.
Care este cea mai periculoasă luptă?
- Cea fanatică.
Care este obiceiul cel mai neplăcut?
- Cheful de ceartă.
Care este obiceiul cel mai nociv?
- Vorba multă.
Care persoană este cea mai puternică?
- Oricine este capabil să înțeleagă Adevărul.
Care persoană este cea mai slabă?
- Oricine se simte mai puternic.
Care este persoană cea mai inteligentă?
- Cea care își urmează inima.
Ce afecțiune este cea mai periculoasă?
- Atașamentul de corpul fizic
Cine este cel mai sărac?
- Cine iubește cel mai mult banii.
Cine este mai aproape de Dumnezeu?
- Cel milostiv.
Cine este cel mai slab?
- Care învinge pe alții.
Cine este cel mai puternic?
- Care învinge pe sinele său.
Cum să te lupți cu problemele?
- Cu bucurie.
Iar cu suferința?
- Cu răbdare.
Care este semnul unui suflet sănătos?
- Credința.
Care este semnul unui suflet bolnav?
- Disperarea.
Care sunt semnele acțiunilor greșite?
- Iritarea.
Care sunt semnele faptelor bune?
- Pacea sufletească.
(din înțelepciunea călugărului Simeon din muntele Athos)

Cele mai mari trei lucruri din viaţă
Mi-aţi pus trei întrebări, şi anume: Care este cel mai mare gând vrednic de om? Care este cea mai mare grijă vrednică de om? Şi care este cea mai mare aşteptare vrednică de om? A se gândi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească e cel mai mare gând vrednic de om.
A se îngriji de mântuirea sufletului e cea mai mare grijă vrednică de om.
A aştepta moartea e cea mai mare aşteptare vrednică de om.
Cum trebuie să vă gândiţi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească? Trebuie să luaţi ca măsură legea morală a lui Dumnezeu. Urmând acestei măsuri, să priviţi ce se întâmplă în viaţa oamenilor pe care îi cunoaşteţi, şi cu care sunteţi în legătură. Acesta nu este totdeauna lucru uşor, fiindcă pricinile sunt uneori îndepărtate şi ascunse în trecutul îndepărtat al unui om, iar alteori se pot afla numai în viaţa părinţilor lui. Mărturisirea creştină se întemeiază pe descoperirea acestor pricini. Psalmistul grăieşte către Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta, si voi cunoaşte căile Tale... Cât am iubit legea Ta, Doamne! Pururea cugetarea mea este”. Fiindcă poruncile Domnului sunt la temelia a tot ce se întâmplă fiilor lui Adam. Şi legea Domnului este lumină ce luminează ceea ce se întâmplă cuiva.
Cum trebuie să vă îngrijiţi de mântuirea sufletului? Ca să nu vă mai înşir, citiţi Evanghelia şi întrebaţi Biserica. Omul n-are mai mare bun decât sufletul, pe această lume. Şi tocmai acest cel mai mare bun este singurul pe care îl poate scăpa de pieire şi moarte. Tot restul, ce nu e om, ci al omului, dintre cele pe care le preţuieşte şi le păstrează omul, fără putinţă de scăpare piere şi moare. Sufletul omului este în ochii lui Dumnezeu un lucru mai de preţ decât întreaga lume materială, după cuvântul lui Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va dobândi întreaga lume, iar sufletul său şi-l va pierde?” Aşadar, nu poate fi mai mare grijă vrednică de om ca grija mântuirii sufletului său.
Cum trebuie aşteptată moartea? Ca ostaşul în război. Sau ca elevul care se pregăteşte cu grijă, aşteptând în orice clipă ca profesorul să îl cheme la ascultat. De neîncetata pomenire a clipei morţii ne-a amintit şi Mântuitorul, în pilda despre bogatul uşuratic care făcea hambare noi şi se pregătea s-o ducă bine multă vreme pe Pământ, dar i s-a zis pe neaşteptate: „Nebunule, în această noapte vor smulge de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai pregătit ale cui vor fi?”
De ce e gândul la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor cel mai mare gând vrednic de om? Fiindcă el aduce omului înţelepciunea şi fericirea.
De ce e grija pentru mântuirea sufletului cea mai mare grijă vrednică de om? Fiindcă sufletul e cel mai mare bun de pe pământ, şi e firesc ca celui mai mare bun să-i trebuiască închinată cea mai mare grijă.
De ce e aşteptarea morţii cea mai mare aşteptare vrednică de om? Fiindcă aşteptarea morţii curăţă conştiinţa şi îi dă omului imbold la toată fapta bună. Când un oarecare om vrednic şi bun a fost întrebat ce l-a împins mai mult în viaţă la osteneală şi bună rânduială, a răspuns: „Moartea”.
Aceste trei lucruri nu se pot băga de seamă la animale. Ele sunt proprii numai omului, şi încă celui mai înalt tip de om. Tot restul e comun omului şi dobitocului.
De la Dumnezeu, pace şi binecuvântare!

Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi

Dragostea este năzuința omului spre tot ce este bun și frumos sau vrednic de dorit.
Această năzuință este sădită de Însuși Dumnezeu în firea omului, la creare, și de aceea se numește dragoste firească. În temeiul acestei năzuințe, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul și Susținătorul său, socotindu-L Bunul său, cel mai mare.
Dar cum, prin păcatul strămoșesc, firea omului a fost slăbită în puterile ei, numai cu dragostea firească omul nu poate lucra nimic pentru mântuirea sa, căci spune Mântuitorul: ”fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5).
De aceea, pentru mântuirea sa, creștinul are neapărată nevoie de dragostea care să lucreze cu putere de sus, adică de dragoste suprafirească, de dragostea creștină.
Dragostea creștină este puterea dumnezeiască revărsată prin Sfânta Taină a Botezului în sufletul creștinului, prin care acesta are năzuința adâncă și curată către Dumnezeu, Bunul său cel mai înalt, dorește din toate puterile sufletului unirea cu El și are voința hotărâtă de a împlini voia Lui atotsfântă, jertfind în caz de nevoie, orice bun pământesc.
Dragostea creștină este de la Dumnezeu (I Ioan 4, 7) și este dată omului în dar, precum spune Sfântul Apostol Pavel: ”Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom. 5, 5).
Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul și sufletul tuturor virtuților creștine, fiindcă toate celelalte virtuți trăiesc cu adevărat și rodesc binefăcător în viața creștinului numai când sunt luminate și încălzite de dogoarea arzătoare a dragostei. Adevărul acesta îl arată atât de minunat Sfântul Apostol Pavel în acel pe drept numit ”imn al dragostei creștine”, pe care-l găsim în capitolul al 13-lea din Epistola I-a către Corinteni:
”De-aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de-aș avea darul proorociei și toate tainele le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește… Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. 13, 1-3, 13).
Așadar, dragostea este mai presus de toată știința și cunoștința, este mai mare chiar decât celelalte două virtuți teologice: credința și nădejdea.
Fără puterea dragostei, credința slăbește, căci credința ”este lucrătoare prin dragoste” (Gal. 5, 6), iar nădejdea se ofilește și scade mereu.
Dragostea este mai mare decât celelalte virtuți, prin izvorul ei, care este Dumnezeu. Căci Dumnezeu fiind El Însuși ”iubire” (I Ioan 4, 8), din nemărginită dragoste a creat lumea cu toate făpturile din ea și astfel iubirea s-a arătat mai întâi în lume și sălășluiește în sufletul omului de la început. Dragostea este mai mare decât celelalte virtuți prin roadele și puterea ei, căci ”iubirea este împlinirea legii” (Rom. 13, 10) și prin durata ei. Credința și nădejdea lucrează numai în viața pământească. În viața de după moarte, ele vor fi împlinite, căci creștinul nu va mai avea nevoie să creadă în Dumnezeu, pentru că Îl va vedea, nici să nădăjduiască în El, pentru că Îl va avea. Dragostea însă rămâne și atunci, pentru că ea ”nu piere niciodată” (I Cor. 13, 8), este veșnică, fiindcă Însuși Dumnezeu Cel veșnic este iubire.
Dragostea creștinului trebuie să se îndrepte întâi către Dumnezeu, către poruncile și legile Sale apoi, către aproapele și, în fine, către sine însuși, căci aceasta este porunca Mântuitorului: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul său și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 37-39).
”Învățătura de credință ortodoxă, Mitropolia Moldovei și Bucovinei

