Poate că inteligenţa ta insultată dramatic de cam tot ce-i depăşeşte capacitatea de absorţie/prelucrare, ar trebui să producă mai întâi o legătură logică între Sfânta Tradiţie a Bisericii şi hăituitul mediatic al ungurilor pe forum şi abia după aceea să măsoare nivelul de spiritualitate al altora...

Acum sa nu va suparat pe mine, iubitilor... Insist si va rog cu umilinta, nu va supartai, fratii si surorile mele...
Totusi, priviti si voi: poza (dlui. Plesu, desigur, ca doar nu a Domnului...), caracterele-boldul-culorile, paginarea si alte chestii ale tehnoredactarii....
Daca nu as sti deloc cine e Iisus (nu neaparat ca as si cunoaste) si cine e Plesu, privind afisul asta impecabil marca "Humanitas sau orice alta gasca de baieti priceputi si avuti la pampoane pe hartie creatata si policromie", as jura ca e vorba despre Andrei P., nu despre Hristos.

Poate sa zica Domnul Ica de mii si mii de ori ca dl. Plesu e imbisericit: eu, nesocotitul si nimicnicul am rezervele mele. Boala mea, sa fiu iertat de multa-mi nebunie si prostie. Sunt satul de actorii si de intelectualii jucareti in maidanul dimprejurul Bisericii.

Nu fi rău frate: n-auzi c-a mai rămas Patapievichi? Și, cu voia Dumneavoastră: Liiceanu.

Oricum ar fi, și oricâte li s-ar putea reproșa pe drept, îi prefer pe acești intelectuali altora. Mi se pare mie că ei aduc rod bun. Poate mă înșel, poate mi se vor deschide ochii și voi vedea altfel.
Din păcate, ei nu sunt contestați doar de cei îmbisericiți, ci și de tinerii intelectuali atei.

Observația ta, Cezar, privitoare la afiș, îmi pare corectă, deși nu m-am gândit la asta până acum. Însă poate ar fi mai bine să nu comentăm atât persoana lui Pleșu, cât ce spune el, și să vedem dacă spune bine sau spune rău.

Fiecare cu limitele sale.

E cam scumpă cartea. (Oricum nu o cumpăr.) De banii ăia mi-aş lua o Biblie.

Am fost aseara la conferinta sustinuta de Andrei Plesu in care a vorbit succint despre ultima sa publicatie, pe care insa eu nu am citit-o (inca), de aeea, ceea spun e o impresie pur subiectiva. Ideea pe care am retinut-o e ca, in opinia dansului,pildele si vorbele lui Iisus nu sunt generatoare de ideologii si nici nu pot fi cuprinse in formule fixe, de aceea considera interpretarea alegorica ca o incremenire intr-o schema, ce elimina orice discutie ulterioara, iti suspenda reflectiunea. Poti sa interpretezi alegoric de nenumarate ori, sa gasesti corespondente si simboluri, insa tot la o schema revii: decodifici textul, il codifici din nou si gata, nu mai ai nimic de spus.

Eu una nu subscriu parerii sale (poate nici n-am inteles eu exact ce a dorit sa spuna), caci chiar daca am spune ca interpretarea alegorica reduce textul la un univers inchis , credinta taie orice univers inchis, prin ea avand posibilitatea articularii cu Infinitul Cel Viu, articularea fiind o reflectiune iubitoare. Chiar daca schema pare aceeasi la scriitorii bisericesti (traducerea unui cod in alt cod) repetarea ei nu altereaza caracterul de nou, e intotdeauna un crampei de viata. Asta ofera pildele lui Iisus, crampee de viata si din punctul asta de vedere, cred ca interpretarea alegorica are meritul de a-ti da acel gust al vietii ce te tine intr-o permanenta deschidere si receptivitate, traind bucuria mistica a transformarii.

