Ma amuza,dar ma si intristeaza cand vad atatea framantari referitoare la a imbratisa sau a nu imbratisa viata monahala...Un lucru este gresit,cel putin la noi in tara,si anume,la manastire pleaca in general adolescentii.De ce este permis asa ceva?La acesta varsta habar nu ai pe ce lume esti,este varsta controverselor de aceia nu este indicata luarea unei decizii atat de importanta.Fundamentul integrarii in viata monahala este lepadarea de cele lumesti,ori eu ma intreb,la o varsta atat de frageda CATE LUCRURI LUMESTI CUNOSTI,SAU SIMTI?????...va spun eu,aproape nici unul,si-ai sa ajungi peste ani petrecuti in manastire sa le descoperi,dar va fi putin prea tarziu,ca sa nu mai spunem faptul ca vei ramane mereu un venetic,privit de societate.Asadar,fratilor si surorilor care va ganditi sa va calugariti,stati linistiti,invatati atat cat este nevoie,faceti armata(pt.baieti),apropiati-va decent de societatea in care traiti,iar daca la maturitate constiinta si spiritul religios va va indica,intr-un mod special faptul ca AVETI CHEMARE catre viata monahala,faceti-o si n-o sa regretati.De comentat,ar fi multe,realitatea insa,este in aceiasi lume de care vreti sa va debarasati...vA DORESC PACE SUFLETEASCA!

SCUZE!....am vrut sa spun acolo "sa VREI sa le descoperi...."

Este adevarat,nici un sentiment nu se compara cu cel pe care-l ai in suflet cand, aprins de credinta si dorinta de-a sluji lui Dumnezeu in totalitate,pasesti pragul manastirii,convins fiind ca va fi ;"pana la sfarsit".Dar viata inseamna mai mult decat o singura dorinta atat de arzatoare,care poate sa piara in propria-i intensitate,viata inseamna sa daruiesti si sa primesti,sa plangi si sa razi,sa perpetuezi fiinta creeata cu atata blagoslovita iscusinta,sa induri si sa ierti,sa fauresti ziduri de nepatruns...constiend fiind ca toate acestea nu ar fi posibile fara Vointa lui Dumnezeu.Si totusi,nu visam ca traim,ci traim,inconjurati de nepasare si iubire,materialism si ipocrizie,dragoste si ura,frumusete si dezgust,dezamagire si incredere,simtire si farmec,fericire si tristete,credinta si fatarnicie...toate acestea salasluiesc doar intr-un suflet omenesc.Si-n mediu laic si-n cel cleric exista OAMENI,si deci atatea sentimente si resentimente,nu ai unde sa fugi de ele,singura alternativa este sa LUPTI.........ori sa te faci pustnic,dar nu uita "propria minte-ti este omeneasca" ciao!,ca v-am zapacit...

.....un sentiment la fel de puternic,ca cel in care pasesti prima oara in manastire ca sa ramai acolo,poate chiar mai profund pentru ca se manifesta intr-un mod mai matur,este acela care-ti invadeaza sufletul atunci cand te imbratiseaza strans propriul tau pui,care este mic si nevinovat,este un adevarat ingeras pamantean......

Da,asa este! Micul ingeras iti poate aduce liniste in suflet. Va rog, considerati acest topic inchis. Problema s-a rezolvat. Persoana pentru care solicitasem raspunsuri s-a linistit. Traieste in lume si e multumita cu traiul acesta... in sfarsit...liniste.:):):););)

Ma bucur ca si-a gasit in sfarsit calea.:)

Nu aceasta este adevarata problema. Pana sa se calugareasca, alegand sa traiasca intr-o manastire, un om trebuie sa-si descopere calugarul din interiorul sau. Trebuie sa stii/stie despre tine/sine ca, undeva in inima ta/sa exista calugarul, deprins cu un mod de viata in duh si adevar. A fi calugar nu e o instrainare de lume, o iesire din ea, ci dimpotriva, o responsabilizare a persoanei tale, o armonizare a relatiei tale cu lumea. Lumea ofera ocazia, ce-i drept si un mijloc mai greu, de a te mantui. Prin nevoia ei de a o ajuta, de a o apara de ea insasi, de tine, nevoia de a o iubi, nevoia de a te ruga pentru ea si prin faptul ca te ispiteste mereu. Dar ce e mai frumos si mai demn de apreciere decat a merge pe cararea ingusta si dificila a mantuirii, refuzand comoditatea, confortul, placerile lumii de fiecare clipa? Doar a te calugari nu inseamna ca fugi, evadezi de tine insuti, de lume, pierzand ceva. De fapt, devenind un bun samaritean, castigi totul. Nu poti sa te calugaresti, la modul concret, alegand sa traiasti intr-o institutie, gandindu-te, parandu-ti rau, ca pierzi atatea placeri lumesti: sex,petreceri, lipsa oricarei obligatii,etc.

Poi a raspuns Dumnezeu si Domnul nostru Iisus la aceasta dilema atat de controversata de cateva zeci de ori. Dar cine il mai asculta/aude pe Dumnezeu? Si a zis ceva de genul:

"Se vor casatori sau nu si va veni sfarshitul" (scuze caci citatul este foarte aproximativ)

si o interpretare ar fi ca se vor tot casatori si marita pana la sfarshitul vietzii (si aici e vorba si despre religie, calugarie sau necalugarie) ca si cum ar fi cine stie ce mare chestiune daca esti sau nu casatorit sau calugar sau preot, si tot restul ce a cerut Dumnezeu vor fi uitate, vor fi nesocotite ca si niste nimicuri, fireshte din moment ce oamenii se vor ocupa doar de aceasta problema, foarte importanta, este adevarat, dar doar atat? ???

Tot Domnul Iisus a spus ceva asemanator cu: "La sa ne mariteni ... sa nu va ducetzi ci maidegraba la oile pierdute ori ratacite ori decazute ale casei dreptatzii lui Dumnezeu" (citat talmacit, deci scuze, ce e vorba poate de sinmariteni, sau sant mari neni, sau cinestie cu ce se ocupau samaritenii...)

Amandoua sunt cai spre mantuire.Trebuie sa ai vocatie ca sa te simti implinita in una din aceste stari: casatorie sau calugarie.
Dumnezeu sa te ajute in ostenelile tale!!!

La manastire vin multi chemati si putini alesi!Dc.te-ai hotarat sa te duci la manastire,apoi trebuie sa pui in minte:"ma duc sa mor"(precizez ca se face referire la moartea placerilor lumesti,si nu la moartea naturala a omului)!Dc.te duci sa traiesti,mai bine mai stai acasa!
Sunt de acord cu toti cei care considera ca raspunsul se afla in inima noastra,a fiecaruia...dar pt. a-l primi e nevoie de rugaciune,post si rabdare! Precum si de sfatul duhovnicului,care e de mare folos!