Ortodoxia, in primul rand, aceasta insemneaza : transpunerea lumii in imparatia de har a sfinteniei, in bucuria si nadejdea invierii. Aceasta mai mult decat amestecul ei in valmasagul lumii, pe care, pe aceasta cale, ar urma sa o faca mai fericita, mai buna si mai pura, utilizand retete si procedee ale lumii. Menirea Bisericii este insa sa sfinteasca aceasta lume. Si aceasta nu o poate face decat prin propriile ei mijloace, care sunt mijloacele harului. Caile care duc la aceasta tinta sunt cele ale credintei, nadejdii si dragostei. Celelalte sunt ale lumii acesteia. Pe acestea le pot folosi cu deplin drept toti ceilalti care nu sunt ei insisi vase alese ale harului : oamenii de stat, inteleptii, laicii. Caile sfinteniei sunlt singurele cai ale Bisericii.Biserica lui Hristos nu este din lumea aceasta si nici tintele ei nu sunt ale lumii acesteia. De aceea nici nu sunt in stil ortodox apelurile oare se tot fac la noi catre, slujitorii altarelor de: a pasi alaturi de factorii laici spre alte lucrari decat cele ale harului, ale sfinteniei. Cu fata spre Dumnezeu mai mult decat spre lume, aceasta Biserica are menirea de a aduce lumii, insului; societatii, statelor si natiunilor darul fara de egal al sfinteniei. Castigat acesta, din el decurg toate celelalte, caci nu poate fi nici nefericita, nici nedreapta, nici nemultumita lumea transfigurata prin darul sfinteniei. Stam astazi in fata uriasei inclestari a razboiului in care pare ca au naufragiat toate idealurile, in care se ciocnesc toate ideologiile, in care s-au dezlantuit toate urile si in care s-au angajat toate neamurile. Cand insa aceasta, zbatere a pamantului va trece si dreptatea cea voita de Dumnezeu se va face, ea se va face desigur in spiritul, dar poate si sub egida acestei Biserici ortodoxe, care, ea insasi, in mare suferinta din cauza trufiei si nebuniei oamenilor, va putea da lumii, purificate prin suferinta, sensul nou al unei vieti transfigurata prin durere, iubire si credinta.
Prof. Ioan Gh. Savin

Iubirea e suprema unire şi promovare reciprocă
 

Iubirea e suprema unire şi promovare reciprocă şi tocmai de aceea, suprema cale de cunoaştere, în care semenul nu e pasiv, ci mai liber ca în orice stare sau relaţie.
Dragostea se realizează deci atunci când se întâlnesc într-o trăire reciprocă deplină două subiecte în calitatea lor de subiecte, adică fără să se reducă reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la maximum, ca subiecte, dar cu toate acestea, dăruindu-se reciproc şi întru toată libertatea.
Iubirea e pătrunderea reciprocă a două subiecte în intimitatea lor, mai mult decât întrepătrunderea între un subiect şi un lucru, fără să înceteze a fi suverane şi autonome.
Prin iubire pătrunzi în intimitatea unui semen, în sâmburele fiinţei lui, mai mult decât patrunzi în fiinţa unui obiect, chiar dacă-l asimilezi prin mâncare. Îl pătrunzi fără să-l nimiceşti, dimpotrivă, dându-i posibilitatea să crească.
De aceea iubirea e suprema unire şi promovare reciprocă şi tocmai de aceea, suprema cale de cunoaştere, în care semenul nu e pasiv, ci mai liber ca în orice stare sau relaţie.
Cu cât îl iubesc mai mult, cu atât mi se descoperă mai mult...
Iubirea e un uriaş plus de cunoaştere, producând în acelaşi timp un uriaş plus de viaţă în cel iubit şi în cel care iubeşte, dezvoltând la maximum fiinţa lui şi a mea. Dar această cunoaştere nu poate fi captată în concepte...
În iubirea ce o am eu de tine, care merge până la uitarea de eul meu, ca să te pun în locul lui pe tine, natura umană repartizată în persoane îşi biruieşte împărţirea şi se regăseşte pe sine în unitatea ei, fapt care-i produce o bucurie debordantă.
Repartizarea în persoane a fost şi este necesară tocmai pentru că în iubirea reciprocă dintre ele să-şi descopere o valoare şi o frumuseţe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi.
Unitatea descoperită prin iubire a firii repartizate în subiecte e alt fel preţuită şi de aceea alimenteaza o bucurie şi o afecţiune neîncetată...
Noi cel realizat prin dragoste este semn, salut, chemare, revendicare, îmbrăţişare a existenţei umane în ea însăşi, cu un cuvant: întâlnire. Întâlnirii din dragoste i-am putea spune mai degrabă regăsire. Acesta este sentimentul încercat de două fiinţe care şi-au deschis sufletul în dragoste...
De aici, sentimentul celui ce iubeşte, că în cel iubit îşi regăseşte casa, după ce a rătăcit pe afară.



