|
Am mai pus,Cristian.Mie imi plac foarte mult ce am pus mai sus si ce pun acum:
Psalomul lui David,121 Dumnezău, Dumnezăul mieu svinte, Cercetează și mă ia aminte! Prin ce lucru îmi-urnești departe Agiutoriul de la greutate? Mi-s departe de la mântuință Graiuri ce-am zâs fără socotință. Zua ț-voi striga, Dumnezău svinte, Nu mă vei asculta, nici aminte. Și de noapte să nu mi să țâie Strigarea mea-n loc de nebunie. Că dintr-a ta svântă lăcuință Lui Izráil ești vântă-n credință. Moșii noștri tu le-ai fost nedejde, Și tu-i mântuiai de la primejde. Spre tine striga din greutate, Și să mântuia cu bunătate. Nedejdea le-au fost toată pre tine, Și n-au pățât nicăiuri rușine. Dară eu ce sunt, Dumnezău svinte? Că om nu sunt, să mă iei aminte, Ce-s un vierme și fără de treabă, Ca omida ceea ce-i mai slabă. Și-ntre oameni încă-s de ocară Și mustrare tuturor din țară. Mă-mprohită cineș mă zărește, Buze mișcă, cu capul clătește: „Zâci că Domnul îț este nedejde, Acmu să te scoață de primejde, Și noi să vedem de ți-i cu bine, De să Domnul voiește cu tine“. Tu ești, Doamne, ce m-ai tras din mațe Și maică-mea m-ai dat viu în brațe. Și m-ai pus la sân de mi-ai fost viață, Hrană și cu sațâu de dulceață. Din mătrice și din scăldătoare, Și din fașe m-ai pus pre picioare. Și din zgăul mamii, Doamne svinte, Tu-m ești Dumnezău, și-ț ad-aminte, De la tine să nu fiu departe, Ce-m dă agiutori la greutate. Că nu-i nimi să mă folosască, Fără tine, nice să mă crească. Giuncii și cu tauri mă-mpresoară, Cu căscate guri, să mă omoară, Ca leii ce apucă și zbiară, Cu gurile rânjite, pre hiară. Și ca apa fui vărsat afară, Și oasele mi să rășchirară. Inema-n zgău mi să veștezește, Ca o ceară când să răstopește. Mi-i vârtutea ca hârbul de sacă, Limba-n gingini lipită să neacă. Și m-ai lăsat, Doamne,-n țărna morțâi, Și cânii mă-ncungiură cu toțâi. Cete de vicleni mă ocoliră, Mâni, picioare îm potricăliră, Și oasele toate m-numărară, Și nice-ntr-o samă mă băgară. Și hainele, să nu mi le strice, Și le feceră părț fără price. Și pentru veșmântul denafară Pusără cu sorțâi de-aruncară. Ce tu, Doamne, să nu-m pui departe Agiutoriul tău la greutate. La nevoia mea să iei aminte, Să mă sprejinești, Dumnezău svinte. Și sufletul să-m scoț de la armă, De nevoaie grea fără de samă. Sângură născuta mea cu mine Să scape de mânule de câine. Și să mă scoț de mișelătate, Să nu petrec delung răutate. Leul gura să i să despice, Inorogii coarne să le pice, Să li să tâmpască sămeția, Să-ș cunoască și blăstămățâia. Iară eu ț-voi spune svântul nume Frațâlor miei și-n mijloc de lume. Carii aveț cătră Domnul teamă, Lăudaț și-l făliț fără samă. Și Iiacov cu toată sămânța Cătră Domnul să-ș țâie credința. Și toată sămânța să să teamă Lui Izráil de dâns fără samă. Că rugă de mișel nu defaimă. Ce-l priìmește cu drag fără samă. Și de mine a sa sfântă față Nu-ș ascunde cu ură de greață. Și mi-aude când îi strig cu jele, De mă scoate de la nevoi grele. Că eu, Doamne, pre tine te-am fală Și te laud fără de sâială. În mijloc de beserică mare Îț voi mulțămi și-ntr-adunare. Pominoace încă ț-voi aduce, Jărtve grase și colive dulce. Carii îț fac slujba-n frică multă, Cu mișeii cu carii te-ascultă, Bine vor mânca cu sațâu mare, Mulțămind cu laudă-n cântare. Și