| Mihailc |
01.05.2014 13:31:57 |
Mulțumesc, Yasmina, pentru ambele postări!
Versiunea dezvoltată a anecdotei completează mesajul principal cu un avertisment adresat nouă, drept- credincioșilor cum că micile apostazii reziduale în faptele mărunte contrare voii lui Dumnezeu, în nelucrare, în indolența duhovnicească ne așează într-o postură mai rea decât cea a păgânilor sau heterodocșilor.
Are părintele Arsenie Boca o vorbă adâncă: "Să nu vă gândiți niciodată că după moarte veți moșteni împărăția pe care n-ați trăit-o încă de pe pământ."
Asimetric, tot pe pământ putem experimenta anticipat iadul descris lapidar de către preotul păgân. Putem fi egoiști, nepăsători, autosuficienți, putem viețui izolați în lumea măruntelor noastre satisfacții cotidiene, putem refuza iubirea, putem să ne facem din impulsurile și dorințele noastre spontane chipuri cioplite în cuget care ne induc iluzia libertății, autonomiei, împlinirii.
Chiar și astăzi, în trup fiind și încă având la îndemână opțiunea trecerii de partea cealaltă, întoarcem spatele aproapelui nostru cel mai de aproape fiindcă ni se pare nouă că nu ne face pe plac, că ne afectează comoditatea, că ne spulberă prejudecățile, că ne rănește în orgoliul profund confecționat din false impresii despre sine, că ne amenință zonele de siguranță iuzorie ale propriilor idei solipsiste și intranzitive.
Până existența noastră se desfășoară dincoace nu suntem conștienți că procedând în felul descris mai sus de fapt suntem deja în iad, fiindcă încă ne putem folosi de oameni ca de niște obiecte pentru a ne consolida blocajul în noi înșine și a ne procura alimentele care ne țin în viață individualismul și mulțumirea de sine.
Sfântul Andrei Criteanul a notat, în Canonul cel Mare, o mărturisire care rezumă într-o singură sintagmă starea de iad: "Însumi, idol m-am făcut mie". Dar, ca orice idol, sinele nostru are nevoie de cult și adoratori. Paradoxal, cei mai fervenți credincioși ai noștri suntem chiar noi înșine, exploatând astfel verigile slabe și rupturile din adâncurile propriului nostru psihic. Iar aproapele are și el un rol în povestea asta doar dacă se înscrie în mica sectă adoratoare a idolului care suntem, altfel nu există sau este extirpat mecanic și fără regrete din suflet , dacă nu ne slujește conform așteptărilor și exigențelor noastre.
Și ne mai "protejează" de conștientizarea iadului în care am început deja să ființăm, posibilitatea pe care încă o avem la îndemână aici de a ne minți pe noi înșine într-o varietate și forme nesfârșite.
Or, odată trecuți în iadul cel de după trecerea acestei vieți, nu ne mai putem păcăli că suntem ceea ce credem că suntem, ci ne confruntăm cu realitatea dură a adevărului despre noi. Cine ajunge acolo va "trăi" o veșnicie numai și numai cu cel pe care l-a iubit cel mai mult în existența terestră: el însuși. Și tot acolo va descoperi cu surprindere că atunci când credea că-L iubește pe Dumnezeu se iubea de fapt pe el însuși, atunci când credea că iubea un om se iubea cu ardoare tot pe el însuși și la capătul oricărei simțiri mai profunde se întâlnește doar cu el însuși, toate celelalte ipostaze ale alterității nefiind altceva decât simple catalizatoare externe ale iubirii de sine.
|
