Dar fecioarele intelepte de ce n-au vrut sa dea din untdelemnul lor celor care nu-si luasera? Sau n-au putut, pt ca era ceva ce nu se putea transfera? Din cate stiu, iubirea e un sentiment care oricat ai da, nu se termina niciodata, mai mult iti da Dumnezeu. Insa se poate ca cel care o primeste de la tine, sa nu poata beneficia de ea, sa nu-i fie de nici un folos, decat cel mult material, daca nu o simte si el la randul lui, asa cum bine zise si Mihai mai devreme (defapt zicea si pr. Galeriu ca pt diavoli si pt cei din iad, iubirea lui Dumnezeu -sau mb zis lipsa ei, prapastia aceea din parabola cu saracul Lazar e singura si cea mai mare tortura, pedeapsa)

Scuze pt repetare :)!

Mai bagă unul și-ți răspund. :67:

Serios? N-am fost destul de convingatoare

cu drag, pentru Delia
 

Să-i dea Domnul sănătate și spor în toate cele de folos ! :53:

O constatare pe care o experimentez și eu câteodată -
însă inima mea e nesimțitoare, nici măcar nu e în stare de acea tristețe...
Dumnezeu știe de ce ! (are El motivele Lui, bănuiesc)
Eu doar sper să se despietrească și să dea rod într-o bună zi.

E trist ca a trebuit sa ajungi aici, pentru ca noi sa aflam de la tine revelatii pe care singuri nu le putem avea. Macar daca am reusi sa intelegem ceva din asta, desi nu e putin lucru sa fii chiar mijlocul prin care ceilalti ajung sa se intelepteaasca... Sa nu-ti fiu sminteala, Mihail, dar in general doar mucenicii aveau aceste privilegii...

Poate că prin încercarea asta Dumnezeu te-a vindecat de această tristețe, deschizându-ți ochii către zorii noi de care ai spus mai sus.

Bine ar fi să ne vindecăm cu toții de întristare, care cred că este un păcat întrucât ne vine din neîmpliniri omenești și cel mai adesea din cauza nevoii vitale de a iubi o persoană în carne și oase. Și pierdem, când suntem triști, simțirea mângâierii Domnului, a harului, deci. Însă chiar dacă știi asta, nu o poți birui singur, iar felul în care vine ajutorul lui Dumnezeu este adesea paradoxal sau chiar năucitor.
Poate că ți-a zguduit întreaga viață, ca să-ți schimbe așezarea, pentru că se pare că te-ai ales cu una nouă.
N-am trecut prin ceva asemănător, și ceea ce ai învățat din această experiență cred că ne este util tuturor; chiar dacă vom avea cu toții parte, la modul personal, de propriile experiențe ale diverselor dureri, încercări și, în cele din urmă, a morții. Să ne ajute Dumnezeu să fim și noi treji și mereu receptivi la mesajele pline de dragoste ale Lui, mai ales atunci când împrejurările par a arăta exact contrariul.

P.S. Nu este cazul să răspunzi fiecărui mesaj. Cel mai important este să te refaci în liniște.

Incerc sa-ti raspund si eu. Orice problema poate fi lasata in grija Mantuitorului si a Preasfintei Sale Maici fara sa ne facem procese de constiinta ca n-am facut nimic sau ca suntem prea nesimtiti. Daca ne incredintam viata si problemele noastre sau ale celorlalti lui Dumnezeu, puternic este El sa ne arate mila Sa. Repeta ,,Faca -se voia Ta!" in toate si nu te gandi sa rezolovi tu problemele pe care Dumnezeu are de gand sa le rezolve intr-un mod anume. Gandind astfel, nu devii insensibil, ci mai intelept. Nu uita: E Tata e la carma!

http://ortodoxiacopiilor.blogspot.ro...-la-carma.html

Iertarea din inima a celor care ne-au gresit e un alt medicament pe care si eu l-am gasit mentionat intr-o carte scrisa de un medic. Se inlatura astfel tensiunile interioare.

Eu ma bucur (sper) ca in necazurile pe care le-ai avut ai avut taria sa nu te superi pe Dumnezeu si sa-ti pierzi increderea... Dar cum nu e cazul, la nici unul dintre dvs, cei de aici, poate nu avem de ce ne teme... Am observat ca de obicei la oamenii cu credinta putina sau slaba ghinioanele se tin lant :(, si parca nu se mai termina... Cei care n-au credinta mai deloc, in fata necazurilor zic "stiam io ca suntem singuri, de izbeliste, nu exista niciun...", iar cei cu putina credinta totusi zic "pana cand, Doamne, le mai dai satisfactie necredinciosilor?". In privinta esecurilor sentimentale, aici vad cel putin 2 atitudini divergente, care nu stiu daca au legatura cu credinta. Cei care aproape si-au pierdut viata si sufletul, si au luptat din greu sa-si recapete sanatatea, echilibrul si credinta, de obicei nu au curaj si nu isi permit sa mai riste. Altii mai curajosi, sau mai nesabuiti, sau care poate n-au fost in asa mare pericol, gandesc ca daca viata, soarta, Dumnezeu sau diavolul le-a luat ce aveau mai de pret - sotie, copil, casa, cariera, sanatate, etc- sunt datori sa lupte pt a le recastiga, sa joace tot ce le-a mai ramas pe ultima carte... Cum spuneam insa, nu imi dau seama exact daca si cata credinta se gaseste in aceste atitudini, si care din ele ar fi mai corecta. Desigur singura corecta 100% e "Domnul mi-a dat...", insa raspunderea noastra, ulterior, este ce facem cu ce ne-a dat, sau cu ce ne-a ramas, sa nu pierdem din propria vina si nebagare de seama...