Nu vreau sa supar, dar mie nu mi'a placut...
E lipsit de acea tainica frumusteze/spirit , pe care ti'o ofera manastirile ca si simplu pelerin...
Ma iertatzi..e doar opinia mea....

De cele mai multe ori am auzit ca drumul spre calugarie este facut de cei ce simt o chemare puternica, un dor de nestapanit catre acest fel de vietuire. Citind viata Staretului Tadei, am inteles ca exista si alte motive care sa il determine pe om sa imbratiseze viata monahala. Parintele Tadei avand o minte luminata de Dumnezeu, intelege ca in aceasta viata trebuie sa slujesti cuiva. Parintii slujesc copiilor iar apoi copiii slujesc parintilor. In inima lui se naste dorinta de a-I sluji lui Dumnezeu si alege sa mearga in manastire la varsta de 18 ani. Dedicat intru totul acestui tip de vietuire, ajunge la masuri inalte si la o mare intelepciune, un adevarat sfant al zilelor noastre.

Ekaterina, Fallen postase acest mesaj pe 27.04.2013...poate intre timp are si alte pareri.....

Marturisesc ca initial si eu am fost putin nedumerit fata de cum imi imaginam eu si ce am vazut. Dar am trecut usor peste acele momente, punandu-le pe seama tineretii, mai ales... Ma asteptam la mai multa profunzime, ca aspect general. Sunt mai mult decat convins ca nu la fel se intampla in alte manastiri in astfel de cazuri. Daca n-as fi vazut ca este un caz real, puneam totul pe seama regiei si a actorilor... Totusi, nu pot sa spun ca nu mi-a placut. Ba chiar am indragit-o pe Teodora (nu inteleg de ce s-a ales acest titlu; la ea era mai mult naivitate copilareasca decat pacat...) Momentul "tunderii" m-a lasat fara grai si m-am pomenit plangand de-abinelea!... Nu pentru ritual, neaparat, ci pentru jertfa in sine, pentru Mantuitorul Hristos. Pentru ca greul greu, abia acum incepe: dispare zambetul, joaca, si incet-incet, prin osteneala, se aduna harul, de care vorbea la un moment dat, una dintre maicute. In film, cu parere de rau n-am prea vazut har, nu fiindca n-o fi fost, ci fiindca Dumnezeu le-a tinut ascunse pe acele persoane care traiau cu adevarat smerenia si osteneala manastirii. Am ramas totusi cu un gust amar ca mesajul filmului a fost umbrit de unele imagini lumesti: la un moment dat, Teodora se aseaza la rugaciune, iar dincolo de geam, se harjoneau copii galagiosi, a caror parinti nu stiu ce pazeau!... Celelalte pe care le-am sesizat din mers, nici nu vreau sa le mai amintesc, sa nu smintesc pe cineva. Era doar o constatare, cu siguranta subiectiva! Cati dintre noi, ipotetic vorbind, am fi fost in stare sa plecam de la 14-15 ani la manastire si sa facem ascultare deplina, numai si numai cu un singur gand in minte si in suflet: slujirea pentru Hristos?... Iar ca Teodora sunt mii in tara noastra. Numai la acea manastire, cu ocazia acelui eveniment, au venit 420 de maicute... daca am inteles eu bine!... Macar si numai la asta daca ne gandim, si tot este un mare castig!...
Dumnezeu s-o ocroteasca pe Teodora si sa-i oranduiasca smerenie binecuvantata si har din belsug!

Doamne-Ajuta!

Sa nu amestecam merele cu perele..
Am zis ca din punctul meu de vedere este un film prost realizat,nu ca nu mi’a placut ideea/tema lui…sa fim seriosi..Dar e lipsit de viatza, emotie in ciuda subiectului atat de generos.....
Ma gandesc la filme rusesti ca Ostrovul, Preotul, etc ..cat si la filme a caror tema nu vizeaza musai viatza omului consacrat , dar... cat de usor acestea ne ating si ne sensibilizeaza sufletul!!!
Off topic: Sa zicem ‘merci’ ca nu s’au inventat iarasi scenaristi/regizori care sa ‘ilustreze’ in linii de cosmar ‘adevaruri ortodoxe’ ca acea ‘capodopera’ ‘Dupa Dealuri’.
Si inca o precizare:nu impart inca premiile 'OSKAR' si nici 'Globuletele de Aur'.....

