Te incapatinezi sa ne inviti la pocainta. PRACTIC!!!
Tu, "animal murdar ce traieste în întunericul pacatului si al necunostintei".....
Fii binecuvantat, omule drag ("magarusule"), fii binecuvantat de Iisus Hristos Domnul nostru iubit, in vecii vecilor!
O, MariS_, dragule!... AMIN+

Acum aproape 2 saptamini , pe un thread despre cum sau daca ne rugam in familie( ,,Voi va rugati impreuna in familie?") a aparut o polemica intre mine si userul ,,Om Bun" care s-a sfirsit cu mustrarea acestuia deoarece depasise limitele discutiei .
Dar altceva vreau sa zic : acest user, asemeni multora de pe forum, sunt bintuiti exact cum spunea Cristiboss de SLAVA DESARTA dar despre care nici macar nu stie si nici nu vrea sa prinda de veste , deci OmBun a facut asa, eroic si plin de entuziasm maladiv apologia rugaciunii colective , in familie, si arata el cit de productiv se ruga impreuna cu fiul sau .
Claie peste gramada , in loc ca userii participanti la discutie , sau cei care obisnuiesc sa solicite ajutorul altora pt. o mai buna clarificare a situatiei, sa intervina si sa contribuie la elucidarea problemei si la stabilirea adevarului , deoarece se discutau de fapt minciuni, adica lucruri nefondate duhovniceste (chiar daca OmBun simtind nevoia de a se apara a bagat la inaintare si pe duhovnicul sau !) acestia nu au intervenit, ba mai mult , au aparut unele surori care au depasit limitele OmuluiBun si au desvoltat cit de bine, de benefic, de stringator laolalta este rugaciunea sotiei impreuna cu sotul ... si cite si mai cite aiureli . Dar aceste aiureli erau frumos prezentate , asa ca bombonica cu miere pt. fletii cu gurile cascate .
Ba userul OmBun s-a suparat si nici nu a mai aparut pe forum si probabil ca acum este tot suparat daca nu cumva se gindeste sa reintre pe forum sub alt nikname.

Spun toate acestea deoarece citind acest fir , bine documentat in marea lui majoritate cu citate din Isaac Sirul si nu numai , sunt deosebit de fericit ca adevarul despre ceea ce inseamna cu adevat RUGACIUNEA iese la iveala . Vad astfel apologia rugaciunii si pot citi invataturi deosebit de inaltatoare despre cum sa il gasesti pe Dumnezeu si mai ales cum sa stai de vorba cu El .

De asemenea, mai exista un fir de discutie intitulat ,, Inima omului poate fi altar sau iad" unde iarasi se arata bine (vorbesc despre cei care scriu cu constiinta si in cunoastinta de cauza) cum trebuie sa fie inima omului pt a-L putea cunoaste pe Dumnezeu si a-L putea ,,atinge" cu rugaciunea .

Clar este ca rugaciunea din buze , sau in sufletul tau (cum incerca sa argumenteze sora Dobrin 7, din Grecia) dar care nu este in liniste, in isihie, in asezare , in pace , in concentrare crescinda , inchis in camara inimii, ci este in miscare , cu treaba prin casa , in discutie cu sotul sau copii , spalind vase dar si vorbind, aspirind prin casa dar dind si raspunsuri sotului,si cite alte exemple de imprastiere ale cugetului mai isi poate inchipui fiecare... deci rugaciunea din buze , nu te avanseaza mult in apropierea lui Dumnezeu .
Asta nu inseamna ca nu ne vom ruga si din buze (vorba sorei glykys : ia vezi la gheronul Cleopa !), ba da , tocmai pt. a tine mintea ocupata cu ce este bun , dar interesul nostru cel mai mare este sa cautam cit mai mult si mai bine locurile si timpii si si linistea binecuvintata ca sa putem sa ne rugam cu adevarat din inima si in inima lui Hristos !