(Pr. D. Stăniloae, Mistica)

Parintele Proclu: TOTI DIAVOLII DIN IAD AU IESIT PE FATA PAMANTULUI

“Si eu atata va spun, ca se apropie acele zile de pe urma. Anii durerilor s-au inceput. Ii mare nenorocire amu. Cine s-a trezit n-are altceva [de facut] decat sa planga”.

,,Sa va paziti a nu va dezbraca [vrajmasul] de dragostea care aveti intre dumneavoastra.Si a va ierta mai des si a zice cate o rugaciune ca Duhul Sfant sa izgoneasca acele duhuri. Dar sa stiti ca toti diavolii din iad au iesit pe fata pamantului. Unde-s doi-trei crestini da navala si atata-i vrajeste vrajmasul pe crestini ca… – uite ceva: pentru ca suntem crestini foarte slabi, nu mai suntem crestini cum eram candva… Suntem neputinciosi si noi numai atata putem sa ne descurcam, daca avem smerenie; si cat pot – asa invat pe toti cum m-a invatat un parinte – cand m-oi duce la o biserica sa pui in minte ca toti is mai buni in biserica aceea [decat mine] si eu sa zic si-n gand cate o rugaciune asa mica: „Doamne, primeste-ma si pe mine in pocainta!“, si a-i vedea pe toti mai buni si a zice o rugaciune-n gand, si a asculta Sfanta Liturghie si a pleca cu liniste si Duhul Sfant nu ma va lasa in parasire. Iar daca ma duc in biserica si incep a cantari si ma uit in jos la celalalt… pot pica in cap, da’ nu cu capul, cu mintea pot pica, si Duhul Sfant ma lasa-n parasire si atunci vin necazurile.

Dar atata va spun: cat putem, a nu ne lasa de rugaciune si a-mi pastra credinta sanatoasa. Asa… Si cand m-oi pune la rugaciune sa n-am nimica cu nimeni. Daca are altul – treaba lui! Sa n-am eu. Asa… Si, cat pot, a nu plati rau pentru rau. Si cand m-oi pune la rugaciune sa ma rog pentru toti care mi-au spus sa ii pomenesc la rugaciune. Si bunul Dumnezeu nu ne va lasa in parasire.
Dar, atata va spun: fericesc foarte mult pe crestinii care spun ca au duhovnic si, daca au duhovnic, cred la bunul Dumnezeu ca vor capata mantuire, ca prin acest duhovnic se poate sa ne putem marturisi. Ca oameni, gresim, si prin marturisire ne usuram si bunul Dumnezeu nu ne va lasa daca avem smerenie.

Si eu atata va spun, ca se apropie acele zile de pe urma. Anii durerilor s-au inceput. Ii mare nenorocire amu. Cine s-a trezit n-are altceva [de facut] decat sa planga. Dar sa nu planga ce-i aicea, [ci] ce ma asteapta dincolo, nu aici. Aicea trece: cu bune, cu rele se trece viata. Fara sa vrem, ne trezim la capatul drumului. Si ca ieri imi spunea cineva: „Mai, baiatule, ce faci?“. N-o trecut mult timp: „Mosule, ce mai faci?” Da’ eu stiu? Ma crezi, nici n-am avut cand creste. Da’ nu vezi? Doua palme jumate – nu-s mai mult. Pai, da… S-amu, telegrama cand am primit-o – mai am o telegrama si gata, si gata, ati scapat de mine.


