În prealabil postat de cezar_ioan (Post 531049)

....
Aşa am ajuns la medicul psihiatru (pe care de obicei îl vizitam pentru a discuta despre evoluţia pacienţilor noştri comuni), cerînd de data asta, cu ultimele puteri, ajutor. Am solicitat internare de urgenţă. Eram sfârşit.

În prealabil postat de AlinB (Post 531099)

Aha, ceva de genul asta, am inteles..
M-as mira sa fie multi cu capacitatea asta de constientizare, cred ca mai degraba sunt adusi de prieteni, rude..

Intrebare: care au fost rolul psihotropelor in cazul tau? Au ajutat la ceva? Cum?

În prealabil postat de cezar_ioan (Post 531103)

Dobrin subliniază ce cunoaşte, deh: perspectiva mizerabilă.
Eu întinsesem un arc de boltă spre alte orizonturi şi tării, cu mult mai ample, perspective varii....
Dar ce poţi face? Fiecare cu stofa şi pingeaua lui.

În prealabil postat de cezar_ioan (Post 531104)

Eşti curios, ori ce?

În prealabil postat de AlinB (Post 531106)

Da, din fire, sunt tare strangator in general, cu informatia in special. :)

În prealabil postat de cezar_ioan (Post 531049)

Sophia, voi încerca să-ţi descriu, cât pot mai concis, o situaţie din propria mea experienţă de viaţă ca fiu duhovnicesc şi ca pacient suferind de depresie.

Cu ani în urmă am trecut printr-un şir de evenimente despre care, noi psihologii, spunem că sunt "traumatice", fiind experienţe ale unor pierderi majore. În acest caz al pierderilor, oamenii trăiesc de obicei aşanumitele stări de stres la cote foarte înalte, înregistrînd scoruri severe la scalele de stres. Iar stresul, de la un nivel al intensităţii încolo, induce boala (fizică şi psihică) şi uneori moartea.
Cele mai severe experienţe generatoare de stres sunt: moartea unei persoane (sau a mai multora) foarte semnificative în plan afectiv; separarea (de exemplu, divorţul sau pierderea unui copil sau a mai multora, pierderea colegilor sau prietenilor etc.); eşec în încercări importante pentru persoană (de exemplu ratezi examenul de licenţă sau ţi se respinge dosarul pentru ocuparea unui loc de muncă la care ţineai foarte mult); pierderea unui ideal (poftim: s-a măritat cu altul fata pe care o iubea Vasile de ani buni şi pe care nădăjduia s-o ia de nevastă) sau chiar pierderi ale unor componente care ţin de imaginea de sine (credeam că sunt valoros şi am descoperit că sunt mediocru, credeam că sunt prost şi am descoperit că sunt... genial! - vei râde, însă nu-i de glumă cu modificările imaginii de sine, unde nu contează întotdeauna sensul abaterii cât mai mult intensitatea/gradul modificării); pierderea unei funcţii a corpului (am orbit, mi-am pierdut o mână); pierderea libertăţii personale (am ajuns la puşcărie) etc. etc.

Oamenii puternici şi bine educaţi să facă faţă pierderilor trec cu brio peste altfel de încercări, însă, când ele se cumulează într-un timp relativ scurt, Iov de-ai fi şi tot te zguduie niţel...

Eu am experiementat vreo 4-5 ani succesivi, poate chiar mai mulţi, pierderi majore pe toate planurile vieţii mele. Cele enumerate mai sus, aproape toate, plus altele la care aş adăuga instabilitatea unui loc de muncă şi lipsa unui domiciliu unde să mă simt cât de cât în siguranţă, acasă. Nu de puţine ori am dormit în stradă, în bar sau în gări, de jenă să mai deranjez încă o noapte pe unul dintre bunii mei prieteni care mă găzduiau cu schimbul. Cu ocazia acestor ture de noapte prin baruri, unde mă aciuam ca să pot pune câteva ore capul pe o masă, am deprins şi băutul constant. Nu beam mult, ci constant, iar asta m-a adus, cu anii, în condiţia de dependent de alcool. O bere, două, de obicei (rar exageram şi niciodată singur ci cu amicii, luîndu-ne la vorbă, la mici turnee de şah etc.), dar nu puteam traversa o zi să nu beau bere. Devenisem dependent. Şi e foarte periculos ca un om aflat în stări ale depresiei să mai şi bea, fie chiar cât şi cum beam eu, adică puţin ori moderat. Treptat, mintea se rătăceşte, apărîndu-se de durere, în castele de iluzii, nu neapărat frumos colorate...

În acest context al condiţiei mele de viaţă ajunse la un punct extrem, au apărut primele gânduri cu totul paralizante - pe scurt, ele sunau cam aşa:
1) nimic nu are sens, omul trăieşte o mare cacialma numită viaţă;
2) zădărnicie e totul, nu durează nimic oricât te-ai strădui şi oricât de bun ar fi ce faci, nu durează nimic, totul e praf şi pulbere; so, nu merită să faci nimic, nici măcar să petreci;
3) nu poţi avea încredere în oameni; vine o clipă când cel mai bun prieten te drădează;
4) religiile sunt o adunătură de tâmpenii al căror singur rost e unul consolator, o vreme; eventual nişte şmecheri mai scot un ban de pe urma prostiei şi credulităţii semenilor;
5) viitorul nu poate fi decât îngrozitor, unul al sfâşitului, al destrămării; sfârşitul lumii nu e o metaforă, vine cu certitudine şi apoi se instalează nimicul, nimicnicia;
6) aşteaptă-te la tot ce e mai rău; bucură-te de ziua de azi, oricum ar fi fost ea, pentru că mâine va fi şi mai rău;
7) fereşte-te de oameni; de la ei nu te poţi aştepta decât la rău.

