Pana la urma ce este pacatul? Depinde de definitie? Sau e acelasi la toata lumea?

Sensul pacatului depinde de modul in care este inteleasa mantuirea.

Dupa cadera lui Adam:
a) In orodoxie mantuirea este vazuta (duhovniceste) in sens tamaduitor, si astfel pacatul este vazut ca o boala, urmare a mortii duhovnicesti in care se afla omul. Omul bolnav de moarte duhovniceasca are ca roade: pacatele. Filocalia afirma inechivoc: moartea (duhovniceasca, care evident are diverse stadii, nivele... precum boala trupeasca) este cauza pacatului.
b) In romano-catolicism si protestantism, mantuirea este vazuta in sens juridic, si atfel pacatul este vazut ca o abatere de la norma morala. Omul poate sa nu pacatuiasca dar nu vrea si justitia divina este cea care il constrange pe om sa nu mai pacatuiasca. Astfel si dupa cadera lui Adam, pacatul este cel care cauzeaza moartea duhovniceasca si deci pacatul este cauza mortii.

In lucrarile oferite anterior ca referinta sunt detaliate aceste aspecte cu citate si referiri inechivoce la lucrari teologice romano-catolice, protestante si evident ortodoxe, filocalice.

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Eu am intrebat la modul concret. De exemplu: ce diferenta este intre un ortodox care fura si un catolic/protestant/musulman/altul care fura?

Din puct de vedere al actiunii (pacatoase a omului): nici una.
Din punct de vedere al cauzelor care il indeamna pe om la pacat, precum si urmarile pacatului... sunt multe diferente (conform filocaliei pacatul este boala, urmare a starii de moarte duhovniceasca. Hristos Iisus iarta si tamaduieste... doar refuzul persoanei umane de a primi -si conlucra- cu iubirea lui Dumnezeu - manifestata in iertare, tamaduire... mantuire, indumnezeire prin har- poate birui dragostea lui Hristos Iisus pentru fiecare faptura umana. Hristos Iisus ne iubeste pe fiecare dintre noi muuuuult mai mult decat ne iubim noi insine).

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

As mentiona doar ca din cele 8 primele 7 se trag de fapt din ultimul pe lista - mandria. De fapt sunt forme ale mandriei.

E delicata lupta cu patimile, pacatele si duhurile necurate... mai ales cu: slava desarta si mandria (precum si "derivatiile" tesute precum: trufia, miciuna, viclenia...)
Consider ca fara indrumarea si ajutorul harului lui Dumnezeu (in Sfanta Biserica) si a Sfintilor Parinti... nu prea avem mari sanse de despatimire... iar de indumnezeire prin har nici nu poate fi vorba.

Recomand:
Sfantul Ioan Scararul - Scara Raiului
Cuv. Evagrie Ponticul - In lupta cu gandurile, Ed Deisis

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Un teolog contemporan de mare subtilitate teologica este Pr. Prof. Univ. Nikolaos Matsoukas, care in vol II al Dogmaticii, expune comprativ cu teologia occientala, teologia ortodoxa, subliniand inechivoc si aspectele mentionate mai sus (privitor la urmasii lui Adam si ai Evei: in ortodoxie mantuirea este privita in sens tamaduitor, moartea duhovniceasca fiind cauza pacatului; in timp ce in romano-catolicism si protestantism mantuirea este vazuta in sens juridic - justitiar - , pacatul fiind cauza mortii definitive.)
Nikolaos Matsoukas, Teologia dogmatica si simbolica. Volumul II - Expunerea credintei ortodoxe, Ed Bizantina.
http://www.librarie.net/carti/127598...laos-Matsoukas

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

O confirmare a acestei deosebiri intre invatatura ortodoxa si cea protestanta, data de un iudeu trecut prin protestantism si devenit preot ortodox: http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...i-protestante/

