Poate fiecăruia dintre dumneavoastră i-a venit cândva în gând întrebarea aceasta: de ce oare Dumnezeu n-a lăsat vreun semn anumit după care să putem cunoaște sosirea morții și să ne putem pregăti în acest fel din vreme? La această întrebare ne răspunde un Sfânt Părinte:„’Dumnezeu n-a voit să cunoaștem ceasul cel din urmă al vieții noastre pentru ca fiecare ceas să-l socotim ca fiind cel din urmă și deci oricând să fim pregătiți!”. Însuși Mântuitorul ne sfătuiește astfel în pilda celor zece fecioare atunci când spune: „privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Matei 25, 13). Totuși, să ne închipuim că am ști dinainte ziua și ceasul când vom muri. Ar fi oare știința aceasta spre binele sufletelor noastre? Nicidecum. O asemenea descoperire nu ne-ar fi de folos și cred că o groază cumplită ar cuprinde sufletele oamenilor. De frică, unii și-ar pierde mințile. Alții, dintr-o pornire de deznădejde, știind că numai atât de puțin mai au de trăit, și-ar cheltui viața în cele mai urâte plăceri. Nu se poate ști câți dintr-o sută s-ar mai gândi atunci la suflet și la judecata din urmă. De aceea, mai bine este așa cum a rânduit Dumnezeu, să nu ne cunoaștem ceasul sfârșitului nostru, dar să fim gata oricând a da socoteală de faptele noastre fără să ne fie rușine de felul în care ne-am trăit viața.
„Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe” – Sofian Boghiu

După cum bine ştim, copiii au o inimă curată. Apoi, pe măsură ce cresc, sunt expuşi tot mai mult lumii înconjurătoare, care zace în răutate, iar inima lor este întinată din ce în ce mai mult, pierzându-şi puritatea iniţială de copil. Aceştia încetează treptat să mai fie copii şi devin adulţi. Adulţii îşi amintesc de copilăria lor cu mare drag, adesea cu melancolie, şi o numesc „vârsta de aur”, „copilăria de aur”. Şi, într-adevăr, copilăria este „de aur”, întrucât este o perioadă a curăţiei inimii – copiii nu cunosc răul, vulgaritatea şi mizeria care pătrunde în inima adulţilor, a celor care nu au putut să îşi păstreze măcar parţial puritatea inimii. Doar această puritate poate dărui pacea adevărată, bucuria şi fericirea. Întinarea inimii aduce odată cu ea întunericul, agonia, chinul, melancolia şi întristarea sufletului, adică tot ce otrăveşte viaţa omului şi o face mai greu de suportat.

De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos a spus atât de răspicat: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor“ (Mt. 18, 3); „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Rom. 14,17). Dreptatea şi pacea se pot găsi numai într-o inimă precum Cea de copil. Aşadar, cei care vor să ia parte la dreptate, pace şi bucurie ar trebui să încerce să-şi păstreze inimile la fel de pure precum cele ale copiilor. Singura cale pentru a reuşi aceasta este „a te îngriji de tine”, adică să îţi păzeşti inima pentru ca nimic din ceea ce este murdar sau necurat să nu o păteze sau să o întineze moral, lucru care ar transforma-o într-o sursă a răului şi la contaminarea morală a altora.

Până la urmă, aceasta este esenţa vieţii duhovniceşti, care nu presupune altceva decât luptă, şi, în special, lupta cu păcatul. Iar sursa supremă a păcatului din inima oamenilor este alimentată de amprentele dăunătoare ale lumii din jur, acceptate fără luptă şi lăsate să-şi nască roadele otrăvitoare în suflet.

De aceea, lupta cu ele este cea mai importantă din viaţa noastră duhovnicească. Trebuie să ne străduim să nu le lăsăm să ne pătrundă în suflet. Şi ce anume trebuie să facem pentru a reuşi? Sfinţii Părinţi ne învaţă că trebuie să „închidem obloanele sufletului” mai des, adică simţurile: văzul, auzul, gustul, mirosul şi simţul tactil. Trebuie să ne învăţăm singuri, să ne forţăm să nu privim, să nu ascultăm, să nu gustăm, să nu mirosim sau să atingem chiar orice. Îndată ce intelectul şi conştiinţa ne spun că unele semnale pe care le primim sunt dăunătoare, trebuie să închidem îndată, fără întârziere, „fereastra” corespunzătoare a sufletului, adică organul de simţ respectiv prin care pătrund acestea. Dacă din întâmplare vedem ceva dăunător, trebuie să ne ferim ochii, ba chiar să îi închidem, pentru a evita să privim ceva ce, odată pătruns în suflet, ne va tulbura mai târziu pacea interioară. Dacă auzim cuvinte tulburătoare, care ne fac rău sau care ne provoacă sentimente negative, trebuie să ne îndepărtăm de cel care vorbeşte, chiar să ne astupăm urechile, ca să nu mai auzim lucrurile care ne vor afecta poate mult timp, privându-ne de echilibrul emoţional.
De aceea este nevoie să trăim, pe cât se poate, în aşa fel încât să ne păzim inima în orice chip cu putinţă de aceste influenţe negative asupra organelor de simţ. Trebuie să ne trăim viaţa cu grijă.

Opusul vieţii trăite în priveghere neîncetată este vieţuirea distrasă şi distrugătoare, pe care o duc majoritatea oamenilor de astăzi – oameni care nu se îngrijesc de puritatea inimii şi a vieţii. Însă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne previn asupra unei vieţi de desfătare. Însuşi Domnul Iisus Hristos ne avertizează împotriva unei astfel de vieţi şi ne cheamă să fim vigilenţi, zicând: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Mt. 26,41), „iar ceea ce zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi!” (Mc. 13, 37).
Arhiepiscopul Averchie Tausev

Cine se roagă pentru ceilalţi, cine se vede pe sine mai prejos de ei şi, în acest fel, are o legătură autentică cu ei, străin de orice împătimire şi dispoziţie iubitoare de sine, e cu neputinţă să nu se bucure văzându-le înaintarea, mai ales în cele duhovniceşti şi în virtute. Fericit este monahul care socoteste mântuirea şi îna*intarea tuturor ca pe a sa. Rugătorul reuseşte, prin mijlocirea rugăciunii şi a harului pe care ea îl dă, să se unească profund cu ceilalţi, lăuntric, duhovniceşte, şi nu exterior. Nu numai cu cei pe care îi cunoaşte sau are legături, ci cu toţi oamenii, chiar dacă ei nu-l cunosc şi chiar dacă nu şi-a exprimat simţămintele sale înaintea lor.

Lipsa de invidie a sufletului iubitor şi smerit a celui rugător faţă de ceilalţi îl împlântă în inima lor. Face inima lor ini*ma sa şi îşi uneşte simţirile sale sufleteşti cu ale lor. Aceasta fără nici o vorbire mieroasă şi edulcorată, cum se vede la cei ce ştiu să joace teatru de prost gust. Puterea rugăciunii îl face pe rugător frate "siamez" al celorlalţi, astfel încât ceea ce simte pentru ei este adevărat, firesc şi fără ipocrizie. Această viziune o accentuează cu putere Sfântul atunci când spune că rugătorul este separat şi totuşi unit cu toţi.

(Arhimandrit Evsevios Vitti, Despre rugăciune. Tâlcuiri la Sfântul Nil, Editura Sf. Nectarie, pp. 140-141)

Să luăm aminte foarte mult la greşelile intenţio*nate, pentru că ceea ce va cerceta Dumnezeu este intenţia noastră. Greşelile pe care le facem din nea*tenţie sunt mai uşoare. Unele păcate sunt păcate, dar au circumstanţe atenuante. Apoi, dacă greşim fără să vrem, Dumnezeu va rândui astfel lucrurile încât greşeala noastră să se folo*sească spre bine. Adică nu că trebuia să greşim ca să se facă acest bine, ci, deoarece am greşit fără să vrem, Dumnezeu pune în valoare greşeala noastră şi iese binele. Dar atunci când facem o greşeală întru cunoştinţă şi apoi ne pocăim, să ne rugăm să nu se facă nici un rău din urmările greşelii noastre.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti III- Nevoinţă duhovnicească, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2003, p. 127)

Sunt suficiente postul trupesc şi semnele exterioare ale pocăinţei? Nu. Nu. Trebuie să fie schimbată viaţa. Vreţi o dovadă cu privinţă la aceasta? Ascultaţi ceea ce spune prorocul. După ce vorbeşte despre mânia divină şi postul ninivitenilor, el ne învaţă că Dumnezeu i-a iertat şi ne spune şi motivul. Dumnezeu a văzut faptele lor (Iona 3, 10), zice el. Şi care fapte? Postul lor? Îmbrăcămintea lor cernită? Nimic din toate acestea, pentru că el nici măcar nu le pomeneşte. În schimb, prorocul zice: „Toţi s-au întors din căile lor cele rele. Şi I-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit”. Vedeţi, nu postul i-a smuls din calea pieirii, ci schimbarea vieţii lor a potolit mânia Domnului şi El le-a fost astfel binevoitor. Dacă eu vă spun aceste lucruri, nu o fac ca să dispreţuiţi postul, ci dimpotrivă, ca să-l preţuiţi mai mult.
Ceea ce ne face evident postul nu este abstinenţa faţă de hrană, ci fuga faţă de păcat. A nu vedea în post decât o privare de mâncare înseamnă a-i face o mare nedreptate. Dacă voi postiţi, arătaţi-o prin faptele voastre! Care să fie aceste fapte, mă veţi întreba? Dacă veţi vedea un sărac, aveţi milă de el; dacă-l vedeţi pe vrăjmaşul vostru, împăcaţi-vă cu el; dacă prietenul vostru săvârşeşte o faptă demnă de laudă, nu îi purtaţi deloc invidie; dacă ochii voştri văd o femeie frumoasă, nu rămâneţi prizonieri acestei privelişti.
Nu doar gura noastră trebuie să postească, ci şi ochii noştri, urechile noastre, picioarele, mâinile noastre, tot trupul nostru. Mâinile noastre să postească, adică ele să fie curate de orice furt, de orice folos obţinut necuvenit şi de orice avariţie. Picioarele noastre să postească, adică să se abţină de la alergarea spre spectacole neîngăduite. Ochii noştri să postească, adică să se obişnuiască ca niciodată să nu arunce priviri neruşinoase, ca niciodată să nu fie ţintuiţi în mod curios asupra celor indecente şi periculoase… De asemenea, urechile să postească, iar postul lor constă în a nu asculta bârfe, nici calomnii. „Să nu iei aminte la zvon deşert; să nu te uneşti cu cel nedrept, ca să fii martor mincinos”, spune Scriptura (Ieşire 23, 1). Gura să postească abţinându-se de la orice cuvânt imoral şi nedrept. La ce bun să ne înfrânăm de la carnea păsărilor şi a peştilor, dacă noi sfâşiem, dacă noi devorăm pe fraţii noştri?
Sfântul Ioan Gură de Aur

Părinte Sofian Boghiu, ce trebuie să cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre?

Să-I cerem sănătate trupească şi sufletească. Să-I cerem luminarea minţii şi înţelepciune, pentru a nu greşi calea către El. Să-I cerem bunătate sufletească şi smerenia inimii, căci spune Domnul: Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre. Să-I cerem dreapta socoteală în tot ce facem, având convingerea că atunci când vom muri, vom da seama înaintea judecăţii lui Dumnezeu de felul cum ne-am trăit viaţa pe pământ. Să-I cerem râvnă pentru citirea Sfintei Scripturi, înţelegerea lor şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să-I cerem harul Duhului Sfânt şi mântuirea sufletelor noastre.

Să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El şi cele pe care numai El ni le poate da. Să-i cerem ajutor ca, în toată viaţa noastră, să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga nouă. Asta să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre.