Deci in marea lui parte acest thread contine marturisiri de mare importanta .
Exista insa si aiureli , dar la acestea nu m-am uitat !

NB: ce or fi zicind sfintii mari rugatori si citati aici cu cuvintele lor cind ne-or fi auzind pe noi (pe unii , desigur) cam cum vedem noi rugaciunea , adica mai mult din buze, cind ei au trudit zeci de ani in sir in isihie si sihastrie ca sa poata sa il gaseasca pe Dumnezeu ? Si mai ales cum ne-or privi pe noi cei care gresim in pareri ,si care dupa ce ca si gresim mai ne si batem pe burtica cu multumirea si parerea buna ca ce mai treaba buna facem noi in familie sau singuri si ca ce smeriti si rugatori suntem noi, insemnindu-ne apoi cu cruci mari precum sfintii ?
Sa-mi fie cu ieratre, dar eu pot indrasni sa ghicesc cam ce zic !

Indraznesc eu sa ghicesc ce zic: "Doamne, auzi la pruncul asta ce silabiseste, Doamne, invata-l sa zica, macar, Sfant Numele Tau!" Asta zic sfintii nevoitori, frate!
iti spun eu, ca i-am auzit, de fapt, la rugaciune!...

Asta insemneaza frate ca chiar si atunci cind cu nestiinta facem ceva, exista prin pronia lui Dumnezeu, mijlocitori si ajutatori ca sa nu fim trecuti cu vederea .
Iar acesta este un adinc si puternic ajutor din partea celor ce l-au gasit pe Dumnezeu ! Amin !

Adevarat imi pare si mie, adevarat cum minunat spui!...:) AMIN+

Asa este. Sigur. Insa aici este o delimitare clara. E vorba de rugaciunea propriuzis si de cugetarea la Dumnezeu. De aceea am amintit si eu rugaciunea si cugetarea.
Adica atunci cand stau sau lucrez, sau vorbesc cu sotul sau copiii, sau trebaluiesc prin casa este cugetare de Dumnezeu iar atunci cand ma retrag in liniste si pace, de obicei noaptea cand toata lumea doarme este rugaciune la Dumnezeu. Deci in afara rugaciunii propriu zise, in liniste, in suflet, in inima, exista cealalta parte a timpului in care nu lasam imagini pacatoase sa intre , tinem mintea ocupata cu cugetarea la Dumnezeu. Poate fi un text filocalic, discutat cu Dumnezeu spre intelegere, sau rugaciuni scurte de iertare, rugaciunea cu buzele, chiar daca e in gand, sau multumire, deci gandul si mintea doar la Dumnezeu. Cand ma pun si ma rog atunci e rugaciunea pe care incercam sa o lucram cat mai curata, fara ganduri, fara imagini. Si sfintii faceau la fel, rugaciune intensa , in rest cugetare la Dumnezeu.

Iata un fragment care explica foarte bine acest aspect al rugaciunii intense care poate fi si jumatate de ora.

"Cãci, dacã se va ruga cineva dupã cum am spus timp de o jumãtate de orã, si lucrarea
harului rugãciunii inimii rãmâne aproape o jumãtate de orã în ziua aceea, sau cel mult o
zi întreagã, dar nu mai mult. Deoarece, precum fierul, când este scos de cãtre fierar din
foc, este înrosit si arde asemenea focului, dar dacã stã mai mult timp în afara focului,
începe putin câte putin sã-si piardã puterea de ardere, ajungând iarãsi la rãceala si
aspectul lui dinainte, tot asa si omul, când spune rugãciunea cu silintã si zdrobire de
inimã, se aprinde de lucrarea Duhului Sfânt si face sã izvorascã din inimã apa cea vie a
întelesurilor dumnezeiesti; dar de îndatã ce înceteazã rugãciunea, înceteazã si izvorul
întelesurilor dumnezeiesti.
Aceasta se sãvârseste din iconomia lui Dumnezeu, pentru ca omul sã nu neglijeze
rugãciunea, gândind cã, o datã ajuns acolo, nu mai trebuie sã se roage asa cum am spus la
început, si pentru ca sã nu mai cadã iarãsi în patimile cele dinainte ale pãcatului sau în
altele mai mari si mai rele. Deoarece spune: "Si când duhul necurat a iesit din om, umblã
prin locuri fãrã apã, cãutând odihnã si nu gãseste. Atunci zice: «Mã voi întoarce la casa
de unde am iesit»; si venind, o aflã golitã, mãturatã si împodobitã. Atunci se duce si ia cu
sine alte sapte duhuri mai rele decât el si, intrând, sãlãsluiesc aici si se fac cele de pe
urmã ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi» (Matei 12, 43-45).

