Citeşte Ineffabilis Deus dacă vrei argumente, deşi se prea poate ca fondul şi tonul autoritarist să-ţi fie prea familiar ca să-l percepi ca atare. Doar e glasul stăpânului, papa verbum...

Practic nu ar fi posibil ca acel musulman sa devina mai intai ortodox si apoi sa afle de energiile necreate si har. Pentru ca mai intai va avea parte de catehizare, mai ales ca nu a fost intr-un cult autonumit crestin. Iar invatatura despre har si energiile necreate este de baza in invatatura ortodoxa. Dar nu numai ortodoxa, chiar si protestantii au Sola Gratia.
Acum de ce e importanta. Pentru ca scrie si in Sfanta Scriptura ca ne mantuim prin har. Doar din fapte nu ne putem mantui. Cel convertit va citi intai in catehism ca nu se poate mantui cineva fara har si ca harul nu se poate obtine din fapte. Harul se capata la Botez si Mirungere, la fel ca in timpul Sfintilor Apostoli. Asadar orice ar face cineva nu poate obtine harul prin fapte bune si fara har nu se poate mantui.
Dar energiile necreate nu sunt doar harul, e aici o descriere mai detaliata a parintelui Cleopa: http://www.orthodoxphotos.com/books/LFC/energii.shtml

Total de acord, foarte bine argumentat.

Din ce a spus domna catolica dogma Neprihanitei Zamisliri a fost promulgata sau grabita, mai bine spus, de o aparitie presupusa a Sfintei Fecioare. La scurt timp de la promulgare are loc o alta aparitie, cea de la Lourdes, care confirma tocmai dogma nou aparuta.
P.S. Dogma a fost promulgata ca dogma de Papa in 1854, fara sa fie vreun conciliu pe aceasta tema.

Nu cred că aţi înţeles... Eu nu vreau argumente pentru uzul personal; în ce mă priveşte, ştiu că ceea ce aţi scris este un neadevăr.

Vă sugeram totuşi să încercaţi măcar a expune nişte argumente sau, şi mai bine, dovezi, gândindu-mă la cititorii care nu sunt familiarizaţi cu subiectul, şi pentru care (dacă sunt de bună credinţă), o alegaţie nedovedită este egală cu... o alegaţie nedovedită.

Cu alte cuvinte, vă sugeram să faceţi o tentativă de "face saving", măcar la nivel formal.

Asa am citit si eu, la cele doua conclilii s-a amintit de invatatura aceasta. Oricum tot timpul catolicii au avut aceasta invatatura, doar in ultimul timp, odata cu descoperirea invataturii ortodoxe a sfantului Grigorie Palama, unii catolici au inceput sa o puna in dezbatere si in catolicsm.

Dacă tot ai citit, poate ne arăţi şi nouă citatul în care, în Conciliu, Biserica a afirmat că energiile divine sunt create.

Pe de altă parte, poate ne răspunzi tu la întrebarea pe care am ami adresat-o unor preopinenţi ortodocşi şi care a rămas fără răspuns:

Crezi că se poate face o distincţie reală, de ordin ontologic, între Dumnezeu şi Har ?

P.S. Aş aprecia un răspuns al tău, de preferinţă cu da sau nu, iar nu citate.

Cine are un creier cât de cât antrenat cultural să facă faţă unei asemenea discuţii va înţelege din context că era vorba de o apreciere comparativă.

Cine nu are, începe să caute prin wikipedia tot felul de cârlige sofistice, să-şi salveze face-ul de o proiecţie publică a la Piccaso.

Restul e frustrare gratuită!

Şi cine are creierul cât de cât antrenat punct, ştie că o comparaţie se face în temeiul unor criterii, iar dacă în cadrul comparaţiei afirmăm că unul dintre termeni se conformează sau nu criteriilor respective, atunci onestitatea intelectuală ne impune să şi probăm această pretinsă stare de fapt.

În ce priveşte frustrarea, ce să zic, argumentului zero barat îi succede argumentul zero barat la cub.

Din ciclul:

A - "Bă, eşti urât ! "

B - " Nu ştiu, pe ce te bazezi când spui asta ? "

A - "Ce, nu recunoşti ?! Bă, eşti şi frustrat !".

No comment.