Lavinia, mie mi se pare ca noi chiar de mere si de pere vorbim, daca vedem in mesajul celuilalt o umbra de repros sau ironie. Inclusiv raspunsul meu, ar putea fi interpretat ca o replica rautacioasa, ceea ce nu e nici pe departe asa.
Nici nu stiu daca putem spune ca "filmul" (eu nu-l gasesc chiar "un film") este sau nu prost realizat. Nu exista scenarii, nu exista conflict, nu exista buni si rai, adevar si minciuna, nimic nu face subiectul unui asa-zis film, cu care suntem obisnuiti. In Ostrovul, Preotul si toate celelalte filme, erau niste actori, niste scenarii si niste regizori, care urmareau ca totul sa fie perfect. Aici ma tem ca a fost un fel de "Big-Brother", si poate tocmai din cauza gandului acela ca, pe langa Dumnezeu, ne mai urmaresc niste ochi, acel Har de care vorbeam, s-a ascuns pur si simplu, lasand loc superficialitatii.
Citind in ultimii ani din vietile sfintilor, si vazand sute si sute de subiecte coplesitoare de film, care, asa cum spui, ar putea sensibiliza omul in fiinta lui, eram hotarat intr-o vreme sa-l determin pe fiul cel mic (pe care l-ai cunoscut si tu; are 16 ani, acum) sa se faca regizor de film, exact in acest scop... Dar... vorbim de principii. Drumul spre iad e pavat cu intentii bune!... Cine stie ce vreau eu, si unde ar ajunge el, la capatul drumului?
"Pacatoasa Teodora" e mai mult un documentar pentru "Discovery" (am vazut ca e preluat de pe HBO) decat un film in adevaratul lui inteles. Si, intr-un fel, chiar are viata si emotie, dar este estompata de naivitate si entuziasmul tineretii. Astfel o vedem pe Teodora facand ascultare cam peste tot, dar nu descoperim inca trairea in Hristos. Imi amintesc acum la toaca si clopot: pe chipul celeilalte surori, nu se putea citi nimic decat ascultare si poate rugaciune interioara, in timp ce Teodora se abtinea cu greu sa nu se amuze de ceea ce facea. Pentru ea, "ascultarea", nu era o corvoada, ci un amuzament... Iar pentru inceput, nu-i rau deloc. Cred ca chiar Dumnezeu nu se putea abtine sa nu zambeasca. E ca un copil care, desi mic, il chemi sa te ajute sa faca lucruri mari, iar el e atat de bucuros ca se face util la aceste lucruri, ca uita sa ia aminte in sine, la gestul parintesc si la increderea pe care i-o oferi... Eu cred ca si asta face parte din "traire", chiar daca e in faza de inceput. Tocmai de aceea am observat ca, dupa ce Teodora a devenit rasofora, zambetul sugubat de pe fata, i-a disparut. Acum, noi putem vedea filmul in felul nostru, si sa-i dam ce interpretare dorim. Spunea mai demult pe forum o doamna despre un barbat... mucalit, ca el ar putea vedea intr-o femeie care face lucruri binecuvantate de Dumnezeu, tot un instrument de facut "dragoste", dar asta nu din cauza femeii, ci din cauza mintii lui bolnave. Asa si noi, uneori. Aparatul de filmat dadea detalii asupra buzelor ei feciorelnice, care citea psalmi, sugerand probabil ca acele buze ar fi putut ferici un tanar indragostit. Si totusi, ea era acolo, in manastire. Nu e sacrificiu? Nu e traire? Si-apoi, de ce sa vorbim de "traire", in faza de inceput? Altii se straduiesc zeci de ani, pana s-o apropie cat de cat!...
Dar... care este standardul nostru si la ce nivel ne raportam, privindu-ne pe noi insine? Privim un om, o femeie, un copil care face o nazbatie, si transam: "Mie nu-mi place!" De ce? Unde ma situiez eu in acel moment, in propria mea constiinta? De ce ma raportez numai dezamagirii personale, si nu valorii in sine care TREBUIE sa fie, ca altfel n-ar fi ingaduit-o Dumnezeu? De ce tindem sa ne confundam cu criticii de duzina, cu carcotasii, cu "CAN-CAN"-ul, in loc sa cautam Intelepciunea lui Dumnezeu: "daca tot am ajuns sa vad asta, hai sa culeg binele, si sa pun greselile si dezamagirile deoparte, fiindca nu-mi folosesc!"
Iarta-ma, Lavinia. Primeste mesajul meu ca si cum ar veni din partea altcuiva... A cuiva foarte drag. Si-atunci sunt convins ca n-ai sa te superi pe mine!
Doamne-ajuta!

Am revazut filmul.
Nu este facut foarte profesionist. Nu stiu care este scopul lui.
Era frumos sa arate intreaga traditie de tundere in monahism. Asa cum a fost facut nu s-a inteles mare lucru.
Totusi m-a impresionat pana la lacrimi.
S-a insistat pe anumite scene cam fara rost, de ex. pe gura fetei care canta (de doua ori), pe parul Teodorei.
Am vazut fete foarte tinere in manastire. Inca se jucau, inca nu stiau ce le asteapta. Mi s-au parut putine si foarte tinere.
O manastire din Moldova cu viata placuta parea.
Din traditia intrari in monahism eu n-am inteles mare lucru: au tot imbracat-o si dezbracat-o, impletit-o si despletit-o.

N-am inteles anumite lucruri:
1. Teodora era venita cu mama ei in manastire. Si aceasta era maica. Si am inteles ca mai avea multi copii, sau confund eu. Cum este posibil sa lasi familie si copii?

2. Intrarea in monahism dureaza mai multe zile? Sunt mai multe slujbe?
Ca au aratat intr-o zi skujba din biserica, atunci cand preotul i-a taiat suvite de par. A cam ciuntit-o.
In alta zi i-a taiat maica (era stareta ?) coada. Tot ciuntita. Ii mai aranja pe urma cineva frizura, sau asa sunt lasate?
Acum care este tunderea si care este semnificatia de i-au taiat par de doua ori?
Si la barbati le taie parul? Ca am vazut ca au coada calugarii.

3. Apoi m-a socat un lucru: stateau toti la masa, maici, cu preot etc. si biata fata statea intr-un colt si se uita. Nimeni n-o baga in seama. Nu avea voie sa manance? Si ei mancau si carne sau peste, nu stiu exact ce era pe platoul acela.
Teodora a mancat numai legume cu paine, de fiecare data. Si acolo si cand a mancat in curte cu familia.

4. Mi s-a parut deosebit spoveditul ei. Citea dintr-o carte totul.

Mi-ar place sa citesc o carte sa inteleg totul. Filmul m-a impresionat, dar era prea imbucatatit.
Traire? Nu prea vizibila. Dar iubire si blandete, altfel decat se spune despre manastire.

Si nu stiu daca nu confund eu: nu se face si la monahi cu intins cu fata la pamant? Sau numai la preoti?

Filmul e ,cum a spus cineva aici, ceva pentru Discovery Chanel . Ideea e buna ,mi-a placut ,as dori sa se mai faca astfel de filme ,imi doresc sa apuc sa vad si eu filmul Iisus din Nazaret facut de un regizor ortodox .
Am citit ultimile mesaje si deja se simte putin "miros de fum" deja incepem sa ne inflamam. Reamintesc ca titlul acestui topic este "Drumul spre calugarie" e frumos si ar trebui sa discutam ceva ce poate foloseste .