Postul nu înseamnă doar înfrânare de la mâncare, ci mai ales o strictă înfrânare a simţurilor. Atunci când simţurile sunt hrănite de lucruri din exterior, ele transmit o cantitate corespunzătoare de otravă minţii şi inimii, care ucide viaţa în Domnul a bietului suflet. Părinţii noştri au atâtea să ne spună despre sfântul post al simţurilor.
Intreaga lor învăţătură este în special îndreptată spre curăţirea minţii de năluciri şi gânduri păcătoase şi către curăţirea inimii de sentimente care o întinează. In plus, el ne învaţă că noi trebuie să alungăm orice rău de la bun început pentru a păstra sufletul curat. De îndată ce orice gând rău se apropie chiar pe nesimţite, este absolut necesar să-l alungăm şi să spunem de îndată rugăciunea lui Iisus. Şi atunci când în acest mod noi înfruntăm gândurile care vin de la simţuri şi de la diavol, foarte curând vom simţi bucuria şi câştigul dobândite din postirea simţurilor. Dacă Eva şi-ar fi înfrânat văzul, ea n-ar fi otrăvit pe urmaşii pântecelui ei, adică pe toţi oamenii care s-au născut din ea. Pe scurt, înffânarea simţurilor îl mântuieşte pe om de iad.
Mă rog, copilul meu, ca tu să biruieşti gândurile de egoism şi de mândrie, căci din acestea şi din patimi asemănătoare izvorăsc toate celelalte patimi rele şi prin ele un biet suflet este aruncat peste stânca distrugerii. Să nu dai nici o atenţie gândurilor pătimaşe; ignoră-le complet, deoarece urâţenia răului e înscrisă pe chipul lor. Ignorarea gândurilor sugerate de diavolul aduce mântuirea. Smerenia e cea mai bună stratagemă, căci a nu te angaja în discuţia cu ele şi a alerga la Hristos prin rugăciune înseamnă smerenie.
Gândurile pătimaşe pot fî eliberate şi cu ajutorul exemplificărilor din Scripturi, dar lupta este dificilă, iar ostaşul lui Hristos trebuie să fie extrem de experimentat pentru a scăpa nevătămat, întrucât satana este şi el expert în Sfintele Scripturi şi el citează la rândul lui argumente pentru a-l prinde în capcană pe ostaşul lui Hristos. Prin urmare, orice îţi sugerează prin intermediul gândurilor - fie că e vorba de mândrie, slavă deşartă, critică - lasă să-ţi intre pe o ureche şi să-ţi iasă pe alta. Intrucât sunt gânduri pătimaşe, este inutil să porţi o conversaţie cu ele. Alungă-le! Spune-le: „Nu îngădui să mă întovărăşesc şi să vorbesc cu gândurile eretice" şi rămâi neclintit în rugăciune.
Să nu dai nici o atenţie la nimic din ceea ce îţi spune vrăjmaşul. De îndată ce e pe punctul să-ţi şoptească ceva la ureche, spune imediat: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“ sau „Mântuieşte-mă“ cu repeziciune şi fără oprire şi îndată vei vedea că gândul - sau, mai degrabă, presiunea exercitată pentru a accepta gândul - a slăbit, iar tu nu îţi vei aminti ce încerca el să-ţi spună. Această metodă e mai simplă şi mai eficace decât discuţia în contradictoriu cu gândurile sugerate - deoarece după ce demonul a plecat şi a terminat tot ce avea de spus, n-a mai rămas nimic în urmă ca rămăşiţă sau urmă de gând, în timp ce în cazul discuţiei contradictorii, atunci când e învins şi pleacă, lasă în urma lui rămăşiţe şi resturi a ceea ce a dorit el să-i sugereze sufletului, adică vagi amintiri ale gândurilor cu care ai luptat. Cea dintâi metodă - adică să-ţi afli imediat scăparea în rugăciune - este relaxantă, iar sufletul este rapid liniştit. Pe de altă parte, cea de-a doua metodă - discuţia prin argumente contradictorii - este dificilă, iar dacă sufletul nu reuşeşte în acest fel, omul poate fi
vătămat în raport cu dibăcia de persuasiune a demonului.
Fugiţi de gânduri păcătoase, alungaţi nălucirile, idolii provocărilor, căci satana - „atotştiutorul" - vrea să vă despartă de Dumnezeu, Creatorul vostru. Căci atunci când el îl învinuieşte pe om prin intermediul unui consimţământ păcătos, Harul Duhului Sfânt pleacă, aşa precum o albină fuge de fum, iar atunci sufletul rămâne fără har şi bucurie şi se umple de descurajare şi întristare. Dar atunci când ne opunem nălucirilor de îndată ce ele apar în minte prin a le distruge sau a le respinge şi imediat punem mâna pe sabia duhului - sfânta mică rugăciune a lui Iisus - cu râvnă şi dorire, de îndată vom vedea gândul cel rău şi ticălos abandonându-şi postul şi cedând biruinţa minţii conducătoare, pe care harul şi mila lui Dumnezeu au întărit-o. Diavolul cel viclean nu poate suporta să îl vadă pe sfântul înger păzitor al sufletului nostru stând lângă noi.
AVVA EFREM FILOTHEITUL
Fragment din cartea "COMORI DUHOVNICEŞTI DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS"

Postul înseamnă renunţare integrală la tot ceea ce te urâţeşte şi te înjoseşte ca fiu al lui Dumnezeu. De aceea, postul, fără dimensiunea sa spirituală, este ca un trup fără inimă, ca o nuntă fără mireasă. Şi viceversa. Nici postul spiritual nu poate exista fără cel biologic, alimentar: este ca şi cum ar fi o inimă fără corp, o mireasă fără nuntă. Totul este în complementaritate. Numai aşa putem trăi deplin bucuria şi lumina Crăciunului(Psf. IGNATIE - Episicopul Hușilor)

Părinte, simt din partea unei persoane o apăsare, nu ştiu de ce mă urăşte!
Să ştiţi dumneavoastră că ura unui om, e mai puternică decât o vrajă.
Una dintre armele diavolului este ura, vine şi bagă ura între soţi şi ei nu-şi vorbesc, parcă sunt muţi, e ca un zid între ei. Mântuitorul spune: „să nu apună soarele peste mânia voastră”, faceţi mătănii cât mai multe ca să vă treacă supărarea. Mântuitorul spune: „trăiţi în iubire”, iar diavolul bagă ura ca să strice rânduiala lui Dumnezeu.
E bine ca atunci când unul greşeşte, celălalt să spună„Doamne, nu-i socoti păcatul acesta”. Rugaţi-vă unul pentru altul, la carte spune că bărbatul necredincios se mântuieşte prin femeia credincioasă, şi invers. Când vine mânia, plecaţi unul într-o cameră şi altul în alta, nu daţi prilej de ceartă, că se bucură diavolul, nu vă mai răniţi sufleteşte.
Diavolul se luptă să distrugă cetate mare ca să aibă plată mare, dar nu-l lăsaţi, aveţi atâtea arme împotriva lui: postul, rugăciunea, milostenia.
(Părintele Argatu V. Ioan, Răspunsuri duhovniceşti la întrebările credincioşilor ale Părintelui Ilarion Argatu, Editura Mila Creştină, 2005, p. 255)

"Rețeta de mântuire" a părintelui Paisie Aghioritul pentru toți cei osteniți și împovărați
Limitați-vă nevoile materiale pentru că acestea creează poveri înfricoșătoare și neliniști.
Nu râvniți la oamenii care au bani, confort, slavă și putere, ci la cei care trăiesc în virtute, înțelepciune și dreaptă credință.
Nu cereți de la Dumnezeu lucruri care întăresc numai trupul, ci cereți, în primul rând, ceea ce este bun și folositor pentru suflet.
Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.
Nu vă încredeți în cugetul oamenilor lumești.
Vindecați-vă de bolile care domină în viața oamenilor care nu au învățat să postească, să se înfrâneze, să se roage și să nădăjduiască.
Nu deznădăjduiți, Dumnezeu este pretutindeni și îl iubește pe om.
Tăiați orice relație cu răul, trăiți liber, în acord cu voia lui Dumnezeu.
Arătați-vă credința și prin faptele dragostei față de aproapele.
Hotărâți-vă, ce vreți mai mult: să plăceți lumii sau să vă întoarceți lângă Dumnezeu.
Aproape toate problemele încep de la gură (de la felul în care vorbești, adică) și de asemenea de la cât de mult depinzi de patimile tale.
Să o iubești pe soția ta mai mult decât pe tine însuți. Cu faptele, nu cu vorbele. Și să nu-i vorbești niciodată urât, fiindcă de fiecare dată limba ucide și distruge dragostea. De asemenea, să luați aminte că unii părinți îi răsfață pe copiii lor și le fac toate voile. Și când răsfeți prea mult pe copil, devine egoist și o va lua pe o cale strâmbă. Mulți părinți au grijă să dea copiilor lor mai mult lucruri materiale. Aceasta este o greșeală. Trupul are multe pofte materiale, dar viață scurtă. Sufletul are veșnicie: alt drum, altă călătorie. Sufletul nu sfârșește în pământ, ci la Dumnezeu. Astăzi toți se ocupă de trup, iar nu de nevoile sufletului lor.
- Și care sunt nevoile sufletului, părinte?
- Iată, cum să-ți zic? Nevoile sufletului sunt felurite. Și bucuriile sufletului sunt altele decât cele ale trupului. Trupul ușor îl mulțumești, sufletul nu. Dacă ai bani și te duci într-un magazin mare, trupul este mulțumit. Dar ce poți să găsești pentru sufletul tău într-unul din magazinele acelea mari, cum le zice, supermarketuri, da. Sufletul are nevoie de alte lucruri. Sufletul are nevoie de pace, liniște, comunicare cu Dumnezeu. Pentru a se întreține trupul, este nevoie de bani și de pâinea cea de toate zilele, dar sufletul, pentru a se întreține, are nevoie de talanți dumnezeiești: pâinea cea cerească.
traducere şi adaptare: Laura Enache
sursa: ΑΓΙΟΡΕΙΤΙΚΟ ΒΗΜΑ www.agioritikovima.gr

Să ne depărtăm de lucrurile pământeşti, că şi magii, atâta vreme cât erau în Persia, vedeau numai steaua; dar când s-au depărtat de Persia, au văzut pe Soarele dreptăţii!
Sa căutăm deci să fim şi noi ca magii! Să ne eliberăm de obiceiurile cele păgâneşti, să ne depărtăm mult de ele, ca să vedem pe Hristos; că şi magii nu L-ar fi văzut dacă nu s-ar fi depărtat de ţara lor. Să ne depărtăm de lucrurile pământeşti, că şi magii, atâta vreme cât erau în Persia, vedeau numai steaua; dar când s-au depărtat de Persia, au văzut pe Soarele dreptăţii; dar mai bine spus, nici steaua nu ar fi văzut-o dacă nu s-ar fi ridicat de acolo cu râvnă.
Să ne ridicăm şi noi! Lasă-I pe toţi ceilalţi să se tulbure! Noi să alergăm la casa Pruncului! Să nu ni se potolească dorul chiar dacă împăraţi, popoare şi tirani ne-ar tăia drumul. Aşa, vom depărta din calea noastră toate greutăţile. Că şi magii n-ar fi scăpat de primejdia care venea din partea împăratului, dacă n-ar fi văzut Pruncul. Înainte de a-L vedea, erau înconjuraţi din toate părţile de frică, de primejdii, de tulburări; după ce I s-au închinat, linişte şi siguranţă! Acum, nu-i mai primeşte steaua, ci îngerul, că prin închinare ajungând preoţi, I-au adus şi daruri.
Părăseşte dar şi tu, oraşul tulburat, pe tiranul ucigaş, nălucirea cea lumească, grăbeşte-te spre Betleem, unde este Casa Pâinii celei duhovniceşti. Eşti păstor? Vino şi vei vedea pe Prunc în colibă! Eşti împărat? Nu vii să-L vezi? Atunci nu ţi-e de folos porfira împărătească! Eşti mag? Asta nu te împiedică deloc, numai dacă vii să-L cinsteşti şi să I te închini Lui, nu ca să calci în picioare pe Fiul lui Dumnezeu.
Fă aceasta cu cutremur şi cu bucurie! Pot sta împreună bucuria şi cutremurul! Vezi să nu fii ca Irod şi să spui: “Că venind să mă închin Lui” şi venind să vrei să-L ucizi! Că lui Irod se aseamănă toţi cei care se împărtăşesc cu nevrednicie cu Sfintele Taine! “Unul ca acesta, spune Pavel, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului”, pentru că au în ei înşişi pe mamona, pe tiranul pe care-l supără împărăţia lui Hristos, tiran mai nelegiuit decât Irod. Mamona vrea să stăpânească şi trimite pe cei ai lui să se închine lui Hristos numai de formă, dar Îl junghie când I se închină. Să ne temem, dar, ca nu cumva să avem chip de rugători şi de închinători, dar cu fapta să facem cele potrivnice. Când vrem să ne închinăm, să aruncăm totul din mâini! De avem aur, să-l dăm lui Hristos, să nu-l îngropăm în pământ! Dacă barbarii aceia I-au adus atunci aur ca să-L cinstească, cine eşti tu de nu dai nimic celui care are nevoie de ajutor? Aceia au făcut atât drum ca să vadă pe Cel născut, dar tu ce apărare mai poţi avea cînd n-ai de trecut nicio uliţă ca să cercetezi pe cel bolnav şi întemniţat? Ni-e milă negreşit de bolnavi, de întemniţaţi şi de vrăjmaşi, dar tu n-ai milă nici de Stăpânul şi Binefăcătorul tău.
Magii i-au adus aur, dar tu abia de-I dai o pâine. Magii au văzut steaua şi s-au bucurat, dar tu vezi chiar pe Hristos, străin şi gol şi nu-ţi tresare inima! Care dintre voi cei de faţă, care aţi fost încărcaţi cu atâtea binefaceri, aţi făcut o cale atât de lungă de dragul lui Hristos, ca barbarii aceia, dar mai bine spus, mai filosofi decât filosofii? Dar pentru ce vorbesc de cale lungă? Multe femei de-ale noastre sunt atât de trândave încât nu merg nicio uliţă ca să vadă pe Hristos, în ieslea cea duhovnicească, dacă nu sunt purtate de catâri. Alţii deşi pot să meargă pe picioarele lor, totuşi în loc să meargă la biserică, preferă afacerile şi teatrele! Barbarii aceia, înainte de a-L vedea, au făcut atâta cale de dragul lui Hristos! Tu însă nici după ce L-ai văzut n-ai râvna lor, ci-L laşi pe Hristos şi dai fuga să vezi pe actori, Îl vezi pe Hristos culcat în iesle şi-L părăseşti ca să vezi femei pe scenă. De câte trăsnete nu-s vrednice aceste purtări?
Sfântul Ioan Gură de Aur,

