Este vorba de neamul creştinesc, nu de neamul pucioşesc, nici de cel românesc, aşa cum crezi tu. E o mică-mare diferenţă. Mai reciteşte Biblia, acolo scrie clar că nu mai este nici elin, nici iudeu... ci este un singur neam credincios, neamul creştinesc despre care Biblia vorbeşte la Fapte, 11,26):

"Şi aflându-l, l-a adus la Antiohia. Şi au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică şi învăţând mult popor. Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini."

Amice, daca nu ştii limba română ai să te încurci în raţionamente şavante. Accidental nu înseamnă că (te citez acum) "...a fost un accident..." . Accidental înseamnă ceva care nu poate fi prevăzut, ceva care apare atunci când nici nu te aştepţi. Dacă te-ai fi obosit să operezi o minimă consultare a unor dicţionare de profil ai fi aflat ce înseamnă accidental şi nu te-ai mai fi făcut de râs. Iată ce scrie în DEX:

ACCIDENTÁL ~ă (~i, ~e) 1) Care este întâmplător; neprevăzut; cazual. 2) Care este neesențial, secundar.

Cele mai multe păcate ale omului nu sunt planificate, ci apar accidental, adică pe neaşteptate, fie din proasta folosire a libertăţii de exprimare verbală sau fizică, fie dintr-o însoţire cu ispita care vine de la diavol. Omul păstrează în el chipul lui Dumnezeu, de aceea el nu face păcate încontinuu, ca o jucărie stricată. Chiar şi păcătoşii "de profesie" (hoţi, tâlhari, desfrânaţi) ştiu să facă daruri şi fapte bune celor pe care îi iubesc, deci nu sunt încontinuu angrenaţi în fapte reprobabile.

Întrebarea ta "Da foarte logic ceea ce spui, noi oamenii nu avem vina, "diavolul" are toata vina...si liberul arbitru ce rol mai are?" este o mostră a absurdului, îndată ce eu n-am afirmat aşa ceva. Eu n-am spus că "diavolul are toată vina", nici că "omul nu mai are liberul arbitru". Reciteşte ce am spus despre omul care greşeşte: o face "...fie din proasta folosire a libertăţii lui, fie din însoţirea lui cu ispita care îi vine de la diavolul..."
Adam se bucura de desfătările raiului şi pe neaşteptate a fost pus în faţa ispitei diavolului şi îndată a căzut. Accidental, deci.
Cu o zi sau două înainte de a se năpusti asupra fratelui său, Cain nu ştia că-l va omorî. Iar când i s-a născut în minte gândul neprevăzut al uciderii, atunci i-a spus: Să ieşim la câmp! Şi în aceeaşi zi l-a şi omorât. Liberul arbitru, deci.

Aşadar... unde dai şi unde crapă!

Tu ai spus asa :"Asta deoarece fiecare popor este unic, altminteri n-ar fi popor, ci s-ar asimila altor popoare"
Iar acum spui ca toate popoarele crestine formeaza un popor crestin, adica rusii, grecii, romanii, ucrainienii, francezii, italienii, cehii, bulgarii,..., toti care sunt crestini , sunt totii un popor, si unde ar mai fii unicitatea unui popor , caci toti suntem la gramada,

Iar cand Pavel spune:" Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus." (Gal.3,28) scuza-ma dar se refera la a iesii din legea FIRII, si a intra in legea HARULUI.

Iar legea firii ce inseamna:legea naturala, cand ratiunea nu e coplesita de simtire, ne indupleca fara o invatatura speciala sa imbratisam pe toti cei inruditi si de acelasi neam, intrucat firea insasi ne invata sa ajutoram pe cei ce au lipsa si sa vrem toti tuturor acelasi lucru pe care si-l doreste fiecare sa-i fie facut de altii. Aceasta ne-a spus-o insusi Domnul, zicand: ''Cate vreti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea''. Caci cei a caror fire e carmuita de ratiune, au aceeasi dispozitie. Iar cei care au aceeasi dispozitie, e vadit ca au si acelasi mod de purtare si acelasi curs al vietii. In sfarsit cei al caror mod de purtare si curs al vietii este acelasi, desigur ca sunt uniti de bunavoie printr-o legatura de afectiune, care-i aduna pe toti printr-o unica aplecare a voii in aceeasi ratiune a firii, in care nu se mai afla catusi de putin dezbinarea ce stapaneste acum in fire din pricina iubirii de sine a fiecaruia.

