În prealabil postat de ioan cezar (Post 428872)

De data aceasta voi spune cateva cuvinte, revenind la topic, din postura de copil al familiei mele de provenienta. Am precizat de la inceput, de cand am intrat pe forum, ca provin din familie crestin ortodoxa.
Bunicul mamei mele a ridicat biserica si scoala din satul meu natal.
Fiica lui, bunica mea despre care voi aminti mai jos, a invatat sa citeasca, pe la 1900, pentru a citi tatalui ei din Biblie, el fiind analfabet. Bunica ii citea seara, la lumanare si duminicile, pe zi, de cand avea ea 7-8 ani.
Sotul bunicii era slab practicant insa un om cu inima mare, pomenit si azi de catre batrani pentru inclinatia lui spe milostenie. Bunica il certa ca era nesocotit, isi dadea si camasa de pe el pentru un sarman. Dar iii placea sa mai si bea, sa mai si fumeze... Altminteri om de casa, cunoscut ca mare crescator de cai si bun gospodar. A murit de inima rea, la scurt timp dupa ce i-au luat comunistii caii, pentru CAP. El si bunica au avut 11 copii dar au crescut si un copil orfan de tata, mama acestuia fiind bolnava psihic.
Mama a fost cea mai mica din toti copiii, a nascut-o bunica la peste 45 ani. Ea a ramas la casa parinteasca, a fost cea mai apropiata de biserica, in casa noastra a trait ultimii ani bunica, pana la moarte. Mama ducea copiii la biserica in fiecare saptamana, fiind invatatoare. tata era membru de partid si director de scoala dar nu o impiedica pe mama sa duca pe copii la biserica. Se facea ca nu vede, desi directivele de partid erau clare.
In familia noastra mama se ocupa de educatia noastra crestina. In primul rand era exemplul personal. A fost o femeie de o bunatate inimaginabila, mereu vesela desi a trait mari nenorociri. Spunea mereu ca atata vreme cat Il iubeste pe Dumnezeu trece peste orice necaz cu zambetul pe chip. Asa si facea.
Apoi, nu cunosc vreo seara din copilarie fara rugaciuni, noi copiii si mama, la icoana Preasfintei Nascatoare cu Pruncul. Tarziu, cand aveam eu 40 ani si nu stiam nici o rugaciune si ma luptam prin fundurile iadului, ziceam o singura rugaciune, care imi ramasese mie in suflet din miile de rugaciuni cu mama si sora mea. Acea rugaciune mica m-a salvat de la moarte, consider.
Cand bunica s-a mutat la noi (avea 90 de ani) am asistat pentru prima data la conduita unui om evlavios. Dimineata la ora 5, cine avea chef sa se scoala, o gasea pe bunica in genunchi, la pravila ei, dupa usa din bucatarie. Acolo tinea mama candela si o icoana mica. Bunica se trezea usor, sa nu deranjeze (ii era groaza ca ne sta pe cap si vroia sa plece acasa la ea ca sa nu ne faca vreun deranj cu prezenta ei), merge tiptil in bucatarie si se ruga. Aproximativ jumatate de ora. Apoi citea din Scriptura. Mereu facea asa.
Seara avea alta pravila, rugaciuni si lectura. Totdeauna insotea rugaciunile cu matanii. Matanii mari, se intelege, cu zecile, desi era foarte batrana si avea o serioasa problema cu spatele - noi ii ziceam, copii rautaciosi, "cocosata".
Cand ne certam, mai ales eu cu mama, caci o necajeam mult fiind foarte nazdravan, bunica punea capul in piept si mainile in poala, se aduna in sine. Nu stiu ce facea, dar cand ridica ochii era mereu inlacrimata. Cred ca suferea.
Pe mine ma ruga mereu sa nu mai fumez, ca il manii pe Dumnezeu. Dar cred ca in secret vorbea de fapt cu moshul ei care fusese toata viata fumator. O vreme m-am tinut sa nu fumez dar am reluat gandindu-ma ca ii rapesc placerea de a-l mai boscorodi pe tataia, prin mine.
O vreme sora mea facea rugaciuni impreuna cu bunica, seara. Citeau din Ceaslov, din Psaltire, pana la miezul noptii.
Sora mea se ruga aproape neincetat. Vacantele si le petrecea la manatiri. A fost fiica duhovniceasca a Parintelui Galeriu, are multe amintiri vii din plimbarile cu Parintele pe malul lacului (nu stiu care, dar ea mereu aminteste de un lac unde se plimba cu Parintele si punea intrebari la care primea raspunsuri pe care nu si le mai aminteste... Era copila...).
Tata, fiind foarte bolnav si pensionar de tanar, a inceput sa mearga la biserica impreuna cu mama, pe timpul bolii. Mama il ducea de mana, tata nu putea merge singur. Imi amintesc cum veneau de la biserica tinindu-se de mana, tata iradiind fericire, mama fiind usor abatuta, mereu, langa el (tata a paralizat aproape complet, cand avea 39 ani, in urma unui accident vascular cerebral si a trait mai mult prin spitale, 8 ani de chin nespus, doarece a fost cobaiul preferat al interventiilor novatoare ale neurochirurgului de renume mondial Constantin Arsene...).
La noi acasa bunica, sora mea si mama tineau toate praznicele, toate sarbatorile. Toate posturile.
Eu nu am tinut nimic niciodata, pana la varsta de 40 ani. Decat cartile in ghiozdan, pixul si carnetelul in buzunar si vreun pachet de tigari pe undeva, cand am avut.
In familie eu am fost ateul, chinuitorul, prigonitorul.
Dar, ca sa imi iau putin apararea, pentru ca totusi am fost mult indragit in familie, cand a fost necazul mare mi-am luat cumva revansa. Cu bunica in special, in ultimele saptamani de viata chinuita a (a murit de cancer la stomac), eu am stat neincetat sa o slujesc. Ceilalti cazusera, nu mai rezistau. Bunica, pe care o chinuisem toata viata cu rautatile mele de baiat nazdravan (asa zicea mama, ca nu sunt rau, sunt doar nazdravan si ca urmare ii ruga pe toti sa ma ierte...), bunica mi-a spus cel mai frumos cuvant din cate am auzit despre mine. In ultima ei zi de viata, pe patul de moarte, cu ochii ei inlacrimati mereu... Cuvantul ei pentru mine ma insoteste mereu de atunci. M-a cucerit pentru todeauna.
La noi in familie se practica milostenia. Bunicii au hranit, zice lumea, juma de sat, ei fiind tarani instariti.
Mama a fost cea mai blanda si mai darnica femeie pe care o cunosc.
Doar eu am iesit mai stramb, mai zurbagiu, mai ticnit.
Desi nu am fost catehizat acasa, desi nu am fost niciodata constrans sa ma rog sau sa citesc din Biblie sau sa merg la biserica, traind intre oameni pe care ii consider crestini adevarati din acest popor de crestini adevarati, cum a fost poporul nostru si cum nu cred ca mai este (doar firimituri au mai ramas, asa cred), eu ma consider totusi un om pe cale de a deprinde, cu ajutorul lui Dumnezeu, vietuirea crestina. Asa am fost sadit acasa, asa voi si creste, prin Mila Domnului si cu ajutorul, printre altii, al vostru aici pe forum.
Sa ma iertati pentru cuvantul lung.
Domnul sa va binecuvinteze pentru tot binele pe care il faceti!