Ajunul Craciunului este ultima zi de post din Postul Nasterii Domnului. Acest post, care incepe in ziua de 15 noiembrie si se incheie in ziua de 24 decembrie, ne aduce aminte de patriarhii si dreptii Vechiului Testament, care au petrecut timp indelungat, in post si rugaciune, asteptand venirea lui Mesia, Mantuitorul lumii.
Daca primele 39 de zile ale acestui post sunt mai usoare, din punct de vedere alimentar, intre ele existand mai multe zile in care Parintii Bisericii au randuit "dezlegare la peste", cea de-a patruzecea zi a postului este una de aspra postire, adica de ajunare. Obiceiul de a ajuna in aceasta ultima zi a postului este consemnat inca din secolul al IV-lea.
Astfel, in ajunul Craciunului, fiecare credincios ajuneaza dupa putere, pana la Ceasul al IX-lea (ora 15.00), nimic mancand. In unele zone, credinciosii ajuneaza pana mai tarziu, asteptand rasaritul luceafarului de seara, in amintirea stelei care a vestit magilor Nasterea Domnului.
Dupa ceasul pranzului, spre seara, se obisnuieste sa se manance grau fiert, amestecat cu fructe si miere, in amintirea postului Prorocului Daniel si al celor trei tineri din Babilon (Daniel 1, 5-16). Aceasta zi de post aspru mai aminteste si de postul tinut odinioara de catehumenii care, in seara acestei zile, erau botezati si impartasiti pentru prima data cu Sfintele Taine, in cadrul Liturghiei Sfantului Vasile cel Mare.
In seara zilei de ajun, credinciosii obisnuiesc sa manance o mancare dulce, numita in popor "Scutele lui Iisus". Cu faina, apa si sare se framanta niste lipii subtiri care se coc pe plita. Acestea se inmoaie intr-un sirop dulce (apa cu miere sau zahar) si se presara cu nuca macinata.
Nasterea Domnului este anuntata in lume de crestini prin colinde, primii care pornesc cu colindatul, in dimineata de Ajun, fiind copiii si tinerii. Acestia sunt primiti de crestini cu mere, nuci, covrigi si cu acele turte numite "Scutecelele lui Hristos". Pentru ca pana dupa Sfanta Liturghie din ziua de Craciun este inca post, colindatorii trebuie si ei primiti cu daruri de post (covrigi, turte, nuci, fructe).
Tot in ultima zi a postului Craciunului, preotul umbla pe la casele credinciosilor cu icoana Nasterii Domnului, spre a vesti maritul praznic al Intruparii Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Din punct de vedere liturgic, putem spune ca aceasta traditie, a umblatului cu icoana, este un fel de slujba in afara zidurilor bisericii. Este o slujba savarsita pe ulite si pe stradute, prin curti si prin case, pe la ferestre si pe la usi. Precum odinioara facea crainicul, parintele se straduieste a anuta in tot locul si pe tot omul o mare veste: Dumnezeu se face om, ramanand insa Dumnezeu! Astfel, singurul lucru nou sub soare se arata vrednic de o asemenea mare vestire.
Fiecare preot vesteste Nasterea Domnului in parohia lui. In functie de marimea parohiei, preotul poate incepe sa umble cu icoana mai devreme sau mai tarziu. Astfel, la sate, aceasta vestire se petrece chiar in ajunul Craciunului, pe cand la orase, unde parohiile sunt mai mari si credinciosii mai numerosi, preotii incep sa umble cu icoana ceva mai devreme.
In ajunul Craciunului se citesc "Ceasurile Imparatesti" si se savarseste Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia. In cadrul acestor slujbe sunt randuite spre citire mai multe profetii din Vechiul Testament privind Nasterea Domnului.
Daca ajunul Craciunului cade intr-o zi de sambata sau dumnica, slujba numita "Ceasurile Imparatesti" se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind "zi aliturgica", adica zi in care nu se savarseste Sfanta Liturghie". Aceasta slujba a Ceasurilor este numita astfel deoarece, in lumea bizantina, la aceasta participau si imparatii, iar la noi se aduna in biserica toata familia domneasca.
Daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri, in ziua de ajun se va savarsi Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, iar in ziua praznicului se va savarsi cea a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va cadea insa intr-o zi de sambata sau duminica, in ziua de ajun se va savarsi Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua praznicului se va savarsi cea a Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia.
Dupa noaptea de ajun, trei zile la rand, in toate bisericile se savarseste Sfanta Liturghie. Din pricina bucuriei marelui praznic al Nasterii Domnului, s-a randuit ca in perioada cuprinsa intre Craciunului si Boboteaza sa nu se faca ingenuncheri si plecaciuni. Exceptie fac insa canoanele primite de la duhovnic, savarsite in taina camerei fiecaruia.
"Fecioara astazi pe Cel mai presus de fiinta naste si pamantul pestera Celui neapropiat aduce. Ingerii cu pastorii slavesc si magii cu steaua calatoresc, ca pentru noi S-a nascut prunc tanar, Dumnezeu Cel mai inainte de veci."
"Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei. Ca intru dansa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus. Doamne, slava Tie!"
Teodor Danalache

Cum să învăţăm viaţa duhovnicească?
Vieţuind în singurătate, mă hrănesc din Dumnezeieştile Scripturi, după poruncile Domnului şi din tâlcuirea lor şi, de asemenea, din predaniile apostoleşti, din vieţile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi ascult de ele; şi ceea ce este pe măsura înţelegerii mele spre a-I face pe plac lui Dumnezeu şi spre folosul meu sufletesc, transcriu şi învăţ: în aceasta constau viața şi suflarea mea. Vă sfătuiesc să faceţi la fel. Eu vă dau sfatul acesta spre binele sufletului, propunându-vă ceea ce pentru mine însumi socotesc a fi folositor (Sfântul Nil Sorski).

Cum să ne revenim, dacă simțim descurajare în viața duhovnicească?
Există descurajare, în general, și există o descurajare mai specifică, legată de viaţa duhovnicească.
O primă formă a acesteia ţine de păcate comise mai înainte, păcate de care suntem conștienți. Ca să ieşim din ele, trebuie, bineînţeles, să ne pocăim. Însă, în acelaşi timp, trebuie să nu rămânem fixați asupra lor. Stareţul Serghie ne recomandă să nu ne descurajăm niciodată din pricina păcatelor făcute în ajun sau în zilele precedente ci, ridicându-ne, să începem fiecare zi ca și cum am lua viața de la capăt.
O a doua formă de descurajare este cea de a cărei cauză nu ne dăm seama. Ea este legată de o stare de păcat de care nu avem cunoştinţă.
Soluţia este să ne pocăim pentru această stare de păcat. În acest scop, Biserica propune diverse formule de rugăciune, în care I se cere lui Dumnezeu să ierte păcatele neştiute – formulă de neînţeles pentru mulţi, dar care are, însă, un sens profund şi joacă un rol important pentru a ne curăța inima. Aşadar, trebuie să-I cerem lui Dumnezeu: „Iartă-mi păcatele cele neştiute!” şi să perseverăm răbdători în pocăinţă, până ce ni se schimbă starea.
Stareţul Serghie atrage atenţia că o anumită oboseală, o anumită trândăvie, o lipsă de apetenţă, mai precis un oarecare dezgust apar adesea în momentul în care începem să ne rugăm. Atunci este vorba de o lucrare a demonilor care urmăresc să ne împiedice de la rugăciune! Este o stare clasică împotriva căreia trebuie să luptăm, iar cea mai bună armă de care dispunem este pocăinţa.
În general, atunci când ne simţim căzând într-un fel de moleşeală şi de descurajare, trebuie imediat să-I cerem iertare lui Dumnezeu ca pentru un păcat şi să ne pocăim de el, până ce ne regăsim starea normală.
Trândăvia, reticenţa sau moleşeala care se manifestă în săvârşirea sarcinilor noastre materiale sau duhovniceşti trebuie să fie simţite ca nişte prilejuri de a renunţa la voia proprie. Stareţului Serghie îi plăcea cu privire la aceasta să pomenească regula de viaţă a Stareţilor din Valaam, care duc la extremă această tăiere a voii proprii: „Fac ceva nu pentru că vreau, ci pentru că nu vreau”. Este un principiu greu de înţeles şi de pus în practică, însă foarte rodnic pentru sporirea lăuntrică.
Extrase din cartea lui Jean-Claude Larchet, „Avva Serghie”

Harul poartă sufletul, precum o mamă îşi poartă pruncul. Când copilul, în loc să se uite după mamă, începe să se uite ştrengăreşte după altele, mama lasă copilul singur şi se ascunde. Observând că e singur, copilul începe să ţipe şi să-şi strige mama… Mama se iveşte iarăşi, ia copilul în braţe… şi copilul se strânge şi mai tare la pieptul ei. La fel face şi harul. Când sufletul îşi ia nasul la purtare şi uită că este purtat şi că se menţine prin har, atunci harul se retrage… şi lasă sufletul singur… De ce? Pentru ca sufletul să se dumirească, să simtă nenorocirea retragerii harului şi să înceapă a se lipi mai strâns de el şi să-l caute. O astfel de retragere nu se datorează mâniei, ci iubirii educative a lui Dumnezeu şi se numeşte retragere povăţuitoare.
Harul Sfântului Duh îl dobândim odată cu Sfintele Taine ale Botezului și Mirungerii. Prin participarea la cultul divin al Bisericii noastre, prin rugăciune, prin luptă duhovnicească și prin lucrarea virtuților harul se păstrează și devine lucrător în noi. Un mijloc bun pentru atingerea acestui scop este și rugăciunea inimii, care atrage Duhul Sfânt și, în același timp, constituie rodul harului.
„Învățături și scrisori despre viața creștină” – Sf. Teofan Zăvorâtul

Cum şi-a început Mântuitorul misiunea? Exact cu aceleaşi cuvinte cu care propovăduia şi Sfântul Ioan Botezătorul, proclamând Împărăţia Cerurilor: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” Proclama Împărăţia Cerurilor, punea bazele Împărăţiei Cerurilor. Şi aşa cum am auzit, a început ca pentru această Împărăţie să cheme la lucrare oameni destoinici. A chemat pe primii Săi patru apostoli.
Ne spune evanghelistul Matei că i-a chemat pe Petru şi pe Andrei, apoi pe Iacob şi pe Ioan. Sfintele Evanghelii se completează una pe alta. Dacă citim cu atenţie Sfânta Evanghelie după Ioan vom vedea că, de fapt, Petru şi Andrei s-au mai întâlnit odată cu Domnul Iisus Hristos. Şi, primul care l-a întâlnit, a fost Sfântul apostol Andrei. Atunci când Ioan Botezătorul propovăduia mulţimilor şi L-a văzut pe Domnul Iisus Hristos, arătând înspre El a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”! Atunci Andrei, cu încă unul dintre ucenicii lui Ioan, au mers după Domnul Iisus Hristos şi au rămas seara la El. Sfântul Andrei a alergat la fratele său Petru şi i-a zis: „L-am găsit pe Hristos!”
Iată deci că cei doi mai avuseseră o întâlnire cu Domnul Iisus Hristos. Acum erau la pescuit lângă Capernaum, pe Marea Galileii, şi Domnul Iisus Hristos i-a chemat să-i facă „pescari de oameni”. I-a chemat să-i facă mari demnitari în Împărăţia Cerurilor, în Împărăţia Sa. Şi, ne spune evanghelistul, Domnul străbătea toată Galileea învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei Cerurilor. Proclamă o nouă ordine: o ordine absolut armonioasă, frumoasă, veşnică, neapusă. Proclamă Împărăţia Cerurilor şi tămăduieşte toată boala şi toată neputinţa în popor.
Sfântul Chiril al Ierusalimului, tâlcuind numele Domnului Iisus Hristos, zicea că evreii înţeleg prin „Mesia”, adică prin „Hristos”, pe Cel ce vine şi ridică păcatele lumii, pe Cel ce ne împacă cu Dumnezeu, pe Cel ce ne mântuieşte din moarte şi din iad. Dar grecii înţeleg prin acest nume de „Hristos”, de „Mesia”, de „Uns” mai ales pe Cel ce tămăduieşte. El tămăduieşte toată boala şi toată neputinţa din popor. Pentru că, de fapt, suferinţa vine din păcat. Păcatul este boala sufletului.
Iată că Domnul Iisus Hristos tămăduia toată boala şi toată neputinţa în popor. El este doctorul cel mare. El îi vindeca pe toţi, şi mulţimile alergau la El.
Să reţinem esenţialul: Domnul Hristos ne binevesteşte apropierea Împărăţiei Cerurilor în care, însă, nu putem intra nepocăiţi, nepregătiţi, necurăţiţi, nesfinţiţi. Această lucrare e definită de Sfântul Ioan Damaschinul ca fiind „întoarcerea de la păcat la virtute şi de la diavolul la Dumnezeu”. Aceasta este pocăinţa. În Împărăţia Cerurilor, care se apropie, nu se poate intra nepurificat, necurăţit, nesfinţit. Şi lucrarea de preschimbare din rău în bun o face pocăinţa. Pocăinţa ca taină, care se finalizează printr-o bună spovedanie şi pocăinţa ca stare sufletească. Aşa cum ne spune psalmul 50, psalmul pocăinţei, „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o urgiseşte”.
Jertfa plăcută lui Dumnezeu este pocăinţa noastră. Sfântul Ignatie Briancianinov spune: “Pocăinţa este singura jertfă pe care Dumnezeu o primeşte de la sufletul căzut al omului. Alte sentimente, chiar nevoinţa cea aspră pe care am putea-o oferi lui Dumnezeu, nu are valoarea pe care o are pocăinţa. Pocăinţa e jertfa omului căzut, pe care Dumnezeu n-o urăşte şi n-o respinge. Dar când prin pocăinţă Sionul se reînnoieşte şi zidurile Ierusalimului nostru duhovnicesc se construiesc, atunci noi putem oferi cu încredere pe altarul inimii noastre jertfa dreptăţii: adică sentimentele noastre reînnoite prin harul lui Dumnezeu”. Adică căinţa noastră sinceră, părerea noastră de rău, întoarcerea de la păcat la virtute.
Aşadar, Domnul binevesteşte Împărăţia Cerurilor care se apropie. În ea ne nu putem intra neschimbaţi, nepocăiţi, neprimeniţi, nespovediţi.
Cine face această lucrare? Cine este doctorul care tămăduieşte sufletul nostru bolnav de păcat? Cine ne iartă prin duhovnicul nostru? Cine ne primeşte lacrimile de pocăinţă şi ne duce în Împărăţia Sa? Doctorul cel mare este Domnul Iisus Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur, oprindu-se şi el la această relatare, zice aşa: „Să mergem dar şi noi după Hristos, că şi noi avem multe boli sufleteşti pe care vrea să ni le vindece chiar înainte de a I-o cere. Că pentru asta vindecă bolile cele trupeşti, ca să izgonească pe cele sufleteşti. Să ne ducem aşadar, la El! Să nu-I cerem nimic pământesc, ci iertare de păcate! De-I cerem cu sârguinţă, ne împlineşte cererea noastră. Atunci, vestea despre El s-a răspândit în toată Siria. Acum, în toată lumea. Sirienii când au auzit că vindecă pe îndrăciţi au alergat la El. Dar tu frate, care ştii cu mult mai bine decât sirienii puterea lui Hristos, tu nu te scoli, tu nu alergi? Sirienii îşi părăsesc ţara, prietenii şi rudele. Dar tu nu te înduri nici casa să ţi-o părăseşti? Să te duci la El, să primeşti multe daruri. Dar, mai bine spus, nici asta nu ţi-o cer, ci-ţi cer să laşi răul tău obicei. Chiar de rămâi acasă, poţi uşor să te mântui cu toţi ai tăi! Când e bolnav trupul facem totul şi ne zbatem ca să scăpăm de suferinţă. Dar când îi bolnav sufletul amânăm şi nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de bolile trupeşti, pentru că ele sunt cauzate de cele sufleteşti. Lăsăm izvorul păcatelor şi curăţăm râurile. Căci pricina bolilor trupeşti este păcatul cuibărit în suflet. Lucrul acesta ni-l arată slăbănogul, care aştepta de treizeci şi opt de ani, sau bolnavul cel coborât prin acoperiş”.
Să secăm deci izvorul păcatelor şi vom opri toate pâraiele bolilor trupeşti. Vom pune capăt nu numai bolilor, ci şi păcatului; şi păcatului, mai mult decât bolii. Pe cât este sufletul mai bun decât trupul! – zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Mântuitorul vine. Binevesteşte Împărăţia Cerurilor. Ne deschide porţile ei, dar nu putem intra prin porţi decât cu sufletul primenit.
Andrei Andreicuț, Morala Împărăției