inema le va fi-n dulceață, Petrecând în veci de veci în viață. Marginile lumii să să sâmță, Să să-ntoarcă toate cu credință Și să țî să-nchine-n dereptate Toț păgânii și limbi de departe. Și ș-vor părăsî păgânățâia, Că ți-i, Doamne, a ta-mpârățâia. Și vei împărățî-n limbi păgâne, De li-i îmblânzî cu a ta pâine. Pre boierii lumii, fără price Să să roage,-n sațâu să mănânce, Și când ti-i ivi fără zăbavă, Cei din țărnă să-i rădici cu slavă Denaintea ta, să țî să-nchine, Când le vei da plata, cum să vine. Și atunce, Doamne, de primejde Sufletul mieu să te-aibă nedejde, Că pre tine, Doamne, te am viață, Sufletului mieu trai cu dulceață. Și cei i-ai dat pre lume sămânță, Să-ț slujască cu tare credință. Și ruda pre urmă carea vine, Să dea veste, Doamne, de la tine. Să-ț mărturisască dereptatea Ruda ce să naște-n toată partea. Să răspunză de ce-au făcut Domnul Bunătatea sa preste tot omul |
Psalomul lui David,94
Veniț cu toț depreună Să ne facem voaie bună, Să ne bucurăm cu Domnul Și să-i strigăm cu tot omul, Că ni-i Domn și mântuință, Și să-l rugăm cu credință. Să-i tâmpinăm svânta față Cu rugă și cu dulceață, Și cu psalómi de cântare Să-i strigăm cu glasuri mare. Că mare Domn este Domnul Și-mpărat preste tot omul, Și din hotarăle toate I să-nchină țări și gloate. Că-i este lumea pre mână, Cu pământ și cu ce-i plină, Și munțâi cu dealuri nalte Supt cuvântu-i sunt plecate. Și marea cu nalte valuri A lui este-n toate laturi. Și-i de mâna lui lucrată Toată laturea uscată. Veniț să-i cădem cu jele, Să ne ierte de greșele. Naintea lui să ne strângem Și-ngenuncheaț să ne plângem, Că el cu svânta sa mână Ne-au făcutu-ne din tină. Și svinția-sa ni-i Domnul, Că-i súntem a lui tot omul, Și de turmă oi iubite, De mâna lui socotite. Pentr-aceea voi, tot omul, De veț auzî pre Domnul Grăindu-vă cu blândețe, Să lăsaț inemi sămețe Și să nu staț cu mânie, Cum aț făcut în pustie. Când mi-aț făcutu-mi ispită Să mi-aflaț hirea cea svântă, Cu părinții ce vă fece, Ispitind la izvor rece. Ispitiră și văzură, Și-n credință nu stătură. Patruzăci de ai în sâlă Le-am arătat a mea milă, Păn-am urât acea rudă, De i-am lăsat să-mble-n trudă, După inemă sămață, Rătăcind fără povață. Că ei nu vrură să margă În calea mea, să-nțăleagă. Pentr-aceea m-dedi cuvântul Și-m voi țânea giurământul: „Țara mea să nu o vază, Deaca nu vrură să crează“. |
Psalmul 110
Doamne, Doamne, Te voi lăuda, Slavă-Ți dau cu toată inima; La un loc cu Sfinții și cu Drepții, Adunat la sfat cu înțelepții. Lucrurile Tale, Doamne, -s mari, Minunate, drepte, sfinte, tari, Măreția-Ți laud și puterea, Că Ți-ai împlinit, în lume, vrerea! Domnul, milostiv și îndurat, Hrană celor înțelepți le-a dat: Mană, celor ce se tem de El Și-L vestesc în neamul Israel. Și i-a învățat cuvântul sfânt, Ca să-L moștenească pe pământ. Le-a dat legi, porunci adevărate, Pline de lumină și dreptate. Poporului i-a dat izbăvire, După sfânta Sa făgăduire. Numele Lui este minunat, Înfricoșător s-a arătat. Prima treaptă a înțelepciunii E teama de părăsirea Lui. Cine-L laudă pe Dumnezeu Va trăi cu El în veci, mereu! |
Psalmul 111
