Dar un suflet care are o astfel de patima de deprindere si care vede ca este ajutat de Dumnezeu mereu , a facut minune dupa minune cu acest suflet....si asa este iadul ar fi salasul lui.....constientizeaza asta si totusi este prins, ca intr-o chinga si in acesta neputinta de a lupta cu acest duh ce-l chinuie.....oare cum se va sfarsi ???
Oare chiar sa fi dat o viata unui suflet Dumnezeu, cu o cruce pe care a dus-o, de care nu s-a lepadat , punandu-si viata la picioarele Lui mereu varsand lacrimi de tristete si totusi sa-i dea neputinta de a iesi din acesta patima este posibil ?
As vrea sa cred ca totusi va fi o iesire din iadul ce-l bantuie si vrasmasul daca vroia l-ar fi rapus cu siguranta, dar se pare ca marea milostivire a Lui, a Dumnului il tine inca aici ...pentru ce oare, asta este intrebarea? .

__________________________________________________ _____________
Faptele tale vorbesc atat de tare, incat nu mai aud nici ce imi spui...

Iubirea...
 

Pentru ca omul prefera sa stie care-i sunt patimile.

Cele zece carari ale dragostei, care ies una din alta sa fie la poarta ta, ca sa fie in gradina din spate rod.
Daca te uiti la o poarta si pe ea scrie caine bun, cum crezi ca e proprietarul?
Cunoasterea patimilor aduce doar cunoastere. Cunoasterea de cel rau.

Iubirea cere jertfa, dar patima o refuza.

Asta e crucea omului.

"Daca vrei - spune Sfantul Antonie cel Mare - esti rob patimilor; si iarasi daca vrei, esti liber sa nu te apleci patimilor, fiindca Dumnezeu te-a facut cu voie libera. Iar cel ce biruie patimile trupului, se incununeaza cu nemurirea. Caci de n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtutile, nici cununile daruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni" (Invataturi despre viata morala, c.67, Filocalia I).

Da, George, minunat si eu ma bucur impreuna cu tine, din tot sufletul.
Dar stii cati alcoolici incurabili traiesc acum in Romania? .... In UE? ... In lume?...
Ai idee cati preoti din BOR sunt dependenti de alcool si nicotina si multe altele?...

Vrei sa spui ca ei nu vor sa se elibereze?
Ca tin mortis sa continue adictia?
Daca voiesti, fa o vizita la Balaceanca sau la Spitalul 9, sectia XVII, precum si XVI si multe altele, si vezi acolo ce fel de oameni gasesti. Vorbesc cu totul si cu totul serios.
Majoritatea sunt dintre cei care nu au vrut si nu vor sa se drogheze sau sa bea etc....... Si sunt crestini ortodocsi. Mergi si verifica, te rog, daca eu mint.

Eu am avut sansa si nesansa sa experimentez, pentru o vreme, dependenta de alcool. Crede-ma ca nu vroiam sa beau, o spun cu mana pe inima, o stia si parintele meu duhovnic si medicul si psihologul si familia.... Dar reluam consumul de alcool in fiecare zi si, in ciuda bunei mele intentii, sfarseam mereu de unde pornisem cu o zi inainte... Si ma rugam si multe altele... Vezi, asadar, lupta cu patimile nu e asa cum pare...


Nu doresc sa contrazic pe Sfantul Antonie, doar nu sunt chiar tampit de tot (sper).
Spun doar ca eliberarea de patimi este posibila PE UN TRASEU PE CARE IL DESCOPERA FIECARE, PRIN MILA DOMNULUI.
Iar pretul este limpede: "duhul umilit".
Si se lucreaza personal, intotdeauna intr-un mod unic, irepetabil, cum fiecare a fost daruit lumii, de catre Dumnezeu, in mod irepetabil.

Nu vrem, dar ce altceva mai vrem?
 