Puteai să te rezumi la replica asta, e singura probă obiectivă a competenţei tale!

Puteam să fac multe lucruri, de exemplu puteam să mă abţin să întervin în replică la alegaţiile D-vs., şi să nu arăt că acestea nu sunt susţinute cu nicio probă. Dar uite că n-am avut chef.

Şi acum, revenind la cestiune: cum vă susţineţi alegaţia că dogma Imaculatei Concepţii ar fi fost "o paradă de autoritarism papal" ?

Mă văd nevoit să vă reamintesc adagiul actori incumbit probatio; pentru cine dintre urmaşii lui Traian nu mai ştie latină, asta înseamnă, în principiu, că "cine zice trebuie să şi dovedească".

Afară de situaţia în care am accepta un nou adagiu, ceva de genul: cine zice ceva nasol despre catolici nu mai trebuie să dovedească, că se ştie că catolicii sunt nişte papistaşi eretici şi malefici şi oricât i-am denigra tot merită.

Deci, care din variante vă surâde ?

@Eugen si Catalin,
M'am referit foarte clar la cum vede un proaspat catehumen, venit dintr-o alta religie abrahamica (si, o stim cu totii, ca celelaalte doaua monoteisme, semite ca origini, sunt stricte) aceasta problema. Eu sunt constient ca distingerea intre Dumnezeu, si, hai sa le numim asa, "puntile de har/energie", considerate ele insele increate, e o provocare pentru orice constiinta monoteista. Si da, ramine problema semnalata: avem Euharistia. Adica pe Dumnezeu-Fiul, Intrupat, Inaltat si Inviat, daruit noua, nevrednicilor, intreg in Jerfta Nesingeroasa. Intrebare: pentru ce mai e nevoie de practica unor viziuni mistice, care seamana suspect de mult cu incantatiile? (Nu incepeti lapidarea, va rog, e o parere sincera). Ce nevoie mai e de theosis prin contemplatie, cind Acela Care ne da vesnicia spune foarte clar conditia de baza: "cine va minca Trupul Meu....va avea viata vesnica". A fi mintuit e cel mai important si mai greu lucru pentru o fiinta umana. Putem invata levitatie, telekinezie, vorbi in limbi si vindeca cancere terminale sau AIDS. Insa sa ne mintuim singuri nu putem. Insa Il avem pe propriul nostru Facator. La fiecare Liturgie, pentru oricine.
@Mihailc,
Subestimezi rolul mare al pietatii populare, chiar si in cazul imaginii standard polemic-ortodoxe despre "Papa si papistasii lui, care sunt desigur o dictatura". Stiu, asa (vreti sa) ne vedeti. Am scris pe forum si mai repet aceeasi fraza: BC este facuta de Domnul dupa modelul propriului sau Empireu. Ierarhiile ceresti NU sunt o democratie, sau o federatie de autocefalii. Papa are autoritarisme, e dictator, autocrat, etc.? Pai, nu e vorba de a fi dictator. El face ce a vazut la Cel Care i-a dat cheile. E vorba de a conduce absolut, cu dragostea si competenta proprii lui Dumnezeu. Papa e "servus servorum Dei". Da, conduce in respectul deplin al notiunii de ierarhie, asa cum Dumnezeu a definit aceasta notiune la inceputul inceputului, si o face si acum, si in vesnicie, acolo Sus. Autocratisme si dictaturi se gasesc doar la monarhii de genul tarilor rusi sau la dictatorii republicani. Ce face Sfintul Parinte, ca act de conducere, dovedeste superioritatea monarhiei absolute (care e singura naturala si de drept divin, organica {vezi Blaga si Dragnea}) asupra minciunilor modenist-secularist-demo(no)crate. Oops, am vorbit de tarii rusi...

Dupa cum spuneam anterior... propun ca noi ortodocsii si romano-catolicii sa ne intrecem in sfintenie, in hristificare in conlucrarea cu harul Duhului Sfant.
Disputele sterile, filozofice inutile nu aduc progres duhovnicesc.