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 428982)

Eu am crezut ca ti-ai dat seama , sau ca ai constientizat ca vizita pe care ti-am facut-o acasa la tine a fost in acest spirit de iubire -milostenie ! Vezi cum te-a lovit slava desarta si datorita tie am fost lovit si eu pentru a-ti reaminti niste lucruri . Ce sunt cu frustrarile astea , Ioane ?

În prealabil postat de ioan cezar (Post 428335)

Mi-a spus odata un sfintit calugar de la Antim, pe seara: "Frate, de iti fac binele ce-l voiesti, de iti dau ce imi ceri, mult voi suferi... Voi patimi, frate, grea pedeapsa... Ma mangaie, totusi, gandul, ca te vei folosi de sfatul meu..."

În prealabil postat de ioan cezar (Post 428996)

Dar vezi...pesemne o fi stiut mai multe calugarul de la Antim cand a spus acele cuvinte... daca esti bun sa revezi postarea, cu putina rabdare...

În prealabil postat de ioan cezar (Post 428335)

Mi-a spus odata un sfintit calugar de la Antim, pe seara: "Frate, de iti fac binele ce-l voiesti, de iti dau ce imi ceri, mult voi suferi... Voi patimi, frate, grea pedeapsa... Ma mangaie, totusi, gandul, ca te vei folosi de sfatul meu..."
Iar eu l-am pedepsit imediat: a sunat telefonul si i-am spus parintelui ca trebuie sa ma intalnesc cu o fata (eram deja tatal Mariei!)..