Drumul calugariei?
Cine poate da definitia exacta?..Uneori nici noi nu stim , daca suntem pe ‘drumul cel bun’ daramite sa stim/aflam ‘indicatorul’ spre acest drum al sfinteniei?
Si se naste din nou o intrebare:ce inseamna sa fii pe ‘drumul cel bun’?
M’am straduit sa inteleg si eu..si cred ca este drumul care trezeste in noi o chemare, ne duce spre o tinta, un tarm, in care vom rodi, si ne vom simtzi sensul /rostul propriei existente, utilizand talantii incredintati de Dumnezeu ....
Dar unii dintre noi, se indreapta spre drumuri mult mai grele, ca acele ale calugariei, locuri greu accesibile ‘muritorilor de rand’, in care in ‘plina iarna’,ei, monahii, infloresc si dovesc din nou ca Omul nu este numai materie, ci si spirit....si nu doar atat....
Marturisesc ca nu am mai vrut sa scriu pe acest thread..
Dar, un gand, tot nu mi'a dat dat pace...…..si, as vrea sa va vorbesc odata, despre cele doua prietene ale mele, de care eu sunt mandra(suna a termen profan, iertare)..si care, de mai bine de 20 de ani,traiesc in manastire.

Asa cum am anuntat la inceput, adevaratul scop al acestui topic, ,,Drumul spre calugarie'', este ,,descoperirea si urmarea chemarii monahale, asa cum este vazuta de calugari de ieri si de azi.'' De calugari si nu numai.

Ar fi interesant de stiut cum si-au descoperit cele doua prietene chemarea spre viata monahala, experiente mai aparte, cum s-au adaptat la manastire si niste cuvinte de folos transmise prin viu grai de ele.

Off Antoniap!!!
Cred ca am sa sufar de discriminare...
Ce sa inteleg? Ca tu imi ceri ,doar mie, o ‘transmisie live/online din manastirile in care ele, prietenele mele, vietuiesc’?(citez’Transmise prin viu grai’de ele')
Ele sunt statornice , traiesc in manastire de 20 ani, probabil aceasta’i marea durere a lumii stricate in care traim, si de aceea deranjeaza si li se cer probe...
Cu alti altzi uzeri, ca initiatoare a topicului, ai folosit alt tratament/comportament!Citate, comentarii, youtube..deplin acceptate!(si acesti useri, stiu ca nu sunt calugari/calugaritze)
Uite, ai rabdare, voi posta ‘istoria’ acestui drum/ adevar, care m’a inclus si pe mine...(eu sunt doar ‘reporterul’ nimerit in imprejurarile lasate de Dumnezeu)
Si, daca vrei, corespondam si pe P.M., ca sa te convingi de toata aceasta ‘intamplare’...

Poate ar fi frumos sa stim cu totii!... Astfel de povestiri, n-ar trebui sa sminteasca pe nimeni.
Vara trecuta, Dumnezeu a oranduit intr-un fel cu totul special. Cand credeam ca am terminat cu vizitatul manastirilor, fiindca bifasem cam tot ce era pe lista si... ceva in plus, mi s-a rupt o curea la motor si de acolo alte necazuri, astfel a trebuit sa lasam masina in Tg. Neamt si sa sunam un bun prieten din Piatra, care a venit si ne-a luat pe toti patru la el acasa, care iarasi nu era pe lista... Si ei la randul lor, (familia la care am mers) sunt extrem de atasati de biserica si manastiri in special. Astfel ca in ziua urmatoare, am lasat tinerii sa se distreze si am plecat noi, la alte cateva manastiri, printre care si Agapia, unde exista pentru ei, o prietenie veche si frumoasa cu cateva maicute de-acolo. O bucurie simpla si curata am simtit in ochii lor, iar una mai in varsta a iesit cu noi din biserica si ne-a invitat cateva zeci de metri mai incolo unde avea "casuta" lor. Am servit dulceata si am stat vreo ora la vorba, afara, in jurul mesei umbrite de pomi. Gradina si toate in jur erau intr-o ordine totala. Putin mai sus, o casa cu etaj, cam cocheta pentru o asemenea zona, mi-a atras atentia, si am intrebat intr-o doara, daca acea casa este cumva pentru protocol. Raspunsul m-a surprins extrem de placut: acolo locuia cea care in viata civila se numise Anca Toader si pentru care eu, facusem in Londra mari eforturi s-o gasesc, stiind ca lucreaza la BBC. Nu stiu de ce, dar fara nici un motiv anume, am indragit acea doamna de cand eram un copil si o vedeam la televiziunea Romana. Acum era deja rasofora, dar nu mai retin numele primit acolo. Daca as fi fost singur (doar cu ai mei), n-as fi plecat inainte de a reusi sa schimbam trei vorbe. Sper totusi sa reusesc alta data sa-mi duc la bun sfarsit acest gand.
Spre rusinea mea, la manastirea Agapia nu mai fusesem, sau daca am facut-o, asta se intamplase demult, iar amintirile sunt mult prea vagi fiindca eram cu un grup mare de pelerini, care "m-au sechestrat" pe drum, iar eu nu aveam nici cel mai mic habar care era traselul lor dinainte stabilit. In acele doua zile am mers mult pe jos de la un schit la altul, de la o manastire la alta, prin paduri, (rapa lui Coroi), pe poteci ascunse unde de multe ori simteam mireasma mirului extrem de patrunzatoare, iar preotii care ne insoteau ne spuneau ca acolo unde era acel miros, vietuieste cate un pusnic, care cu siguranta ne vede trecand, dar el pentru lume ramane ascuns...
De multe ori imi amintesc de acele doua zile de demult, primele intr-un astfel de scop, cand am plecat fara nici o pregatire, doar fiindca seara dupa ora 22.00, un prieten a venit si m-a intrebat daca nu m-ar tenta o astfel de "iesire", cat cu trenul, cat pe jos, ca pe drum vom mai da si de altii ca noi! Iar eu am zis da, iar a doua zi la 4.00 eram la gara! Nu mai stiu mare lucru, daca ar fi sa povestesc. Imi amintesc doar ca ne-am desprins vreo 4-5 de grupul compact (care cuprindea si femei mai in varsta), si am facut un ocol pe niste carari destul de greu de escaladat, catre o coliba pe care o stia unul dinte barbati. Acolo am gasit un pustnic batran, slab si inalt, care ne-a primit inauntru, ne-a vorbit cu multa blandete, ne-a binecuvantat si a facut rugaciune pentru noi, inainte sa plecam. Poate toate cate s-au intamplat dupa aceea, au avut si amprenta acelor rugaciuni. Oricum, nu stiu nici unde era, nici cum il chema... Eram pur si simplu dus de val!...

