Frumos. Multumesc Ioanna. :53: Asta incerc sa inteleg...asadar icoana nu poate fi inteleasa rational... am mai prins acest sens al scurtcircuitarii ratiunii cand m-am lasat libera in bratele credintei. Foarte greu am lasat fraiele ratiunii sub conducerea credintei, a fost un moment cheie in viata mea, am spus: Doamne eu nu inteleg cum vine asta, dar cred ca asa e.

Cam asa; ochii trebuie sa vada dincolo de aparente, sa intuiasca calitatile simbolice ale acesteia, sa simta harul ce transcede icoana, stabiland dialogul cu arhetipul. Daca mintea se reduce la capacitatea rational-logica, pierzi posibilitatea de a simti intuitiv harul.

Pe mine ma intriga „prezenta prin absenta” din iconografia ortodoxa, cand trasaturile fetei sunt slab conturate, aproape disparente, in spatiul lasat liber de preaplinul ferecaturii metalice. Slava si splendoarea fundalului decupeaza "absenta" fetei, prezenta undeva dincolo de vizibil si a carei calitati simbolice le intuiesti.

http://img220.imageshack.us/img220/3...omnuluiind.jpg

Nici mie nu-mi place acest mod de abordare - chipul pictat dupa canoane, dar imbracat in mult metal. Dintotdeauna mi-au placut icoanele din lemn, lipsite de metal.

Sunt bucuros să găsesc topicul acesta în stare ”caldă”, îmbogățit cu informații și curiozități prețioase.
Ferecătura icoanelor, realizată de obicei din argint și pietre prețioase, dincolo de un anume mod de a cinsti împărătescul prototipului sau, secundar, de a proteja de degradarea fizică, are legătură cu împământenirea concepției conform căreia icoana este un obiect sacru în sine, un fel de catalizator al puterilor dumnezeiești într-o formă materială ”tangibilă”. Icoanele făcătoare de minuni sunt de obicei ”victimele” acestei fetișizări inconștiente și întrucâtva inocente. În realitate, orice icoană face minuni prin însăși natura ei, chiar dacă prototipul nu-și afirmă spectaculos prezența prin semne exterioare evidente pentru toată lumea.
Și avem dreptate când ne exprimăm preferința pentru icoana vizibilă în întregul ei, având intuiția că nu există important și accesoriu, doar o ierarhie a partiției vizuale și o ordine a limbajelor. O icoană, printre multe altele, reflectă, în tot ce arată și ascunde, organicitatea Bisericii și structura ei divino-umană, exprimată concis de Apostolul Pavel în 1Corinteni capitolul 12.

Te referi, desigur, la natura teandrica a icoanei. Inteleg bine?
Muzica liturgica e la fel, de acord?

Într-un fel, da!
Dar m-am referit acolo la chipul care trimite la protochip, calitate intrinsec iconică.

Asadar, daca am inteles bine cuvantul, o calitate intrinseca a icoanei este aceea ca orice element vazut al ei, orice numim chip, trimite la protochip. As putea spune, ca aidoma cuvantului sau structurii melodice, chipul reprezentat in icoana este un fel de rampa de lansare a cugetului si simtirii privitorului catre (si in) Biserica - persoane si evenimente din Biserica. O cale de imbisericire, un mijloc sfintitor, aceasta e icoana pe care o contemplam, in rugacine. (Oare gresesc?)
Acum, presupunind ca sunt oarecum pe un drum bun: in ce masura depinde "calatoria" sufletului privitorului in lumea icoanei, de cunostintele lui despre evenimentul reprezentat si despre persoanele reprezentate? Se poate ca, in ciuda unor cunostinte sarace, contactul cu icoana sa aiba un efect sfintitor? Depinde in grad semnificativ actul contemplarii de baza de cunostinte ale privitorului? Are, cumva, icoana o "energie secreta" care suplineste precaritatea cunostintelor privitorului? Sau, dimpotriva, o persoana cu credinta tare, insa cu un nivel scazut de cunostinte (afla de pilda ca in icoana e infatisat chipul Sfintei Parascheva dar nu stie nimic despre Cuvioasa), se poate folosi mai mult de intalnirea cu icoana...
Ma gandesc ca, dincolo de particularitatile figurative variate ale unei icoane, fie si prezenta constanta in jurul capului sfintilor a unui cerc, despre care un copil cunoaste ca e un atribut al sfintilor, il poate inalta pe privitor la Protochipul Hristos. Si asta ar fi suficient pentru a pune sufletul privitorului in dispozitie optima, sa zic asa, pentru rugaciune...
Poate am pus prea multe intrebari... Daca sunt irelevante sau natingi, imi cer iertare.
Doamne ajuta!

Îmi cer scuze pentru întârzierea răspunsului, dar mi-a trebuit timp să depășesc senzația neplăcută că forumul a fost lovit, în ultima vreme, de o epidemie de prostie care face ravagii pe toate palierele. În fine, nu-i treaba mea, însă nici nu poți fredona cu ușurință Bach la un festival de manele fără să simți cum te copleșește penibilul din cap până în picioare.

Interogațiile tale sunt extrem de actuale. Făceam, mai mult aluziv, într-unul din posturile anterioare, comparația (strict explicativă) dintre calitățile relaționale ale Bisericii și cele ale icoanei, ambele izvorâte din harul Duhului Sfânt. Atât Biserica, cât și icoana, își livrează adevărul adaptat iconomic la nivele de înțelegere diverse , pentru ca orice suflet să aibă acces la informația transmundană ce alimentează abundent rugăciunea-comuniune.
Prin urmare icoana va avea ceva de spus oricui, dar pe limba lui, păstrându-și mereu o ”rezervă” de apofatic pentru pătrunderea într-o altă zonă de profunzime. Tot ce trebuie să facem este să nu ne blocăm la un nivel de înțelegere ca și cum ar fi ultimul. Și ca să-mi consolidez poziția de ”iubirist”, o să spun și cu ocazia asta că incursiunea în lumea teandrică a icoanei e ca o creștere într-o dragoste adevărată, care oricât de mare ar fi, lasă mereu loc de mai mult.

Ca să împrospătăm interesul pentru topicul de față (dacă se mai poate!), vă invit să ne întoarcem în zilele Crăciunului pentru a asculta o lecție de iconologie, ecleziologie practică, credință mărturisitoare etc., într-un dialog al excelentei realizatoare de emisiuni radio Mihaela Helmis cu maestrul Sorin Dumitrescu. Atenție mare că maestrul face niște tălmăciri iconice inedite, iar la final oferă temeiul cel mai puternic al existenței modului iconic de comunicare/împărtășire cu tainele dumnezeiești!

http://www.romania-actualitati.ro/so...mitrescu-36535