A doua venire a Domnului va avea loc când se va împlini vremea, când omenirea va fi pregătită pentru această venire. Dumnezeu ca un Atoateştiutor, ştie precis data sfârşitului lumii, dar această dată nu a fixat-o mai dinainte la anul cutare sau cutare, ci a lăsat şi omului partea sa de contribuţie la stabilirea acestei date; depinde deci şi de om ca această dată să fie mai curând sau mai târziu.
Când va fi însă această dată, nimeni nu ştie: „Nici îngerii din Cer, nici Fiul, ci numai Tatăl”, cum ne încredinţează despre aceasta Însuşi Mântuitorul Hristos în Sfânta Evanghelie (Matei 25, 36).
Dar, pentru ce oare Dumnezeu a tăinuit data sfârşitului? Ştim că şi la prima Sa venire, la întruparea Fiului, Dumnezeu a ţinut această dată „Taina din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. Omenirea aştepta pe Mesia cel făgăduit, pe Răscumpărătorul. Prorocii îl vestiseră, vorbiseră şi despre unele semne prevestitoare, dar data nu o ştia nimeni. Sfântul Apostol Pavel ne lămureşte că Mântuitorul a venit „Când s-a plinit vremea” (Galateni 4, 4). Dar ce era această plinirea vremii? Plinirea vremii a fost timpul când omenirea, prin naşterea Fecioarei Maria, a putut oferi vasul de sfinţenie desăvârşită, potrivit pentru întruparea lui Dumnezeu, când avea mijloace potrivite pentru ca noua învăţătură pe care o aducea Fiul lui Dumnezeu lumii, să se poată răspândi mai cu lesnire. Şi acestea erau între altele: limba greacă cunoscută în tot Imperiul Roman, drumurile bune construite de cuceririle romane, monoteismul răspândit de diaspora evreiască în lumea politeistă de atunci. Dar toate acestea erau realizări omeneşti, contribuţii ale omului la plinirea vremii, pentru prima venire a Mântuitorului.
În chip asemănător, şi a doua venire a Domnului va avea loc când se va împlini vremea, când omenirea va fi pregătită pentru această venire. Dumnezeu ca un Atoateştiutor, ştie precis data sfârşitului lumii, dar această dată nu a fixat-o mai dinainte la anul cutare sau cutare, ci a lăsat şi omului partea sa de contribuţie la stabilirea acestei date; depinde deci şi de om ca această dată să fie mai curând sau mai târziu. Acesta este şi unul din înţelesurile tainei că „nimeni nu ştie această dată”, pentru că ea nu este fixată de mai înainte, la un anumit an.
Examinând mai cu atenţie semnele ‒ care potrivit Sfintei Evanghelii vor preceda sfârşitul lumii: împuţinarea credinţei, apariţia prorocilor mincinoşi, războaie şi mari cataclisme naturale, venirea lui Antihrist etc. ‒, vedem că nici acestea nu ne dau o indicaţie precisă. Unele din semne s-au mai petrecut în istorie, iar altele sunt învăluite de taină. De aceea omenirea, ori de câte ori se întâmplă vreun eveniment neobişnuit, se întreabă dacă nu cumva şi acesta este vreunul din „semnele vremii"!
Vorbind despre sfârşitul lumii, Mântuitorul se întreabă: „Oare când va veni Fiul Omului va mai găsi credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8). Răspunsul negativ rezultă din însăşi întrebare. O secătuire completă a puterilor omeneşti de a mai face binele va fi un semn că o continuare a existenţei lui pe pământ nu mai are rost. Aceasta va fi una din cauzele principale ale sfârşitului.
Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii.

Urcuşul duhovnicesc presupune o adevărată luptă pe plan spiritual cu noi înşine, cu diavolul şi cu atracţia manifestată de materie asupra trupului material. N-a fost sfânt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări şi de ispite, ca, biruindu-le, să propăşească pe calea binelui, până la capăt. Ispitele sunt înţelese de Sfinţii Părinţi ca nişte probe la care este supus cineva spre verificarea credinţei, nădejdii, dragostei, răbdării etc. Ele sunt încercări şi tentaţii care ademenesc, împiedică de la cele bune şi folositoare şi îndeamnă la rău.
Urcuşul duhovnicesc presupune o adevărată luptă pe plan spiritual cu noi înşine, cu diavolul şi cu atracţia manifestată de materie asupra trupului material. N-a fost sfânt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări şi de ispite, ca, biruindu-le, să propăşească pe calea binelui, până la capăt. Ispitele sunt înţelese de Sfinţii Părinţi ca nişte probe la care este supus cineva spre verificarea credinţei, nădejdii, dragostei, răbdării etc. Ele sunt încercări şi tentaţii care ademenesc, împiedică de la cele bune şi folositoare şi îndeamnă la rău.
Referindu-se la numărul şi felul ispitelor, şi scriitorul filocalic Evagrie Ponticul ne spune că dracii nu lasă nimic necercetat din cele ale noastre: nici şederea, nici culcarea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea (Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor). Orice gest al nostru este iscodit şi cercetat, în vederea despărţirii noastre de Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă că felul ispitelor e îndoit: unul e prin plăcere, altul prin durere. Primul e ales de bunăvoie, al doilea fără voie. Cel dintâi e născătorul păcatului şi trebuie să ne ferim de el, cum ne învaţă şi Mântuitorul, când zice: „şi nu ne duce pe noi în ispită“, care ar putea însemna şi „fă ca să nu fim ispitiţi peste puterile noastre“. Ispita prin plăcere e pedeapsa păcatului, chinuind prin dureri şi necazuri dispoziţia iubitoare de păcat. Amândouă aceste ispite, şi cea cu voie şi cea fără voie, le unelteşte diavolul: pe cea dintâi aţâţând sufletul prin plăcerile trupului, iar pe cea de a doua o doreşte diavolul, voind să strice firea prin durere, silind sufletul doborât de dureri să pună în mişcare gândurile de ocară împotriva Făcătorului. Dar noi, spune acelaşi Maxim Mărturisitorul, trebuie să ne rugăm de bunăvoie să nu ne vină ispita, ca să nu ne despărţim de dragostea lui Dumnezeu, şi pe ispita fără de voie să o răbdăm bărbăteşte, ca să arătăm că punem mai presus de toate pe Făcătorul nostru (Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, vol. II).
Sfinţii Varsanufie şi Ioan care, după cum se ştie, s-au închis într-o încăpere şi nu comunicau cu ceilalţi din afară decât numai prin scrisori, arată că sunt ispite de la noi, de care trebuie să ne ferim şi sunt ispite cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care sunt spre folosul sufletului. Sfântul Maxim menţionează, la rândul lui, că ispitele sunt de mai multe feluri: dinainte, dinapoi, de la stânga, şi de la dreapta. Dinainte, când ne tentează dracii prin înfăţişările materiei, dinapoi, când ne stârnesc amintirea păcatului prin gândurile ce le-am avut mai demult; de la stânga, când tulbură sufletul prin patimile trupeşti şi neînfrânate; şi de la dreapta, când năvălesc asupra sufletului prin mândrie şi slavă deşartă (Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, răspunsul 21, în Filocalia, vol. II).

REGULI PENTRU CRESTINII CARE MERG DUMINICA LA BISERICA !
1. Să te ierţi cu toţi cei din casa si din societate .
2. Să duci un mic dar la Altar,un pomelnic,o lumânare, o prescură, un pahar de vin – ce poţi. Prin acel dar pe care-l duci tu la biserică, se binecuvântează casa ta, căci îl dai jertfă lui Dumnezeu.
3. Să mergi mai de dimineaţă !Ca să ajungi, să te poţi închina în linişte şi să îţi alegi locul fără să deranjezi slujba.
4. Bărbaţii stau în dreapta, femeile în stânga.Aceasta este ordinea aşezării credincioşilor în biserică. Şi vârsta stabileşte ordinea aşezării: în faţă stau femeile şi bărbaţii mai vârstnici, iar cei mai tineri – în spatele lor. Între bărbaţi şi femei se lasă o cărare în mijlocul bisericii, ca să poată merge la altar cei care vor să se închine şi să ducă darul.
5. Nu vorbeşti în biserică.Este mare păcat. Doar dacă este neapărat nevoie poţi spune ceva, dar numai în şoaptă sau prin semne.
6. Nu ieşi înainte să se termine slujba.Dacă ieşi înainte de terminarea slujbei, eşti asemenea cu Iuda, care a ieşit de la Cina cea de Taină şi s-a dus să-l vândă pe Hristos. Doar urgenţele justifică încălcărea acestei reguli canonice.
7. Nu săruţi sfinţii pe faţă.Când te închini la sfintele icoane, este păcat să săruţi sfinţii pe faţă. Dacă sfântul este pictat în picioare, îi săruţi picioarele
8. Nu te mai duci să te închini……după ce preotul a dat binecuvântrea de Liturghie. pentru că îi tulburi pe cei care vor să asculte Sfânta Liturghie. Nici darul nu îl mai duci, îl vei da, cu lumânare şi cu prescură, la sfârşit.
9. Stai în genunchi……când se cântă: ”Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm…!”. La fel la Axionul Maicii Domnului şi la Tatăl nostru.
10. După împărtăşanie nu mai săruţi mâna preotului sau sfintele icoane.Cei căsătoriţi, care vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să păzească curăţia în familie măcar trei zile inainte, iar după măcar două zile.
11. Iei anafură pentru cei de acasă.Cel ce a venit la biserică se cheamă apostolul familiei. El trebuie să ia sfânta anafură pentru toţi cei din casă.
12. Cum ieşi din biserică.Când rosteşte preotul: ”Cu pace să ieşim! Întru numele Domnului!” şi sfârşeşte liturghia, faci trei închinăciuni în mijocul bisericii şi mergi acasă. De la biserică nu te opreşti până la uşa ta.
13. Acasă, spui rugăciunea Cuvinese cu adevarat… la sfintele icoane şi, stând la masă cu familia, povesteşti ce ţi-a rămas în cap de la slujba si predica.
14.După ce ai stat la masă, te odihneşti, apoi te duci, să faci vizite celor în necaz: bătrâni şi bolnavi.Le duci, dacă poţi, un dar cât de mic.
Asa sa ne ajute Dumnezeu !
Parintele Cleopa Ilie Manastirea Sihastria Neamt

Potrivnicul L-a încercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinţa trupului, prin slava deşartă şi prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascuns în ele momeala plăcerii sau acul păcatului, însă în chip felurit. Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al vrăjmaşului sau, după Sfântul Maxim, ispita prin plăcere.
Tot războiul potrivnicului acesta a fost: să-L faci pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu ca Tată. Căci ştie vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere ca să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu.
Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă ne-a ars. După ce Domnul la bătut pe diavolul în pustia Carantaniei, a venit ca să-l bată şi între oameni.
Satana i-a răsculat împotriva Mântuitorului pe oamenii puternici de atunci, viclenii vremii, cărturarii şi fariseii (lumii vechi), unelte ale sale, oameni slabi, dar cu putere mare, ca doar Iisus îi va blestema sau îi va urî, greşind măcar împotriva celei de a doua porunci, porunca iubirii de oameni. Aceasta este, cum zice Sfântul Maxim, ispita a doua prin durere, care e stârnită de potrivnicul cu menirea de a învrăjbi pe Iisus cu oamenii şi pe oameni întreolaltă.
Iată cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul despre acest numit al doilea fel de ispită pc care l-a avut Mântuitorul de învins. După ce, aşadar, prin biruinţa asupra primei ispite, cea prin plăcere, a zădărnicit planul puterilor, căpeteniilor şi stăpâniilor celor rele, Domnul a îngăduit să-ţi pună în lucrare şi al doilea atac, adică să vină încercarea ce le mai rămăsese: ispita prin dureri.
Să urmărim, deci, uneltirile potrivnicilor, să vedem metoda lor şi metoda lui Dumnezeu, tot cam în cuvintele Sfântului Maxim. Neputând vrăjmaşul să-L facă pe Domnul să calce porunca iubirii, eu prin cele ce i le-a tăgăduit în pustie, s-a străduit pe urmă, după ce a revenit în lume, cu ajutorul nelegiuiţilor iudei, să-L facă să calce porunca iubirii de oameni. Satana (care înseamnă „potrivnic”) îi îndemna pe cărturari şi farisei la felurite meşteşuguri împotriva lui Iisus, ca neputând răbda încercările, cum cre¬dea el, să fie adus să-i urască pc cei ce-i întindeau curse şi aşa să calce porunca iubirii de oameni. Dar Domnul, ca un Dumnezeu cunoscând gândurile potrivnicului, n-a urât pc fariseii puşi la lucru de el (căci cum ar fi făcut-o, fiind din fire bun?), ci prin iubirea faţă de ei bătea pc cel ce lucra prin ei, iar pe cei purtaţi de el nu înceta, să-i mustre, să-i înfricoşeze, să-i plângă ca pe unii ce puteau să nu se lase conduşi de el. Blestemat de ei, se purta cu îndelungă răbdare. Mântuitorul, e drept, i-a mustrat şi i-a certat ca nimeni altul, însă nu i-a urât nicio clipă, de vreme ce pe diavolul din ei îl certa şi-l umilea, dându-I la iveală, şi îi învăţa înainte»
Pătimea cu îndurare şi le arăta toate faptele iubirii, îi învăţa căile vieţii şi zugrăvea, prin fapte, chipul vieţuirii creştineşti, vestea învierea morţilor şi făgăduia viaţa veşnică şi împărăţia Cerurilor celor ce cred, iar necredincioşilor (ateilor) le vestea înfricoşatele pedepse veşnice. Iar pe cel ce lucra prin ei (prin atei) îl bătea cu iubirea de oameni, iubindu-i şi pe ei, deşi îi ducea acela. O, minunat război!
In loc de ură, Iisus arată iubirea şi răpune pe tatăl răutăţii prin bunătate. În acest scop răbdăm atâtea rele de la ei, mai adevărat vorbind, pentru ei. S-a străduit până la moarte în chip omenesc pentru porunca iubirii şi, biruind biruinţa deplină împotriva diavolului, a primit cununa învierii pentru noi» Astfel Adam cel Nou a înviat pe cel vechi.
Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit încât acesta răscoală puterile iadului şi cu ele aţâţă pe oamenii lumii acesteia, care-s biruiţi de el, şi îi năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui. Iar prin lege, prin stăpânitorii lumii acesteia, prin slujitorii Templului, arhiereii Ana şi Caiafa, prin Iuda vânzătorul, diavolul, nu-L mai putea răbda să-i facă împărăţia de jaf, li cere nedreapta răstignire pe cruce, în rând cu tâlharii.
Când războiul nevăzut între iubire şi ură a ajuns aici, Iisus bate pe diavol tot ca om, să nu uităm, prin neputinţa şi nepreţuirea trupului, adică prin desăvârşita lepădare de sine sau prin primirea de bună voie a morţii. Plăcerea a alungat-o cu hotărâre puternică, durerea însă a primit-o cu durere mare.
”Am auzit un Sfânt vorbind”, Pr. Ioan Sofonea
Jurnal Spiritual