Fericit este bărbatul Care se teme de Domnul! Care, împlinind porunca, Găsește pace adâncă. Neamul lui se întărește, Seminția îi sporește Și se binecuvintează, Slava îl încununează. Bogăție, spor, dreptate, El le va avea pe toate Și-acum, și-n eternitate, Dumnezeu îi face parte. Întunericul se pleacă, Când lumina îl îneacă; Domnul răsare în lume Ca un Soare, prin minune. Domnul, milostiv și drept, Vede pe cel înțelept; Îi dă strălucirea vieții, Îndurarea frumuseții. Bărbatul bun și milos Și la grai cuviincios Nu se clatină în veac, Că a dat celui sărac. Veșnic pomenit va fi, Gata a nădăjdui În puterea Domnului, În mila Stăpânului. Chiar de e vorbit de rău, Îl apără Dumnezeu; Va înfrânge pe dușmani În ai seculilor ani. Dreptatea nu i se șterge, Rodul muncii și-l culege; Domnul îl va lăuda, Lumii îl va arăta. Păcătosul va scrâșni, Că nu îl va birui. Pofta lui se va topi, Domnul nu-l va mântui! |
Psalmul 112
Tineri, prunci curați la suflet, Lăudați cu mult răsunet Numele Domnului - Lauda omului! Binecuvântat să fie De acum până-n vecie Numele Domnului - Lauda omului! De la răsărit de soare, La apus, dați lăudare Numelui Domnului - Lauda omului! Domnul e Cel mai înalt Și de neamuri lăudat. Numelui Domnului - Lauda omului! Cine se-aseamănă Lui, Strălucirii Domnului? Din înalt privește, Totul cârmuiește. Domnul scoală din gunoi Pe sărmani, săraci și goi, Pe ei îi slăvește, Pe ei îi mărește. El ridică fruntea celei Ce nu a odrăslit fii. Numelui Domnului - Lauda omului! Psalmul 113 Evreii din Egipt când au ieșit, Apele din cale au fugit. Marea și Iordanul s-au plecat, Dealurile, munții au săltat. De ce, mare, râule, voi, munți, Ați fugit și ați săltat cu toți? V-ați cutremurat când L-ați văzut Pe Domnul, Cel ce a prefăcut Stânca-n lac și pietrele-n izvoare, Apă dăruind cu-ndestulare? Slavă Ție, Doamne Dumnezeu, Pentru mila și-adevărul Tău! Păgânii nu au putut să zică Unde-i Domnul; s-au umplut de frică. Dumnezeu e-n cer, iar pe pământ Câte a voit, El a făcut. Idolii popoarelor păgâne Sunt făcuți de omenească mână; Din argint și aur măiestriți, De niciun folos și neclintiți. Ei au gură, dar nu pot grăi; Urechi au, dar nu pot auzi; Nu pot ca să vadă prin metal, Nu pot pipăi, deși mâini au. Nu pot mirosi, nu pot umbla, Ca ei sunt cei ce-i vor adora! Israel se-ncrede-n Dumnezeu, Care l-a scăpat când i-a fost greu. Domnul le-a fost lor apărător, Domnul le-a venit în ajutor, Domnul le-a dat binecuvântare, Nu i-a părăsit în grea uitare. Pe toți credincioșii i-a scăpat, Pe sărac, ca și pe cel bogat. Domnul să vă dea spor tuturor, Părinților și copiilor! Să fiți binecuvântați de El, Oameni înțelepți din Israel! De Cel ce-a făcut pământul, cerul; Binecuvântați să fiți de Domnul! Doamne, morții nu Te-or lăuda, Cei din iad, nu Ți s-or închina, Ci noi, cei ce suntem vii, de-a pururi Te slăvim cu ale noastre guri! |
Psalmii 114 - 117
Psalmul 114 Am iubit pe Dumnezeu, Auzit-a glasul meu; Glasul meu de rugăciune În zile de-amărăciune. Și-a plecat urechea Lui Spre necazul omului; M-au cuprins dureri de moarte, Primejdii întunecate. Chem numele Domnului: - Milă dă-mi sufletului! Izbăvește-mă din chin, Din necaz și din suspin! Milostiv e Domnul meu Și drept este Dumnezeu. Păzește pe ai Săi fii, Pe iubiții Lui copii. Umilința m-a-mbrăcat, Domnul m-a îndestulat! Suflete, fii liniștit, Căci Domnul te-a odihnit. Din moartea de veci te-a scos, Bunătățile ți-a-ntors; Lacrimile