Iar legea harului invata pe cei calauziti de ea sa imite nemijlocit pe Dumnezeu, care, daca se poate spune asa, ne-a iubit mai mult decat pe Sine insusi, macar ca ii eram dusmani din pricina pacatului. Ne-a iubit adica asa de mult, incat a binevoit sa coboare in fiinta noastra, in mod neschimbat, El care este in mod suprafiintial mai presus de orice fiinta si fire, si sa se faca om si sa fie unul dintre oameni. Din aceeasi iubire n-a refuzat sa-si insuseasca osanda noastra si sa ne indumnezeiasca dupa har asa de mult pe cat s-a facut El dupa iconomie si prin fire om. Iar aceasta a facut-o ca sa invatam nu numai sa ne ajutam intreolalta in chip natural si sa ne iubim unii pe altii ca pe noi insine in chip duhovnicesc, ci si sa purtam grija de altii mai mult decat de noi insine in chip dumnezeiesc si aceasta sa ne fie dovada dragostei intreolalta ca, in temeiul virtutii noastre, sa fim gata a suferi cu bucurie moartea de bunavoie unii pentru altii. ''Caci nu este alta iubire mai mare ca aceasta, ca cineva sa-si puna sufletul pentru prietenii sai'' (Ioan 15, 13).

Si acum , toate aceste neamuri crestine , ca sa fie un singur neam, trebuie sa fie una in Hristos, mergand dupa legea harului, ca sa indeplineasca ceea ce Pavel spune:"Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus", dar foarte limpede se vede ca in toate aceste neamuri, crestinii se numesc: ortodoxi, catolici, greco-catolici, protestanti, neoprotestanti, etc, astfel nu sunt "una" ci se diferentiaza ca si crestini direct prin nume, iar prin fapte se vede clar ca sunt in legea firii datorita modului in care se comporta un neam fata de alt neam, exemple sunt in istorie in care aceste neamuri (popoare), crestine fiind, s-au macelarit intre ele , s-au dusmanit intre ele, nefiind unite prin harul lui Hristos, nefiind in legea harului, si atunci nu le putem numii pe toate un singur neam crestin, pentru ca nu indeplinesc ceea ce Pavel spune ca toti sa fie una in Hristos. Legea Harului se refera la lucreare duhului, de aceea si spune Pavel ca nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca caci in duh sunt una in Hristos.

Deci ar fii fost plauzibila aceasta explicatie daca aceste neamuri crestine ar purta de grija unii fata de altii decat de ei insisi, in chip dumnezeiesc ca in temeiul virtutii , sa fie gata sa sufere cu bucurie moarte de bunavoie unii pentru altii.

Exemplu: Daca grecii ar suferii pentru noi romanii de bunavoie moartea , si ne-ar iubii ca pe ei insisi, atunci ar fii foarte plauzibila aceasta explicatie, insa eu am fost in Grecia si sincer au o parere foarte proasta despre noi , si o antipatie fata de romani, nemaivorbind de italieni, ca ne urasc de moarte.