Am omis un aspect fara de care dependenta mea nu ar fi fost de inteles si nici depasita. Sunt gata sa cred ca la fel e si la alti oameni, la fiecare in felul lui personal.
Iata: nu doream sa beau alcool (si nici nu consumam mult dar imi facea rau, fie si o bere, doua, sau un pahar de vin, cam cat beam zilnic), nu doream in nici un caz sa fac rau cuiva, cu atat mai putin celor din familie sau prietenilor. Nu doream decat ca viata mea sa curga frumos, ca totul sa fie curat si bun...
Si cum totul nu era curat si bun, ma pierdeam cu firea si ajungeam in acelasi haos sufletesc.

Ce doream de fapt? Ce doream si nu recunosteam in fata propriei constiinte?
Ce nazuinte ascunse aveam de fapt?
Si ce gunoi ascundeam sub pres?

Cu vremea am inceput sa dau raspunsuri, dureroase, la aceste ultime intrebari.
Au aparut, treptat, in constiinta mea cuvinte care dureau tare: putere, mandrie, recunostinta altora, stralucire, aplauze, placere, precum si razbunare, indreptatire de sine, libertate dupa criteriile mele, nesupunere, dispret etc.

Abia dupa ce am facut acest inventar am inceput sa pricep de ce, in ciuda tuturor bunelor mele intentii si rugaciuni, Dumnezeu nu ma auzea. Rugaciunile mele erau acoperite de zgomotul pacatelor mele ascunse. Inima mea murdara striga mai tare decat soapta gurii mele la rugaciune.

Am inteles viclenia dinlauntrul meu. Am luat contact, cu stupor, cu uimire grea, cu mine insumi cel ascuns. Cat de imaculata era imaginea mea despre mine si cat de straina de realitatea fiintei mele. In ce groaznica mizerie se sufoca omul meu launtric...
Cum de ceilalti vedeau iar eu nu vedeam?...

Acum stiu ca inlauntrul meu e un ogor pe care cresc deopotriva fire de iarba, grane, flori precum si mari balarii.
Rog pe Dumnezeu sa ma ajute sa plivesc balariile si sa ud florile.
Fie ca Soarele Hristos sa aduca rodul cel bun in tarina tuturor! AMIN+

Iti multumim, Cezar, pentru marturia si marturisirea ta. Ai dreptate, de patimi nu scapam clipind, sau plesnind din palme. Se cere din partea noastra o lupta pana la sange. Si cu cat patima e inradacinata mai mult in fiinta noastra, cu atat si nevointa trebuie sa ne fie mai mare.
Dumnezeu ne ajuta, dar asteapta si din partea noastra o lupta. De fapt, El lupta intru noi, El biruieste patimile intru noi. Si intru fiecare dintre noi lucreaza intr-un mod unic, pentru ca suntem irepetabili.

Desigur, se intelege ca nu-l contrazici in niciun fel pe Sfantul Antonie. Acesta aduce in atentia noastra elementul libertatii omenesti. Dumnezeu nu ar lasa pe nimeni sa cada in cloaca patimilor, sa moara, sa se indeparteze de El. Vrea ca toti sa se mantuiasca, doreste sa-i uneasca pe toti cu Sine. Dar cand omul se opune, Dumnezeu nu-l obliga in vreun fel, nu trece peste vointa lui.

Dumnezeu sa ne ajute tuturor sa dobandim dorinta sincera de a plivi "balariile" si de a uda "florile" ce cresc pe "ogorul" launtric.

"Daca ne straduim sa ne vindecam de patimile trupului, de teama sa nu ne rada lumea, cu atat mai vartos sa ne straduim a ne vindeca de patimile sufletului, ca unii ce avem sa fim judecati inaintea fetei lui Dumnezeu, unde e bine sa nu ne aflam fara cinste sau vrednici de batjocura.

Caci, avand voia libera, daca nu dorim sa savarsim faptele rele, atunci cand le dorim, putem face aceasta si sta in puterea noastra sa vietuim placand lui Dumnezeu; si nimeni nu ne va sili vreodata sa facem vreun rau, daca nu vrem. Si asa luptandu-ne, vom fi oameni vrednci de Dumnezeu si vom petrece ca ingerii in ceruri" (Sfantul Antonie cel Mare, Invataturi despre viata morala, c.66, Filocalia I).