Cel rău, cel ce ispiteşte, cel ce pune la cale toate fărădelegile, este diavolul. Diavolul nu-i o metaforă, nu-i o ficţiune, nu-i un concept, ci diavolul este o persoană, o persoană care stă la capătul răului.
Domnul Iisus Hristos, în Evanghelia de la Ioan, are o dispută cu iudeii, cu iudeii păcătoşi, spunându-le lucrul următor: “Voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul, şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi n-a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii”. El este cel rău, rău din cale afară, răul absolut, însăşi întruchiparea răului.
Se ştie că la început diavolul a fost înger. Toate lucrările lui Dumnezeu au fost foarte bune. Dumnezeu i-a creat pe îngeri. Din păcate, o parte dintre ei, datorită libertăţii, au căzut, mândrindu-se, şi dorind să fie mai presus decât Dumnezeu.
Proorocul Isaia, relatând căderea îngerilor, zice aşa: “Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Suindu-mă deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi. Şi acum tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului”.
Dacă citim cu atenţie Cartea Apocalipsei, vom vedea că o treime din îngerii cei luminaţi au căzut. Au căzut sub comanda lui Lucifer. Şi de atunci îşi fac lucrarea lor cea rea.
Noi îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească de cel rău; de cel care este, de fapt, foarte rău. Mai mulţi scriitori moderni, meditând asupra lui şi asupra lucrării dezastruoase pe care o face, subliniază faptul că cea mai mare năstruşnicie pe care a pus-o la cale diavolul nu este de a-i convinge pe oameni că nu există Dumnezeu, ci că de a-i convinge că nu există diavol, ca să poată lucra clandestin, subversiv, nevăzut. Dar lucrează cu toată puterea.
Sfântul Petru, în prima Epistolă, ne atenţionează: “Fiţi treji, privegheaţi, potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită. Căruia staţi-i împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri din lume”.
Este teribilă bătălia între bine şi rău, între om şi diavol. Sfântul apostol Pavel, în Epistola către Efeseni, zice aşa: “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari având mijlocul vostru încins cu adevărul, şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia duhului – care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea în duhul tot felul de rugăciuni şi cereri, şi întru toate acestea priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii”. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pavel să ne luptăm împotriva duhurilor răutăţii. Îi cerem lui Dumnezeu să ne mântuiască de cel rău, să ne izbăvească de diavol şi de lucrarea lui demonică. Sigur că avem nevoie în această luptă de o strategie anume.
Sfântul Ignatie Briancianinov zice că este foarte greu a te lupta cu diavolul pe terenul lui. În Cartea Facerii, ni se spune că diavolul a luat chip de şarpe şi se târa pe pământ; cu alte cuvinte locul unde îi place lui să ispitească, să lucreze, să rănească, este jos. Şarpele se piteşte printre bălării, printre spini. Nu-i place locul curat, nu-i place locul înalt. Lui îi place la întuneric, printre hăţişuri; când ne complacem jos, când ne târâm; când ispitele ne covârşesc, când suntem pe terenul lui de joc, cu siguranţă că vom fi biruiţi.
Ce trebuie făcut? Trebuie să te urci la înălţime! Să te salţi sus, pentru că acolo diavolul nu te poate răni. Locul în care el se târăşte îl putem intui foarte bine. E vorba de lăcaşurile de petreceri, de crâşme, de discoteci, de cluburi, locuri în care domneşte promiscuitatea, în care el se târăşte şi ne târâm şi noi împreună cu el, şi ne răneşte. Se foloseşte cel rău de ispitele lui, stăpâneşte o întreagă lume astăzi, prin ban şi prin sex.
Iată de ce Îl rugăm pe Dumnezeu „să ne mântuiască de cel rău”, să ne scape de ispitele lui, să ne ajute să ne înălţăm, să ducem o viaţă elevată din punct de vedere spiritual, ca să nu fim răniţi, ca să nu fim ucişi de cel ce umblă răcnind ca un leu.
Mitropolit Andrei Andreicut

În Scara Sf. Ioan Scărarul scrie că rugăciunea, pentru cel care se roagă, este de patru feluri: rugăciune întinată, rugăciune furată, rugăciune pierdută și rugăciune curată.
Rugăciunea întinată, rugăciune spurcată au toți aceia care în mintea lor poartă răutățile și spurcăciunile pe care le-au văzut cândva și apar la vremea rugăciunii.
Mai ales astăzi, când sunt așa de răspândite răutățile, când oamenii se uită la atâtea urâciuni care apar în fața lor și pe care oamenii le găsesc la televizor, la video, la filme necuvincioase și le bagă în suflet de unde nu le mai pot scoate, de multe ori.
Când încep să se roage, se roagă cu gânduri bune și apoi îndată se rătăcesc de la gândurile bune spre gândurile rele și își fac loc gândurile cele întinate pe care le poartă omul în sufletul său.
Este apoi o rugăciune furată pe care ți-o ia parcă cineva. Citești niște rugăciuni și vezi că nu-ți stă parcă mintea la ele, ca și când ți-ar fura cineva gândurile cele bune, deși le ai, pornești cu ele.
Există apoi o rugăciune pierdută, o rugăciune la care nu mai ai alint. Dar sunt și oameni care au o rugăciune curată, pentru că au și viață curată. Cine are viață curată are și rugăciune curată. Cine are viață întinată are și rugăciune întinată. Cine are nepăsare, ajunge la întreruperi din rugăciune, la devieri de rugăciune.
Un părinte din Filocalie, Sfântul Marcu Ascetul, spune că așa cum focul nu rămâne în apă,tot așa și gândul cel rău nu rămâne în sufletul iubitor de osteneală, în inima iubitoare de osteneală. Cineva care se silește spre cele bune ajunge să aibă rugăciunea acelui cuvios care nu-i lasă pe draci să intre în chilia lui unde se ruga el. De ce? Pentru că avea o rugăciune puternică, o rugăciune care împrăstia gândurile, care ținea piept cu greutățile care apăreau în mintea lor.
„Gânduri care duc spre lumină”, Arhimandrit Teofil Părăian

Ce înseamnă mărturisirea credinţei? Ce înseamnă a mărturisi pe Iisus în faţă oamenilor? Aici răspunsul e mai simplu: înseamnă a recunoaşte în Dumnezeu pe creatorul universului şi al oamenilor, înseamnă a-L recunoaşte pe lisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Înseamnă, prin urmare, a intră într-o ordine de gândire religioasă. Înseamnă a nu ne consideră autonomi, ci dependenţi de Dumnezeu, atât cu privire la începutul, cât şi la sfârşitul nostru.
A-L mărturisi pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos înseamnă a mărturisi filiaţia noastră divină. Înseamnă a mărturisi că suntem creaţi de Dumnezeu şi că trăim şi existăm în această ordine, în această rânduiala divină. Înseamnă a recunoaşte că nu suntem autonomi, aşa cum nu putem fi autonomi faţă de tatăl nostru cel pământesc.
Putem noi să ne lepădam de propria noastră naştere? De proprii noştri părinţi? Nu putem. Nu putem fi autonomi faţă de ei. Putem fi autonomi faţă de multe alte lucruri. Putem fi creatori de artă, de cultură, de filosofie, de orice. Aici avem toată autonomia şi, în sens larg, toată libertatea. Dar noi cei credincioşi nu putem fi autonomi faţă de părinţii noştri de pe pământ şi, cu deosebire, nici faţă de Părintele nostru cel ceresc. Depindem de El, trebuie să-L mărturisim, să-L recunoaştem. Şi odată cu El şi pe Fiul Său, Iisus Hristos, şi pe Duhul Sfânt.
La această ne cheamă de fapt cuvântul Evangheliei: să ne mărturisim dependenţă de Dumnezeul cel ceresc şi de Fiul Său, Iisus Hristos, pe care îl acceptăm că Mântuitor şi stea polară care ne orientează spre împărăţia Cerurilor, prin Duhul Sfânt. Fără această dependenţă, recunoaştere şi acceptare, nu putem fi creştini.
IPS.Antonie Plamadeala

Iată calea cea mai scurtă şi mai uşoară de a ajunge la mântuire: Fii ascultător, înfrânat, nu judeca pe nimeni, păzeşte mintea şi inima ta de gândurile rele, crede că toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi iubeşte. Pentru această smerenie, harul Duhului Sfânt se va sălăşlui întru tine și vei zice: «Bun este Domnul!». Dar dacă judeci pe ceilalţi, dacă murmuri şi-ţi place să-ţi faci voia ta, atunci, chiar dacă te-ai ruga mult, sufletul tău va sărăci şi vei spune: «Domnul m-a uitat». Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, tu ai uitat că trebuie să te smereşti şi pentru aceasta harul lui Dumnezeu nu sălăşluieşte în sufletul tău. El intră cu uşurinţă într-un suflet smerit şi îi dă pacea şi odihna în Dumnezeu. Maica Domnului a fost mai smerită decât toţi oamenii, de aceea o slăvesc cerul şi pământul.
„Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, Sfântul Siluan Athonitul

OMUL INVIDIOS CU NIMIC NU TE VA AJUTA!
- Părinte, de unde vine invidia? Cum e cu omul invidios?
-De la diavol vine, de unde din altă parte?! Ce vă spuneam eu până acum? Toţi cei care se duc la biserică, toţi cei care se mărturisesc, toţi cei care se scoală noaptea la rugăciune, fac lucruri bune. Dar cel mai mult contează să ne păzim şi să nu osândim. De ce tot zic eu să nu osândim? Pentru că o să observaţi şi frăţiile voastre că patima osânditului o au îndeosebi oamenii cei invidioşi…
-Dar ne putem apropia de cei invidioşi? Putem să-i îndreptăm?
-Putem să ne apropiem de ei, dar cu grijă, căci toţi acei care au invidie în suflete sunt oameni foarte periculoşi. Să ţineţi minte de la mine: omului invidios să nu-i spui niciodată bucuria ta! Spune-i doar scârba ta, numai supărarea pe care o ai. Că, dacă îi spui scârba ta, el se va linişti.
-Aşa îi liniştim, văzându-ne întristaţi?
-Aşa, aşa… Adică să nu ne bazăm pe aceia, să le spunem doar necazurile noastre… Exact. Ţine minte aşa: să nu te jeluieşti niciodată la omul invidios, căci cu nimic nu te va ajuta. Pentru că omul invidios nu te poate ajuta, căci în el sălăşluieşte un duh necurat, nu Duhul lui Dumnezeu. Cine are Duhul lui Dumnezeu, are dragoste, are milă, iartă, e iubitor si milos. Omul invidios nu are nimic din toate astea."
Extras din ”Convorbiri cu părintele Proclu Nicău"

Rugăciunea să se facă din inimă, cu credinţă, cu post şi metanii după putere, cu statornicie şi cu multă smerenie, cum zice prorocul David: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu” (Psalmul 129, 1). Iar în alt loc zice: „Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 18). Apoi zice: „Smeritu-m-am şi m-am mântuit” (Psalmul 114, 6).
Este mare păcat să se laude cineva cu rugăciunea şi cu faptele sale bune, căci pierde toată plata şi este părăsit de Dumnezeu.
(Arhimandrit loanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în familie și societate II, Ediția a III-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători Neamț, 2010, p. 104)