Doriti dvs insa pe langa celelalte cerinte vi se cere si aprobarea in scris a sotiei cat si dovada ca copiii/copilul este major.
Domnul nu este nedrept,nu nedreptateste pe nimeni!

Promit sa astept cu rabdare.

Multumesc.

Un tanar neamt s-a convertit la Ortodoxie apoi s-a calugarit in Romania. Si e si intelept pe deasupra:

https://www.youtube.com/watch?v=lHm8...e_gdata_player

Care sunt cele mai mari manastiri din Romania ?
Am citit undeva pe internet ca daca vrei sa te duci la o manastire si sa stai, nu poti sta decat maxim 3 zile, este adevarat ?
Cat despre viata monahala, nu prea am inteles niste aspecte, ca sa intri trebuie sa primesti un acord, sa te accepte sau cum ? Iar acolo vei fi inconjurat si de alti frati nu ?

Va rog frumos cine poate sa ma informeze si pe mine corect.
Va multumesc

Iata ce trebuie sa stii:
http://www.nistea.com/regula.htm

Cand vizitezi o manastire, insa, trebuie sa se observe cumva daca esti pelerin sau turist sau daca vrei sa stai acolo pur si simplu din dorinta de a incerca sa vezi daca esti bun de manastire. Trebuie stat de vorba cu staretul si explicata situatia.

Si care sunt cele mai mari manastiri din tara ?

Cine merge la manastire, in general il cauta pe Dumnezeu, desi se intampla sa caute si numai arta sau mai rau, cat sunt monahii de rataciti... Cei ce-L cauta pe Dumnezeu, pot fi perelini, pot fi dornici sa ajute manastirea cu putina lor putere, sau pur si simplu vor sa se calugareasca. Din prima categorie, limita ar fi cam de trei zile; depinde de manastire. Din a doua categorie, fac parte cei din prima categorie, dupa ce au trecut deja examenul discret al celor de-acolo. Despre a treia nu putem vorbi, fiindca tine in mod special de Harul lui Dumnezeu; adica un sir de coinciodente, intamplari mai mult sau mai putin ciudate, semne si tot asa...
Care sunt cele mai mari manastiri?... Pai... cam cat de mari? Cam cat Casa Poporului? Ce inseamna MARI? Acolo unde ne asteptam sa ne intampine in locul unui staret umil, Insusi Mantuitorul? Daca ar fi sa pun eticheta "manastire mare", probabil ar fi o lista destul de lunga, (iar asta numai pentru cele vizitatre de mine, care sunt departe de a putea fi terminate - evident, doar in Romania) iar asta fiindca am descoperit "manastiri mari" inaintea lui Dumnezeu si acolo unde, cu multa greutate ajunge suflet de mirean.
Eu cred un lucru: inainte de a face noi o lista de cautare, mai bine sa-L lasam pe Dumnezeu sa caute pentru noi, nu numai manastirea, ci si oamenii care sa ne indrume catre ceea ce ne foloseste, dar mai ales si gandurile care sa ne duca spre mantuire!

Nu vreau sa ma plang, sau sa cer atentie.
Motivul pentru care am intrebat ce-am intrebat este ca am o situatie destul de urata, si simt nevoia sa "evadez" sa gasesc niste raspunsuri, sa-mi gasesc pacea si linistea.
Nu stiu cum sa va spun, sa ma intelegeti.
Privesc viata asta si societatea si tot ce tine de ea, vad atat de multa rautate in orice, falsitate, perversitate, interese si scopuri, stereotipuri.
Valorile morale nu mai au niciun sens, nu mai inseamna nimic, intro lume in care banul inseamna orice si poate cumpara pe oricine.
Eu nu ma consider o persoana buna, am gresit in fata multora, dar mai ales in fata lui Dumnezeu.
“Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”. (Sf. Antonie cel Mare)
Cam asa vad eu societatea de astazi.
Nu stiu sigur daca vreau sa ma calugaresc, am multe intrebari...