Din ce am dedus din conferinta, Andrei Plesu nu interpreteaza in cartea sa pildele cat mai degraba face o analiza semantica a lor, descoase sensul etimologic al cuvintelor. Chiar ne spunea despre cuvantul “copil” care in limba greaca are patru nuante diferite, deci utilizarea in unele locuri a cuvantului “copil” (in loc de necopt, fraged) ar putea denatura sensul unor afirmatii. Aici sunt de acord si nu prea, pentru ca daca tu nu te limitezi la sensul strict literal, deci la o formula fixa, ci te pui si in situatia de a primi interpretarea alegorica, tipica si anagogica a versetelor respective, esti deschis la ele, ajungi sa intelegi mesajul evanghelic, principiul lor pe care-l actualizezi.

Repet, nu i-am citit inca cartea, deci posibilitatea ca eu sa gresesc e mare, insa din ce a spus, mie imi reiese ca tot demersul sau conduce la anularea reflectiunii, adica exact ceea ce el contesta la interpretarea alegorica, apropriindu-se de o exegeza de tip protestant, un inteles (sau in orice caz nu vad care ar fi plusul). Dupa tot efortul tau de a cauta la surse, a traduce din orginial s.a.m.d ajungi la o formula pe care ai satisfactia ca ai gasit-o si gata, meditezi asupra ei si mergi mai departe, caci calitatea ta de fiinta cautatoare nu te poate tine pe loc, treci la alte analize, la alte texte, situatii etc. pe care sa le discuti, sa le impartasesti cu altii, dialogul fiind o forma de cunoastere. Primul om, care tot revine asupra textului biblic interpretandu-l alegoric simte de fiecare data ca pilda are ceva din el si el ceva din acea pilda odata ce s-au intalnit, de fiecare data altceva, al doilea om traieste bucuria prin dorinta de cautare continua, de gasirea de noi lucruri mai putin subintelese si mai putin actuale pe care sa le descoasa, cautarea influentandu-i in mod pozitiv mintea si sufletul, autoconstruindu-se permanent, adica traind in spiritul gandirii umaniste. Asa il percep eu pe Andrei Plesu, drept o fiinta cautatoare, cu sensibilitatile ei, pe care nu le arata, dar le intuiesti. (cred ca il doare ucigator de tare vorbele unora ca e netraitor) Chiar daca devine un model umanist, nevoia de autodefinire il va impinge mai departe, iar atunci va dori sa respire sacralitate, preocuparile sale devenind legaturi spirituale.

Au mai fost si alte aspecte dezbatute, analize etimologice cum e cea "La inceput a fost Cuvantul", sensul Cuvantului (ratiune, rost, sfarsit ...) si altele, i s-au pus intrebari din public, dar nu intru in amanunte. (sincer, dupa ce am vazut ce a scris Cezar sau Decebal, mi-a pierit cheful sa postez, dar am dorit sa scriu totusi ceva pentru d-voastra) Ce m-a emotionat au fost vorbele domnului Plesu despre parintele Andrei Scrima si amanuntul acela de la inmormantarea sa pe care eu nu-l stiam. Spunea ca a venit inopinat patriarhul Teoctist, a rostit o cuvantare memorabila, apoi a luat o haina monahala si a acoperit cu ea sicriul parintelui.(acesta era imbracat intr-un costum).

Spuneati ca preferati genul asta de intelectuali cum e Andrei Plesu, decat altii, caci si ei aduc un rod bun. Sunt in asentimentul d-voastra. Cred ca dincolo de bogatia lexicala rafinata a lui Plesu ce-ti ofera desfatare estetica, uneori chiar mai mult decat continutul, ramane rodul. Traind intr-o lume secularizata, ce se misca tot mai putin in orizontul credintei, e extraordinar ca o carte despre piledele lui Iisus a ajuns sa fie desemnata Cartea Anului 2012 in Romania.

să cumperi o carte, se merită, indiferent de cost...

Mulțumesc, ioanna. Nici eu n-am citit cartea (încă). Sunt convins că e interesantă. Pe scurt, din ce ai scris, îmi pare că Pleșu descoperă deschiderea nesfârșită către tainele Dumnezeirii în aceste parabole ale Fiului lui Dumnezeu, arătând modul unic în care vorbește, neînchizând în concepte sau idei fixe vorbirea Sa, din contră, oferind-o ca pe un izvor viu și nesecat de înțelesuri mereu mai adânci.