Pe când Hristos îşi lua rămas bun de la ucenici, le-a zis: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27). Cum se poate împlini cuvântul lui Hristos în inimile noastre, cum se poate sălăşlui pacea în noi?
Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă... însă dacă e să întrebi pe cineva dintre dumneavoastră: „Fraţilor, vă doare inima?”, îmi veţi răspunde: „Ah, mă doare atât de mult, nu-mi găsesc loc, se alarmează din tot felul de motive, nu are absolut deloc linişte...” De ce ne doare inima, din ce cauze ne alarmăm neîncetat şi nu avem în noi pacea despre care vorbeşte Domnul?
Mai înainte de toate inima doare din cauza cugetărilor, gândurilor care o rod şi îi distrug liniştea. Uneori omul gândeşte: „Iată, eu voi muri şi copiii îmi vor muri în necredinţă!”, şi acest gând nu-l părăseşte, locuieşte neîncetat neliniştea în inima lui şi nu există pace în ea. Altul a rămas fără proprietate şi avere şi gândul despre cum va vieţui în continuare îl urmăreşte... Unii au duşmani - şi cine nu are! - şi iată că omul este chinuit de gândul răzbunării împotriva vrăjmaşului, căutând ce să-i facă, şi din cauza acestor gânduri îşi petrece turbat zilele... Cum e posibil să obţii pacea într-o asemenea stare a inimii ? Cum e cu putinţa să simţi cu inima ta liniştea (odihna) desăvârşită, cum vă poate cerceta pacea?
Pacea poate să se sălăşluiască în inima noastră dacă ne vom împotrivi gândurilor noastre rele, dacă ne vom lupta prin intermediul rugăciunii neîncetate. Insă trebuie să ne rugăm cu adevărat, nu aşa cum ne rugăm noi. Iată, se rosteşte ectenia şi se cântă: „Doamne, miluieşte”: ne însemnăm automat cu semnul Sfintei Cruci, repetăm în mod automat cuvintele cu buzele, dar în inimă nu avem credinţă în aceste cuvinte. Sau atunci când preotul zice: „Să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa...”, nu vedem sensul acestor cuvinte, nu aşezăm credinţă în aceste cuvinte, şi din această cauză şi rugăciunea noastră nu ne dă linişte, e moartă pentru noi. In rugăciune avem doar cuvinte, nu şi credinţă; Domnul nostru însă este astfel că, dacă omul are în inima sa măcar o picătură de credinţă, măcar gândul că crede, pentru aceasta El e gata sâ-i dea totul şi să-l liniştească cumva negreşit. Şi de aceea, daca vrem să primim pacea în suflet, trebuie să împletim cu credinţă rugăciunea noastră. De exemplu, atunci când se cântă: „Doamne, miluieşte”, se cuvine nu doar să repeţi aceste cuvinte, ci să adaugi: „Cred că mă vei milui”...
Vă amintiţi femeia cu scurgere de sânge? De ce s-a vindecat? Ea, precum ne spune evanghelistul, doar a gândit în inimă: „Mă voi atinge de haina Lui si mă voi vindeca” - si s-a vindecat cu adevărat. De aceea trebuie să luptăm împotriva gândurilor cu rugăciunea şi să ne rugăm totdeauna cu credinţă, măcar să avem gândul să credem, şi atunci inima ni se va linişti şi va avea pace. Domnul însuşi va da această pace pentru fărâmele de credinţă pe care le vei întinde spre El.
Episcopul Veniamin Milov

A încercat omul toate: bogăţia, puterea, ştiinţa, păcatul, dar fericit nu l-a făcut nici una! Iisus ne îmbie încercarea Sa, cea din urmă: încercarea iubirii. Aceea pe care nimeni n-a făcut-o, sau pe care puţini au încercat-o, doar puține clipe ale vieţii lor. Cea mai cutezătoare, cea mai potrivnică pornirilor din noi; dar singura care se poate ţine de ceea ce făgăduieşte!
Poţi iubi pe Dumnezeu cât te ţine gura, dar dacă nu iubeşti şi smerenia în care a venit Dumnezeu, ascultător până la moarte de Cruce, n-ai făcut nimic. Iubirea a coborât pe Dumnezeu din Ceruri să se facă om, - şi nu este smerenie mai mare ca aceea a locui Dumnezeu în oameni, din iubire.
Ieromonah Arsenie Boca

Sufletul trebuie să se întoarcă la iubirea lui Dumnezeu. Vindecarea se va face prin a-L iubi pe Dumnezeu cu ardoare. Mulţi sfinţi de-ai noştri au prefăcut întristarea în bucurie prin iubirea către Hristos. Luau adică această putere sufletească, pe care diavolul voia s-o zdrobească, şi o dădeau lui Dumnezeu, prefăcând-o în bucurie şi veselie. Rugăciunea, adorarea lui Dumnezeu preface încet-încet întristarea şi o întoarce în bucurie, fiindcă lucrează harul lui Dumnezeu. Aici este nevoie să ai putere, aşa încât să smulgi harul lui Dumnezeu, care te va ajuta să te uneşti cu El. Este nevoie de meşteşug. Când te dăruieşti lui Dumnezeu şi devii una cu El, atunci vei uita de duhul cel rău, care te trăgea de la spate, iar acela, dispreţuit, va pleca. Apoi, cu cât te vei dărui Duhului lui Dumnezeu, cu atât nu vei mai privi în urma ta, ca să-l vezi pe cel ce trage. Când te atrage harul, te uneşti cu Dumnezeu. Şi când te uneşti cu Dumnezeu şi te dăruieşti Lui, toate celelalte se duc, le uiţi şi te mântuieşti. Marele meşteşug, deci, marele secret spre a scăpa de întristare şi de toate cele rele este să te dăruieşti iubirii lui Dumnezeu.
Părintele Porfirie

Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.
2. În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu.
3. Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este dela Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.
4. Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci,căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume.
5. Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume şi lumea îi ascultă.
6. Noi suntem din Dumnezeu
cine cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi
cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii.
7. Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este dela Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte peDumnezeu.
8. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.
9. Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem.
10. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu,ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.
11. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul.
Sfantul Ap.Pavel,Epistola a II a catre Corinteni,Capitolul IV.

Unde este Dumnezeu acolo toate sunt bune, unde nu este Dumnezeu, acolo toate sunt rele. Omul acela cu care este Dumnezeu, acela face numai bine si cu el este tot binele, iar acel om cu care nu este Dumnezeu, acela face numai rau si cu el este tot raul. Daca Dumnezeu este cu noi, nimeni nu este impotriva noastra, dar daca Dumnezeu nu este cu noi, toti dusmanii se ridica impotriva noastra si ne biruiesc pe noi; daca Dumnezeu este cu noi, atunci si panza de paianjen va fi pentru noi zid de piatra, dar daca Dumnezeu nu este cu noi, atunci si zidurile de piatra vor fi pentru noi panza de paianjen si nu ne vor apara. Celui ce este cu Dumnezeu, aceluia totul ii este bun, iar celui ce este fara Dumnezeu, aceluia totul ii este rau.
Asadar cu cine este Dumnezeu si cu cine nu este? La aceasta intrebare poate raspunde orisicine cu usurinta. Cu cel ce este virtuos, facator de bine, cu acela este Dumnezeu, iar cel ce face rau, il manie pe Dumnezeu si cu acela El nu este. Deci cu omul bun este Dumnezeu, iar cu cel rau El nu este.
Inca o data voi spune: acolo unde nu este Dum*nezeu de fata, unde oamenii nu-L au pe Dumnezeu de-a pururi inaintea ochilor lor, acolo numai trai dracesc si porcesc este cu putinta, iar sfarsitul unui asemenea trai este inecul, inecul nu in apele cele de rand si firesti, ci in raul cel de foc.
Oarecand maniindu-se, Faraon nu a vrut sa dea ascultare lui Dumnezeu - facandu-se asemenea diavolului - si nu a vrut sa-i slobozeasca pe israeliteni; si care i-a fost sfarsitul? A pierit cu toata puterea sa in Marea Rosie in chip vazut, iar in chip nevazut cu sufletul in iad (Iesire 14, 26-28).
S-au dat sodomitenii unui trai porcesc, si-au iesit din minti din turbarea spurcatelor pacate trupesti, si ce li s-a intamplat? Li s-a pogorat asupra-le inecul, asemenea porcilor gadarenilor (Matei 8, 32; Marcu 5, 13; Luca 8, 33), iar inecul a fost unul cumplit, caci s-au inecat cu trup si suflet in vapaia flacarilor de foc, trimisa asupra lor din Cer (Facere 19, 24-25).
Dar ar putea spune cineva: Ce suparare are Hristos de-si va spurca cineva trupul cu pacatul desfranarii? Cu adevarat mare-I este supararea, caci trupul crestinului, sfintit prin Taina Sfantului Botez apartine nu lui, ci lui Hristos, dupa marturia Sfintei Scripturi: "Iar voi sunteti trupul lui Hristos si madulare (fiecare) in parte" (1 Corinteni 12, 27). Si iarasi: "Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri?" (1 Corinteni 6, 19); "Nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din viata voastra desarta, lasata de la parinti, ci cu scumpul sange al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat si neprihanit" (1 Petru 1, 18-19). Ia aminte crestine, capul din care izvorasc cugetele cele trupesti nu este al tau, ci al lui Hristos, si nu ai voie sa gandesti rautati cu capul ce este al lui Hristos. Picioarele cu care mergi la faradelegi nu sunt ale tale, ci ale lui Hristos, si nu ai voie sa pornesti cu picioarele lui Hristos catre faradelegi. Mainile cu care savarsesti lucrurile spurcate nu sunt ale tale, ci ale lui Hristos si nu-ti este ingaduit sa lucrezi marsavii cu mainile lui Hristos. Tot trupul tau nu este al tau, ci al Domnului Hristos, si de aceea nu ai voie ca trupul lui Hristos sa-l pangaresti cu infaptuirea patimilor trupesti, caci trupul este templu al lui Dumnezeu, dupa cuvantul Apos*tolului Pavel: "Pentru ca sfant este templul lui Dumnezeu, care sunteti voi" (1 Corinteni 3, 17).
Deci, sa avem intotdeauna in fata ochilor pe Dum*nezeu si sa avem frica de El. Frica de Dumnezeu ne va pazi de pacat!
Sfantul Dimitrie al Rostovului

DECALOGUL POSTULUI MÂNTUITOR
• Nu ţine ură, vrăjmăşie sau invidie. Calcă-ţi pe inimă, mergi şi te împacă cu toată lumea, şi mai ales cu cei cărora le-ai greşit. Iartă din toată inima ta, pentru ca şi Dumnezeu să te ierte pe tine.
• Spovedeşte-te cât mai grabnic la preotul tău duhovnic şi nu-l schimba. Mărturiseşte toate greşelile şi patimile, gândurile şi intenţiile rele.
• Nu te certa, nu blestema, nu înjura. Cei care înjură se aseamănă celor care au scuipat faţa Domnului nostru Iisus Hristos în timpul Pătimirii Sale.
• Roagă-te cu smerenie în fiecare zi, dimineaţa, seara şi de câte ori poţi. Roagă-te şi pentru binele duşmanilor, împlinind astfel porunca Domnului, şi El îţi va da pace în suflet, bucurie şi înţelegere duhovnicească.
• Fă milostenie după puterile tale, adică ai milă de alţii, ca şi Hristos să aibă milă de tine. Ajută orfanii, văduvele, săracii, familiile nevoiaşe sau cu mai mulţi copii, fără a-i judeca pentru lipsurile lor.
• Întoarce la credinţă pe cel căzut ori neştiutor, dăruindu-i un sfat bun, o carte de zidire sufletească, o candelă sau o icoană.
• Mergi şi vizitează un bolnav, un suferind, un infirm sau un neputincios. Uşurează suferinţa şi vei putea să auzi şi tu, la Judecată, chemarea Mântuitorului de a moşteni Împărăţia Cerurilor.
• Pomeneşte şi fă milostenie pentru cei adormiţi, după rânduielile Bisericii, în semn de iubire, recunoştinţă şi neuitare faţă de ei.
• Ai grijă să nu te mândreşti cu postul tău şi cu nimic din ceea ce faci bun, ci în fiecare zi să spui: „Slugă netrebnică sunt, pentru că am făcut numai ceea ce eram dator să fac” (Luca 17, 10).
• Postiţi pentru că aţi păcătuit, postiţi pentru a nu mai păcătui, postiţi pentru a primi darurile Duhului Sfânt şi a păstra ceea ce vi s-a dăruit!
Acesta să fie îndemnul: să postim cu folos! Fă din ziua împărtăşirii tale cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos cea mai fericită sărbătoare a vieţii tale, trăind bucuria Învierii.
Din Părintele Nicolae Tănase, Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos, Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p. 122-124

Care este limita dintre curaj și nesăbuință?
Eu cred că lucrurile astea două nu se intersectează, pentru că pornesc din puncte diferite, cresc din tulpini diferite. Curajul este bun. Hristos spune: „Îndrăzniți”. Curajul este râvna cea bună. Eu știu cum e cu nesăbuința asta? Atunci când noi nu mai avem frică de Dumnezeu, atunci când, după ce L-am înfruntat cu o întrebare, nu ne-am speriat și n-am căzut la pământ cu lacrimi și, în general, nu mai avem lacrimi pentru păcatele noastre și nu ne mai pare că suntem păcătoși, atunci n-avem dreptul să mai îndrăznim la Dumnezeu, trebuie să ne plângem; îndrăzneala cea bună vine numai de la smerenie. Luați seama ca nu cumva să primim în mintea noastră și în gândul nostru [gândul] că noi suntem mai privilegiați decât alții, de a da buzna la Dumnezeu. Noi dăm buzna la Dumnezeu tocmai pentru că ne considerăm mai păcătoși decât alții, suntem atât de deznădăjduiți, încât nu mai vedem nicio ieșire și atunci strigăm: „Doamne, dacă nici acum nu mă mai primești, mor”. Așa-i și spunem. Găsim la Sfinți, foarte simplu.
A venit la Pavel cel simplu cineva să-i scoată dracul; [iar Pavel] s-a cățărat pe o piatră și a zis: „Doamne, nu mă dau jos de pe piatră până nu scoți dracul din omul acesta”. Clar, nu toți avem încă simplitatea asta, dar trebuie să tindem spre ea. Fiți sinceri, pentru că Dumnezeu știe starea noastră adevărată – asta e cel mai important lucru – chiar dacă noi nu I-o spunem. Noi Îl mințim: „Doamne, eu sunt smerit, n-am îndrăzneală să spun așa ceva”, dar apoi spune: „Ce-o dat porunca asta așa de grea? Pe de o parte, ne-a făcut așa frumoși, zice creșteți și vă înmulțiți și apoi… feciorie?”
Spune-I lui Dumnezeu că nu înțelegi și El îți va explica! Cum spune la Isaia și la Psalmi?: „Nu am nevoie de nimic, nici de jertfe, nici de altceva, pune neputințele tale înaintea Mea și cheamă-Mă în ziua necazului tău și Eu te voi izbăvi și tu Mă vei proslăvi”. Te voi izbăvi! Dar care sunt necazurile noastre? Nu că a căzut bomba pe turnurile din America, acesta nu-i necaz, sau că nu știu ce lege sau că nu merge bursa. Necazurile noastre sunt atacul patimilor, dar mai mare decât atacul patimilor este necazul necredinței, când noi nu-L înțelegem pe Dumnezeu.
Țineți minte rugăciunea: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”? Să putem mărturisi că „nu credem, Doamne, în Tine, nu Te înțeleg, am înțeles numai un pic, dar asta n-am mai înțeles-o, îmi pare că nu-și are locul aici”. Eu vă spun așa, mai simplu, dar chiar și așa puteți să-I spuneți lui Dumnezeu, pentru că El oricum vă vede și știe ce e în inima voastră, El spune că vede inima și rărunchii, ochii noștri, El ne-a zidit și atunci de ce să fim cu prefăcatorie în fața Lui? Așa să îndrăznim la El. Și spune El numai atât pe urmă să facem: să-L proslăvim! Să spunem: „Doamne, slavă Ție, m-ai izbăvit de patima asta, de gândurile astea pe care le aveam față de Tine, gânduri de hulă”. Să recunoaștem gândurile de hulă pentru Maica Domnului, pentru Dumnezeu, pentru Sfinți.
Când ne vin gânduri de hulă despre Maica Domnului, du-te la icoană, nu te rușina și spune: „Maica Domnului, ce sunt gândurile astea la mine? Eu te iubesc pe tine, dar uite ce mi-a venit”. Și Maica Domnului va spune: „Lasă, că noi amândoi știm că nu-i chiar așa”. Plângi și mărturisește-te. Despre Sfinți, când îți vin gânduri din astea și spui: „Sfântul ăsta, Constantin, îmi pare mie, nu e el chiar așa de sfânt… L-au făcut ăștia cu politica”. Du-te la el și-i spune: „Sfinte Constantine, uite ce-mi pare mie, e adevărat?” Și veți simți cum e de fapt. Sau despre Ștefan cel Mare: „Ei, a avut el atâtea femei, foarte bine să fie așa sfânt și eu vreau să fiu așa sfânt!”. Mergeți la el și întrebați-l. Nu, nu-i blasfemie. Încercați să faceți cum fac copiii și o să simțiți după asta în inima voastră pe Ștefan cel Mare. Și să vă spun drept, e sfânt. Și eu am avut gânduri față de el, dar mi s-a descoperit că el e ca David. Întrebați-l. Și asta nu o spune Savatie, acum, după Revoluție, asta o găsiți la toți Părinții.
(Ieromonah Savatie Baștovoi, Despre curaj și libertate în Ortodoxie (două conferințe) și alte întrebări fără rânduială, Editura Sophia, București, 2002)