A fost aproape un şoc să descopăr ulterior că ceea ce presupuneam dintotdeauna că este adevărat şi evident în privinţa acestei doctrine fundamentale a creştinismului era de fapt fals şi neortodox.
În acest scenariu a care poartă numele de „Căderea”, următoarea ipoteză majoră făcută adesea de Bisericile neortodoxe este că moartea a fost rezultatul direct al unei sentinţe de osândire pronunţată de Dumnezeu.
Acţiunea şi pedeapsa care au urmat sunt concepute ca fiind de natură juridică. În această concepţie neortodoxă a Căderii, Dumnezeu nu a avut nici o altă posibilitate decât să declare că Adam şi Eva vor muri. Acţiunea punitivă a fost impusă de o necesitate la care Dumnezeu Însuşi era obligat.
În contrast cu această doctrină juridică a Căderii, Ortodoxia susţine că atunci când Dumnezeu i-a spus lui Adam că va muri dacă va mânca fructul oprit, a fost o simplă declaraţie de fapt. Domnul spunea de fapt: „Dacă te îndepărtezi de Mine, singurul izvor al vieţii, atunci moartea te va birui”
Ortodoxia a înţeles că această afirmaţie era un avertisment şi nu un act de dreptate retributivă.
Sfântul Grigorie Palama (sec. XIV) descrie acest scenariu astfel: „Pentru că cei care ascultă cu înţelepciune aceste cuvinte, pot să înţeleagă că Dumnezeu nu a creat nici moartea sufletului, nici moartea trupului. Pentru că la început El nu a poruncit spunând: "Să mori în ziua în care vei mânca", ci "În ziua în care vei mânca, vei muri". Şi nici nu a zis, "Întoarce-te în ţărână" ci "…te vei întoarce în ţărână", anunţând astfel anticipativ şi îngăduind libertatea şi neînlăturând urmarea nici măcar justificat”.

Sfântul Vasile cel Mare a scris următoarele: „[Viaţa] este Dumnezeu şi lipsirea de viaţă înseamnă moarte. Aşadar, Adam şi-a pregătit moartea pentru sine prin îndepărtarea sa de Dumnezeu... Aşadar, Dumnezeu nu a creat moartea, ci am adus-o asupra noastră prin scopul nostru viclean. Dar El nici nu a oprit sfârşitul nostru… pentru ca astfel răul să nu devină nemuritor în noi”.

Spre deosebire de această concepţie ortodoxă, Conciliul romano-catolic din Trent (1546) a statuat: „Dacă cineva nu mărturiseşte că primul om, Adam, atunci când a încălcat porunca lui Dumnezeu în Paradis, a pierdut imediat sfinţenia şi dreptatea în care a fost zidit; şi că a suportat, prin ofensa acelei ocoliri a adevărului, urgia şi indignarea lui Dumnezeu, şi, prin urmare moartea, cu care Dumnezeu îl ameninţase mai înainte, şi, împreună cu moartea, captivitatea sub puterea celui care de atunci are stăpânirea morţii, adică, diavolul, şi că întregul Adam, prin acea ofensă a ocolirii adevărului, a fost schimbat, trup şi suflet, în mai rău; să fie anatema“.(Primul canon, Şedinţa a V-a, http://history.hanover.edu/texts/trent/ct05.html).

Cu cât mă gândeam mai mult cu atât înţelegeam că diferenţa dintre cele două concepţii nu a putut fi supraevaluată: concepţia non-ortodoxă susţinea că moartea este sentinţa retributivă directă a lui Dumnezeu dată omului fiindcă a încălcat legea Lui, în timp ce concepţia ortodoxă susţinea că moartea este o condiţie auto-impusă care a rezultat din îndepărtarea omului de Dumnezeu, Cel care este izvorul vieţii.
Este trist faptul că unii creştini ajung să aibă această concepţie despre Treime: Dumnezeu-Tatăl este văzut drept un personaj total inaccesibil specific Vechiului Testament, vechi-de-zile, cu o barbă albă lungă – fioros, dur, răzbunător şi lipsit de compătimire. El este Dumnezeul dreptăţii şi al judecăţii, precum zeul viking Odin care trimite trăsnete asupra oamenilor firavi, fragili, muritori. În contrast cu acesta, Iisus Hristos este considerat drept Mielul lui Dumnezeu, iubitor, plin de compasiune, blând, Care, în calitate de Fiu caută să-L îmblânzească pe Tatăl Său mânios. Duhul Sfânt este acea Persoană ciudată şi prin urmare El nu este băgat în seamă.
Spre deosebire de această viziune, învăţătura Ortodoxiei despre Cădere este centrată pe starea noastră, sau condiţia noastră, în loc să fie axată pe o lege încălcată sau pe mânia îndreptăţită a lui Dumnezeu.
În cei optsprezece ani ai mei ca protestant ajunsesem să văd mântuirea ca fiind fiinţa noastră salvată de la urgia lui Dumnezeu şi din iadul pe care El îl crease pentru cei pierduţi. Practic, mântuirea nu însemna decât să eviţi iadul şi să mergi în rai. Acum, ca ortodox, eram învăţat că mântuirea înseamnă a fi salvat nu de la urgia lui Dumnezeu, ci din puterea celor trei mari duşmani: păcatul, moartea şi diavolul.