Dar atata va spun, [ca] are mare insemnatate. Viata noastra este asa: pe unii ii asteapta bucuria la capatul drumului si pe altii, mahnirea, scarba. Si noi… Ca sa spun, a venit cineva cu copii, ca sa-i binecuvantez. Si era o copila mica, de vreo cinci ani. Plangea. Si erau si ma-sa si mai multe credincioase aicea. Plangea. Zicea: „Mama, unde-s fratii mei, unde-s surorile mele?” Alta femeie: “Da-i pace, taci din gura!” Da’ alta zice: “Taci din gura, ca uite ceva: ma-ta i-o zvarlit afara. Nu-i mai are“. Si ca spun asa: [am] cea mai mare durere pentru aceste persoane care au avorturi. Dar nu trebuie sa se descurajeze, trebuie pocainta si parere de rau si a nu adormi cu gandul in alta parte. Si a ne ruga la bunul Dumnezeu, prin pocainta, prin smerenie, prin marturisire – bunul Dumnezeu nu ne va lasa, dar trebuie multa smerenie.


Eu am observat lucrul aista - spui de mine – ca daca ma rog cu smerenie, [rugaciunea smerita] grabeste puterea sfanta. Si daca nu ma smeresc, n-am smerenie indeajuns, ispitele dau navala. Si uite-asa… Si am observat asa: orice se intampla cu mine sa nu zic: din cauza cutaruia. Trebuie sa zic asa: pentru pacatele mele. Si daca zic „pentru pacatele mele” si ma smeresc si ma rog din toata inima, bunul Dumnezeu va randui sa faca vreme buna…"
Sursa:


http://www.razbointrucuvant.ro/2010/...ta-pamantului/

Fără icoană nu există Ortodoxie
 

Icoana are valoare numai pentru cine o vede. Cei ce nu văd icoana ştiu doar că ea este un obiect sfinţit, că este pusă acolo spre sfinţire, şi o cinstesc fără a avea însă impresia pe care o are cel ce vede icoana.

Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre icoane şi despre rolul lor în Biserica Ortodoxă.
Eu sunt într-o biserică plină cu icoane. Nu există Ortodoxie fără icoane şi nu există Ortodoxie fără cultul icoanelor. Cineva ar putea zice că icoanele sunt doar nişte imagini care creează o atmosferă. Este adevărat acest lucru, însă icoanele nu reprezintă numai atât. Icoana este o prezenţă harică, o prezenţă a celor înfăţişări pe icoană: ea ne pune în legătură cu persoana care este în icoană. De aceea în Ortodoxie există o cinstire a icoanelor în legătură cu cinstirea persoanelor de pe icoane.
La slujbă noi zicem, în faţa icoanei Domnului Hristos: „Prea Curatului Tău chip (vorbim cu Domnul Iisus, nu cu chipul) ne închinăm, Bunule (Bunul fiind Domnul Hristos), cerând iertarea greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie bine ai voit a Te sui cu trupul pe cruce, ca să mântuieşti din robia vrăjmaşului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumire strigăm ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, cel ce ai venit să mântuieşti lumeaâ”.
Aceasta este o alcătuire care pune în evidenţă chipul Domnului Hristos, în legătură cu Domnul Hristos. Aceasta este concepţia ortodoxă. Deci, eu mă apropii de icoana Mântuitorului, sărut icoana Mântuitorului ca şi când aş săruta pe Domnul Hristos Însuşi, şi aceasta o primeşte Domnul Hristos ca o cinstire din partea mea, a credinciosului ortodox.
La fel se întâmplă şi cu icoana Maicii Domnului, la fel şi cu icoanele Sfinţilor lui Dumnezeu. Numai că icoana are valoare numai pentru cine o vede. Cei ce nu văd icoana ştiu doar că ea este un obiect sfinţit, că este pusă acolo spre sfinţire, şi o cinstesc fără a avea însă impresia pe care o are cel ce vede icoana.
(Arhim. Teofil Părăian, Puncte cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 36)

Ne vorbeste Parintele Serafim Rose !
 