Şi aşa mai departe, gânduri pe care le găseşti (desigur, în alt context şi în cu totul alt sens) şi în Ecclesiastul, în Iov, în alte cărţi din Biblie.

Având experienţa unor ani de lucru cu depresivii, cu toate soiurile de dependenţi şi cu sinucigaşii, mi-am dat seama, din vreme, că începusem să devin ca ei... Că nu întâmplător mă pusese Domnul, atâţia ani, să le fiu oprelişte şi-întoarcere din drumul spre pierzare...
Dar nu ştiam ce să fac! Eu, care am dres pingelele altora ani şi ani, ajunsesem, vai, desculţ... Îmi trebuia un pantofar sau o pereche nouă de sandale...:) Un puternic şi profund refresh (ori, mai degrabă, un apăsat reset!)...
Aşa am ajuns la medicul psihiatru (pe care de obicei îl vizitam pentru a discuta despre evoluţia pacienţilor noştri comuni), cerînd de data asta, cu ultimele puteri, ajutor. Am solicitat internare de urgenţă. Eram sfârşit.

În prealabil postat de heaven (Post 531129)

Din practica pe care am efectuat-o la spitalul de nevroze Predeal,dar mai ales la cel de psihiatrie din Sibiu,toti pacientii pe care i-am vazut au fost adusi fie la cererea familiei ori cu politia atunci cand ajungeau sa comita vreo boacana,de genul sa dea foc casei,sa isi atace familia cu toporul s.a.m.d.
Am mai vazut si cazul unui batranel,care suferea de dementa si care ratacea amaratul pe strazi de niste ani buni,dupa ce si-a pierdut si familie si tot.Era internat pentru investigatii,iar paralel fundatia cauta sa ii gaseasca o solutie pentru a avea un acoperis deasupra capului...in rest,personal nu am vazut pacienti prezentandu-se de buna voie.Or exista,probabil,insa cred ca totusi sunt destul de rare cazurile.
Asta,in primul rand,pentru ca oamenii ajung acolo cand boala este destul de avansata, in plina criza psihotica ori in urma unui furor maniacal in care au devenit agresivi cu cei din jur,cand au existat tentative de suicid sau depresia a avansat in asa masura incat intreaga viata sociala,ocupationala si personala a celui in cauza este pe butuci si sunt adusi de cineva.Consumul de alcool si substante este iarasi un factor pentru care unii pacienti ajung sa aiba reactii psihotice s.a.m.d.
Constiinta bolii este de cele mai multe ori inexistenta.Din punct de vedere psihoterapeutic,nici nu ai ce lucra cu un om in starea aceasta,intai este nevoie sa ii faci investigatiile necesare,inclusiv neurologice,daca este cazul,iar apoi farmacoterapie.Abia dupa ce omul este stabilizat cat de cat, se poate discuta si de anumite terapii specifice acestor cazuri clinice.
Avand in vedere ca,totusi,arar,o tulburare psihica ajunge sa ia amploare peste noapte si ca,de regula,exista o etapa premergatoare,uneori de ani , in care niste simptome pot fi sesizate,uneori de catre cel in cauza,dar mai ales de catre persoanele apropiate,este important sa depasim aceast blocaj de mentalitate si sa apelam la ajutorul psihologului (sau sa indrumam persoana respectiva) in prima etapa,iar daca este nevoie de mai mult,acesta va fi cel care ne sugera sa consultam in paralel si un psihiatru.
Este o vorba haioasa,insa pe atat de adevarata : "Mai bine plangi la psiholog,decat sa razi mai tarziu la psihiatru!" :)
Am observat ca acum cateva postari Laurastifter relata despre o cunostinta care este schizofrenica si nu intelegea pentru ce a fost nevoie sa fie privata de libertate....Laura,te asigur,ca daca doctorii au apelat la aceasta masura ei au facut-o din doua motive: fie aceasta fata devenise un pericol pentru ea,fie pentru cei din jur.Iar pentru asta nu este necesar sa ai 1,90 inaltime si 100 de kg...Madalina Manole era o faptura firava,la fel si Malina Olinescu si totusi s-au sinucis.Ori cazul in care o femeie din Brasov si-a ucis bebelusul in plina criza psihotica decapitandu-l,pentru ca vocile ii spuneau ca este fiul diavolului, caz petrecut chiar in februarie,anul trecut.Dar si cate alte nenorociri...
Ar fi bine,totusi,daca am intelege ca oamenii aceia care sunt medici si psihologi clinicieni iau niste hotarari nu din vreo pornire de sadism,ci pentru ca pur si simplu masurile de siguranta pentru pacient si pentru cei din jurul sau sunt o chestiune de cele mai multe ori chiar de viata si de moarte...