Fratilor orotodocsi doresc sa le atrag atentia asupra faptului ca Biserica Romano-Catolica nu mai este cea din trecut... are alte viziuni teologice si alt impact si infulenta sociala, si din pacate multi ortodocsi au ramas cu frustrari, le este frica parca sa iasa din angoasele trecutului in care... trebuie sa recunoastem BC era o putere ostracizatoare... asa cum si in primul mileniu Imperiul Bizantin si Patriarhul ecumnenic cam "taiau si spanzurau" prin "teoogie"...
Sa nu uitam de Sfantul Maxim Marturisitorul... de Sfantul Ioan Damaschin...

Revenind la vederea duhovniceasca, lumina taborica... dupa cum spuneam, consider ca la nivel de om comun nu are prea mare importanta, insa la nivel teologic apofatic este fundamentala... si nu doar pentru mistica, indumnezeire prin har.

Mantuirea, hristificarea, indumnezeirea are multe nivele... vederea luminii taborice fiind una din cele mai inalte.

Consider insa ca disputele teoretice despre aceste experiente sunt inutile. Precum cineva care a gusta mierea nu poate explica in cuvinte cuva care nu a gustat... si precum cineva care nu a gustat miere insa in mod impertinet "ataca" pe cei ce au gustat.

Doamne ajuta.

Sunt de parere ca trebuie avut in vedere atat limbajul folosit in teologie cat si abordarea soteriologica.
In ceea ce o priveste pe Maica Domnului, BO a dogmatizat adormirea (moartea) ei si invierea si ridicarea la cer. Reamintesc ca in BO pacatul stramosesc nu are conotatii juridice.

Intr-adevar "barba non facit filosofum"... si "nu toate mustele fac miere". Nu orice calugar gata e si mare mistic...

In ceea ce priveste mistica contemporana, sunt de parere ca afirmatiile trebuie sustinute de argumente.
Din perspectiva ortodoxa ofer doar 2 nume: Sfantul Gheron Iosif Isihasul, Sfantul Luca al Crimeii a caror vedere duhovniceaca nu este tagaduita.

Astept informatii despre mistici romano-catolici contemporani.

Daca este asa cum afirmati dvs, este trist ca s-au desfintat cursurile de mistica de la facultatea de teologie din Bucuresti.
Post sa va spun insa in cunostinta de cauza la ca Facultatea de teologie din Sibiu, atat Mistica cat si Dogmatica au profesori buni si de asemnea cativa studenti, masteranzi si doctorani interesati... deci potential este.

Sunt de parere ca de referinta pentru mistica romano-catolica raman: Sfantul Francis de Assisi, Sfanta Tereza de Avilla, Maister Eckert...

Doamne ajuta.

Sfânta Faustina Kowalska; Sfânta Gemma Galgani, Sfânta Alexandrina Maria da Costa şi, evident, Padre Pio.

Dintre cei de mai sus, mai dragi inimii mele sunt Sfânta Gemma şi Sfânta Faustina, care, prin viaţa şi scrierile lor, au avut un rol important în convertirea mea de la ateism la creştinism, şi Padre Pio, care m-a ajutat acum un an într-o gravă criză spirituală.

Puteti oferi niste link-uri elocvente?
Ma bucur ca acesti sfinti v-au fost si va sunt de mare ajutor duhovnicesc.

Personal pot mentiona acelasi lucru despre Sfintii Ortodocsi contemporani precizati in postarea anterioara.

Cu aceata ocazie doresc sa preciez ca apreciez interesul contemporan onest manifestat de BC fata de patristica rasariteana si implicit mistica rasariteana.

Doamne ajuta.

http://www.stgemmagalgani.com/p/bles...graphy-of.html

Biografia Sfintei Gemma.


Am mai dat citate, unele chiar cu propria mea traducere, din jurnalul Sfintei Faustina. am să încerc să găsesc postare.

Aşa, am găsit, voi posta din nou aceste fragmente din jurnalul Sfintei Faustina, care descriu o ipotetică (oare ?) conversaţie între sufletul omului şi Dumnezeu:



Conversaţie între Dumnezeul îndurător şi un suflet păcătos:

Iisus: Nu te teme de Mântuitorul tău, suflet păcătos. Eu mă îndrept primul către tine, deoarece ştiu că singur nu eşti în stare să te înalţi către Mine. Copile, nu fugi de Părintele tău, ci vorbeşte deschis cu Dumnezeul tău cel milostiv, care doreşte să-ţi spună vorbe de iertare şi să-Şi reverse harurile asupra ta. Cât de drag Îmi este sufletul tău ! Numele tău l-am scris pe mâna Mea; eşti întipărit precum o rană în Inima Mea.