În prealabil postat de ioan cezar (Post 428335)

P.S. M-a intrebat un coleg de forum pe privat: "ce numesti prin desfranarea ta"?
Pacatele mele de toata ziua si de tot ceasul, frate, pacatele mele. Uite, de pilda acum cand, in loc sa las la Mila Domnului soarta acestei postari, eu am ales sa fortez si am mai dat o explicatie, eu omul, spre lamurirea unui termen ca sa nu iasa diverse interpretari nepotrivite. Asta eu mi-o trec ca desfranare.

În prealabil postat de Annyta (Post 429000)

Cred ca ar trebui sa folosim cuvintele cu sensurile lor consacrate, adica pe cat posibil corect (aici nu cred ca se potrivesc metaforele, epitetele si alte figuri de stil...).
Altfel riscam sa intelegem gresit niste lucruri.

În prealabil postat de ioan cezar (Post 429001)

Pe calugar nu il va deranja ce m-a deranjat pe mine cand am cerut sfatul, ci se va resimti poate in alt plan, sa presupunem ca la rugaciune (e doar o ipoteza), lucru dureros foarte pentru un monah. Sacrificiu.
Lucru clar: preiei cu tine ceva din neputintele celuilalt, iar sfatul Apostolului - Galateni, 6.2 - nu imi pare ca este un indemn heirupist, ci o incurajare foarte serioasa, anume de a accepta cu tot sufletul realitatea dragostei: jertfa, impartasirea suferintei.
(Dar noi vedem impartasirea mai mult ca a da, confundind-o astfel cu marturisirea. Omitem in schimb acceptarea, purtarea lipsurilor celuilalt, in duhul propriu si in maniera personala, cu un cost uneori foarte ridicat. De asta ne ferim foarte mult, crezind ca dam de la noi si ca saracim... Suntem stapaniti de frica si ma tem ca talcuim prost, adesea, dragostea Domnului... De asta m-am convins in primul rand din experienta personala, pe seama fricilor si talcuirilor mele gresite, succesiv.)

Am folosit mai sus expresia "purtarea lipsurilor", cand de fapt textul din Galateni este "purtati-va sarcinile..."
Acesta deoarece omul care nu isi poarta sarcina, o face tocmai din pricina unor lipsuri personale. A le purta si tu, in duhul Apostolului, nu inseamna a trai aceleasi neputinte cu cel neputincios (daca unul e neinfranat la vorba, nu inseamna sa devii si tu guraliv), cat a suporta cu rabdare lipsa, neputinta lui. Si a interveni cu blandete, iar aceasta nu e intotdeauna la indemana.
Actul jertfelnic presupune prin insasi natura lui un cost. Bucuria de a jertfi este insotita de durere, acestea se impletesc. Aceasta este Dragostea din Corinteni, nicidecum alta.
La aceasta cred ca s-a referit sfintitul calugar.

Imi cer iertare daca iarasi nu am fost limpede in exprimare.

În prealabil postat de ioan cezar (Post 429001)

Frate, cunoastem cu totii din teoriile comunicarii: cand un mesaj pare criptic, aceasta poate fi consecinta multor lucruri. Tine de natura mesajului, de particularitatile emitatorului, de cele ale receptorului, precum si de canalul de comunicare (bruiaje etc.).
Pentru cazul de fata, lucru des intalnit de mine aici pe forum: tindem frecvent sa cautam intelegeri de tip logic si ne e greu sa pornim la analogii... Tendinta spre o gandire de tip formalist, eventual modelabila computational, algoritmizabila, dihotomica. Nimic mai strain de lumea credintei si de tainitele sufletului! , dupa convingerea mea. Psihologia, muzica si poezia, arta in general, reprezinta fratii si surorile mai mici ale teologiei. Cine e stangaci cu "fratii mai mici", va face o teologie cel mult academica, rece, incompleta. Prost, cred eu, o va face inca si pe aceasta, cum deja am constatat. (Imi exprim o convingere subiectiva, personala, desigur, iar nu vreo lege imuabila.)
Cred ca deloc intamplator Biserica e bogata in muzica si pictura (icoane, fresce), iar la altii gasim chiar si sculpturi si dansuri, diverse continuturi artistice.
Nu stiu cum e in citatul evocat, n-am voit sa camuflez nimic, am redat doar cuvintele calugarului, intuind eu ceva, o parte din miezul lor, rezonind subiectiv si invitind la analogii personale, deschis, nondirectiv...
Spun asadar, atat cat am cunoscut din experienta de viata evocata in acea postare:

A face un bine cuiva inseamna a fi dispus sa accepti suferinta lui in dinamica prezenta si viitoare a sufletului tau.
Nu poti ramane la fel ca inainte dupa ce ai traversat oceanul unei experiente interpersonale.(Daca ai acces la ocean, desigur... altminteri poti calca numai peste mici baltoace sau poti naviga cu vaporul...)
Sa porti si tu suferinta impreuna cu el (nu numai bucuriile), usurindu-i astfel povara, cumva. (Pentru aceasta insa, e nevoie ca mai intai sa detii tu insuti insusirea pe care semenul tau nu o detine deocamdata. Altminteri se petrece o prabusire in doi.)
Aceasta suferinta, comuna in fondul ei, aceeasi la toti oamenii, e traita insa in mod personal, subiectiv, absolut unic. Cand pe bebelus il doare burtica, mama sufera si ea, sufera si tata, dar nu in sensul ca ii doare si pe ei burta (asta e deja sugestibilitate psihica, alta mancare de peste).
Pe calugar nu il va deranja ce m-a deranjat pe mine cand am cerut sfatul, ci se va resimti poate in alt plan, sa presupunem ca la rugaciune (e doar o ipoteza), lucru dureros foarte pentru un monah. Sacrificiu.
Lucru clar: preiei cu tine ceva din neputintele celuilalt, iar sfatul Apostolului - Galateni, 6.2 - nu imi pare ca este un indemn heirupist, ci o incurajare foarte serioasa, anume de a accepta cu tot sufletul realitatea dragostei: jertfa, impartasirea suferintei.
(Dar noi vedem impartasirea mai mult ca a da, confundind-o astfel cu marturisirea. Omitem in schimb acceptarea, purtarea lipsurilor celuilalt, in duhul propriu si in maniera personala, cu un cost uneori foarte ridicat. De asta ne ferim foarte mult, crezind ca dam de la noi si ca saracim... Suntem stapaniti de frica si ma tem ca talcuim prost, adesea, dragostea Domnului... De asta m-am convins in primul rand din experienta personala, pe seama fricilor si talcuirilor mele gresite, succesiv.)

Am folosit mai sus expresia "purtarea lipsurilor", cand de fapt textul din Galateni este "purtati-va sarcinile..."
Acesta deoarece omul care nu isi poarta sarcina, o face tocmai din pricina unor lipsuri personale. A le purta si tu, in duhul Apostolului, nu inseamna a trai aceleasi neputinte cu cel neputincios (daca unul e neinfranat la vorba, nu inseamna sa devii si tu guraliv), cat a suporta cu rabdare lipsa, neputinta lui. Si a interveni cu blandete, iar aceasta nu e intotdeauna la indemana.
Actul jertfelnic presupune prin insasi natura lui un cost. Bucuria de a jertfi este insotita de durere, acestea se impletesc. Aceasta este Dragostea din Corinteni, nicidecum alta.
La aceasta cred ca s-a referit sfintitul calugar.

Imi cer iertare daca iarasi nu am fost limpede in exprimare.

În prealabil postat de VladCat (Post 429023)

Dacă te-a deranjat cuvântul „criptic” să știi că era mai mult o încercare de a da un ton amical de glumă rugăminții pe care o făceam să îmi lămurești mesajul :)

În prealabil postat de anna21 (Post 429006)

Ooo, vad ca ai scris ceva similar.

Ca sa reformulez: ce cauti tu, nu vei gasi pe forum.

În prealabil postat de ioan cezar (Post 429004)

Cred ca am postat prea mult in ultima vreme.
Va multumesc pentru rabdare.
Ma iertati.
La revedere, tuturor!

În prealabil postat de VladCat (Post 429023)

Acum am înțeles ce vroiai să spui. Și eu gândesc la fel mai puțin atunci când vine vorba de prăbușirea în doi...cred că asta se întâmplă doar când, jertfa e un chin care imită jertfa dar nu e de fapt jertfă..mi s-a întâmplat să sufăr foarte tare, să o fac cu gândul că mă jertfesc...să rabd cu gândul că mă jertfesc, dar de fapt eu nu mă jertfeam ci din contră...numai că lui Dumnezeu i s-a făcut milă când a văzut cât de prost sunt și când a considerat El că e momentul potrivit mi-a explicat despre ce fusese vorba...nu am încetat să îi cer ajutorul și de aia mi-a explicat....cine știe unde mă ducea „jertfa mea” dacă nu mă izbăvea de ea...asta am spus ca să explic de ce cred eu că nu e posibilă prăbușirea în doi acolo unde e jertfă...adică eu cred că acolo unde e prăbușire poate fi doar aparență de jertfă.