Viaţa prezentă nu este altceva decât pregătirea pentru cea viitoare. Precum va petrece cineva viaţa prezentă, asemenea va primi răsplată în viaţa viitoare: fie fericită, fie nefericită.
Toţi creştinii, îndeosebi cei drept credincioşi, doresc să moştenească răsplata fericită în viaţa viitoare. Iar pentru aflarea acesteia e necesar să răbdăm diferite suferinţe şi boli, potrivit celor spuse în cuvântul lui Dumnezeu: „Prin multe suferinţe se cuvine să intrăm în împărăţia Cerului”.
Oamenii se împart în drepţi şi păcătoşi, însă nici unii şi nici alţii nu sunt slobozi de diferite suferinţe sau boli, precum ni se spune în psalmi: „Multe suferinţe celor drepţi; multe răni celor păcătoşi”.
Sfântul David îi înştiinţează pe primii să nu descurajeze, asigurându-ne că Domnul îi va izbăvi de toate suferinţele, iar pe ceilalţi, adică pe păcătoşi, îi înştiinţează să nu deznădăjduiască… dacă cel păcătos va alerga cu credinţă şi nădejde la Domnul, va primi milostivire şi iertare de păcate.
Domnul Atotbun le trimite celor drepţi diferite suferinţe, în primul rând ca să nu slăbească în nevoinţele evlaviei şi, lenevindu-se, să nu devieze în latura opusă şi să nu piară.
In al doilea rând, Domnul le trimite celor drepţi diferite suferinţe pentru ca prin acestea ei să se purifice cu totul de păcate şi patimi şi să primească răsplată în veacul viitor…
Asupra celor păcătoşi, Domnul aduce diferite nenorociri şi boli pentru a-i atrage la pocăinţă, precum spune El însuşi în Evanghelie: „N-am venit să-i chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi; şi iarăşi: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia Cerului”; şi prin proorocul Isaia vorbeşte: „Veniţi să ne judecăm. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (Isaia I, 18).
Şi tuturor în general, atât celor drepţi cât şi celor păcătoşi, Domnul le spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni, luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”, şi iarăşi: „În răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voastre. Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.
Intăriţi-vă cu credinţă şi nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. Cel care a creat o astfel de lume este puternic să îndrepte şi lucrurile dumneavoastră.
Cine se va lăuda că nu regretă greşelile din trecut? Insă pentru aceste greşeli noi înşine răbdăm suferinţe vremelnice, pentru a ne izbăvi de suferinţele veşnice, precum orânduieşte pentru noi Domnul Cel purtător de grijă, aducând diverse ispite pentru purificarea noastră şi spre învăţătură duhovnicească, pentru a trezi în noi credinţa experimentată şi vie, şi nădejde neruşinată, după cum mărturiseşte apostolul Pavel, spunând: „Suferinţa dă naştere la răbdare, răbdarea la nădejde, iar nădejdea nu va ruşina”.
De aceea urâţi sugestiile rele ale vrăjmaşului nevăzut, care după cuvintele Sfântului Apostol Pavel „ca un leu umblă răcnind, căutând pe cine să înghită” fie prin păcat, fie prin tristeţe fară măsură şi deznădejde.
Însă puternic este Domnul… să vă apere de atacurile vrăjmaşului, precum şi de acele neplăceri care vă tulbură şi vă îngreuiază sufletul.
Sfaturi pentru familia creştină, Sfântul Ambrozie de la Optina

Întristările ne înţelepţesc şi ne fac iscusiţi în lucrările noastre.

Îmi scrieţi că deseori vă îmbolnăviţi şi vă mâhniţi. Acesta este semnul milei lui Dumnezeu: Că pre care iubeşte Domnul, îl ceartă, şi bate pre tot fiul pre care primeşte (Evr. 12: 6), fapt pentru care trebuie să mulţumiţi lui Dumnezeu pentru Pronia Lui părintească faţă de voi. Întristările ne înţelepţesc şi ne fac iscusiţi în lucrările noastre, ne curăţă de păcate; la fel fac şi bolile.

(Sfântul Macarie de la Optina, Filocalia de la Optina, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 51)

Dacă gândul a ajuns la obsesie şi eşti gata să faci păcat, deja eşti la un pas de foc. Fugi la duhovnic, nu mai aştepta şi spune-i că eşti gata să laşi păcatul! Atenţie cu gândurile, că tot păcatul de la gând se naşte!

Ce ne puteţi spune despre gândurile care, uneori, ajung la stadiul de obsesie?

Să ştiţi că gândurile până la moarte nu ne slăbesc! E bine că te luptă acum - lasă să te lupte dracul! - dar luptă-te şi tu cu el. Vrei să nu te lupţi? Vrei să nu ai gânduri? Nu se poate aşa!

Iar dacă gândul a ajuns la obsesie şi eşti gata să faci păcat, deja eşti la un pas de foc. Fugi la duhovnic, nu mai aştepta şi spune-i că eşti gata să laşi păcatul!

Atenţie cu gândurile, că tot păcatul de la gând se naşte! Nu este păcat pe care să-l faci cu voia ta, dar fără gânduri. Tot păcatul intră, mai întâi, prin imaginaţie. Sfântul Isaia, în cartea Ferestrele sufletului, spune că urechile, ochii, mintea aduc ispita în interiorul omului.

(Părintele Ioanichie Bălan, Spovedania - Taina împăcării, din Colecția Liman duhovnicesc, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 42)