Nici vorbă de „legea firii”, de care spui tu că este totuna cu „legea naturală”. Este vorba de Legea lui Moise, dată poporului evreu. Pavel arată în aceeaşi epistolă că e vorba de Legea lui Moise, atunci când spune că mai întâi a fost făgăduinţa dată lui Avraam, şi abia apoi, după 430 de ani, a venit şi Legea. Dacă ar fi fost vorba de „legea naturală”, atunci Legea n-ar fi apărut abia la 430 de ani după Avraam, ci ar fi apărut de la Facerea Lumii. Credinţa în Hristos a adus Duhul Sfânt peste cei ce cred, ceea ce Legea lui Moise n-a putut face peste „poporul ales”:

„O, galateni fără de minte, [...] Din faptele Legii primit-aţi voi Duhul, sau din ascultarea credinţei?
Atât de fără de minte sunteţi? După ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în trup?
[...] din faptele Legii, sau din ascultarea credinţei?
[...]Căci toţi câţi sunt din faptele Legii sub blestem sunt, că scris este: "Blestemat este oricine nu stăruie întru toate cele scrise în cartea Legii, ca să le facă".
[...] prin Lege, nu se îndreptează nimeni înaintea lui Dumnezeu [...]
Legea însă nu este din credinţă [...]” (Gal. 3:1-12)

Legea lui Moise nu era „legea naturală” şi din simplul motiv că ea, după ce că apare destul de târziu în istorie, s-a mai făcut şi blestem peste om, iar blestemul nu este ceva natural, ci o lucrare care înfrânge legea firii:

„Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii [...] Un testament întărit dinainte de Dumnezeu în Hristos nu desfiinţează Legea, care a venit după patru sute treizeci de ani, ca să desfiinţeze făgăduinţa.
Căci dacă moştenirea este din Lege, nu mai este din făgăduinţă [...]” (Gal. 3:13-18)

Legea lui Moise nu este legea naturală şi pentru motivul că ea nu dă nici viaţă, nici dreptate, aşa cum ar trebui să dea o „lege naturală”:

„Deci ce este Legea? [...]
Este deci Legea împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Căci dacă s-ar fi dat Lege, care să poată da viaţă, cu adevărat dreptatea ar veni din Lege.” (Gal. 3:19-21)

Legea lui Moise a fost doar o „călăuză spre Hristos”, care vine şi desăvârşeşte Legea şi elimină pentru totdeauna conceptul perisabil de „popor ales”. Aceeaşi credinţă în Acelaşi Hristos îi face pe toţi un singur popor: „poporul creştin”, ca toţi să fie una, aşa cum s-a rugat Domnul pentru noi:

„Iar înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care avea să se descopere.
Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă.
Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză.
[...]
Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.” (Gal. 3:23-28)

La începutul istoriei, Dumnezeu era cel care Îşi alegea un popor, căruia i se impunea cu putere multă, iar „poporul ales” era acela care, prin faptele lui, Îl arăta oamenilor pe Dumnezeu că există şi că este Atotputernic.La sfârşitul istoriei, Dumnezeu este cel care Se arată pe Sine, dar nu Se mai impune nimănui şi nu mai alege pe nimeni. El stă la uşa inimii fiecăruia şi bate, iar cei care Îi dechid se fac popor, poporul creştin, poporul care Îl recunoaşte şi Îl mărturiseşte. El nu mai este „popor ales”, ci poporul care alege, pentru că el Îl alege pe Dumnezeul cel Adevărat ca să-i fie Stăpân, respingându-i pe toţi „dumnezeii” falşi ai celorlalţi oameni.

Iudeii se considerau „popor ales” tocmai pentru că ei aveau Legea lui Moise. Pavel vine şi arată că nu mai este şi nu va mai fi vreodată vreun „popor ales”, căci acum toţi cei ce cred în adevăratul Dumnezeu, descoperit oamenilor prin Domnul Iisus Hristos, sunt „una în Hristos”. Deci nu are sens să mai inventaţi voi acum un „popor ales”, nominalizând ba „poporul român” ba „poporul pucios” şi făcând din România, Buricul Netăiat al Lumii.

Desigur, voi, pucioşii, faceţi aceasta speculând faptul că pe pământ sunt mai multe confesiuni sau „Biserici”, dar uitând că Unul este Hristos. Din acelaşi motiv pretindeţi că „Biserica Noul Ierusalim” este singura biserică adevărată, toate celelate fiind căzute într-o „adâncă apostazie”.