Aseriune inechivoca. Multumim.

Sper ca atat fratii ortodocsi cat si colegii romano-catolici, protestanti si neoprotestanti sa inteleaga aceste aspecte fundamentale ale crestinismului (cu implicatii profunde atat in in teologie cat si in teopraxie si teognosie), intrucat intelegerea sensului mantuirii este deosebit de importanta, deoarece acest sens dat mantuirii este una din cauzele fundamentale ale prapastiei mari intre teologia ortodoxa si celelate invataturi crestine...

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Pr. Prof. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Sensul tamaduitor al manutirii si al judecatii specific ortodoxiei (in opozitie cu cel juridic, specific invataturii romano-catolice precum si celei protestante si neoprotestante).

"Pr. Prof. C-tin Coman: In limbajul Sfântului Evanghelist Ioan lucrurile sunt foarte clare. Se porneşte de la afirmaţia din Evanghelia de astăzi, că Fiul omului nu a venit să judece lumea, ci ca să o mântuiască, atrăgându-ne atenţia ca nu cumva să ne raportăm la Dumnezeu şi la Fiul lui Dumnezeu, la Evanghelie şi la Biserica Sa, ca la o instanţă care stă la pândă, aşa cum ne pândesc poliţiştii noştri, când depăşim viteza sau când greşim în vreun alt fel. Nu! Dumnezeu nu vânează greşelile noastre! Dumnezeu stă şi vânează întoarcerea noastră. Întoarce spatele de la greşelile şi de la păcatele noastre şi aşteaptă întoarcerea noastră cu faţa spre El, ca să reverse asupra noastră harul Său, mila Sa, bunătatea Sa! Cu adevărat, Fiul Omului a venit să ne izbăvească, nu să ne pedepsească. Din păcate, crezându-se că ameninţările şi înfricoşările disciplinează şi cuminţesc pe oameni, acestea sunt folosite uneori excesiv de mult de către predicatori. Este o deviere de la adevărul Evangheliei.

Sfântul Ioan Evanghelistul spune că Hristos va judeca lumea pentru că Tatăl I-a încredinţat judecata lumii:

„Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan 5, 22).

Dar judecata Lui nu va fi ca judecata omenească. Judecata va coincide cu dezbrăcarea lumii de materialitatea în spatele cărei se ascund oamenii, de opacitatea în spatele căreia zămislim, săvârşim şi înregistrăm nestingheriţi răul. Va fi o transparenţă totală, o dezgolire totală a tuturor, concomitentă cu revelaţia completă a adevărului lumii şi al lui Dumnezeu. Va fi ceva echivalent cu afişarea la vedere a gândurilor noastre cele mai ascunse. Faceţi un exerciţiu de imaginaţie! Ce ar însemna pentru oricare dintre noi să se producă, la un moment dat, în public, această developare totală a gândurilor şi sentimentelor noastre ascunse, intime! Mă întreb dacă am putea suporta scena aceea?!
[...]
Judecata ce înseamnă, de fapt? Înseamnă confruntarea noastră cu adevărul deplin, cu adevărul privind existenţa noastră. Ne spune acest lucru foarte clar Mântuitorul Hristos:

„Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-a spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi”. (Ioan 12,48).

Va cădea vălul de pe ochii noştri, de pe minte şi mai ales de pe inima noastră şi vom înţelege desăvârşit ceea ce ar fi trebuit să facem sau mai ales ceea ce ar fi trebuit să fim. Va fi o judecată fiinţială, ontologică. Să ne închipuim dezamăgirea, ruşinea, tristeţea, frica ce ne vor cuprinde constatând amăgirea, rătăcirea, în care am trăit. Orice confruntare cu adevărul este o judecată. Cel mai îngrozitor lucru va fi demascarea totală a ipocriziei în care am trăit, faptul că am trăit luptându-ne continuu să ne ascundem adevăratul nostru chip şi să amăgim lumea din jur şi chiar pe noi înşine cu o imagine falsă.