De mâine începem Sfântul şi Marele Post al Paştilor. Astăzi este Duminica izgonirii lui Adam din Rai. Evanghelia zilei ne vorbeşte despre iertare, post şi milostenie, trei virtuţi alese prin care putem actualiza harul Botezului, sporind în efortul de sensibilizare morală şi înnoire duhovnicească.
Dacă, prin păcat, am căzut din raiul comuniunii cu Dumnezeu, ca oarecând Adam, suntem chemaţi ca, timp de patruzeci de zile, să creştem duhovniceşte până Îl vom întâlni tainic pe Domnul înviat. Acest lucru este posibil, renunţând la plăceri şi lucruri trecătoare şi făcând investiţii în eternitate.
Iubiţi credincioşi,
Despre investiţii vorbeşte Hristos în Evanghelia Sa, când spune: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci, adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Mt. 6, 19-21).
Probabil, inspirat de aceste cuvinte dumnezeieşti, Stareţul Varsanufie (†1913) grăieşte: „Nu trebuie să ne lipim de cele pământeşti, chiar de ni se vor părea de mare preţ. Aici, pe pământ, toate sunt nesigure. Gândul nostru trebuie să fie aţintit şi pironit în Dumnezeu şi în viaţa veşnică. Toate cele pământeşti vor trece”.
Autorul Ecclesiastului a exprimat bine ce anume se întâmplă cu oamenii care investesc în orice, dar nu în Dumnezeu: „Am cugetat întru inima mea să desfătez trupul meu cu vin. Am început lucrări mari, am zidit case, am sădit vii. Făcut-am grădini şi parcuri şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori. Cumpărat-am robi şi roabe şi am avut feciori născuţi în casă, asemenea şi turme de vite şi oi fără număr. Şi-am fost mare şi am întrecut pe toţi cei ce au trăit înaintea mea în Ierusalim. Şi tot ceea ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi nu am oprit inima mea de la nici o veselie. Apoi, m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvârşesc: şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare” (Eccl. 2, 3-11).
Un om, în vârstă de 50 ani, aflându-se pe patul morţii, i-a spus preotului care se afla lângă el: „Părinte, cu zece ani în urmă, Biserica mi-a cerut să predau la o clasă de băieţi, în vârstă de nouă ani, la şcoala duminicală. Le-am spus că sunt prea ocupat şi îngrijorat de afacerile mele. Acum, când mă aflu pe patul morţii, regret că n-am acceptat acea responsabilitate. Dacă acum zece ani mi-aş fi făcut timp să predau acelei clase de zece băieţi, până în această zi mi-aş fi investit viaţa mea în vieţile a o sută de băieţi şi mulţi dintre ei s-ar fi răspândit în întreaga lume, sporind în slujire şi bunătate, ca tineri creştini. Aş fi făcut prin ei o investiţie în timp şi în veşnicie. Acum, trebuie să merg înaintea Stăpânului meu cu mâinile goale”.
Iată că acest om regreta faptul că n-a făcut ceva bun pentru suflet şi pentru slava lui Dumnezeu. El era conştient că nu poate lua cu sine vreun ban sau vreo afacere. Este înspăimântător să ajungi la sfârşitul vieţii cu un asemenea regret de a nu fi făcut o investiţie durabilă!
Când un părinte investeşte în educaţia fiului său, aceasta este o investiţie care depăşeşte viaţa părintelui. Ea se întinde până în momentul morţii fiului şi poate, dincolo de acest moment, la nepoţi precum şi la oamenii ale căror vieţi acel fiu le atinge şi le binecuvintează prin educaţia sa. Dar Iisus, Care este Sfetnicul celei mai mari şi mai bune investiţii din univers, ne vorbeşte despre investiţii care produc beneficii nu pentru o generaţie sau două, ci pentru eternitate.
Auzim adesea oameni care spun: „Nu poţi lua asta cu tine!”. Dar Domnul spune: „Poţi păstra «bogăţia» şi o poţi lua cu tine, transmiţând-o mai departe!”. Mântuitorul Hristos vorbeşte despre două feluri de investiţii: 1) investiţii pe pământ, „unde moliile şi rugina le strică şi unde hoţii le sapă şi le fură” şi 2) investiţii în cer, „unde nici moliile şi nici rugina nu le strică şi unde hoţii nu le sapă şi nu le fură”.
Apoi, El ne spune să fim atenţi unde investim bogăţia, pentru că „unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră!” (cf. Mt. 6, 21). Putem pune inima noastră în locul potrivit, spunea Iisus, plasând bogăţia noastră în locul potrivit, pentru că inima va fi întotdeauna acolo unde este bogăţia noastră. Gheron Iosif (†1959) grăieşte astfel: „Dumnezeu strigă către noi să devenim fii ai Săi, iar noi devenim fii ai întunericului. Pentru puţină miere dăm în schimb toate veacurile. Pentru puţină plăcere renunţăm la Împărăţia lui Dumnezeu. Fericit cel ce a văzut şi a înţeles această rătăcire şi înfrânându-se de la plăcerea acestei puţine mieri, doreşte odihna cea de dincolo”.
Trăind pe pământ, este posibil să facem multe investiţii în viaţă şi să o pierdem pe cea mai mare dintre toate. Este posibil să trăim toată viaţa pentru comori care se vor dovedi a fi gunoi. Dar nu trebuie să fie aşa. Nu trebuie nicidecum să iubim lumea sau lucrurile din lume. Nimic din ceea ce conţine lumea nu valorează cât sufletul tău! „Ce folos va avea un om dacă va câştiga lumea întreagă şi îşi va pierde sufletul său?”, întreabă Domnul. Sufletul nemuritor trebuie să se predea Celui Care este nemuritor.
De aceea, să facem ca cea mai mare investiţie a noastră să fie în Dumnezeul Cel veşnic, în Împărăţia Sa: singurul lucru care va rămâne din toate celelalte, singurul sistem monetar care va fi răspândit în univers când toate celelalte sisteme monetare vor fi nefolositoare. Şi când cauţi Împărăţia eşti răsplătit, căci, aşa cum arată Sfântul Siluan Atonitul, „iubirea lui Hristos este atât de dulce şi face sufletul atât de fericit încât chiar şi o viaţă de prinţ nu l-ar mai putea mulţumi”.
Dumnezeu S-a investit pe Sine în fiecare din noi. Noi suntem investiţia Lui cea mai mare. Îi aparţinem Lui nu numai pentru că El ne-a creat, ci şi pentru că El a plătit un preţ pentru noi. Sfântul Apostol Petru spune că Dumnezeu ne-a răscumpărat pe noi, nu cu aur şi cu argint, ci cu preţiosul sânge al unicului Său Fiu (I Pt. 1, 18-19). Iar Sfântul Apostol Pavel afirmă: „Voi nu sunteţi ai voştri. Aţi fost cumpăraţi cu preţ! De aceea, slăviţi pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru” (I Cor. 6, 19-20).
Aşadar, Domnul are dreptul să ne spună: „Ceea ce sunteţi şi ceea ce aveţi, este al Meu. Toate sunt de la Mine şi pentru Mine. Vă spun cum să le folosiţi, în timp ce le administraţi pentru Mine, pentru câţiva ani ca administratori ai Mei. Vi le-am dat vouă, fiindcă Eu investesc în oameni. Eu iubesc oamenii şi vreau ca ei să fie cu Mine în slava veşnică. Vreau ca şi voi să investiţi în oameni şi să folosiţi cu sfinţenie ceea ce stăpâniţi”.
Sfântul Apostol Pavel, care a făcut el însuşi cea mai mare investiţie dintre toate, dăruindu-şi viaţa în mod plenar lui Hristos, mărturiseşte astfel: „Cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc şi să mă aflu întru El” (Filip. 3, 7-9).
Aceeaşi atitudine se cade să o adopte creştinul, detaşându-se de plăcerile trupeşti, de măriri deşarte, de trai îmbuibat, de lăcomie de avere şi să se pună în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor săi. Când ne investim viaţa în ridicarea celor căzuţi, în vizitarea celor obosiţi şi descurajaţi, în hrănirea celor flămânzi, în îmbrăcarea celor goi, noi devenim investitori înţelepţi, aşa cum doreşte Dumnezeu să fim.
Să ne fie limpede că orice am investi sub îndrumarea lui Hristos şi a Împărăţiei Sale nu se va pierde niciodată. O astfel de investiţie va fi răsplătită pururea, dincolo de timp şi spaţiu. Profitul va creşte veşnic. Aceasta înseamnă să te îmbogăţeşti în Dumnezeu (cf. Lc. 12, 21).
Iubiţii mei,
Sosit-a iarăşi Postul cel Mare, un adevărat stadion al înfrânării, un minunat prilej de răstignire duhovnicească. Acum e „vremea potrivită” să ne aducem aminte de valoarea sufletului nostru şi să ne îngrijim de mântuirea lui. Acum e „vremea potrivită” să intrăm prin „uşile pocăinţei” deschise de Postul Mare şi să facem investiţii în eternitate. Acest lucru se poate realiza prin iertare, post şi milostenie, cum arată Evanghelia de astăzi, apoi prin rugăciune, metanii şi citirea Psaltirii.
În acest răstimp, să renunţăm la desfătările pământeşti, să închidem televizorul, care a devenit un idol în casele noastre şi să lăsăm vorbăria deşartă. În acest răstimp, să intrăm mai des în sfânta biserică, să ne spălăm cu lacrimile pocăinţei şi să primim Trupul şi Sângele Domnului, zicând în fiecare zi: „Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină şi mă mântuieşte!”.
Dumnezeu să binecuvinteze începutul Postului Mare şi să ne ajute a-l parcurge cu folos, pentru a ne bucura deplin de darurile Învierii.
Amin.
IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

S-a dus cineva la Părintele Cleopa şi a zis:
- Părinte, ce să fac să mă mântuiesc?
- Citeşte Vieţile Sfinţilor din faptele tale!
Şi eu vă recomand, să citiţi Vieţile Sfinţilor din faptele voastre!
"Caută Împărăția lui Dumnezeu şi dreptatea Lui și toate celelalte ți se vor adauga ție!" (Matei 6:33)

"Pocăieste-te si întoarce-te înainte de iesirea sufletului, ca nu cumva să vină moartea si tot leacul pocăintei să fie fără de folos. Că aici, pe pământ, are putere pocăinta; si numai aici; în iad n-are nici o putere. Să-L căutăm pe Dumnezeu, cât avem timp! (Sf.Ioan Gură de Aur)
https://www.youtube.com/watch?v=OrqrhebjGpo&t=1062s

Si unde ne vom duce sau unde vom fugi, fraţilor, de la faţa Lui Dumnezeu (Psalmi 138, 7)? Căci dacă urcăm la Cer, Îl vom găsi acolo; iar de vom coborî la iad, El este şi acolo (Psalmi 138, 8); de vom ajunge la capătul mării, nu vom fugi de mâna Lui, ci dreapta Lui va ţine sufletele şi trupurile noastre (Psalmi 138, 9-10).
Neputând, aşadar, să ne împotrivim, fraţilor, sau să fugim de la faţa Domnului (Iona 1, 3), veniţi să ne facem pe noi înşine robi Domnului Dumnezeu, Care pentru noi a luat chip de rob (Filipeni 2, 7) şi a murit pentru noi, veniţi să ne smerim sub mâna Lui cea puternică (I Petru 5, 6), care face să ţâşnească tuturor viaţa cea veşnică şi prin Duhul Sfânt o împărtăşeşte cu bogăţie celor ce o caută pe ea.
(Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze. Scrieri II, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 29)

Despre buna rânduială a postului – Cuvânt al Sf. Grigorie Palama
Placuta este ochilor nostri privelistea marii linistite, rasfrangand pe intinderea ei netulburata lumina scaparatoare a razelor soarelui in plina stralucire.
Dar si mai desfatator este sa privesti si sa graiesti despre Biserica cea strans unita dupa vointa lui Dumnezeu, izbavita de tulburari si luminata, in chip tainic, de lumina cea dumnezeiasca, desfacandu-si aripile catre stralucirea de dincolo si intinzandu-si in sus mainile, ochii, simtirea, precum si intreaga ei cugetare
. Dupa ce harul Duhului Sfantmi-a harazit astazi aceasta vedere placuta si a ingaduit ca voi toti sa petreceti impreuna noaptea si ziua in templul lui Dumnezeu, nelipsindu-va voua ravna venirii voastre la El, haideti acum sa ajutam, dand putere pomului tainic, rasadit la cumpana apelor Duhului Sfant, si ca si voi prin rugaciunile voastre de dimineata, tot asa si noi, in masura in care ne ingaduie timpul, sa adaugam invataturii de dimineata pe cea de seara, aratand mai lamurit iscusintele prin care vrajmasul mantuirii noastre face ca nu numai postul, dar si rugaciunea noastra sa ramana in tot chipul fara de nici un folos.
Dar noi, fratilor, in vremea postului si a rugaciunii, sa scoatem din sufletul nostru – rogu-va – ceea ce avem impotriva cuiva, fie ca in adevar si pe drept avem, fie ca doar socotim ca avem, si sa fim cu totii oameni evlaviosi, sa gandim mai mult unii despre altii sub indemnul dragostei si al faptelor ce lor bune, graindu-ne de bine, cumpanind in noi in sine si cugetand la cele bune inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, pentru ca sa postim noi cu postul cel aducator de laude si fara de prihana. Iar cererile noastre catre Dumnezeu, cele din vremea postului, sa fie bine primite, si sa-L numim pe El “Tata dupa har, in chip cuvenit, invrednicindu-ne astfel a-l grai cu indrazneala: “Tata, iarta-ne noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”.