Iata ca a trebuit sa faci un pic de taraboi, ca sa descopar omul din tine...
Mult trebuie sa lucram cu noi si nici o zi nu se aseamana cu alta. E adevarat ca in sufletul nostru avem si destule balarii, dar cu cat credem ca vrem sa scapam de ele, cu atat apar altele cu radacini mult mai adanci, rezistente la ierbicide si fungicide...
N-o fac pe adanc-cugetatorul si imi cer iertare daca, pe alocuri, asta e impresia pe care-o las. De multe ori ma gandesc la: "Si nu ne duce pre noi in ispita!"... Balariile din sufletul nostru sunt intotdeauna tentatiile pe care Dumnezeu ni le pune acolo in deplinatatea constiintei noastre. Daca n-am cunoaste acest lucru, nu le-am percepe ca "balarii", ci "flori alese"... Ca atare, sunt si "balariile" bune la ceva, fiindca fara ele n-am putea intelege niciodata sufletul "intelenit" al celui de langa noi. Ba mai mult, imaginea fermierului din noi, care a inteles sa dezvolte o viata cultura de balarii, n-ar trebui sa ne paraseasca niciodata, chiar daca avem motive sa credem ca Dumnezeu ne-a iertat si ca ne iubeste asa rai cum suntem. Din pacate, ajunsi la un anumit nivel de intelepciune, dupa ce ne-am infruptat cu nesat cam din toate slabiciunile, ni se pare ca suntem deasupra altora care ACUM sunt cu mult mai putin pacatosi decat eram noi odinioara. Si fiecare slava desarta ne osandeste. Iadul este in trecutul nostru, nu prea indepartat. Acolo trebuie sa tinem mintea, in pacatul pe care l-am facut pe cand eram in inselare. Ce-am fi facut atunci daca, cineva mai induhovnicit ne-ar fi judecat? Nu cumva eram prea orbi ca sa pricepem ca ne vrea binele? Cum procedam acum, cand altul se afla in locul nostru? Cata rabdare avem? Cata dragoste? Cat de mult valorificam harul si mila lui Dumnezeu in viata noastra?
Iata deci ca "balariile" din nou sunt asezate acolo cu un scop: sa ne cunoastem imperfectiunea; sa stim ca ogorul nostru e pestrit nicidecum plin de roada curata. Si mai ales trebuie sa intelegem ca noi insine suntem "balaria" cea care trebuia taiata si aruncata in foc, dar Dumnezeu s-a milostivit si a asezat pe unele crengute, rod bine-hranitor. Dar... tot balarie am ramas!... Toti sfintii neamului ortodox s-au considerat balarii si putregaiuri si tocmai aceasta i-a sfintit. Daca nu ramanem la convingerea ca in gradina lui Dumnezeu, suntem balarii nefolositoare, ma tem ca securea trufiei ne va taia si ne vom praji in focul patimilor noastre.