ți-a secat, Picioarele ți-a-ndreptat! În pământul celor vii, Se bucură ai Săi fii! Psalmul 115 Din preaplin de inimă-am grăit, Sufletul mi l-am păstrat smerit. M-am uimit: „Tot omu-i mincinos, Chiar și cel ce-și zice credincios." Nu-I putem, Domnului, răsplăti Pentru tot ce ne va dărui, Decât luând paharul mântuirii, Dat de El, spre bine, omenirii; Și chemându-I Numele cel Sfânt, Promisiunile îndeplinind, Încredințându-I viața și moartea, Aflându-ne în El libertatea! Moartea celui cuvios e scumpă, Pentru Domnul, ce poate să rupă Firul vieții, spre a da tot viață, Celui ce adoarme în speranță. Laudă-Ți aduc, Doamne, mereu, Numele Îți chem, de Dumnezeu; Ce-am făgăduit, voi împlini, În casele Tale voi veni! „Paharul mântuirii", de care vorbește acest Psalm, este Trupul și Sângele Domnului, pe care le primim prin Sfânta Împărtășanie, pregătiți cum se cuvine. O asemenea mulțumire așteaptă de la noi Domnul. Psalmul 116 Lăudați acum pe Domnul, Să Îl laude tot omul, Slăviți-L, popoarelor, Cântați-L, neamurilor! Că mila ne-a răsărit Și-adevărul ne-a umbrit. Nicicând nu ne-a părăsit, În veac nu ne-a părăsit! Psalmul 117 Lăudați pe Domnul pentru bunătate, Ca și pentru milă, că-s nemăsurate! Israel, slăvește mila Domnului, Că nu se sfârșește-n veacul veacului! Aaron, dă cinstire Domnului, că-i bun Și e plin de milă Cel ce-ți e Stăpân. Toți cei ce vă temeți de El, cu dreptate, Lăudați-I mila în eternitate! Am chemat pe Domnul la necaz, la greu, M-a ascultat bunul nostru Dumnezeu; Mi-a dat desfătare, multă mângâiere, El mi-e ajutorul, când sunt în durere. Deci nu mă voi teme, de-mi va vrea rău omul, Fiindcă m-ajută chiar din ceruri, Domnul; Nu mă-ncred în oameni, ci în Dumnezeu, Pentru că El este ajutorul meu! Mă-nconjoară neamuri, Domnul le înfrânge! Iarăși mă-nconjoară, cercul lor mă strânge; Chem Numele veșnic al lui Dumnezeu, Ca să îi doboare El, căci nu pot eu. Ca albine multe m-au înconjurat, Fagure sunt, parcă, de împresurat. Dar s-au stins îndată, Domnul i-a gonit, L-am chemat în rugă și m-a auzit! M-au împins în groapă; El m-a sprijinit! Îl laud pe Domnul, că m-a izbăvit. Dreapta Sa cea tare, plină de putere, Dreapta Sa mă-nalță; orice teamă-mi piere. Bucură-se drepții de puterea Lui, Voi povesti-n lume mila Domnului. N-am să mor de-a pururi, voi fi iarăși viu, Dumnezeu mă ceartă ca pe al Său fiu. Porțile dreptății să mi le deschideți, Voi intra prin ele; pe Domnul slăviți-L; Drepții au scăpare prin aceste porți, Găsesc alinare la Domnul, cu toți! Doamne, eu Te laud, că m-ai izbăvit; Piatra defăimată au disprețuit... Dar ea este stâlpul casei Domnului, Ea e piatra pusă-n capul unghiului. Domnul izbăvește și face minune. Lucrurile Sale, cine le va spune? Aceasta e ziua marii bucurii, Ziua veseliei pentru cei ce-s vii! Doamne, mântuiește! Doamne, ne sporește! Binecuvântat e cel ce îndrăznește Să vină la Dânsul, în numele Lui, El are primire-n casa Domnului. Dumnezeu e Domnul; ni S-a arătat. Dumnezeu e Domnul, și a înviat! Gătiți sărbătoarea mare a minunii Ce s-a făcut astăzi: mântuirea lumii! Doamne, eu Te laud, că m-ai auzit; Te-ai plecat cu milă și m-ai mântuit. Lăudați pe Domnul pentru bunătate, Ca și pentru milă, că-s nemăsurate! Cel înconjurat de vrăjmași, din Psalm, este Domnul nostru Iisus Hristos, Piatra din capul unghiului, Care a fost răstignit, dar a înviat. Cea mai mare sărbătoare a lumii, amintită de Psalmistul David, este Învierea Domnului, prin care am fost încredințați că și noi vom învia. |