Hristos va judeca lumea pentru că El este plinătatea existenţei, inclusiv a existenţei omeneşti. Confruntarea cu Hristos este în sine judecata. Sfântul Apostol Pavel ne spune că Sfinţii vor judeca lumea (I Cor. 6, 2). Cum vor judeca Sfinţii lumea? Prin simpla confruntare a lumii cu ei! Dacă eu mă întâlnesc cu un om bun şi simt în el bunătatea, în clipa aceea sunt supus unei judecăţi, care-mi semnalează lipsa bunătăţii şi existenţa răutăţii din mine. Lumea este supusă perpetuu judecăţii prin confruntare cu prezenţa lui Hristos şi a Bisericii. Vă reamintesc jena pe care o simt adulţii la întâlnirea cu simbolurile prezenţei lui Dumnezeu. Noi, preoţii, simţim aceeaşi judecată în faţa Sfintei Mese. În măsura în care avem o conştiinţă trează, uneori am fugi cât mai departe, dacă am putea, din cauza procesului de conştiinţă care se declanşează în noi odată cu apropierea de Sfântul Altar şi de Dumnezeiasca Euharistie. Într-una din rugăciunile pe care le rostim înainte de Sfânta Impărtăşanie, chiar mărturisim lucrul acesta, asimilând momentul cu cel al înfricoşătoarei judecăţi finale:

„Precum voi sta înaintea înfricoşătorului şi nefăţarnicului Tău scaun de judecată, Hristoase Durnnezeule, primind întrebare şi dând răspuns de relele ce am făcut, aşa şi astăzi, mai înainte de a sosi ziua osândirii mele, stând la Sfântul Tău Altar, înaintea Ta şi înaintea înfricoşătorilor şi sfinţilor Tăi îngeri, fiind înduplecat de mărturia cugetului, pun înainte faptele mele cele rele şi fărădelegile, dându-le pe faţă şi vădindu-le” [Rugăciunea a patra înainte de Sfânta Împărtăşanie, a Sfântului Simeon Metafrastul, n.ed.].

Când merg şi-mi îmbrăţişez tatăl sau mama, pe soţia mea, sau copilul, şi cumva am greşit faţă de ei cu ceva, i-am trădat prin acte de infidelitate sau prin minciuni, se consumă atunci în mine un act de judecată! Dacă mai sunt viu sufleteşte, dacă în mine mai pulsează ceva viaţă, atunci voi fi judecat de propria mea conştiinţă! Dacă, însă, sunt deja un impostor sau un împietrit, nu mai simt judecata. Acum judecata aceasta este suportabilă, pentru că ne putem ascunde, uneori chiar de propria noastră conştiinţă, iar, alteori, ne putem justifica cele mai condamnabile atitudini şi fapte. Judecata este cel mai fidel indicator al trezviei propriei conştiinţe.

Judecata este momentul întâlnirii cu Dumnezeu faţă către faţă! Cei care au crezut în El şi au vieţuit consecvent acestei credinţe nu vor mai fi judecaţi. Ne asigură Hristos însuşi:

„Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.” (Ioan 5, 24).

Lucrul acesta este repetat de multe ori în Evanghelia după Ioan:

„Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan 3,18).

Aceasta este judecata lui Dumnezeu! Mesajul Dumnezeieştilor Evanghelii, pe care Biserica îl transmite peste veacuri, nu este unul de ameninţare, cum lasă uneori să se înţeleagă chiar şi unii slujitori ai Bisericii! Înţelepciunea omenească, mintea strâmtă a oamenilor a generat o pedagogie bazată pe sancţiune, pozitivă, ca răsplată pentru cei buni, şi negativă, ca pedeapsă pentru cei răi. Pedagogia dumnezeiască este radical diferită. Este pedagogia iubirii desăvârşite. Cine iubeşte nu cere nimic celuilalt, ci face El totul, oferă totul. Evanghelia de astăzi consemnează şi cea mai tulburătoare declaraţie de dragoste făcută de Dumnezeu oamenilor:

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16).

Singurul lucru care rămâne de făcut este ca omul să primească dragostea lui Dumnezeu şi să-I răspundă!"

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hiristos.