Imi pare asa de rau ca unele ganduri trec pe langa noi cu viteza luminii, desi poate Dumnezeu pune un pic de har si acolo!

Stii tu, Cezar, de ce acei oameni care au un soim pe umar, nu pot locui in lume? Fiindca pizma omului rau n-ar permite sub nici o forma acest fapt. Atat timp cat inca ne calcam unul altuia, sufletul in picioare, soimul este asemuit lesne chiar cu... "capra vecinului"! Pentru ca, paradoxal, nu omul este tinta dusmaniei, ci soimul sau... capra!...

Him... Se prea poate sa fie chiar asa cum zici, Moshule. Da, din pacate, cred ca e foarte plauzibil sa fie exact cum spui.
Astia suntem, frate! Astia suntem...

Nu am urmarit toate mesajele. Harul se revarsa de la Dumnezeu asupra creatiei, dar harul interior a putut fi primit de oameni doar dupa jertfa Mantuitorului, prin Botez si Mirungere. Pana atunci era harul exterior.
Harul nu se poate capata prin fapte (fara Botez si Mirungere), una din ereziile de la inceput a fost pelagianismul, care spunea ca harul se poate primi prin fapte, fara Botez. Erezia spunea ca pacatul stramosesc nu s-a transmis, nu considera Botezul neaparat necesar pentru mantuire si minimaliza lucrarea Mantuitorului, considera pe Iisus doar un model de urmat. Exagerarea opusa a fost predestinarea, faptul ca fara har nu se pot face fapte bune. Mai multe in articolul parintelui Dumitru Popescu: http://www.crestinortodox.ro/dogmati...ura-68963.html
De asemenea, Sfantul Serafim de Sarov are o prezentare clara a acestor invataturi.

Am observat rasfoind topicul ca Laura19 s-a retras de pe forum, nu stiu de ce.

In ce ma priveste, sunt cu totul de acord cu aceste cuvinte.

"Imparate Ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului..."

Cum vom zice?
Putere
Mangaiere
Adevar.

Asa pare a spune rugaciunea fara de care nici o slujba din Biserica nu inainteaza.

Si fiecare tinde, cumva, in intimitatea experientei subiective, sa "probeze" aceste cuvinte: puterea, mangaierea, adevarul...

Cum oare le vom pricepe? Cum le resimtim?.... Ne aflam, oare, in oceanul subiectivitatii?
Oricate norme si invataturi vor veni peste noi, chiar si pe acestea tot prin mintea si inima noastra le talmacim, le cugetam, le simtim.

Unii suntem centrati pe ce si cum resimtim. Altii pe ce ni se spune... Iar altii, aflati in vesnica tensiune, pe confruntarea dintre ce auzim si ce resimtim...
De aici varii, nesfarsite pozitii. O stim din istoria lumii, din periplul (ne)credintei...

Cu frica si cutremur, gunoi inaintea voastra si a Domnului, imi iau acum libertatea (fie, Doamne, sub Mila Ta!) de a rosti in vecinatatea, obscura inca pentru mine, a termenului "mangaiere".

Zvarliti de-o graba, poate,
de-o ne-deplinatate, in afara Imparatiei,
stramosii nostri au simtit un gol.
O prapastie cumplita care, fara de fund si inca fara nume,
se deschisese-n ei. In cei copii...

Ne-au dat, apoi, fireste, ce-au avut:
Adeseori simtim si noi acelasi hau, aceeasi neimplinire
pe care, nu-i asa, le-acoperim cum fiecare poate.
Si nu insist. S-au scris, deja, istorii...

In clipa s-a produs ruptura.
In trepte largi, in epoci, re-implinirea...
De parca Insusi Dumnezeu a strabatut prin hauri de nespus,
re-alipirea. Intalnirea. Re-unirea.

De unde stiu copiii mangaierea?
Abia se nasc si ... se-alipesc la san!
Iar mama, chiar stangace si speriata,
Miroase-a lapte cald, a dor si fan...

De unde, muribundul, impacarea?
De unde vin iertarile, cat marea?...
De unde doctorul, blajin, indreapta pulsul
Pe un ocean de chin... Si de suspine...

De unde, oare, mangaierea, vine?...

La prima vedere, asceza crestina este un refuz categoric al mangaierii. Ca si cum, in ciuda ranilor evidente, sufletul crestinului doreste inca si mai multa rana. Ca si cum s-ar pedepsi, in multa lui vinovatie, pentru un pacat pe care si-l recunoaste adinc incrustat in fiinta lui...
Asa spun unii oameni, in despartirea lor...

Cu toate acestea, cuviosii ne-au invatat mereu sa ne rugam Mangaietorului, pe care Domnul Ni L-a lasat ca povatuitor, fiindu-ne noua de "mai mult folos", ca indreptar, ca aminte-aducere catre "tot Adevarul".