Bine a spus Pascal: “Scriptura are pasaje pentru a consola toate condiţiile şi pentru a intimida toate condiţiile”, in asta consta miracolul ei, fiecare poate sa inteleaga ceva, fie ca e un erudit , fie un om fara scoala, singura conditie e sa fie receptiv la impartasirea misterului din ele.

Mai degraba Plesu insinueaza ca omiletica dulceaga, sentimentala se indeparteaza de intelesul neconventional al pildelor. Dupa ce o sa-i citesc cartea, o sa revin la topicul dedicat cartii sale.

Inchei cu o nota de can-can.
Vorbeste Radu Preda, lumea asculta.
Aud un glas langa mine, intreband: e preot?
alta voce: sigur nu o sa mai fie :))
(cine a fost in sala, stie la ce ma refer)

Dupa cum singur a facut (auto)critica ratiunii exegetice in capitolul final al cartii despre parabole, si oarecum, in a nutshell, si la conferinta, povestea de culise, de laborator, e ea insasi foarte interesanta.

Pentru un intelectual rafinat si riguros ca Plesu, demersul de a scrie o carte despre parabole nu putea incepe decat prin intentia de a acoperi cat mai exhaustiv bibliografia pe tema asta.

Pe cat de scrupulos ar fi vrut sa fie in zelul lui “de a defrisa livresc” rafturile bibliotecilor, pe atat de inhibat a ajuns sa fie de asfixianta cantitate a textelor si de inepuizabilul miez al zicerilor lui Iisus. E ceea ce se cheama “brain inhibitive phase”, faza de descurajare adica, de autosabotare in fata utopiei de a epuiza exhaustiv si autentic subiectul ( la ce bun inca o carte despre parabole?)

Cu toate astea, doar parcurgand un asemenea travaliu a ajuns sa afle cum se poate “rata” interpretarea parabolelor din cauza unor exegeze spectaculoase tehnic dar care risca sa obtureze drumul catre miezul si inima textului si mai ales catre inima Celui care le-a rostit.

Facand un inventar al lucrarilor catolice, protestante si iudaice in paralel cu cele ortodoxe, Plesu a observat ca cele dintai inclina spre studiul istoric al parabolelor, in timp ce teologii ortodocsi le abordeaza ca materie omiletica.

Dupa cum zicea si Ioana, am observat ca Plesu critica lucid atat aroganta exegezei moderne cu sobrietatea si precizia ei de tip luteran, dar si exegeza de la antipodul ei: omiletica sentimentalisto-moralizatoare care rateaza efectiv esentialul si transforma parabolele in “ora de dirigentie sau dadaceala duminicala”.
In termeni asemanatori, zice si Steinhardt:” cele mai bune si mai frumoase simtaminte ori mai folositoare invataturi sunt annihilate de tipizarea verbala, care-i simptom de lene, frica si uscaciune a inimii. Tot atat de dusmanoase sunt stilul pilduitor, edificator, onctuos, stilul emfatic, grandilocvent sau deprinderea comoda de a reduce predica la reprezentarea pericopei evanghelice”.



Aici pune Plesu un mare punct pe i. Preoti si predicatori plictisiti si de o platitudine exasperanta “arunca fara gratie de la amvon comorile Scripturii ca pe o gramada de pesti morti, ratand dimensiunea cosmica, miraculoasa, tainica si in fond scandaloasa a Intruparii.”

Kenoza unui Dumnezeu dispus sa treaca hotarul inimaginabilului, pentru a-si insusi un trup omenesc cu tot balastul si slabiciunile lui, ar suna ridicol, daca rezultatul acestui plonjon halucinant ar fi doar un compendiu de buna purtare. Nu e de crezut ca Dumnezeu a facut acest plonjon in lumea materiala doar pentru a tine un duios discurs de matusa cumsecade ("sa fii cuminte, sa nu minti, sa nu faci prostii”).