“ Ortodoxia inseamna viata. Daca nu traim Ortodoxia, pur si simplu nu suntem ortodocsi, indiferent de credintele formale pe care le sustinem.Dar viata in lumea contemporana a devenit artificiala, foarte nesigura si confuza. Si este inevitabil sa nu fim afectati de acest lucru. Cum este posibil pentru noi crestinii ortodocsi, sa ducem o viata duhovnicesca autentica in aceste vremuri cumplite? Cum putem dezvolta astazi o viziune ortodoxa asupra intregii vieti care sa ne ajute sa supravietuim cu credinta intacta? Nu este nci o exagerare sa afirmam ca,din perspectiva unei vieti considerate normale acum 50 de ani, viata de astazi a devenit anormala. Valorile fundamentale si conceptiile asupra comportamentului au fost rasturnate.
Generatiile stricate de astazi, care nu au cunoscut decat traiul usor, nu au alta lege decat satisfacerea fericirii personale in momentul prezent. Parintii se supun capriciilor fiilor,care,ajunsi la varsta maturitatii, nu fac decat sa schimbe jucariile si jocurile copilariei cu distractii pentru adulti. Viata devine pentru ei o goana permanenta dupa “ amuzament “, atat de lipsit de sens,incat un vizitator din secolul XIX,din orice tara, care s-ar uita la programele noastre de televiziune, la parcurile de distractii, la reclame, la filme, la muzica - de altfel, la toate formele culturii noastre curente - ar crede ca a nimerit intr-o tara de imbecili care au pierdut orice contact cu realitatea normala. Aceasta cultura” consumerista” care a fost creata de o generatie egolatra, nu poate sustine dezvoltarea unei vieti umane normale, cu atat mai putin sa inspire o cautare veritabila a adevarului. Cand acesta generatie egolatra se intoarce spre religie - lucru care se petrece foarte frecvent in ultimele cateva decenii- o fac de regula catre o forma de religie “ consumerista” , centrata pe sine, plina de fanteziile unui program de televiziune. In cativa ani, aceasta tara a fost inundata de o varietate socanta de culte care spala creierul si strica mintea, de guru divinizati, de swami si de alti autoproclamati “ oameni sfinti “. Si acestia nu sunt singurii care se intrec intre ei pentru supunerea totala a sufletelor. Lumea secularizata de astazi intretine o stare constanta de ispitire care exercita de asemenea presiuni asupra sufletului.
Ne confruntam permanent cu aceasta situatie - fie in muzica de fundal pe care o ascultam pretutindeni in magazine, fie in reclamele si afisele publice si chiar in casele noastre, unde televizorul devine adesea conducatorul secret al gospodariei, dictand valorile moderne, opiniile si gesturile. In diferitele ei forme, acesta cultura transmite acelasi mesaj : traieste pentru prezent, distreaza-te, relaxeaza-te. In spatele acestui mesaj se afla altul, de o subtilitate sinistra, care se exprima deschis astazi numai in tarile oficial comuniste, care in aceasta privinta sunt cu un pas inainte fata de tarile libere : uita-L pe Dumnezeu si viata de dincolo pentru present. Aceasta filosofie a dat nastere sclaviei din lagarele de concentrare din Uniunea Sovietica, cunoscuta sub numele de Gulag.Pe masura ce tot mai multi oameni au fost subjugati de mentalitatea de tip Disneyland American, Dumnezeu cel adevarat a fost impins in afara societatii si in mod inconstient am fost adusi mai aproape de propriul nostru Gulag. Dar se poate intreba cineva ce are de-a face acest lucru cu noi, care incercam sa ducem, dupa putinte,o viata crestin-ortodoxa sincera? Acest lucru ne afecteaza in multe privinte, daca suntem suficienti de smeriti sa vedem ca mediul noastru, prin faptul ca este anormal, ne perturba indiscutabil viata.
Intrebarea care se pune este : ce putem face ? Exista doua atitudini gresite fata de viata din jurul nostru pe care le adopta multi ortodocsi din zile noastre. Cea mai raspandita este adaptarea la spiritul veacului. Lipsindu-le un exemplu puternic in parintii lor, multi tineri ortodocsi nu sunt nici macar constienti ca trebuie sa lupte impotriva acestei ispite universale a acestei epoci “ narcisiste “ . Ei se amesteca bucuros cu lumea anticrestina din jurul lor.Iar acesta inseamna moartea sufletului. In calitate de crestini trebuie sa fim diferiti de lume si sa-I invatam pe copii nostril sa observe aceasta diferenta. Altfel nu ne putem numi crestini, si chiar crestini ortodocsi. Cealalta atitudine eronata aflata la extrema opusa este ceea ce s-ar putea numi falsa spiritualitate sau “ super-spiritualitate”, manifestata de cei care au ravna, dar nu potrivit cunoasterii ( Rom.10,12 ). Pe masura ce textele ortodoxe despre viata duhovnicesca au devenit accesibile, creste numarul oamenilor care vorbesc despre “ isihasm”, despre rugaciunea lui Iisus, despre stari duhovnicesti exaltate, etc. Este minunat sa fii inspirat si sa-ti implinesti inalta chemare, dar fara o constiinta foarte realista si foarte smerita a faptului ca suntem foarte departe de aceste inaltimi duhovnicesti, interesul nostru se va