Psalmul 118, partea intai
Psalmul 118 Fericiți neprihăniții Ce păzesc legea cea sfântă; Fericiți vor fi smeriții Ce spre Domnul se avântă! Fericiți cei ce păstrează Calea sfintelor porunci; Cei ce, bine, nu lucrează Se vor chinui la munci! Doamne, Tu ai dat poruncă Voile să-Ți împlinim; Pe a ascultării stâncă Zi de zi să ne-ntărim. Poruncile Tale, toate Aș vrea să le-ndeplinesc. Niciuna să uit prin fapte, Ca să nu mă rușinez! Inima mea îndreptată Îți dă laudă și-nvață Cugetarea cea înaltă, Ce mă întărește-n viață. Nu mă părăsi pe mine, Cuvântul Îți voi păzi; Eu voi stărui în bine, Până moartea va veni! Deci cu inima Te caut, Ca să nu mă părăsești; Sufletul îmi este flaut Pentru graiuri îngerești. Binecuvântat ești, Doamne, Învață-mă al Tău drum; Iar cu buzele voi spune Stăpâne, cât ești de bun! Bogăția bunătății, A poruncii împlinite Și frumusețea dreptății Sunt desfătări negrăite. Mă gândesc mereu la Tine, Cuget la porunca Ta. Cuvintele le voi ține, Viața mi-o voi îndrepta! Tu deschide-mi ochii mie, Ca minunea să-Ți cunosc; Legea Ta mereu să-mi fie Calea, viața, veșnic rost. I-ai certat pe cei ce-s mândri, Ca și pe nelegiuiți; Dar pe mine să mă aperi De făptașii urgisiți. Cugetat-am doar la Tine, Iară ei mă ocărau; Gândul meu era de bine, Dar cei tari mă defăimau! Al meu suflet se topește, Se lipește de pământ; Viața sufletu-mi dorește, Dată de al Tău cuvânt! Învață-mă calea dreaptă, Fă-mă să o și-nțeleg; Cugetarea înțeleaptă Dă-mi, ca binele s-aleg! Sufletul îmi obosește, Supărat în neștiință; Vino și mă întărește În cuvânt și în credință! Îndreptează calea strâmbă, Milă fă-mi cu a Ta lege; Adevărul nu se schimbă, Sufletul îl înțelege. Mă lipesc de-a Ta poruncă, Doamne, nu mă rușina; Dă-mi schimbarea cea adâncă, Lărgește inima mea! Pururea-Ți păzi-voi calea, Doamne, dă-mi înțelepciune; Dă-mi povață pe cărarea Harului și-a faptei bune. Inima să nu se-ntoarcă Dureros, spre lăcomie; Ochii mei nu se încarcă Cu priviri de viclenie. Doamne, eu mă tem de Tine, Deci Te rog să mă îndrepți; Mila Ta să mă aline, Cu ocări să nu mă cerți! Eu doresc a Ta poruncă, Știu că ea mă face viu; Mila Ta să mă conducă, Mântuit și eu să fiu! Doamne, am mare nădejde În cuvântul ce-ai rostit; Celui ce mă ocărăște Nu-i răspund cu grai răstit. Dă-mi pe limbă adevărul, Să-l grăiesc până-n sfârșit; Pururea-L caut pe Domnul, În Care-am nădăjduit! Poruncile Tale caut, Despre Tine povestesc; Calea Ta în veci o laud, Împăraților vorbesc. Legea Îți iubesc, cuvântul, Foarte tare, foarte mult; Nu s-a-mpuținat avântul Spre Tine, spre al Tău cult. Amintește-Ți a Ta spusă Către robul Tău dorit. Mângâierea Ta, pătrunsă De nădejde, m-a smerit. Sub cruntă batjocorire Am răbdat, m-am umilit, Dar am dus la împlinire Legea ce mi-ai dăruit. Gândul Tău din veac, Stăpâne, Eu atunci mi-am amintit. Știu, la Tine nu rămâne Nimic rău, nepedepsit. Sunt mâhnit, căci păcătoșii Mă-nconjoară și sporesc; Ei nu vor legea dreptății, Pe Tine nu Te cinstesc. Pribegind, mi-aduc aminte De Numele Tău cel Sfânt. Cânt