Ce fel de mangaiere cautam?
Prima capcana!
Intrucat nu de mangaiere avem nevoie, cat de Mangaietor. De Persoana re-intregirii noastre. De Cel ce ne poarta peste prapastia necuprinsa din noi.

Unde voim mangaierea?
A doua capcana!
Sufletul omenesc nu are loc. Nici timp. Dovada, Pacea deplina pe care o resimtim atunci cand suntem mangaiati cu peste-timp si dincolo-de-loc...

Cand vom cere mangaierea?
A treia capcana!
Nu mangaierea vine aici, in clipa si moment, ci noi purcedem catre Mangaietor, smulgindu-ne, lasindu-le in lepadare pe toate de aici.

Uneori, re-intregirea ia forma unor imagini. Asa suntem noi, chiar si cu ochii inchisi tot in imagini ne deschidem... Plasmuiri, in tot cazul, plasmuiri care vindeca, totusi, duc spaimele toate, pentru totdeauna...

O bolta. Ca un fel de sapatura, cat un strat de om, in piatra nesfarsita, in munte...
Un scurt hol, obscur, obscur cu totul. Si dincolo de orice lege-a firii, intr-un intuneric deplin, vederea unui morman de carti. Jos, cu totul desarte, gunoi absolut cu miros de sange si adinca tradare. Sufletul cunoaste aceasta, suspina, deplange. Amar se caieste. O clipa. Cat veacul!...

O usa. Bolta din nou, bizantina. Arcada precum sprancenele mosilor, arcuite si grele...
Adinca ezitare. Coplesitoare frica. Si,
ca si cum ar pluti, sufletul e purtat in lumina unei camere
fara de pereti, fara margini,
o plasmuire doar a luminii.

Si dincolo de orice lege-a firii, in aceasta lumina, cu mult mai stralucitoare
aurul bland al unei carti masive, iradiind calmul si linistea toate.
Si alte carti, treptat, se dezvaluie alipite, vibrind potolit in acelasi aur al luminii nesfarsite.
Ramai si contempli: o biblioteca din lumina!
Si acum raman doar atat: sufletul omului si cartile de lumina aurie, potolita...

Suficient, pentru o viata de om, pentru totdeauna.
Si frica nu mai este. Nici suspin.
Cine poate descrie?...

Se intampla si altfel: o rusine insuportabila. Mai grea ca un munte care te-a strivit deja si nu e cu putinta sa deosebesti de esti viu ori esti mort.
Te vezi pur si simplu, cu un ochi interior, iar daca pui ochii de carne pe un lucru, acesta dintr-odata devine monstruos, pentru o clipa... Si intuiesti imediat ca toata zidirea te arata pe tine, proiectie a starii tale de spirit, cum ar zice savantii... Din fericire nu dureaza mult, poate cateva clipe fulgeratoare, cel mult...

Ai vrea sa afli un loc unde sa te ascunzi de tine insuti, de ceea ce iti este oglinda, dar nu gasesti... Te vezi in lumina deplina, de data aceasta insuportabila pentru tot ce credeai despre tine insuti. Ce vezi iti pare strain si totodata stii, mai limpede ca oricind ca acesta esti chiar tu. Tu insuti, cunoscut iata, acum, de tine insuti... Fara iluzii, fara vreo perdea.
Toti "raii" pe care i-ai cunoscut si care iti parea ca ti-au gresit, acum iti par ca ingeri... Ai vrea sa le ceri iertare in genunchi, dar esti numai tu cu imaginea ta... E cumplit, mai ales acest simtamant al neputintei de a-ti cere iertare...

In jur pot fi fiare, un lup sau un urs sau vreo alta fiinta... In lupta cu tine, sleite de toate puterile, ca si tine, in crunta atingere care poate inceta pentru totdeauna, pentru intunericul cel mai plin...
Atunci, in supliciul acesta, poti auzi pasi de departe...
Nu mai poti sa mai speri, doar astepti, esti cu totul deznadejdea care inca nadajduieste...
Pot fi unul sau doi, poate chiar trei, oameni care vin din adancimea unui drum nebanuit, din naintea durerii, in taina. Ei pasesc moale, abia simtit, cu o seriozitate aparte, cu soapte... Ti-e clar: se sfatuiesc intre ei, precum doctorii, grijulii foarte...

Nu te ating, nu-ti vorbesc, doar te poarta... Inaintezi intr-o camera blanda unde, pur si simplu, faci dus, cu o apa stiuta si nestiuta, dincolo de memorie, dincolo de intelesuri...

Esti iarasi imbaiat, ca si cum ai mai fost candva...

Apoi e pace, e doar bine si nimic altceva.