Faptul că există mai multe confesiuni creştine este explicabil prin neputinţa firii căzute omeneşti de a se ridica în unanimitate la înălţimea sfinţeniei spre care este chemată. Omul îşi explică tainele dumnezeirii în mod diferenţiat şi după propriile sale puteri, iar atunci când, dintr-o părere prea bună despre sine, nu se mai consultă cu nimeni şi iese din sânul Bisericii, promovând idei creţe, inovatoare, este întemeietor de eres şi de schismă. Chiar de la început, deşi a fost o singură Biserică, erau adesea mai multe păreri. Dumnezeu a îngăduit aceasta ca să se evidenţieze cei mai buni, sfinţii şi părinţii Bisericii, ca să fie ei pentru ceilalţi, prin faptele lor, ca nişte repere vii în căutarea adevărului.

Nu te flata singură că eşti creştină cu numele, căci acolo scrie că o va da neamului nu care va aduce roade la vreme, la vremea roadelor, la timpul lor ca smochinul de lângă drum care încă nu avea rod decât frunze cu care ademenea trecătorii la lene ci acelora care vor aduce roadele ei, roadele Împărăţiei Cerurilor...

Căci Domnul îi contrazice pe fariseii care credeau că ştiu da răspunsul răutăţii lor prefăcută în ascultare ştiinţifică, adică al răzbunării, întrebându-i ''au doară'' şi apoi Iisus Hristos le vorbeşte de piatra lepădată de zidari, adică le vorbeşte de pucioşi, de creştinii noului Israel din Români, din Creştini, şi din orice neam şi orice seminţie care iubesc pe Cuvântul lui Dumnezeu... şi se arată puterea pocăinţei ce izvorăşte din piatra aceea, căci peste cel ce cade îl striveşte şi cel ce cade pe ea se sfărâmă complet... e piatra unghiulară ce a ajuns în capul unghiului, smerenia tainică şi desăvârşită a Domnului, şi minunat este aceasta în ochii noştrii. Deci fariseii au răspuns greşit căci nu se va răzbuna Domnul cum îşi închipuiau fariseii, deci nu le va lua nimic absolut ci celor ce au li se va mai da iar celor ce nu au li se va lua şi ceea ce li se părea lor că au... adică mulţi se vor da pierzării.

Deci creştinismul este de la Adam şi Eva, de la Întemeiera Lumii, dintru'nceput, de la Creaţie dar abea atunci s-au numit aşa căci abea atunci venise Lumina în Lume ca să fie arătată Lui Israel, Israelului cel vechi şi după ce Îl cunoscuseră ucenicii pe Domnul Iisus Christos deveniseră fiii Lui, adică creştini cu viaţa şi nu numai cu numele, căci câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat.

Ce spui savanto? Păi accidental înseamnă că acel neprevăzut provoacă accidente, şi dumneata susţiii că nu vine de la accident? Păi rădăcina ce sugerează? Că în mod neprevăzut ai întrat în accident exact cum o să vi se întâmple unora... nu dau nume... care nu-şi prevăd unde îi duce insistenţa şi persistenţa în prostia de a se lăsa în înhăitarea cu frumuşelul grămăticool infinitool saprofitool ce-ţi face cu ochiulhul ca să adulmeci egolbanu' pentru care te ajută să dai lecţii...

DECI

ACCIDENATAL VINE DE LA ACCIDENTUL CARE VA FI DACĂ NU TE VEI PĂZI!

Înainte de dicţionar a fost şi este Cuvântul lui Dumnezeu... deci mai degrabă crede dumneata Lui Dumnezeu şi apoi vei vedea desluşit ca să scoţi paiele din ochii altora pe bază de dicţionar... căci bârna şade la loc de cinste în ochiulhul tău cel drept şi nu al altuia! Căci tu dai curs nesfârşit îndemnului drăcesc:

-Bârna-bârfă!.. şi faci!