dezvolta intr-un nou joc care nu este decat alta expresie a universului nostru marcat de consumerism si centrat pe noi insine.Si nu consider ca exagerez importanta evitarii acestor doua extreme- a desertaciuii lumesti si a super-spiritualitatii. Asta nu inseamna ca nu trebuie sa avem o constiinta realista a solicitarilor legitime pe care lumea le exercita asupra noastra sau ca nu ar trebui sa respectam si sa luam aminte la invatatura marilor parinti isihasti, sa lucram noi insine rugaciunea lui Iisus potrivit circumstantelor si puterilor noastre.Problema este ca trebuie sa intelegem profund ce vremuri traim, cat de putin cunoastem credinta noastra ortodoxa si cat de mult trebuie sa ne smerim tocmai pentru a supravietui astazi ca si crestini ortodocsi. Ce putem face pentru a evita extremele mai sus mentionate si pentru a duce o viata cu adevarat rodnica in aceste vremuri primejdioase ? Pentru ca perioadele copilariei si tineretii sunt critice pentru formarea sufletului, raspunsul la acesta intrebare se va adresa in primul rand parintilor.
Acestia trebuie sa fie constienti de faptul ca duhul lumii rareori ajuta si de cele mai multe ori impiedica cresterea copiilor intr-un duh ortodox authentic. (…) De aceea parintii au o mare responsabilitate, pe de o parte de a fi atenti la ceea ce este expus copilul lor – programele TV,orele de educatie sexuala la scoala, filme, muzica-, iar pe de alta parte, sa-si aduce copilul intr-o intelegere crestina adecvata situatiilor concrete. Un copil caruia i se formeaza gustul pentru muzica clasica buna, pentru literatura, istorie si arta, chiar si pentru stiinta, este cel putin partial vaccinat impotriva culturii consumeriste si a ispitelor acesteia. Dar nu numai copiii, ci noi toti ducem o lupta pe viata si pe moarte cu lumea anticrestina, care intr-adevar “ este mult prea prezenta in vietile noastre “ astazi. Cineva care s-a convertit la Ortodoxie direct de la cultura rock are un drum greu de urmat inainte de a deveni un adevarat crestin ortodox. Pe de alta parte o persoana familiarizata cu cele mai bune produse ale culturii seculare – care in Occident prezinta intotdeauna conotatii religioase si crestine bine definite- are o sansa mult mai mare de a duce o viata ortodoxa normal si rodnica. Nu trebuie sa ne izolam artificial de realitatea lumii de azi; ci mai degraba trebuie sa invatam sa folosim cele mai bune lucruri pe care lumea poate sa ni le ofere, pentru ca orice lucru bun din lume- daca suntem suficienti de intelepti ca sa-l vedem- Il arata pe Dumnezeu si trebuie sa-l folosim. Prea multi oameni fac greseala de a limita Ortodoxia la slujbele Bisericii, la canonul de rugaciuni si la lectura ocazionala a cartilor duhovnicesti. Adevarata Ortodoxie presupune insa un angajament care implica toate aspectele vietii noastre. Fie esti ortodox permanent si in fiecare zi, in orice situatie a vietii- fie nu esti cu adevarat ortodox. De aceea trebuie sa ne formam o conceptie de viata ortodoxa si sa o asumam existential.Prima cale prin care putem dezvolta si sustine aceasta conceptie ortodoxa despre lume este de a fi in contact permanent cu sursele hranei crestine, cu tot ce ne da Biserica pentru luminarea si mantuirea noastra : slujbele Bisericii si Sfintele Taine, Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti. Si daca toate acestae ne aduc foloase, trebuie sa avem o atitudine corecta fata de ele. Sa nu le folosim pentru a dobandi o cunoastere intelectuala sau pentru a indeplini o obligatie religioasa. Aceste lucruri trebuie sa atinga direct vietile noastre si sa le schimbe. Educatia noastra ortodoxa trebuie sa ne dea un simt pentru ceea ce este authentic crestin;trebuie sa patrunda in inimile noastre si sa poata atinge si alte inimi.Trebuie sa avem o atitudine normala , sa fim cu picioarele pe pamant, sa nu alunecam in stari de exaltare si nici sa nu fim cu capul in nori. De asemenea atitudinea noastra nu trebuie sa fie centrata pe noi insine, ci sa se extinda cu dragoste si intelegere crestina asupra celor care Il cauta cu adevarat pe Dumnezeu – astfel , suntem morti care isi ingroapa mortii, sarea care si-a pierdut gustul. Trebuie sa evitam atitudinile lumesti.
O anumita rigiditate s-a strecurat in viata ortodoxa de astazi. Prea adesea, in locul iubirii si iertarii , intalnesti neincredere, criticism si judecata; barfa se face ecoul unor cuvinte precum “ fanatic “, “ eretic “, “ spion “. Fara a fi excesiv de naivi, in calitate de crestini trebuie sa fim iubitori si deschisi. Si ar trebuie sa nu grabim sa judecam, daca avem putina smerenie, uitandu-ne la noi insine. Pentru orice crestin ortodox care este constient de ceea ce se petrece in jurul lui astazi, este evident ca lumea se indreapta catre sfarsitul ei.Sunt razboaie si zvonuri de razboaie, dezastre naturale de mari proportii, se inmultesc falsii hristosi, centralizarea crescanda a informatiei pregateste instaurarea guvernului unic mondial.