In viata obisnuita, mai apoi, toate se intampla ca si cum asa trebuiau sa se intample dintotdeauna. Nu mai simti nici o impotrivire, toate par o binecuvantare. Orice mizerie (cum parea, altadata) orice nedreptate (cum spuneai), orice pierdere sau durere sunt cu totul bineprimite. Simti doar un plans usor care te imbie sa te rogi, linistit, ca un prunc. Necontenit.
De fapt, asta si faci, pana se destrama totul, in fuioare lungi, care pot dura zile intregi...

Apoi o iei de la capat.
Dar, parca, nu mai esti chiar tu. Ceva prietenos, cineva bland te insoteste abia ghicit.
Si trec zilele, anii...
Si uite-asa ne purtam veacul, cu totii, in Palma lui Dumnezeu. AMIN+

HARUL!!!
Cred ca fiecare are o abordare personala si cu totul inedita, atunci cand vorbeste despre har... Dar, fie ca acceptam, fie ca nu, Dumnezeu a pus in fiecare dintre fapturile Lui, o farama de har, cat de mica, acolo!!! Si... iar imi bat gura, pana fac bataturi la limba, pana ajung ori sa fiu evitat in orice coltisor ma voi afla, ori sa fiu vanat, ori sa fiu pus "la colt" (asta e mai greu, ca daca scot din manecuta "as"-ul mandriei, repede ma cocot in varful "cuvintelor", unde ma cred eu mai... stapan pe mine!!!), ori, cine stie, sa faca Doamne-Doamne o minune si sa ne intelepteasca pe toti, ca multa nevoie mai avem!...
Frate Cezar, privindu-ti aceste mesaje, nu pot sa nu apreciez si sa nu recunosc ca Dumnezeu nu a facut exceptie nici cu tine, ci a pus har, iar tu, reusesti acum, aici, sa-ti inmultesti talantul. Dar daca arunc o privire pe alte mesaje care tot tie iti apartin, TU, ce-l de-aici, lipsesti cu desavarsire... Sau poate ma exprim gresit; mai bine te-as intreba unde este Cezar "de dincolo"? Pentru ca dincolo eu vad mult zbucium si multa tristete.
Iarta-ma, Cezar! Tu cunosti bine pozitia mea, sau macar asa imi inchipui eu!... Imi permit uneori sa te cert, desi tu vezi bine ca nu o fac cu rautate, si sper din suflet, nici sa nu intelegi ca vreau sa ma substitui in "Inteleptul satului"... Daca ma mai adresez tie, astfel, uneori, si mult mai putin altora, as vrea sa intelegi ca nu se intampla asta nici din tendinta de a ma considera superior (Dumnezeu stie bine ca NU SUNT!), ci din multa simpatie. Cu toate astea, imi cer iertare, frate, dar eu nu pot sa te iubesc pe tine mai mult decat pe ceilalti care, in perceptia unora sau a altora, scot pe gurita tot felul de "perle"... Pentru ca, vezi bine, nici tu si nici eu, nu facem exceptie!
Spui: "Si uite-asa ne purtam veacul, cu totii, in Palma lui Dumnezeu." Pai vezi, Cezar, ce bine ar fi daca am accepta si dragostea lui Dumnezeu, acolo, in Palma Lui? Sau, poate n-am inteles eu bine!... Oare tu vorbesti doar de prezenta ta, "acolo", sau in comuniune cu ceilalti. Iar daca suntem cu totii "acolo", si eu, si tu, si... "mancatorii de caju, de migdale, de stafide negre, de fructe de mare si de alte porcarii "din afara".", si "feministe, care ne invata cum trebuie sa se poarte azi femeia crestina...", oare trebuie pe acestia sa-i impingem cu picioarele, sa cada de-acolo "de sus" si sa-si rupa gatul, ca si cum noi am fi "cei buni"? De ce noi "cei buni"? De aceea spuneam c-o sa fac bataturi la limba, tot insistand... Tu, cand vorbesti de har si de Dumnezeu, ti se umezesc ochii si chiar cred ca traiesti bucuria in sufletul tau, dar cand altul, pe care Dumnezeu nu l-a lasat "invalid" ci i-a pus si lui o farama de har, cine stie prin ce varf de unghie, spune si el ceva acolo, pentru inceput cum il taie capu', dar pe care poate Dumnezeu, daca nu l-a inteleptit deja, il va intelepti in curand mult mai mult decat pe noi, atunci ne razvratim si strivim in... palmele noastre, "corola de Lumini, a Lumii"... TOTI suntem creatia Lui, frate Cezar, iar daca eu nu te iubesc pe Tine, doar fiindca te "delectezi" cu "caju", sau numai fiindca te intrevad ratacind printre reguli ciudate de tinuta bisericeasca, in timp ce sufletul sufera "de frig", atunci NU MERIT sa stau in Palma lui Dumnezeu, ci mai degraba sa primesc Palma Lui pe obrazul meu ca sa ma trezesc din inselarea in care eu insumi ma complac!!