Da, aceasta stare de fapt, este pentru multi aproape cu neputinta de suportat. De aceea, multi isi fac bagajul si pleaca unde vad cu ochii, parca dorind sa uite ca undeva mai exista un locsor frumos numit Romania, manipulat de o mana de oameni fara Dumnezeu.
Pe de alta parte, desi puterea de influenta a celor rataciti, este enorma, totusi in marea majoritate, lumea inconjuratoare este formata din oameni cu suflet mare si cu frica de Dumnezeu. Faptul ca fiecare isi duce in tacere crucea din ce in ce mai grea, nu inseamna ca sunt putini sau deloc, ci isi pun nadejdea in dreptatea lui Dumnezeu, care intr-o zi va veni. Pentru unii, aceasta dreptate se face in fiecare zi, altii vor urma, nici nu stiu ei cand. Datoria noastra este sa avem rabdare. Nu atat de multa cat a avut sarmanul Iov, dar oricum multa.
Se intampla totusi un lucru ciudat. O ducem greu, da, dar oare cat de greu? Ce stim noi cat de greu au dus-o parintii nostri, bunicii nostri, strabunii nostri? Oare daca am fi trait acele timpuri, ce imagine ne faceam despre insemnatatea "greului"? Pe noi ne doare aroganta si hotia semenilor nostri, nicidecum faptul ca n-am avea ce manca, unde munci, din ce trai. Cine vrea sa o faca, are totusi unde, doar ca se umileste enorm de mult. Ei, umilinta face foarte greu casa buna cu romanul. Oriunde in alta tara, nu-i pasa, face orice, fiindca il umileste strainul, dar la el acasa... nu suporta!
Nu stiu exact de ce ingaduie Dumnezeu astfel de lucruri? Poate sa-i sfinteasca pe unii si sa-i nimiceasca pe altii, poate fiindca avem atat de multe pacate pe constiinta (ca si popor) si intr-un fel sau altul, trebuiesc platite, poate fiindca ducem povara grea a parintilor nostri care cine stie ce nedreptati ori fi facut?... Stiu doar ca Dumnezeu stie bine ce face si e drept. De foarte multe ori imi amintesc de bietul Parinte Siluan Athonitul, smerit si singur in pustietatea codrului... Cum de a ingaduit Dumnezeu sa fie atat de crunt batut de banditi, incat a ramas schilod pentru tot restul vietii lui? Noi o ducem greu? O duc sfintii mai usor? Vad ca citezi din Sf Antonie cel Mare... Cu siguranta i-ai citit viata! Oare usor i-o fi fost?
Decizia de calugarie nu se ia numai fiindca societatea e curva! Iarta-ma, te rog, dar este o premisa neinteleapta si extrem de periculoasa. Daca este chemare, daca sunt semne, daca avem o fire mai feciorelnica, daca reusim sa ne rupem de aceste probleme sociale, fara sa judecam si sa lasam lui Dumnezeu sa judece El pe toti cei ce ne fac viata amara, atunci da, toate drumurile ar trebui sa duca in acea directie si ar fi chiar pacat sa faci altfel. Nu vreau sa par rautacios, dar cel mai bine in acest sens, vei intelege dupa un timp indelungat petrecut printre monahi, care la randul lor se vor lamuri daca esti facut pentru calugarie sau nu! Si ti-o vor spune!
Doamne-ajuta si iarta-ma daca te-am suparat cumva!

dar cine alege, si mai bine face
 

pentru cei care se gandesc sa urmeze calea monahala, cred ca ar fi bine ca inainte de a face un pas sa isi puna in ordine urmatoarele aspecte:
- situatia pe care o lasa in urma e in regula? sau il poate trage inapoi cand se asteapta mai putin? rude pe care le lasa singure, neajutorate, diverse situatii in care plecarea creeaza sminteala. in general, daca mediul din care pleaca nu e unul duhovnicesc, e greu de crezut ca el are o chemare reala pentru acel tip de viata extrem duhovnicesc. Daca are o scoala inceputa, sa o termine, sa nu ramana cu gandul la ea.
- cunoaste realitatile monahale actuale, concrete? direct sau din carti (despre carti despre carti..... despre calugari in general)?
- are o idee despre felul in care se descurca economic-financiar manastirea respectiva? Are idee despre ce se lucreaza in manastirea respectiva?
- e pregatit ca la batranete, sa fie fara pensie si asigurare medicala? sau are vreun plan in privinta asta?
- familia il sustine daca esueaza (exista si destule cazuri cand calugarii ajung sa fie alungati, fara vreo vina, din manastire)? sau daca ramane acolo, dar are nevoie de ceva?
- are cel putin un model viu si de incredere in manastirea respectiva? un reper despre cum va fi si el la un moment dat? S-a folosit de el si cand era in lume?
- mai stie pe cineva din mediul lui care a reusit sa se adapteze acolo? Daca da, n-ar strica o discutie realista si amanuntita cu acea persoana
- il stie bine pe staret/stareta? Cea mai buna chemare este de fapt o invitatie din partea acestora. Cea mai proasta, o invitatie, oricat de insistenta, din partea unui novice.
- i se pare ca staretul e genul de om in fata caruia sa merite sa juri ascultare pana la moarte?

astea sunt cateva, spuse la repezeala. (e o mica dezvoltare si in cartea asta
http://www.scribd.com/doc/134218659/...ntru-ecumenism , pp. 50-60) daca cineva e intr-adevar in dubiu, cred ca pentru el orice idee in plus conteaza, sa se lamureasca singur.

Ioan Scararul zicea totusi ca e bine sa pleci si nepregatit. dar erau alte vremuri. si chiar daca acum poate fi la fel, sunt cazuri speciale cele in care simti o nevoie pur si simplu.
dar primul lucru, e sa nu se plece cumva din cauza versetului din matei 19,11, in care "horousin", adica "primesc", "lasa loc", "accepta", e tradus prin "pricep" - ca si cum cine nu se calugareste e un prost care n-a priceput scriptura, ceea ce creeaza o nevroza falsa. Apostolii nu s-au facut calugari. doar unul a avut ceva din aceasta stare - Ioan, despre care Petru era de altfel ingrijorat, precum stim.