cereștile-Ți cuvinte Și-Ți păzesc legea oricând! Tu ești darul meu, dorirea Vieții mele îndreptate, Partea mea și moștenirea Depărtării de păcate. Ție m-am rugat din suflet, Pentru mila Ta nespusă; În dreptate mi-am pus umblet, A mea inimă-i străpunsă! Gata sunt pentru poruncă, În păienjenișul vieții. În păcat nu mă aruncă Uneltirea răutății. Și mă scol la miezul nopții Să Te laud cu-a mea rugă. Mă supun, blând, judecății, Căci de bunătate-i pârgă. Sunt părtaș la bucurie Cu cei pe care-i conduci, Cu cei ce se tem de Tine - Milă multă lor le-aduci. Îndreptează-mă pe cale, Bunătate fă cu mine, Să învăț legile Tale; Eu cred cu tărie-n Tine! Am greșit întâi în viață, Mai apoi m-am umilit. Dar trezitu-mi-ai speranță Și cuvântul Ți-am păzit. Căci ești Bun, ești Bunătate Și mă-ndrepți cu mila Ta. M-ai certat, după dreptate; Legea Îți voi cerceta! Cei mândri - inimă neagră, Închegată-n răutate; Iară viața mea, întreagă, Desfătare în dreptate. Doamne, Îți dau mulțumire Că m-ai dus la umilință; Astfel am făcut pornire Viețuirii în credință! Legea Ta este mai bună Decât splendide comori; Gura Ta poate să-mi spună Despre dreptele cărări. Tu ești Domnul, Ziditorul, Doar Tu dai înțelepciune; Se va bucura poporul Drepților, de cele bune. Facă-se mila cea mare, Mângâierea Ta m-atingă, Doamne, tinde-mi îndurare, Răul să nu mă învingă! Mintea mea e-n cugetare Către legea Ta cea sfântă; Caut a Ta îndreptare, Tot cu inimă înfrântă. Rușinează-i pe nemernici, Pe nedrept m-au dușmănit; Parte fă-mi cu cei puternici, Ce pe Tine Te-au iubit! Inimă fără prihană Dă-mi, ca să fiu mântuit; Dorul face-n suflet rană După Tine, Cel dorit. Chiar și ochii mei Te-așteaptă, Ei privesc departe-n zări, Să Te vadă, să Te vadă, Să-mi răspunzi la întrebări. Cât voi mai trăi în lume? Dreptate, când îmi vei da? În jur e deșertăciune, Nu-i nimic ca legea Ta. Poruncă Ți-e adevărul; Pe nedrept m-au prigonit. Obositu-mi-a piciorul, Sufletul mi-e chinuit. Ajută-mă, mă viază, Milă dă-mi până-n sfârșit; Legea Ta mă îndreptează, Calea nu am părăsit. Cuvântul domnește-n veacuri, Adevărul e în cer, Și-i transmis mereu în neamuri. Creaturile nu-Ți pier. Pământul așa rămâne, După cum Tu l-ai făcut. Orice zi are și-un mâine, Pentru un nou început. Facerea mâinilor Tale Îți slujește după lege; Și-n necaz, și-n supărare, Mintea mea Te înțelege. Niciodată în uitare Nu doresc să mă scufund. Cum să uit legile Tale, Ce îmi dau viață și cânt? (partea I |
Psalmul 118, partea a doua
Psalmul 118, continuare Sunt al Tău, mă mântuiește, Aștept să-mi dai îndreptări; Păcătosul mă pândește, Pentru rele încercări. Nu pot spune eu, vreodată, C-am plinit porunca Ta - Ea e pentru oameni dată, Eu pot numai încerca. Ți-am iubit legea cu totul. Toată ziua cuget, cuget... Gândul bun e de la Domnul Și puterea-n dreptul umblet. Mai mult decât toți dușmanii Și decât învățătorii Mai mult chiar decât bătrânii Înțeleg calea-ndreptării. Fiindcă eu mi-am pus frână Pentru viața în păcat; Iar a Domnului meu mână Mă smerește ne-ncetat. Doamne, Tu mi-ai sădit lege De la care nu m-abat. Iar sufletul meu culege Mierea graiului curat. Deci urât-am nedreptatea, Că e întuneric greu. Strălucirea, bunătatea Din poruncă, râvnesc eu. Legea Ta mă luminează, E făclie de nestins. Calea mi-o