<< continuare >>
 

Vremurile sunt mai avansate decat credem; Apocalipsa este acum. Atat timp cat mai este liniste sa iesim din acest “ paradis al nebunilor “ si sa incepem sa-l chemam pe Hristos. Apartenenta exterioara nu este suficienta.
In acest sens, cuvintele Parintelui Gheorghe Calciu, un preot ortodox inchis dincolo de Cortina de Fier, sunt edificatoare:” Sa construim biserici cu credinta noastra, biserici pe care nici o putere umana sa nu le poata darama, o biserica a carei temelie sa fie Hristos “. Acest lucru este posibil daca avem curajul sa fim altfel decat lumea din jurul nostru, daca ne formam si hranim o conceptie ortodoxa despre lume, strabatuta de o atitudine vie, normal, iubind si iertand, nu centrati pe noi insine, ci pastrandu-ne nevinovatia si candoarea. Apoi, in ciuda pacatoseniei si insuficientei noastre, credinta noastra va supravietui socurilor la care va supusa si va fi o sursa de inspiratie si de mantuire pentru cei care Il cauta inca pe Hristos chiar in toiul naufragiului umanitatii care a inceput deja in zilele noastre.”
Nota : Fragment preluat din cartea " Ne vorbeste Parintele Serafim Rose - Scrisori "

"Patima este un dor nesfârşit pe care noi îl punem la ceva foarte sfârşit..."

Părintele Rafail Noica