,,Prin cuvântul: ,,Dacă voieşti să fii desăvârşit, vinde averea ta”, călugării înţelegeau: ,,vinde ceea ce eşti”. Aceasta este jertfirea totală a propriei fiinţe. După ce ai dat tot ce ai avut, dă tot ce eşti. În aceasta constă acel ,,unic necesar” al Evangheliei care face din călugări ,,silitorii care iau Împărăţia”, martorii lucrurilor de pe urmă care trăiesc deja ,,mica Înviere”. (…) Omul a căzut mai jos de sine însuşi; asceza monahală îl ridică mai presus de sine şi îi redă demnitatea umană, ameţitoare, aceea de făptură nouă în Hristos. Este minunea de la nunta din Cana, imagine clasică a transformării fiinţei umane. Este metanoia, cea de a doua naştere, moartea foarte reală şi învierea încă şi mai reală."
Sursa:

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...e-ceea-ce-esti

,,Dacă vrei să cauţi în lumea aceasta un om fericit, nu ai unde să-l cauţi mai bine şi mai sigur decât între călugări. Nu am apucat să vă spun că mănăstirea este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul fericirii. Dacă vrei să cauţi în lumea aceasta un om fericit, nu ai unde să-l cauţi mai bine şi mai sigur decât între călugări, între călugări care trebuie să fie buni, şi dacă nu sunt buni, seamănă cu dracii şi nu seamănă cu Dumnezeu. Şi cine face rele, cine face păcate, cine are patimi în sufletul lui, acela se depărtează de Dumnezeu şi se depărtează de bucurie. Vrei să te apropii de Dumnezeu, Care este izvor de bucurie? Vrei să te apropii de Dumnezeu, Care te binecuvântează şi-ţi dă bucurie? Trebuie neapărat să fii bun, că unde nu-i bunătate, nu-i nici bucurie. Unde nu-i bunătate, nu-i nici fericire. Cineva care nu-i bun, chiar dacă este în cadrul mănăstirii, are domiciliul la mănăstire, călugăr nu este şi viitor călugăr nu este şi nu este călugăr nici dacă este făcut călugăr. Călugăria se legitimează, se arată, se manifestă în bunătate. Şi de câte ori nu eşti bun, să ştii că nu eşti ce trebuie să fii. Nu eşti nici candidat la călugărie, nu eşti nici călugăr, chiar dacă eşti călugărit, deoarece călugăria este cu bunătate. „Bun să şi fie, şi dacă nu-i bun, nu are treabă să stea acolo!"
(Arhimandritul Teofil Pârâian, Bucuriile credinţei, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2004)
Sursa: http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...-tinda-raiului

Adevarate si intaritoare citatele. Dar ce frumoasa e o discutie in citate, pe o tema ca asta... Despre silitorii care iau imparatia, asa e, dar mai cred ca un calugar adevarat n-ar vrea nicio imparatie, daca ar sti ca necalugarii nu se mantuiesc. Metanoia mi se pare ca nu e efectul calugaririi, ci cauza. Monahismul de azi poate fi la fel ca acela de pe vremuri numai in profunzime. Daca incearca o imitatie in aparente, e un teatru. In aparente trebuie sa cam fie praf, mut si fara glorie, daca e autentic, pentru ca vremurile sunt rele, secularizate. Din pacate, nu cunosc nici un calugar in viata, sau care sa fi trait in ultimii 15 ani, sa zicem, care sa fie un real reper duhovnicesc. Stiu doar cativa calugari buni, in sensul folosit de Pr Teofil, de cumsecade, dar atat.

E mare lucru sa-ti oranduiasca Dumnezeu pasii catre locuri si oameni a caror sfintenie nu poate fi pusa la indoiala, si de unde pleci complet descatusat de absolut orice povara si, pe de o parte constient de cat de mic poti sa fii, iar pe de alta, aproape inconstient, adica fara ganduri, teleghidat, abandonat pe moment de toti vrajmasii care te copleseau cu multe viclenii. Nu te mai gandesti la nimic fiindca nimic nu mai conteaza in afara lui Dumnezeu. Daca vine cineva sa-ti infinga un pumnal in inima, nu-ti pasa; nu te sperie si nu te aperi, fiindca tu nu-ti mai apartii tie, ci celui care te-a creat si care decide in ce directie se indreapta destinul tau. Nu numai ca in sufletul tau nu mai incape nici cea mai mica umbra de ura, ironie, rautate, ci ai o mila coplesitoare fata de orice fiinta lasata de Dumnezeu pe pamant. Am avut bucuria sa cunosc astfel de oameni, de o simplitate si un firesc dumnezeiesc. Nimic nu tradeaza in gesturile lor constientizarea unei vieti in sfintenie, ci dimpotriva, ei chiar se cred mari pacatosi. Si totusi, daca n-am fi opriti de ratiune si decenta, uneori am fi tentati sa ne intindem la acele picioare si sa le cuprindem cu toata dragostea lumii, cu toata smerenia si vinovatia nedisimulata, pentru a pastra in amintire un gest spontan fata de cel care va mosteni negresit Imparartia lui Dumnezeu. Dar acest gest nu doar ca n-ar fi ingaduit, dar risca sa-l sminteasca pe cel care a luptat din greu sa ajunga acolo!... Pana acum cativa ani, nu aveam nici cel mai mic habar ca acesti oameni exista si in zilele noastre, dar acum am certitudinea ca sunt cu mult mai multi decat credem noi ca ar fi. Si, in mod ciudat, unii dintre ei nu sunt doar acolo in adancul codrilor sau in manastiri, (desi in principiu, acolo ii aflam mai des), ci printre noi, asa cum i s-a aratat Sf. Antonie cel Mare, in Alexandria, in mijlocul multimii, un biet pantofar, cu mult mai sfant si mai smerit decat era el la acea vreme.
Cu adecvarat, e mare pacat sa nu avem bucuria aceasta pe tot parcursul intregii vieti, de a fi cunoscut macar un sfant, care sa ne fi dat o mica povata si care sa se fi rugat pentru sufletele noastre!...

Călugăria e scopul ultim și cel mai autentic divin-uman de coexistență cu Tatăl-Fiul-Duhul Sfânt. Un om ce și-a desăvârșit chemarea pe pământ (prin iubirea cu tot dragul a soției/soțului și creșterea de prunci, mulți, mulți, mulți, aș mai vrea da' nu se poate și culmea pentru "cei cu impresii", veniturile mele sunt mici, pentru un bucureștean - ridicole), există soluții precum "succesuri": copiii aranjați și apoi la Domnul (de comun acord cu soția/soțul) în mănăstire!

Preacucernicului îi este rostul pentru ale preacuviosului!