înseninează, Pasul mi-e spre Tine-ntins! Hotărârea mea e luată: Voi urma pe Dumnezeu; Iubesc a Sa judecată, Care arde tot ce-i rău. Umilința mă-nconjoară. Doamne, viața o aștept! Îngăduie să răsară Pe-a mea limbă, graiul drept. Sufletul e-n a Ta mână Și nu uit că ești Stăpân; Legea Ta îmi este lună, Soare, -n care eu rămân! Păcătoșii mi-au pus cursă, Dar eu nu m-am rătăcit. Viclenia lor ascunsă, Legea mi-a dezvăluit. Graiurile mântuirii Eu în veac le moștenesc. Ele-s calea fericirii, În inimă le sădesc. Iar ființa mi se pleacă, Legea să o împlinesc; În păcat nu se îneacă, De nedrepți eu mă feresc. Doamne, Tu ești Ajutorul, În Tine nădăjduiesc, Tu îmi ești Sprijinitorul, Înspre Tine îndrăznesc! Depărtați-vă îndată Cei vicleni, rău-voitori; Viața mea e luminată De Domnul Mântuitor! Apără-mă, mă viază, După sfatul Tău cel drept! Doamne, nu se rușinează Așteptând, cel înțelept. Veșnic voi gândi la Tine, Mântuit, spre slava Ta; Tu ai defăimat pe cine N-a fost bun în viața sa. Păcătosul calcă legea Și nedrept e gândul lui. N-am iubit fărădelegea, Ci porunca Domnului. Străpunge-mi trupul cu frica Judecăților de taină; Să nu făptuiesc nimica Ce-mi aduce vreo rea faimă! Viețuiesc doar în dreptate, De aceea nu mă da Celor ce-mi fac strâmbătate. Dăruiește-mi mila Ta! Condu-mă cu bunătate, Să nu fiu vorbit de rău; Știu că numai Domnul poate Mântui sufletul meu! Învață-mă îndreptarea, Robul Tău sunt, milă ai; Îți voi cerceta cărarea, Dacă-nțelepciune-mi dai. Să lucrezi, e vremea, Doamne, Cei răi, legea Ți-au stricat; Urmez poruncile Tale, Nelipit de vreun păcat! Piatra prețioasă-mi pare Un nimic strălucitor, Pe lângă a Ta cărare, Sfântă, de Mântuitor. Minunat Îți e cuvântul, Eu pe el îl cercetez - Luminează-ntreg pământul, Necurmat mă prosternez! Cuvântul Tău dă putere, Din prunci face înțelepți; Doamne, mila Îți voi cere, Să fiu printre oameni drepți! Pașii mei se îndreptează Urmând sfânt cuvântul Tău; Nu vreau să mă stăpânească Vreun păcat, vreun lucru rău... Scoate-mă din clevetire Și porunca-Ți voi păzi; Crește-mă în mântuire, Fața Ta o voi zări! Izvoare-mi țâșnesc, de lacrimi, Din ochi triști, pentru păcat. Doamne, Tu, drept judeci inimi, Numai Tu ești nepătat! Porunca Ta este dreaptă, Sfântă și fără cusur. Spre Tine, râvna mă poartă, La păcat nu mă îndur. Cuvântul Tău strălucește, Aur lămurit în foc. Robul Tău mult îl iubește Și nu l-a uitat deloc! Eu sunt tânăr, dar tot cuget Spre dreptarul ce mi-ai pus; Iar al defăimării muget Se ridică până sus. Dreptatea nu-Ți e de-o clipă, Ci-i al veșniciei dar. Adevărul se-nfiripă În lege, ca îndreptar. Peste mine vin necazuri, Cu grele nevoi mă lupt, Însă ale mele gânduri Înspre Domnul gardu-au rupt. De-mi vei da înțelepciune, Nimic nu mă va clinti. Stăruind în fapte bune, Legea Ta voi împlini! Strig cu inima spre Tine: Să m-auzi, să mă asculți, Ca să mă zidesc în bine, Mila spre mine să-Ți muți! Strig spre Tine, Doamne Sfinte, Mântuire să îmi dai! Păzesc cele poruncite, Prin a mea faptă și-n grai. Din zori strig și strig întruna, Rugă cu nădejde strig, La Tine nu e minciuna, Prin poruncă, mă ridic! Deschid ochii dimineața, Înspre Domnul cugetând, La tot rostul și la viața Ce-am primit-o, la cuvânt. Să-mi auzi glasul tăcerii, Mila Ta să nu-mi