Atunci când Dumnezeu S-a pogorât în această lume, Domnul Hristos, El a devenit vizibil pentru noi, oamenii. Dumnezeu S-a făcut văzut. Şi privindu-L, noi, de fapt, îl privim pe Dumnezeul cel Viu. El este Chipul viu al lui Dumnezeu în lume, Icoana lui Dumnezeu în lume (Coloseni 1,15). Şi apărând această Icoană vie a lui Dumnezeu în această lume, Biserica Ortodoxă a reuşit să-l apere pe om, a reuşit să-l apere pe Hristos ca om. El, Dumnezeu fiind, a devenit om, ca să ne transmită nouă, oamenilor, Icoana lui Dumnezeu, Icoana vie a lui Dumnezeu pe care noi am acoperit-o cu tina păcatelor şi a patimilor, am sluţit-o, am zgâriat-o prin toată viaţa noastră întinată. Domnul a coborât în această lume, a devenit om, cum se spune în minunatele cântări şi rugăciuni, ca să înnoiască Chipul Său în om, să înnoiască Icoana sa în om, care a fost pângărită de patimi, pângărită de viciile noastre, stricată de păcatele noastre, încât omul a devenit sluţire a Icoanei lui Dumnezeu. Şi El, pogorându-Se în această lume ca o curată, preacurată Icoană a lui Dumnezeu, ca Dumnezeu, a arătat ce este omul, ce este omul desăvârşit, cum trebuie să fie omul în această lume.
Căci ce înseamnă să fii Icoana lui Dumnezeu, să fii Chipul lui Dumnezeu? Aceasta înseamnă, frate: noi avem minte, iar mintea este chipul voii lui Dumnezeu în noi; avem simţire, avem inimă – aceasta este chipul lui Dumnezeu în noi; vieţuim în această lume – aceasta este chipul vieţuirii dumnezeieşti; suntem ca icoane nemuritoare ale lui Dumnezeu- acesta este chipul nemuririi dumnezeieşti. Şi Dumnezeu ne-a creat asemenea chipului Său, ca să vieţuim în această lume întru El, ca mintea noastră totdeauna să cugete: Ia aminte de unde eşti, tu eşti de la Dumnezeu, să ai gânduri curate, gânduri dumnezeieşti. Atunci voia noastră este sănătoasă şi desăvârşită, când se întoarce către voia lui Dumnezeu, către originea sa. Simţirea noastră este curată, sănătoasă, este dumnezeiască, dacă se călăuzeşte după simţirea dumnezeiască.
În această lume, noi purtăm, de fapt, o luptă neîncetată, o luptă pentru Icoana lui Dumnezeu care Se află în sufletul nostru. Cine o fură de la noi? Toţi iconoclaştii, toţi potrivnicii icoanelor, iar primul iconoclast este păcatul. Păcatul nu îl suportă pe Dumnezeu, nu îl vrea pe Dumnezeu nici în om, nici ea dimprejurul său. Iar în păcat iconoclastul principal este satana, împreună cu îngerii săi, diavolii. Ia aminte cum trăieşti! Ştii cine eşti: măreţia dumnezeiască în această lume. Îţi cunoşti vrednicia, trăieşte potrivit cu ea. Iar pe aceasta întotdeauna o păzeşte numai Domnul Hristos, Sfânta Sa Biserică şi toate sfintele puteri pe care El i le-a dăruit. Iată, Domnul i-a dăruit Bisericii toate mijloacele şi puterile, pentru ca să păstrăm întru noi această măreţie dumnezeiască şi să o sporim până la cea mai înaltă măsură. Ne-a dăruit Sfintele Taine şi sfintele virtuţi. Iată, ce este sfântul post? Sfântul post este curăţirea sufletului, curăţirea icoanei din suflet de noroiul păcatelor, de smogul patimilor, de mâlul viciilor, dacă omul voieşte cu sinceritate să-şi curăţească sufletul înaintea lui Dumnezeu, să curăţească icoana sufletului său care este cu totul mânjită şi cel mai adesea stricată de păcate. Domnul i-a rânduit Sfintei Sale Biserici sfântul post, pentru ca în cursul postului să ne curăţim de orice întinăciune, să curăţim acest chip dumnezeiesc, această icoană a lui Dumnezeu din noi, pe care am pătat-o.
Culmea a toate este atinsă prin Sfânta împărtăşanie. Sfânta împărtăşanie prin care fiecare dintre noi ne împărtăşim – cu Cine? Cu însuşi Domnul Hristos! Căci în Sfânta împărtăşanie fiecare creştin ÎI primeşte pe Dumnezeu întreg, ÎI primeşte pe minunatul Domn Hristos, primeşte întregul Său Adevăr veşnic, întreaga Sa Dreptate veşnică, primeşte întreaga Sa Viaţă veşnică.
De aceea, fratele meu, Sfânta împărtăşanie este cel mai însemnat eveniment în viaţa fiecărui creştin, cel mai important. Prin ea tu primeşti neştirbit nemurirea lui Hristos în sufletul tău, îl primeşti pe El întreg, primeşti Evanghelia Sa întreagă. Ia aminte cum trăieşti, până în ziua de astăzi. Nu sluţi chipul lui Dumnezeu din sufletul tău şi nu-L răni pe Domnul Hristos, Care prin Sfânta împărtăşanie a intrat în sufletul tău. Nu-I împleti prin păcatele tale cunună de spini în jurul capului. Nu-I întina minunatul şi Sfântul Său Chip cu tina păcatelor tale, cu smogul patimilor tale. Ia aminte cum trăieşti! Dacă până astăzi ţi-ai îngăduit orice păcat, fie că ai furat, fie că ai săvârşit adulter, sau ai fost iubitor de argint, sau ai avut gânduri necurate în sufletul tău, osteneşte-te ca pe toate acestea să le respingi. Tu îl săruţi pe Domnul – ce răspundere, ce lucru înfricoşat! Ştii, fiecare nou păcat al tău este o palmă peste Sfântul Sau Chip, fiecare păcat al tău este o lovitură de moarte în icoana vie din sufletul tău. Sinucidere este aceasta. Te-ai împărtăşit, ai devenit purtător de Hristos, te-ai îndreptat, ţi-ai îndreptat viaţa. Nu îngădui în niciun fel ca aceste dorinţe să te ucidă. Gândurile cele rele aduc tulburare: luptă-te împotriva lor, nu te lăsa stăpânit de rău. Biruie răul cu binele! Biruie-1 pe diavol cu ajutorul lui Dumnezeu! Cu Dumnezeu suntem puternici, numai împreună cu Dumnezeu (psalmul 60,12). Altfel, fără El, oamenii sunt molii şi ploşniţe, pe care diavolul le împrăştie cu unghia de la degetul mic. Noi suntem puternici numai împreună cu Domnul Hristos. Şi El stăpâneşte asupra vieţii noastre, asupra întregii vieţi de pe pământ.
Cuvinte despre veşnicie, predici alese, Cuviosul Iustin de la Celie

-Părinte, dacă cineva are o boală grea şi se hotărăşte să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu, procedează bine?
-Dacă nu are îndatoriri, face ce vrea. Iar dacă are îndatoriri, lucrul acesta va depinde şi de ceilalţi. Şi eu m-am dus la medic fără voia mea. Iar dacă nu mergeam şi nu făceam acea “simplă consultaţie”, cum mi-a spus medicul, mi s-ar fi blocat cu desăvârşire intestinul. Aşa că aş mai fi băut puţine lichide, după care s-ar fi terminat toate. O “simplă consultaţie”, după care am intrat într-un astfel de ciclu… Tomografii pe de o parte, cardiologul, pe de alta, globulele albe când scad, când cresc, tăieturi, peticiri… şi în cele din urmă ce a ieşit? Aşa cum merg, se vede că voi muri aici.
De obicei noi spunem: “Să ne îngrijim ca bolnavii să fie mai întâi ajutaţi omeneşte, iar în ceea ce nu vor putea fi ajutaţi omeneşte, îi va ajuta Dumnezeu”. Dar nu trebuie să uităm că, pentru ca oamenii care suferă de o boală gravă să fie ajutaţi omeneşte, trec printr-o mare suferinţă, printr-o adevărată mucenicie. Trebuie să facă o mulţime de consultaţii, operaţii, transfuzii, chimioterapii, radioterapii. înţepături pentru transfuzii, înţepături pentru perfuzii… Să i se găurească venele, să-i bage hrană pe nas, să nu poată dormi… Iar toate acestea pentru ca să se facă ceea ce este omeneşte. Ai înţeles? Nu este ceva simplu, ca, de pildă, o rană care a adunat puroi şi trebuie spartă ca să iasă puroiul, după care se tămăduieşte. Ci aici toate acestea sunt o întreagă procedură. De aceea nu trebuie să stăm liniştiţi şi să spunem: “Este în regulă, bolnavu l acesta a ajuns pe mâinile unor medici buni”, ci să avem în vedere că, pentru a fi ajutat bolnavul medical, trebuie să treacă printr – o întreagă suferinţă, iar noi să ne rugăm cu durere pentru el ca să-i dea Hristos răbdare. Şi să-i lumineze pe medici, pentru că ei pot face greşeli, mai ales atunci când nu au smerenie.
Vezi, când se strică casa, stăpânul ei nu poate sta nepăsător. Tot astfel şi stăpânul trupului, sufletul, nu poate sta nepăsător, dacă i se strică casa, adică trupul. Acum încearcă să-l tină pe stăpân în casă cu fier, cu… oţel, cu vitamine A, B, C…, adică să-i ajute pe bolnavi cu ştiinţa, dar nu pot fi ajutaţi toţi în felul acesta, ci, cu ajutorul pe care îl oferă nu fac altceva decât să le pre -lungească viata lor suferindă, sau mai bine zis, să le prelungească durerea. Pentru că nu ajunge numai ştiinţa, ci este trebuinţă şi de credinţă şi rugăciune. Uneori văd şi aici în mănăstire pe surorile care sunt medici că vor să-l ajute pe cel bolnav mai mult cu ştiinţa, decât cu încrederea în Dumnezeu şi cu rugăciunea. Rugăciunea făcută din inimă le va da o diplomă medicală mai înaltă, care le va face să înceteze de a mai folosi ştiinţa omenească. De obicei când se cultivă dragostea cu durere pentru toţi oamenii, atunci lucrează dumnezeieştile puteri, numai să existe smerenie adâncă în suflet, pentru ca acesta să nu se mândrească crezând că aceste puteri sunt ale lui şi astfel să fie nedreptăţit Dumnezeu.
Nu trebuie să uităm însă că Hristos le poate tămădui şi pe cele care nu se pot vindeca de medici, dar trebuie să existe un motiv serios şi creştinul să fie foarte credincios şi foarte dăruit lui Hristos.
-Adică, Părinte, atunci când oamenii suferă, să nu ceară ajutor medical?
-Nu am spus aceasta, copilul meu! Nu spun “nu-i da, de pildă, oxigen”, ca să se sufoce omul. Vreau să spun ce trage bolnavul pentru a fi ajutat omeneşte şi că trebuie să facem rugăciune pentru ca Hristos să-i ajute pe bolnavi şi să nu sufere. Dacă este ceva grav, să-1 rugăm pe Hristos să-1 ia la El cu o mângâiere de a Sa. Căci atunci când Hristos îi mângâie puţin pe oameni pe mână, le dispar toate şi se fac sănătoşi. Iar după aceasta nu mai este nevoie nici de medica mente, nici de alte leacuri. Dacă îi mângâie pe fată este şi mai bine. Iar dacă îi îmbrăţişează, le înmoaie şi inima. Aţi înţeles? Este nevoie însă de mare credinţă. Dacă bolnavul nu are credinţă, nu se va face bine.
Viaţa de familie, Cuviosul Paisie Aghioritul Cuvinte duhovniceşti

Smerenia se naște în inima omului și din mulțimea rugăciunilor
Sfântul Ioan Scărarul arată că „smerenia se naște în inima omului și din mulțimea rugăciunilor, căci cine are trebuință de ajutorul lui Dumnezeu face multe rugăciuni și pe cât le înmulțește, pe atât i se smerește inima sa. Nimeni, rugându-se și cerând, nu va putea să nu se smerească”. Același sfânt spune că smerenia se naște și din cunoștința de sine: „Dreptul ce nu-și cunoaște neputința sa, are lucrările sale pe ascuțișul biciului, nefiind departe de cădere și de leul făcător de stricăciune. Cel ce nu-și cunoaște neputința sa, este lipsit de smerita cugetare” (Cuv. 21).