Draga frate! Inca de la inceputul acestei scrisori te rog sa-mi ingaduiesti a avea o alta parere despre calugarie decat o ai tu. Nu vreau sa te acuz de ceva; vreau doar sa ma lamuresti, daca este ceva gresit in felul in care am inteles eu calugaria.

Viata monahala a luat nastere in pustie, al carei intemeietor il socotim a fi pe sf. Antonie cel Mare, sarbatorit pe 17 ianuarie. Ceva mai tarziu, nevoia incepatorilor de a se aciua pe langa un pustnic sporit, cu lucrare duhovniceasca, a dus la aparitia unor fenomene precum titulatura de STARET si viata de obste. Dupa ce a aparut viata de obste, unii dintre fratii mai vechi, indemnati de parerea de sine, au inceput s-ai povatuiasca pe noii veniti. Doar ca acesti "povatuitori" fiind inca slabi in lucrare si fiind ei insisi robi ai mandriei si ai altor apucaturi lumesti, mai tare ii vatamau pe incepatorii nou veniti. Din acest motiv, s-au hotarat canoanele vietii monahale, in care staretul este singurul al carui cuvant conteaza intr-o chinovie. Vorbim despre acei STARETI care nu au ajuns pe functie din voia lor, ci pe care ucenicii ii cautau si se rugau de ei sa ii primesca la picioarele lor, acei Avva care te inseninau si te mustrau doar cu privirea, doar cu trairea si cu Harul care lucra prin ei.
Din pacate, precum ai zis si tu, cele spuse de mine mai sus, sunt din registrul A fost Odata... Am auzit de la niste calugari din sf. Munte ca staretul Filoteu, din manastirea Karakalu, ar fi un astfel de Avva. Daca este asa si daca or mai fi si altii pe care eu nu-i stiu, atunci slavit sa fie Domnul pentru alesii sai si pentru ca nu a lepadat ortodoxia de la fata Sa!

Intorcandu-ma la calugarie, sa stii draga frate ca aceasta este o CALE si nu un SCOP, dupa cum ai afirmat mai sus. Chiar titlul acestui topic, este gresit. Nu putem spune Drumul spre calugarie, caci monahismul este un Drum spre Desavarsire. Scopul vietii noastre crestinesti, ar trebuie sa fie desavarsirea in iubire, caci fara iubire nu exista nici smerenie si nici o alta virtute. Din iubire, Hristos Domnul nostru, a spalat picioarele ucenicilor, din iubire a primit sa se nasca in iesle, din iubire a rabdat batjocura si insultele fariseilor cat timp a propovaduit printre ai Sai, din iubire a rabdat palmuiri si scuipari si moarte, din iubire s-a rugat Tatalui pentru iertarea celor ce-L ucideau, din iubire L-a primit pe Chefa care s-a lepadat si pe Toma care nu a crezut orbeste in cuvantul fratilor sai: Apostolii.
Deci te rog, daca ai citit undeva ca viata monahala ar fi altceva decat cea ce am scris eu, rogu-te sa ma lamuresti...

Despre calugarie, chiar parca e mai bine sa vorbim barbati cu barbati, femei cu femei. Desi si femeile au un stil foarte mangaietor si intaritor, cand te sfatuiesc.

Mosh-Neagu: daca ai un asemenea duhovnic, bucura-te de el. Stiu despre ce vorbesti. Dar absolutizarea asta a Tainei spovedaniei, asa de la moda acum are niste limite. Nu doar pentru ca exista duhovnici impostori si periculosi - despre care avertiza Pr. Porfirie. Ci, pentru ca, daca e Sfanta Taina, spovedania nu inseamna ca e obligatorie, universala si nu trebuie transformata intr-o manie - un preot din Ialomita (Ioan Popa, din Didieni), explica asta foarte bine la Trinitas. Si alte taine, ca preotia, cununia sau maslul, nu sunt pentru toti, intruna. Dar asta e o idee pe care nici macar eu nu o inteleg prea bine.

I Calin: mi se pare foarte gresita calugaria dupa ce torni copii. Asa e la indieni, se calugaresc dupa ce fac macar un copil. Copiii au nevoie de tine pana mori. N-are rost acest ghiveci, e ca un fel de fuga de raspundere si se bazeaza pe o iluzie. Dar in lumea asta, crestinii mireni vorbesc doar de crestinismul din manastiri, le e mai comod.

leonte: foarte adevarat ai remarcat ca monahismul nu este un scop, ci o cale. Dar eu cred ca nu e o cale spre desavarsire. E mai inalta, dar e o cale, pur si simplu, asa cum si casatoria e o cale. La desavarsire se ajunge prin credinta, asa cum stie Dumnezeu, si pentru ea nu exista vreo reteta. Exista si azi oameni cu fler duhovnicesc in manastiri, dar nu stiu nici un avva duhovnic. In schimb, vad o explozie de insi care se bazeaza pe faptul ca lucreaza, peste capul lor, un fel de "har" magic: doar pun patrafirul in cap, si gata: sunt deosebitori de duhuri. Asta e ca si cum ai crede in ghicitul cu Evanghelia, o magie alba. Multi sunt chiar ca o maimuta cu bisturiul in mana, pericole publice. Dar asta e alt subiect.

Crezi ca odata ca ai casatorit copiii, esti din nou liber, bun pentru manastire? Acolo au nevoie de oameni care sa mai si munceasca... Ori unul care se trezeste la batranete ca vrea calugarie mai poate spune ca se aduce pe sine jertfa lui Dumnezeu, cand, de fapt, e o povara pentru frati?

In fond, se poate si la batranete, daca ai o pensie si, cum s-a zis, daca mai poti face si ceva treaba. Dar asta, daca ai o chemare, nu ca ar fi vreo regula sau vreo obligatie religioasa in sensul asta.