În prealabil postat de fallen (Post 429249)

nu sunt egoista, dar daca se intampla ceva rau, o merita si el , cu varf si indesat; fiecare plateste intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu, mai mult sau mai putin

În prealabil postat de ioan cezar (Post 429253)

Of, Doamne...
V-as sugera, daca imi ingaduiti, mai degraba sa va rugati pentru imbunarea inimii (si a dumneavoastra si a sotului), pentru muuulta iertare, pentru blandete si rabdare, pentru vorbe deschise, calde, la timpul potrivit, cu tonul potrivit si fara vreun repros.
Noi oamenii suntem adeseori atat de impietriti...
Aceasta, si nu alta, e marea nenorocire in familie si in relatiile dintre noi, in general. Asa cred.

Domnul sa va ocroteasca!

În prealabil postat de fallen (Post 429249)

Scuza-ma, ziceai vorbesti din experienta personala? A unei relatii? Adica va sa zica te-ai rugat sa mearga treaba bine, pana cand s-a stricat de tot? Si asta a fost modul prin care Dumnezeu ti-a raspuns la rugaciune si te-a izbavit de o povara?

În prealabil postat de VladCat (Post 429298)

Intr-adevar. Insa in cazul meu nu era Taina Cununiei deci nu a trebuit sa ma simt responsabil fata de aceasta taina. Probabil ca indiferent de situatie, ar trebui sa ne luam poverile si sa ii urmam lui Hristos, nu sa Il aducem in punctul unde Se vede nevoit sa intervina pentru a ne scapa de ele, asa cum am facut eu.

Hristos in mijlocul nostru!

În prealabil postat de VladCat (Post 429320)

Daca Adam ar fi spus „eu si numai eu fiindca nu am avut grija de Eva si din cauza mea ea a cazut in ispita”, amandoi erau salvati indiferent de ce atitudine ar fi avut Eva.

Daca Eva ar fi spus „eu si numai eu fiindca am cazut in ispita si l-am tras si pe Adam dupa mine”, amandoi ar fi fost salvati indiferent de ce atitudine avea Adam.

În prealabil postat de fallen (Post 429259)

Eu ma tot rog, dar se pare ca el e din alt aluat. Intr-adevar multa vreme n-am stiut sa abordez tonul potrivit si de cate ori i-am vorbit de credinta si de Dumnezeu n-am facut decat sa-l enervez si sa-si faca o imagine gresita, mai ales despre biserica si preotime. Si acum inca nu ii inghite, si ca el multi altii, din pacate, si nu crede nici in importanta Sfintelor Taine, in speta a casatoriei..
In orice caz, un om care are credinta stie ca niciodata nu va fi pedepsit pe nedrept, pe cand daca n-are ....vede lucrurile complet diferit. Si eu de cate ori n-am hulit, crezand ca Dumnezeu are ceva cu mine personal....
Ceea ce-am vrut sa zic e ca daca relatia s-ar sfarsi prost, eu poate as considera ca asa e mai bine, ca a fost o experienta, ca am facut niste greseli (sper ca le voi vedea mai clar la momentul respectiv), etc, pe cand el poate ar considera doar ca am fost o "tarfa nerecunoscatoare", cum zicea cineva mai devreme pe acest topic sau pe altul similar.

În prealabil postat de fallen (Post 429307)

In nici o situatie,Dumnezeu nu trece peste liberul arbitru, daca o relatie se incheie e pentru ca unul sau altul asa a hotarat. Din pacate, cealalta finalitate, casatoria, nu poate fi un act de vointa unilaterala, precum despartirea. Cat despre sacralitatea ei, de asemeni, este o "sfanta taina" in masura in care si noi o consideram sfanta. Daca noi nu o consideram sfanta, ea nu insemna nimic, pentru noi. Ne putem cununa cu nevrednicie, la fel de bine cum putem lua si sfanta impartasanie cu nevrednicie. De asemeni, daca botezam copilul dar apoi nu-l mai ducem la biserica niciodata, si nici nu-i dam o educatie crestineasca, n-am facut nimic. Asa cum nimeni nu va osandi pe preotul care, fara sa stie, a dat sfanta impartasanie cuiva care i-a ascuns pacatele sale, la fel poate nu ar trebui osandit nici cel care s-a intovarasit cu cineva care nu a luat in serios taina sfintei cununii. Desi, de obicei e bine de stiut "ce ai la usa"....

