Am citit acum cativa ani din intamplare Biblia,eu credeam in Dumnezeu,in Hristos dar eram preocupat de altele,nu ma interesa religia pana atunci,dupa ce am citit putin din Biblie si mai ales din Noul Testament am vrut si mai mult sa-l descopar pe Hristos,asa ca am cautat pe internet vietile multor Sfinti,despre Iisus,filme despre Mantuitor etc.Cu timpul am citit multe carti ale Sf.Parinti dar si carti simple crestine.Am constientizat ca imi place religie,imi place Hristos,imi place Dumnezeu.Si uite asa horodonc-tronc si pe forumul acesta.:25::26:

Eu m-am nascut intr-o familie ortodoxa practicanta, bunica ma ducea de micuta la biserica si la cimitir (ce frumos era pe atunci :25:), nu prea intelegeam eu ce se intampla, dar imi placea, ma uitam mai mereu in tavanul bisericii, la Hristos Pantokrator... cand am crescut mai marisoara, preferam sa ma uit la Hercule si la Xena duminica, dar ai mei ma luau taras la biserica, dar mie imi placea ... apoi, pe la vreo 10-12 ani am vazut ca ai mei tin post (numai prima si ultima sapt de post si miercurile si vinerile din an) si ca numai mie imi gatesc de dulce si asa m-am gandit sa tin si eu post si ai mei s-au bucurat tare... am avut profesori de religie foarte buni in scoala generala. Prin liceu, am observat ca unii prieteni ai mei tot vorbeau despre un personaj important in viata lor, duhovnicul, in timp ce eu ma spovedeam cu ai mei la cine se nimerea, in fuga... si ca ei citisera niste carti de care eu nu auzisem niciodata (Pateric, Filocalia). Prin facultate, la insistentele unuia dintre acesti prieteni, m-am hotarat sa imi fac si eu duhovnic si la scurta vreme l-am si gasit si de atunci, am inceput si eu sa am o oaresce viata duhovniceasca. Atat. A, si imi petrec destul timp pe acest forum, invatand multe lucruri....

Lipsa de sens. N-avea nici un sens viata mea. Radeam, plangeam, sufeream, ma bucuram...dar toate urmau sa se termine intr-un mormant... si nu intelegeam de ce toate.
Mi-am dat seama ca ceva s-a schimbat cand s-a terminat perioada pe care i-am dat-o lui Dumnezeu ca sa imi demonstreze ca exista si ca Il gasesc in Biserica Ortodoxa. Urma sa inchei raportul cu Biserica. Nu se intamplase extraordinarul pe care il asteptam. Doar ca nu am mai putut. Minunea pe care o asteptam se petrecuse in mine, nu in afara mea. Asa am inteles ca golul din mine incepuse sa se umple, ca dorul meu isi gasise alinare, ca doar cu Hristos mormantul insemna inceput iar nu sfarsit.
Nu stiu ce sa zic la asta cu practicantul. Biserica Ortodoxa e pentru mine acasa. Ori pe unde as rataci dorul ma cheama acasa.

In copilaria si adolescenta mea nu am fost credincios. Desi ambii mei bunici, cu drepţii să-i odihnescă Dumnezeu, au fost preoţi ortodocşi şi o bună parte din familia mea erau practicanţi. Dar mie mi se părea ceva de domeniul babelor, ceva cumplit de anacronic. Cum poţi să crezi în Dumnezeu când omul a cucerit nu numai lupta cu natura, ci a trimis sateliţi şi pe alte planete ? Hotărât lucru, religia era un vestigiu, ba chiar o frână în calea progresului omenirii spre cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie.

Primul şoc l-am avut când am citit o carte aparţinând unui mic grup de filozofi de dreapta, numit "Şcoala Tradiţiei", grup condus de francezul Renee Guenon. Cartea se numea "Domnia cantităţii şi spiritul vremurilor" şi mi-a inversat pur şi simplu modul de a vedea lumea. O teribilă carapace materialistă care îmi orbea ochii a crăpat atunci. Cartea nu m-a făcut să devin creştin, dar a fost pentru mine o schimbare de paradigmă şi m-a făcut să văd "progresul" omenirii cu totul altfel.

Al doilea şoc l-am avut către sfârşitul studenţiei, când am întâlnit un preot extrem de modest şi cu multă doxă. Un sfânt în viaţă ("petrecuse" ani mulţi la muncă silnică prin mine de plumb şi închisori), un adevărat pescar de oameni. Nu l-am iertat, au fost mai multe reprize de discuţii pe teme de dogmatică. Ceea ce am aflat de la el, ca şi exemplul lui de viaţă, m-au convins.