-Accidental nu vine de la întâmplător aşa cum îţi închipui dumneata ci vine de la ideea lipsei de cale şi de pază care cu siguranţă va da naştere unui accident... punând apoi vina pe întâmplare, pe superstiţ... ca să ne facem că plouă cu păsări moarte...

Deci pune mâna pe dicţionarul ceresc! Dacă vrei să fi luată în serios... căci dacă slujeşti la limbricool grămăticool... o să ajungi exact ca el... faci aripioare şi ajungi muscoi de muşuroi, dai într-unul ţipă doi!


Încă o mai mare absurditate n-am citit de când sunt, păi cum să greşească Adam şi Eva accidental? Şi cum să greşească apoi Cain accidental... sau păcătoşii cum să greşească ei accidental dar se vede că din dorinţa de a te scoate basma curată când ţi se pune o întrebare corectă după o observare corectă a gropii logice în care te aflii şi te bălăceşti, iată că dumneata vrei să mă faci să cred că omul greşeşte doar accidental...

De ce-ţi furi mereu căciula? O fi furată de la vre-un orfan? Şi ţi-a intrat în obicei?

Nu e aşa simplu căci dacă era accidental şi-ar fi cerut ei scuze imediat, şi dovada cea mai clară a diversiunii tale este insistenţa domniei tale ca să te arăţi savantă fiind deja demult o mare savantă... ca să demonstrezi altora cum că n-ai fi savantă, dar cu siguranţă eşti cea mai mare savantă, savantă de renume mondial, căci altfel cu siguranţă nu ai fi ajuns atât de rătăcită... la fel ca mine dealtfel, o oaie rătăcită şi pierdută... doar că pe mine Domnul m-a aflat... tu în schimb nu te laşi prinsă cu niciunchip... ci vrei să te ascunzi în gura lupului răpitor şi hulpav, îmbrăcat în piei de oi care nu ştie decât să înşele şi să piardă... pe credincioşi. Nu te laşi prinsă de Dumnezeu.

Şi apropos, de unde ştii dumneata care sunt cele mai mari păcate ale omului? Şi de unde ştii dumneata când se fac ele? Din moment ce tocmai în demonstraţia şi explicaţia pe care o dai, se vede clar că în mod cu totul accidental ai dat pe sute de pagini ca să crape crapul... dar crapul n-a crăpat şi tu te-ai ofticat... fireşte, cu totul şi cu totul accidental.

Nici privirile accidentale nu sunt accidentale... ci sunt de mult bine exersate de cel rău... care apoi face pe niznaiul că cică e ceva firesc... să ridici ochiulhul şi să savurezi egolbanu' frumuşelaş... exact ca un pui de iepâraş.

Nu vine de la întâmplător, dar, din întâmplare vine. Nu eu, ci alţii spun cu toţii că de la întâmplător vine, şi nu de la accident:

ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. Întâmplător; incidental. ♦ Secundar, neesențial. – Din fr. accidentel.
Sursa: DEX '98 | Adăugată de ana_zecheru

ACCIDENTÁL ~ă (~i, ~e) 1) Care este întâmplător; neprevăzut; cazual. 2) Care este neesențial, secundar. /<fr. accidentel
Sursa: NODEX | Adăugată de siveco

ACCIDENTÁL, -Ă adj. 1. întâmplător, fortuit. 2. secundar, neesențial. (< fr. accidentel)
Sursa: MDN | Adăugată de raduborza

ACCIDENTÁL, -Ă adj. Întâmplător; (p. ext.) neesențial. [Cf. fr. accidentel, engl. accidental].
Sursa: DN | Adăugată de LauraGellner

ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. Întâmplător; p. ext. secundar, neesențial. – După fr. accidentel.
Sursa: DLRM | Adăugată de lgall

ACCIDENTÁL adj. 1. v. întâmplător. 2. neesențial, secundar. (Un aspect ~ al problemei.)
Sursa: Sinonime | Adăugată de siveco

Mai pune mâna şi tu şi mai citeşte, nu te mai înfoia ca un curcan înainte de masa de Crăciun.

despre cel rau
 

Diavolul a cazut din voia sa si are o existenta obiectiva, personala, fiind inger. Ca noi, din pacate, odata cu cadere, "consonam" cu vointa lui dupa masura pacatelor noastre, e altceva. Avem , cu ajutorul lui Dumnezeu , insa, puterea de a ne opune tendintei de razvratire pe care ne-o sugereaza si de a ne stradui sa urmam Voia Domnului.