ascunzi, Viață-n locul disperării Să îmi dai, să mă pătrunzi! Se apropie de mine Cei ce mă batjocoresc; Cu păcat și prigonire Ei spre mine se pornesc. Și nu Ți-au respectat legea, De Tine s-au depărtat; Iară Tu, Doamne, ești Calea, Aproape și-adevărat! Cuvintele Tale, toate, Veșnice sunt și-nțelepte; Vezi-mi umilința mare, Mila Ta să mă îndrepte! Judecă-mi pricina mie, Fă-mă viu, cum ai promis; Cel ce e-n necurăție A căzut în greu abis. Doamne, Tu ai daruri multe, După ele mă viază, Răi mulți vor a mă abate De la calea ce-ndreptează. Eu nu plec din a Ta lege, Cu durere văd la mulți Că nu vor să Ți se plece Și trăiesc ... nepricepuți. Eu iubesc a Ta poruncă, De ea nu mă depărtez; Mila Ta să mă ajungă, Ca în Tine să viez! Adevărul este veșnic, Iar cuvântul Tău e plin De mila Celui puternic, Îndreptar ne e, divin. În zadar voi, căpetenii, Pe mine mă prigoniți. Eu, de oameni, nu mă sperii, Degeaba vă străduiți! Inima mi se-nfioară Doar de-al Domnului cuvânt. Mă bucur ca de-o comoară, Sfaturile Lui aflând. Urăsc toată nedreptatea, N-o vreau și-o disprețuiesc; Mă hrănesc cu bunătatea, Legea Domnului iubesc! De șapte ori, eu Te laud, Că ești Drept Judecător; În fiece zi aplaud Prin rugă, pe Ziditor. Cei care Îți află legea Și de ea nu se smintesc Primesc răsplătire: pacea, Darul Tău nespus, ceresc. Așteptat-am mântuirea, Doamne, legea Ți-am iubit; Am trăit în împlinirea Poruncilor, negreșit. N-am ascuns de Tine umbră De vreun gând necugetat; N-am avut voire sumbră De cădere în păcat. Ruga mea să-Ți stea aproape, Înainte-Ți s-o primești! Adevărul să mă scape, Doamne, să mă-nțelepțești! Gura mea să Îți rodească Slavă, laudă și cânt. Buzele să răspândească Rugăciune pe pământ! Să rostesc cuvântul vieții, În care m-ai învățat. Pe cărările dreptății, Mila Ta m-a îndrumat. Mâna Ta mă izbăvească, Poruncile am ales, Ca să mă călăuzească Nopți și zile, cât mai des. Doritu-Ți-am mântuirea, La cuvânt am cugetat; Viu voi fi și-Ți dau slăvirea Din suflet înaripat! Mă ajuți cu-a Ta certare Și cu cercetarea Ta. Rătăcit-am, ca o oaie, Doamne, nu Te voi uita! Caută pe robul Tău, Doamne, Dumnezeul meu! |
Psalmul 119
La necaz, spre Domnul am strigat Și m-a auzit, m-a mângâiat! Doamne Dumnezeu, mă izbăvește De tot răul ce mi se vestește! Ce primești de la limba vicleană? Săgeți ascuțite, trase-n rană, Cu cărbuni aprinși, în vârful lor - Asta este roada răilor. Vai, am hoinărit în loc deșert, Mult am pribegit, cu suflet sterp; Vrut-am să fiu făcător de pace Cu cei ce-o urau. Dar nu le place. Le-am grăit degeaba, iar și iar, S-au luptat cu mine în zadar. |
Psalmul 120
Mi-am ridicat privirea Spre munți, ca să primesc Puterea, întărirea Și să mă mântuiesc. Căci de la Domnu-mi vine Scăpare, ajutor; De la Acel ce ține Toate, ca Ziditor. Nu-mi lasă în cădere Piciorul, niciun strop; El nu-i fără veghere Pentru umilul rob. Nu doarme, ocrotește Poporul Israel. Puterea Lui păzește; De-a dreapta-ți va fi El. Ai acoperământul De Domnul făurit. Nu te atinge vântul, Nici soarele torid. Nici luna nu te bate Cu raze străvezii; Domnul îți face parte, De rău te va păzi. Intrând, ieșind în lume, De rău nu te vei teme. |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 20:07:36. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.