Cunosc un om, tatal unei mari celebritati (internationale), mult iubita de publicul din toate categoriile de varsta si sociale inclusiv de biserica. Acum e la varsta a treia. Toata viata lui a fost un barbat ursuz si cam usor irascibil, genul cautatorului de "noduri in papura". Sotia lui (mama vedetei) a tras multe cu el si i se vede pe chip ca a fost o femeie inteleapta si supusa. E nelipsita de la biserica unde obisnuiesc sa merg si este cea la care se apeleaza pentru orice fel de ajutor, cand e vorba de biserica (curatenie, spalatorie, bucatarie in perioada hramurilor - Sf cuvioasa Parascheva si Sf Nectarie).
Cred ca Dumnezeu i-a oranduit ei o batranete mai linistita. Fiica, desi vine in tara destul de rar, iar dimiciliul nu pot sa spun cu exactitate daca se afla in Londra, Milano sau oriunde in lume, a ridicat pentru mama ei o casuta aparent simpla, dar cocheta si bine aranjata, cu multi trandafiri si toate facilitatile. El, tatal, a plecat la manastire. In noaptea de Anul Nou, am stat alaturi de el (inca nu-l cunosteam) in strana. Uneori, cand dascalul lipseste sau are nevoie de ajutor, imi place sa cant si eu, iar atunci era unul dintre acele momente. Dar tatal acelei celebritati de care vorbeam, acoperea intreg necesarul, fiindca avea o voce si un potential urias. La final, Parintele ni l-a prezentat si astfel am pus cap la cap multe informatii pe care le stiam deja, despre cel care fusese el inainte de calugarie. Nimic din orgoliul acelui om, nu mai exista. Era un om tacut, smerit si umil. Mai mult ca oricand mi-am intarit convingerea ca NIMENI vreodata nu trebuie judecat, fiindca Dumnezeu are socotelile Lui. Iata, aici un om pe care multi l-au hulit si l-au judecat pentru nedreptartile pe care obisnuia sa le faca. Lui i s-a oferit o sansa de care el s-a agatat. Cati dintre noi nu ratam zilnic sanse, poate mai mari ca acestea? Nu ma refer la calugarie, ci la sansa la mantuire... Avem (prin proprie alegere) o mie de optiuni sa ratam, si doar o posibilitate sa facem voia lui Dumnezeu. Oare ce am ales? Oare ce vom alege? Oare ce vom fi ales, inaintre de a ni se risipi si cea din urma sansa?...
Drumul spre calugarie, cel putin figurativ, cred ca in primul rand inseamna atitudinea noastra fata de toate incercarile si sansele pe care ni le trimite Dumnezeu. Stiu, din ceea ce dovedim, e clar ca nu suntem in stare de nimic, dar Dumnezeu vede fiecare gand si fiecare incercare a noastra. Intr-o zi. pe nesimtite, nici nu ne dam seama cum am reusit sa trcem de cealalta parte a baricadei... Deocamdata, din pacate... inca mai ne complacem in afara staulului...

Barba si mantuirea
 

Desi e un indiciu, alegerea calugariei si comportamentul schimbat de acolo nu trebuie echivalate cu intrarea in rai. Din pacate, majoritatea mirenilor, mai ales cei care nu au trait pe langa o zona cu manastiri, nu mai pot distinge dincolo de poarta manastirilor, decat lumina. De fapt, proportia celor care se mantuiesc la manastire e destul de aproape de proportia din lume. Se spune: in manastire trebuie sa ai rabdare, sa treci ispitele. Nu e vorba de infranare, decat 1%, cat de ceilalti din jur. Iti asumi sa fii bun si curat, cand ceilalti din jur, calugari si mireni, te ataca fara scrupule binemersi - pastrand niste aparente de comportament OK. Sar peste ce-si fac calugarii intre ei (destul sa spun ca se dau afara, daca nu se omoara cu zile). Dar staretii de dinainte de 89 erau batuti si umiliti adesea de catre comunisti. Iar calugarii de dinainte, de benzile de talhari-haiduci. Tot ce ai de facut in astfel de conditii e sa astepti un miracol salvator. Daca ai incredere ca acesta vine, poti sa te faci calugar.

Ce se intampla daca ai parinti in cazul in care vrei sa te calugaresti
 

Parintii mei sunt pe picioare si detin resurse financiare pt a duce o viata peste mediu de trai. Nu au insa alti frati, iar pe mine ma au ca singur copil.

In aceste conditii, as putea sa ma calugaresc, daca ii las pe ei in spate? Dar daca incerc sa incerc sa gasesc o familie de tineri care sa isi asume rolul meu si sa-i ingrijeasca, dupa care sa ramana mostenitori, asa cum as fi ramas eu? Daca ma duc la o manastire cu azil de batrani, pot sa-i iau si pe ei acolo in momentul in care nu se mai pot ingriji singuri?

Mentionez ca ei in momentul de fata sunt inca activi (muncesc) si refuza sa se retraga sau sa plece din orasul in care locuiesc. In mare parte au refuzat si ajutorul meu in ce priveste atat lucrurile administrative cat si problemele de sanatate.

Va multumesc anticipat pt raspunsuri si va rog sa ma iertati daca ceea ce intreb/ gandesc pare copilaresc.

"29. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică."

Sigur, se poate interpreta in multe feluri, dar asa cum vad eu lucrurile, singura obligatia expresa este a parintilor fata de copii.

A copiilor fata de parinti - in sensul de a-si respinge vocatia, pentru confortul lor, niciodata, poate doar daca s-ar afla intr-o stare extrem de critica si nu ar avea altcineva sa-i ingrijeasca.

Iar in cazul tau, mai ales ca parintii au o viata indestulata - asa cum nu au nevoie acum, s-ar putea foarte bine sa nu aiba niciodata nevoie de ajutorul tau trupesc.

Sentimental insa - e altceva, probabil ar vrea sa te stie cu sot, copii, etc. dar asta nu e alegerea lor, e alegerea ta, tu trebuie sa mergi acolo unde simti ca este chemarea ta, daca este o chemare autentica.

Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.(Matei 19:30)