Păi nu ţi-am explicat că nu vine de la întâmplător aşa cum îţi închipui dumneata? De ce-ţi închipui cuvintele? Pentru ce mă contrazici ca să te oftici?

Pe scurt:

ACCIDENTAL vine de la explicaţia păcătosului care se crede drept şi susţine sus şi tare că el era pe Cale şi se Păzea foarte tare dar că din senin şi aşa pe nepusă masă şi complet întâmplător şi cu totul neprevăzut a văzut egolbanu' că i s-a arătat şi atunci s-a acidentat şi el şi aproapele căzând în ispispită de a căutat în toate dicţionarele şi a găsit şi acolo scuza:

Accidental = întâmplător, deci ca atare dacă e de la întâmplare atunci o putem pune pe seamă la superstiţ şi fatalitate ceea ce am păţit-o deci clar, am scăpat... dar accidentul cine îl plăteşte? Ăia de la asigurări fireşte... şi gata.

Accidental vine de la proorocie, adică dacă nu asculţi de sfatul cel bun cu siguranţă întri în accident, căci însuşi cuvântul este o învăţătură şi se arată cum se iese din el... nu mai iei acceleratul dental, căci acolo e o scrâşnire de sine a dinţilor... simplu şi eficient... dar voi nu vreţi să pricepeţi decât ce v-au învăţat savanţii ştiinţifici explicaţionişti înhăitaţi cu grămăticool. Treaba voastră că doar nu vă voi sili eu căci şi aşa sunteţi numai trupuri şi e plin pământul de silnicie... aşa că nu silesc pe nimeni ca să-şi scoată paiul din ochiul drept... faceţi-vă ciorbă pe el, căci şade porcul cu paiu-n gură... şi vine din comunism... ăla cu faţă umană.

Iar întâmplător vine de la aventură, de la întâmplare, deci nici întâmplător nu e chiar aleator ci e vorba de or, sau, adică ar fi putut fi o altă întâmplare, aventură prin care nu se ajungea la accident venit accidental, cu acceleratul dental.

Iar tâmpla, vine de la un tâmpit căruia îi place să braveze... deci e greu de priceput înţelesul spre Adevărul. E greu pe cale mai ales dacă nu asculţi pe cel ce vede mai departe şi mai aproape ca tine.

Păcatul este săvârşit cel mai adesea fără voie. În acest caz nu se poate vorbi de premeditare:

“Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.
Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine.
Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine.” (Rom 7,19-21)

Nici Dumnezeu premeditează răul, pentru că El nu este ispitit să săvârşească rele şi nici nu ispiteşte pe nimeni ca să le facă:

“Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.
Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa.
Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte.”(Iacov 1,13-15)

Aşadar, Adam şi Eva nu au premeditat păcatul, ci s-au lăsat duşi în ispită care a izvodit în ei pofta, iar pofta a născut insidios păcatul neascultării, iar acesta le-a adus moartea. Moartea este un accident în lumea creată, dar nu este accidentală, ci este urmarea firească a căderii omului în păcat. Doar păcatul este accidental, pentru că putea foarte bine să nu fie; el nu a fost prevăzut de Dumnezeu la creaţie, căci atunci El ar fi fost proiectantul păcatului, deci indirect ar fi fost chiar autorul lui. Hristos a arătat că se poate trăi fără de păcat, deci păcatele care apar în lume nu sunt programate, ci sunt neprevăzute, căci ar putea lipsi. Creştinii tocmai cu asta se luptă, ca să nu cadă în ispită şi să nu transforme ispita în păcat.