Am citit la C. S. Lewis ca mai curand am fi inclinati sa 'simtim' ca iubim umanitatea, indepartata si abstracta, pe care ne-o putem imagina cum vrei noi, decat exemple concrete; suntem mai binevoitori cu umanitatea decat cu oamenii de langa noi cu care impartim bune si rele, care ne calca pe nervi uneori, care ne irita, care ne plictisesc. Deduc ca ar fi un mare lucru sa reusim sa-i iubim si pe astia si sa avem rabdare cu ei, lasand intreaga umanitate pentru mai tarziu :)

Era vorba de Sfanta Traditie, nu capra sau folclor.
Pe bune cine nu le-a citit sa nu-si mai dea cu parerea, ca face mari confuzii, si ajungem sa vorbim ca sa nu adormim.:30:

Tot Dumnezeu, ca aici poti asculta cuvantul Lui. :5:

Credinta ne diferentiaza de lumea animala, fiind caracteristica numai existentelor personale. Credinta, insa, asa cum o percepem astazi, este mai degraba o consecinta a umanitatii cazute in pacat, decat un dat ontologic.

Ingerii, diavolii, Adam si Eva, au avut o relatie personala directa cu Dumnezeu. Credinta lor reprezenta o certitudine, datorata acestei intalniri nemijlocite cu Dumnezeu. Chiar si asa, aceasta credinta, nu i-a ferit de cadere.

Dupa caderea in pacat, "vedem ca prin ghicitura", deoarece creatia a devenit intrucatva opaca, simturile noastre trupesti si sufletesti de asemenea, astfel incat, abia acum incepem sa afirmam necesitatea si rolul credintei, pe calea cunoasterii lui Dumnezeu. Paradoxal, mai lucratoare a devenit credinta oamenilor, dupa cadere. Marturie ne stau toti dreptii Vechiului Testament, Sfintii Apostoli, Sfintii Mucenici si Marturisitori si Sfintii Cuviosi.

Pentru foarte multi credinta este aderarea fata de anumite principii, mai mult un aspect ideologic. Daca citim cu atentie Sfanta Scriptura vom observa ca Mantuitorul ne descopera credinta ca relatie personala, incederea intr-un Dumnezeu ca existenta personala. Sa ne amintim de minunile savarsite cand cerea credinta celor aflati in suferinta.