De aceea este nevoie ca sã se roage mereu omul si rugãciunea lui sã se facã neîntrerupt,
dupã cum ne porunceste si Apostolul Pavel, spunând: "Rugati-vã neîncetat" (1 Tes. 5,
17), "ca sã nu cãdeti întru ispitã" (Matei 26, 41).

Sã se roage cineva neîncetat, dar nu
totdeauna cu silintã si zdrobire de inimã, dupã felul în care am spus, deoarece acest lucru
este aproape cu neputintã. Sã se roage însã neîncetat, dar si în alt fel. Adicã, dupã ce se
roagã cu silire si cu zdrobire de inimã si începe a-l durea pieptul înlãuntru, în locul unde
s-a lucrat rugãciunea stãruitoare, si nu mai primeste locul acesta mai multã silire, atunci
sã se roage fãrã silire si fãrã zdrobire de inimã, ci într-un fel mai linistit, mãsurat si
odihnitor, pânã când se va vindeca si se va odihni locul acela rãnit din piept." Vedere duhovniceasca

Iata de ce eu numesc rugaciunea din timpul zilei cand trebaluim - cugetare, iar rugaciunea intensa cu zdrobire de inima deci cu smerenie si lacrimi pentru starea de pacatosenie - rugaciune adevarata. Aceasta se face in liniste, in isihie.

Fiecare din noi poate stii cand este cel mai bun moment pentru a o face. Eu de pilda o fac noaptea, pentru ca asa cum in pateric spunea un avva ca si fosnetul ramurilor e prea mult pentru a fi in liniste, la fel eu noaptea gasesc linistea deplina. Cand animalele de langa casa dorm, cand pasarile dorm, cand lumea din jur doarme, cand orasul este linistit si forfota dispare.

Acum , fiecare din noi isi alege cum vrea sa traiasca. Uneori unii dintre noi isi doresc confort si vor si confort si multumirea existentei si rugaciune. Insa nu se poate. Trebuie sa te retragi oarecum din lume, sa te detasezi de placerile lumii, pe care ti le ofera petrecerea timpului cu prietenii, televizorul, teatrele, cinematografele, unele bunuri ce iti dau confort, etc. unii o sa sara acum si o sa zica, cum pai asa iubim aproapele? Insa cand tu esti vatamat de pacat, musai sa stai departe de pacat pana te vindeci. Sigur ajuti, milostivesti pe cineva, insa iubirea de aproapele nu se manifesta in petreceri cu aproapele.

Poate e valabil doar pentru călugări. Dacă e vorba despre Gheron Iosif aici (cel care a scris Mărturii din viaţa monahală), păi el a ajuns la treptele cele mai înalte ale rugăciunii atingînd contemplaţia Lui Dumnezeu sau rugăciunea extatică - lucru cu neputinţă pentru mirenii care nu au cum să practice rugăciunea Lui Iisus în viaţa obişnuită, cea plină de griji şi de probleme de tot felul.