Pe ansamblu, adica luind aminte la intentia ta, mie parindu-mi-se vadita, de a fi de folos prin aceasta postare, sunt intru totul de acord si iti multumesc pentru cuvantul spus aici. Era si momentul, e bun si tonul si buna imi pare si problematica ridicata. Multumesc, asadar :)
Voi insira si eu cateva opinii, pornind de la premisa ca imi sunt neclare unele nuante.
Mai intai, ce sa inteleg prin expresia "am descoperit omul din tine"? Corelata si cu taraboiul la care (bland) te referi (caci eu o consider ditamai criza de isterie si expresie a vanitatii si prostiei mele), eu pricep de aici ca numesti "om" tocmai izvorul iritarii deosebite pe care am exprimat-o prin critica exagerata la nivelul limbajului. Daca e asa, daca te referi la om cu sensul de slabiciuni (aici evidenta fiind mania), ok, accept acest punct de vedere (cu recunostinta pentru critica curatitoare). Pe de alta parte, ma simt stanjenit de cate ori intalnesc oameni care prefera sa considere umane doar slabiciunile sau neputintele. Oare altceva omenesc in "omul" din oameni, in general vorbind, nu avem de remarcat? (Aici eu mai am de reflectat...)
Asadar, pozitia mea este de a cunoaste "omul din om" acordind atentie, dupa cuviinta, intregii alcatuiri a persoanei, nu doar defectelor sau caderilor. O subliniere a defectelor si o strigare victorioasa ca am descoperit, in sfarsit, omul, imi pare un act mizantrop si nu denota, conform filosofiei mele de viata, dragoste. Ci judecare partinitoare si dezamagire vis-a-vis de conditia umanului. Si asta nu imi pare crestineste, in nici un caz ortodox. Dupa mine, crestinismul lucreaza pentru dezvoltarea celui facut dupa chip, pentru a-l ajuta sa ajunga la asemanare cu Dumnezeu. iar daca e facut dupa chipul lui Dumnezeu, atunci pare mai potrivit sa evidentiem chipul, iar nu umbra; florile, iar nu balariile ...
Cu totul altceva este, in schimb, cand persoana in cauza, ajutata prin harul Domnului sa isi vada metehnele, sa constientizeze pacatele proprii etc., cand asadar omul se afla in cainta si pocainta, isi atribuie singur statutul de pacatos, de nevrednic, de vierme s.a.m.d. Aceasta face parte integranta din lucrarea de pocainta personala, individuala. Si e prin harul Domnului.
Totusi, critica adusa, fie si in varianta, dupa mine, partinitoare, poate avea un rol foarte bun: taierea vanitatii, a mandriei. Efectul, roada criticii depinde mult de cel ce primeste critica, de ce anume cauta persoana criticata si de cat poate in momentul respectiv (cum dealtfel ai precizat, nestiind pe de alta parte ca eu am ripostat acolo la un sir de fapte culese in timp din relatia mea cu Scotland si ca mi-am exprimat de fapt nu dezamagirea fata de Scotland ci o alta dezamagire, mai generala, fata de narcisismul viclean al omenescului, uneori...).

In al doilea rand, atat cat stiu din viata sfintilor, atat cat am reusit sa citesc si sa pun la suflet, deocamdata cred ca ceea ce i-a sfintit a fost nu atat convingerea lor ca sunt balarii ci dimpotriva, ca sunt oameni, copii ai Domnului (dar si aceasta, dublata de pocainta si de lucrarea harului in ei). Ca urmare, convinsi ca Domnul ii iubeste ca pe faptura cea mai de pret din Creatia Sa, convinsi ca insusi Hristos S-a facut om si S-a rastignit pentru oameni, pentru mantuirea lor, si totodata fiind convinsi ca Domnul iarta multe, nespus de multe omului, copilul Sau cel mai iubit, nu au deznadajduit. Iubind pe Domnul de Care au devenit tot mai constienti, s-au lasat prin voie libera sfintiti, prin lucrarea harului lui Dumnezeu. Participind desigur prin nevointe, uneori uluitoare, prin jertfa cu sange. (Cum spunea Scotland pe un alt topic, nici eu nu cred ca in Rai sunt introdusi cu forta oameni care dau in toate partile din picioare...)
Draga Moshule, eu raman, in ciuda durerii pe care mi-o provoaca descoperirea balariilor mele, a microbilor din mine etc., raman asadar convins ca sufletul omenesc are si flori si iarba verde si soare si... de toate! Nu vad doar balarii si nu consider ca omul e o balarie. Ci, mai degraba, un Cosmos.
Cred ca sfintii s-au considerat balarii (ok, sa admitem aceasta) coplesiti de cunoasterea lui Dumnezeu, constienti de uluitoarea Mila a Domnului, intelegind ca omul nu e nimic fara Dumnezeu. Nici macar balarie! NIMIC. Asadar, in contextul raportarii omului la Dragostea si Puterea si Intelepciunea si Dreptatea lui Dumnezeu, in acest context omul nu cred ca e nici macar balarie ci de-a dreptul NIMIC.
Si in ciuda marilor caderi ale oamenilor din toate timpurile, deocamdata eu iubesc (mai mult decat detest sau dispretuiesc) oamenii, pe mine insumi si, in general iubesc omenescul din om, ca faptura multiubita de Domnul. Altfel nu l-as iubi nici pe Dumnezeu si nici Hristos Cel Intrupat nu m-ar emotiona.
Asa stau lucrurile deocamdata in mintea si inima mea. Dumnezeu sa ma ierte si sa ma ierti si tu daca am spus ceva nelalocul lui. (Nadajduiesc ca nu am agitat vreo noua balarie...)
Domnul sa ne miluiasca! AMIN+