În prealabil postat de fallen (Post 429586)

Pana la urma, casnicia (cea adevarata, nu concubinajul) e intr-adevar un razboi

În prealabil postat de costel (Post 429590)

Eu nu consider casatoria un razboi. Numai cand nu iubesti cauti cearta. Asa ca o casatorie adevarata este straina de razboi, dupa cum si unirea dintre Hristos si Biserica este lipsita de cearta.

În prealabil postat de ioan cezar (Post 428888)

Nu stiu la ce inductie te referi cand vorbesti despre suflet, eu o asociez cu lectiile de fizica, psihicul avind alta natura decat obiectele studiate de fizica, de ......
Mai bine ne vedem de oile noastre, ca in psihologie trebe niste ani buni si grei de studiu si formare practica. Haideti sa ne vedem mai bine de-ale noastre...

În prealabil postat de ovidiu b. (Post 430371)

Ideea este foarte simplă. Poţi pleca la drum cu gândul de a realiza o idee...dar la final te poţi trezi făcând chiar contrariul ei, datorită intelectului nostru structurat dilialectic.

Intelectul nostru e structurat dialectic; adică: orice idee apare în câmpul luminos al conştiinţei, trezeşte, prin inducţie, şi ideea contrară. De aceea, să nu te miri că: plecând să realizezi o idee, te poţi trezi făcând exact contrariul ei.

În prealabil postat de Mihailc (Post 432652)

Trecerea, nemijlocită de voință, adică spontană, de vorbitul despre eu și el/ea la noi pare să fie un indiciu important al depășirii individualității egoiste în direcția unității matrimoniale, a trupului unic al cuplului în care partenerii conviețuiesc precum cele două naturi în Hristos: neschimbat, neamestecat, neîmpărțit , nedespărțit. Cine reușește să se apropie de unele ca acestea, a înaintat adânc în taina cununiei, ea însăși inepuizabilă ca tot de e dumnezeiesc.

În prealabil postat de N.Priceputu (Post 427310)

Este, oare, normal în căsătorie acest război care vizează iubirea, în cele din urmă? Se poate trece, în urma unei lupte în doi de o viaţă, de la iubirea de sine la iubirea curată a celuilalt şi la iubirea împreună, desăvârşită, a lui Dumnezeu?

În prealabil postat de anna21 (Post 427326)

"Pe de altă parte, lupta, atât cu sine cât şi cu celălalt, începea să se intensifice, iar ştiinţă despre cum trebuie purtată, despre când trebuie să învingi şi când să te laşi învins, despre lucrurile la care trebuie să renunţi şi cele la care nu trebuie cu niciun chip să renunţi nu aveam."

În prealabil postat de windorin (Post 432805)

Familia este locul ideal unde fiecare dintre noi ne putem vedea mandria si unde putem dobandi smerenia, cerand'o lui Dumnezeu mai ales in momentele de incercare.

În prealabil postat de fallen (Post 468889)

Vazand un topic nou deschis de un crestin neajutorat (caruia inca nu i-a raspuns nimeni, iar eu una chiar nu sunt in masura sa-i raspund ceva) mi-am dat seama ca am constatat un fenomen, nu tocmia placut, dealtfel ; multe cupluri traisec in concubinaj, ani de zile, mai bine sau mai rau. Unii se casatoresc cand considera ca se inteleg mai bine (sau inca se mai inteleg), altii abia cand vad ca le merge din ce ince mai rau. Insa in ambele cazuri se poate intampla ca situatia sa nu se rezolve, ba din contra sa se agraveze si chiar sa se strice de tot, chiar la scurt timp dupa cununie. Care ar putea fi explicatia? Ca unul e credincios iar altul nu si Dumnezeu vrea sa-l ajute pe cel credincios sa scape dintr-o relatie nepotrivita? De ce nu se intampla asta inainte de casatorie? Daca cel credincios reuseste sa-l aduca pe celalalt in fata altarului, inseamna ca intr-adevar il iubeste si ii vrea mantuirea si a facut tot ce era omeneste in acest sens. Dar de ce dusmanul nu accepta infrangerea si il cheama inapoi chiar si dupa ce si-a pus cununiile?

În prealabil postat de Marius22 (Post 444524)

Am intalnit la cineva explicatia potrivit careia cuvantul "casnicie" ar proveni de la "cazna".