Ca mirean, nu văd de ce ar trebui să-mi amintesc în fiecare seară ce păcăţele am comis în ziua respectivă. Dacă e vorba despre păcatele grave, îmi rămîn sigur în memorie, deoarece conştiinţa mă mustră. Pe acestea trebuie neapărat să le pomenesc duhovnicului la spovedanie. Cred că mi-aş face rău - psihic vorbind - să meditez la orice greşeală pe care am făcut-o, ba mai mult, să mă bat cu pumnul în piept şi să silesc lacrimi de pocăinţă pentru nişte abateri uşoare. La fel cum şi dacă te-ai spovedit, cred că mai bine e să uiţi problemele respective ca să n-o iei razna. Să le uiţi, dar să nu le mai repeţi niciodată!

Nu prea-mi place nici lista aia de păcate din rugăciunea de seară. Multe nu le comitem zilnic, dar le mărturisim... Nu este de ajuns să mă rog pentru iertare fără să pomenesc lista greşelilor şi a păcatelor minore? Nu mă iartă Dumnezeu şi aşa?

Da, trebuie să stăm cu atenţia trează continuu dacă se poate, ca să nu cădem. Dacă am căzut, imediat să cerem iertare fratelui şi Lui Hristos Cel răstignit şi prezent acolo, de faţă cu tine, gata să ia asupra Lui păcatul sau greşeala. Nu trebuie să aşteptăm seara pentru asta, căci timpul părerii de rău şi al pocăinţei este acum, nu mai tîrziu.

Poate greşesc, poate nu. Poate că e vorba de nivelul de pocăinţă de care sîntem fiecare în stare sau la care am ajuns la modul concret... Nu ştiu, corectaţi-mă dacă spun prostii.

Mulţumesc soră dobrin7m pentru cuvintele ziditoare! Dumnezeu să te întărească şi mai mult în lucrarea ta smerită! Slavă Domnului pentru toate!

Noroc ca Ioan Cezar e mai ravnitor ca mine in chemarea fratilor la sobornicitate...eu nu sunt nici ravnitor si sunt si cam orgolios cand vine vorba de trebi din astea(la restul sunt smerit, pe cuvant de cercetas)...

Cel Mandru, in ceea ce ma priveste, ai nimerit drept la tinta cu postarea ta....stii de ce?...eu uitasem ceva in toata povestea asta cu amintirea si plangerea pacatelor.....uitasem de Hristos....ma canoneam sa imi plang netrebnicia fata de cei pe care i-am vatamat si ii vatam in continuare dar treaba asta nu se petrecea pe fundalul sentimentului de vina fata de Hristos..ori mintea mea destoinica imi zice ca tocmai din aceasta vina ar trebui sa reiasa si vina fata de altii...ma gandesc ca altfel exista riscul ca toata plangerea sa devina patima in sinea ei si sa se prapadeasca dracii de ras...mi-e frica ca asa se intamplase cu mine.

Dobrin ma inclin in fata ravnei si bunavointei tale.
Mie personal, la gandirea mea actuala, imi vine cam greu sa cred ca imaginea pacatului este in sine un pacat. Un exemplu: Am spus o replica plina de manie cuiva si lucrul asta l-a ranit...ulterior daca eu voi incerca sa imi amintesc nemernicia, imi va veni obligatoriu in minte, chipul aceluia, fie si foarte vag, sau oarecare intiparire a mea care sa fie legata de mania ce imi amintesc ca am simtit-o atunci...atata timp cat pe mine nu ma delecteaza imaginile astea, ci el sunt aduse de faptul ca eu vreau sa imi infrunt mizeria, eu nu pot crede momentan ca pacatuiesc.....as vrea sa ma lipsesc de aceste imagini dar nu stiu cum si nu prea pot...am senzatia ca daca renunt la ele renunt si la sansa de a imi plange pacatul....desi la mine „plangerea pacatului”, din detalii nedemne de discutat aici, s-ar putea sa aiba o esenta patimasa...deci poate nu la plangere mi-e frica sa renunt ci la patima...nu stiu ce sa zic.

Si totusi nu a aparut nici un filocalic pana acum....Putem noi sa-i inlocuim prin postarile noastre pe filocalici?