Daca am sti cat bine sau cat rau poate sa faca o balarie ca... matraguna, poate am reusi sa ne apropiem mai mult cu astfel de asociere si sa alegem daca vrem sa facem rau sau bine.
Din pacate acum timpul nu-mi permite sa extind prea mult subiectul. Un pic ma amuza gandul tau de a te fi considerat om in sensul negativ al cuvantului. Nu am vrut sa spun asta, ci dimpotriva; pana inainte de acele mesaje, eu nu te "vazusem". Atitudinea ta putin agresiva, te-a scos vizibil in evidenta si astfel am incercat sa mai vad si cum scrii in alte zile. De-aia am spus ca a trebuit sa te manifesti astfel ca sa descopar ca tu ai un suflet bun. Dar nu vreau sa te smintesc... Eu in general fug de laude si aprecieri fiindca le gasesc mai daunatoare decat o mustruluiala.
In rest n-o sa comentez prea mult, ci doar atat: nu sunt de acord ca omul ar fi... nimic. Sub nici o forma. Omul alege singur sa fie ceva bun sau ceva rau, dar "nimic", nu poate sa aleaga. Suntem creatia lui Dumnezeu: "Te voi lauda (Doamne), ca m-ai facut o faptura atat de minunata!" Ps. 138/14 Toata dragostea lui Dumnezeu se va revarsa catre noi daca intelegem ce este smerenia. Sf. Antonie nu intelegea asta la inceput si i se parea ca merita sa fie apreciat pentru ostenelile sale. Pana a fost trimis la un cismar in Alexandria care sa-l invete ce inseamna adevarata smerenie, si care gandea in sufletul lui: "Doamne, toti acestia se vor mantui, iar eu nu?" Sf. Siluan nu intelegea de ce demonii il incearca in toate felurile si gandea: " Eu stiu ca Dumnezeu m-a iertat; stiu asta prin prezenta harului lui Dumnezeu. Dar atunci de ce demonii nu-mi dau pace si nu ma lasa nici macar sa ma rog?" Iar Dumnezeu i-a raspuns: " Cei mandri intotdeauna sunt chinuiti de demoni!"... Te intreb pe tine si pe oricine dintre cei care citesc aceste randuri si imi adresez mie insumi aceasta intrebare: Ii privim noi pe toti cei din jurul nostru ca fiind mai virtuosi decat noi? Cu siguranta NU! Noi ne consideram mereu deasupra majoritatii, fiindca in ochii nostri, pacatele celorlalti sunt exponential crescute, in timp ce ale noastre sunt aproape inexistente. Cat despre pacatele trecutului nostru, stim sigur ca Dumnezeu ni le-a iertat, dar nu ne sfiim sa-i judecam drastic pe ceilalti, desi poate Dumnezeu le-a iertat demult pacatele... Noi nu putem sa le iertam si nu putem face abstractie de ele cand vorbim cu cineva pe care consideram ca il conoastem bine, raportandu-ne la trecutul lui. Si tot asa, cel ce ne judeca, nu se raporteaza la cel pe care Dumnezeu il iubeste si il pretuieste, ci la cel care am fost de-a lungul vietii, cu un milion de pacate pe sufletul nostru... Aceasta-i balaria de care vorbeam, matraguna, otrava care distruge dragostea din noi. Omul nu poate fi NIMIC. Dumnezeu ne-a trimis cu un talant, cat de mic... E in puterea noastra sa-l inmultim sau sa-l ingropam, pentru a avea la judecata de pe urma "nimic la puterea 1"
Sper sa nu te fi necajit prea mult cu parerea mea nici pe tine si cu atat mai putin pe ceilalti! Doamne-ajuta!