Al treilea şoc a fost foarte recent, abia de câţiva ani. Am descoperit ceea ce apare prin unele cărţi ca "Dumnezeu personal". Aceasta a fost "a doua mea convertire". Una e să spui "cred într-un principiu atoate şi într-un guvernământ al universului" şi alta e să realizezi că, de fapt, Cristos te cheamă la El după numele tău şi îţi vorbeşte şi te ghidează aşa cum face un frate mai mare cu frăţiorul mai mic şi mai neajutorat. Ceea ce a dus la această "a doua convertire" e un lucru incredibil: între timp devenisem tată, iar fiul meu se apropia de vârsta la care în Biserica mea se face o împărtăşanie solemnă. A făcut tot felul de cateheze şi de repetiţii la care l-am dus şi, cu acele, prilejuri, am început să mă împărtăşesc şi eu. Până atunci nu mă împărtăşisem decât la câţiva ani o dată, având mereu dubii asupra "Misterului Credinţei". Ei bine, de atunci am început să simt o teribilă foame şi sete pentru El. Nu vă gândiţi la ceva foarte înalt, metafizic: o foame şi o sete ca o nevoie fizică. De atunci, sunt hotărât să nu mă mai despart niciodată de Cel care îmi este Dumnezeu, rege şi prieten.

destainuirile
 

:103:ma bucur mult ca si cei mai noi pe forum au scris aici cateva cuvinte despre inceputurile lor ca si crestini. :6::53::53: Multumesc Anca, pentru revenire!

Cred ca in vremurile noastre multi au devenit crestini practicanti,deoarece acest interval de 20 de ani a facut ca multi dintre noi sa se intoarca la adevarata credinta.
In timpul comunismului s-a intrerupt acea continuitate parinti-copii de a transmite credinta,si a fost necesar un interval de timp ca sa regasim credinta.

Nu stiu daca sa ma numesc "crestin practicant", pentru ca desi ma stradui, unele lucruri nu le pot face.
Eu am mai invatat de la unul, de la altul, franturi. Nu stiu cum si de ce am ajuns la credinta. Si nu mi-e asa drept drumul si usor, ca altora.
N-am avut parohie, duhovnic, carti, cateheza, familie religioasa, n-am avut nici asa timp sa ma ocup de ea.
Si mai cred ca nu toti care le au pe toate aceastea si ajung cu adevarat la credinta.
Sunt si acum convinsa, ca asa cum spunea si mama mea, credinta este ceva de suflet si sensibilitate. Si mai cred ca iti trebuie si o anumita maturitate ca s-o practici de buna voie (si nu automat precum copiii) si din pornirea si nevoia ta.
Au fost filme (mai ales acela al lui Zeffirelli) si evenimente si oameni care mi-au deschis sufletul si ochii, la fel cum sunt si alte lucruri/alti oameni care ma fac sa-mi pun intrebari si sa ma indepartez...
Si credinta mea nu este asa cum o definesc multi, monahiceasca, ci este de altfel. Dumnezeu imi poarta pasii si ma tine langa El. E bine ca este El si Ea cu mine...si Ei stiu cum e mai bine pentru mine.

Inca nu stiu ce inseamna crestin practicant....
Am devenit religios pentru ca dupa multe si multe intamplari de tot felul (unele triste, altele mai vesele) am vazut ca lucrurile facute conform sfaturilor din biserica ortodoxa sunt mult mai trainice si mai bune. N-am gasit nici o regula care sa ma deranjeze, sa-mi ingradeasca libertatea, dar asta nu inseamna ca pot sa le respect pe toate, dar sper ca voi putea candva.
Ca punct de plecare am avut baza pusa in copilarie de parinti.

Crestin practicant inseamna ,dupa mine,respectarea unor lucruri minime obligatorii:
-mergerea la Biserica ,la fiecare sarbatoare
-tinerea posturilor
-spovedania
-impartasania

Din pacate multi,sub scuza ca il au pe Dumnezeu in suflet(nu ca altii-adica cei care se formalizeaza si merg la Biserica),nu fac aceste lucruri minime.

De aici incolo,fiecare merge pe drumul lui,insa fara ascultare de Biserica,nu esti crestin practicant.

Cu cat m-am impotrivit mai mult crdintei,m-am indoit si am cautat dovezi,cu atat am inceput sa cred mai mult. Dincolo de orice intelepciune,iscusinta sau vointa a mea.
Vederea e in afara,dar minunea se petrece inauntru. Si ea poarta un singur nume :harul si mila Domnului .