Sufletul: Doamne, Îţi aud vocea ce mă cheamă să mă întorc de pe cărarea păcatului, dar n-am nici puterea, nici curajul să o fac.

Iisus: Eu sunt puterea ta, Eu te voi ajuta în strădania ta.

Sufletul: Doamne, Îţi recunosc sfinţenia şi mă tem de Tine.

Iisus: Copile, te temi de Dumnezeul îndurării ? Sfinţenia Mea nu Mă împiedică să fiu milostiv. Iată: pentru tine am întemeiat pe pământ un tron al îndurării – tabernacolul – şi de pe acest tron îmi doresc să cobor şi să intru în inima ta. Nu sunt înconjurat de străji. Poţi să vi la Mine în orice clipă, la orice ceas; doresc să-ţi vorbesc şi să-ţi dăruiesc har.

Sufletul: Doamne, mă îndoiesc că-mi vei ierta nenumăratele păcate; netrebnicia mea mă înspăimântă.

Iisus: Îndurarea mea este mai mare decât păcatele tale, mai mare decât păcatele întregii lumi. Cine poate măsura bunătatea Mea ? Pentru tine am coborât din ceruri pe pământ; pentru tine M-am lăsat pironit pe Cruce, pentru tine am îngăduit ca Inima mea Preasfântă să fie stăpunsă de o lance, deschizând astfel izvorul îndurării Mele, pentru tine. Vino deci, cu încredere, să iei har din această fântână. Eu nu resping niciodată o inimă plină de căinţă. Chinul tău dispare în necuprinsul îndurării Mele. Nu-Mi mai spune nimic despre netrebnicia ta. Îmi vei face o bucurie dacă Îmi vei încredinţa Mie toate necazurile şi durerile tale. Voi revărsa asupra ta comorile harului Meu.

Sufletul: Ai cucerit, Doamne, sufletul meu împietrit, cu bunătatea Ta. Cu încredere şi umilinţă mă apropii de judecata îndurării Tale, unde Tu însăţi mă ierţi prin mâna trimisului Tău. Doamne, simt cum harul şi pacea Ta îmi umplu sufletul. Sunt copleşit de îndurarea Ta, Doamne. Tu mă ierţi, şi asta e mai presus decât am îndrăznit să nădăjduiesc şi mai mult decât mi-am putut închipui. Bunătatea Ta depăşeşte toate dorinţele mele. Iar acum, plin de recunoştinţă pentru atâtea haruri, Te invit în inima mea. Am fost pierdut, precum un fiu risipitor şi rătăcit, dar Tu n-ai încetat să-mi fii Tată. Sporeşte-Ţi îndurarea către mine, căci Tu vezi ce slab sunt.

Iisus: Copile, nu mai vorbi despre nefericirile tale, sunt deja uitate. Ascultă, copile, ceea ce doresc să-ţi spun. Aproprie-te de rănile Mele şi soarbe din Izvorul vieţii de câte ori îţi doreşte inima. Adapă-te din Izvorul Vieţii şi nu vei osteni în călătoria ta. Priveşte minunile îndurării mele şi nu te teme de duşmanii mântuirii tale. Slăveşte îndurarea Mea.

(sublinierile îmi aparţin)

Conversaţia Dumnezeului milostiv cu un suflet deznădăjduit

Iisus: Suflet adâncit în întunecime, nu deznădăjdui. Nu e totul pierdut. Vino şi încrede-te în Dumnezeul tău, care este iubire şi milostivire.

Dar sufletul, surd la această chemare, se învăluieşte în întunecime.

Iisus îl cheamă din nou: Copile, ascultă glasul Tatălui tău cel milostiv.

În suflet se naşte răspunsul: „Pentru mine nu există iertare”, şi se prăbuşeşte într-o întunecime şi mai adâncă, o deznădejde ce prevesteşte Iadul şi îl face neputincios de a se apropia de Dumnezeu.

Iisus cheamă sufletul pentru a treia oară, dar sufletul rămâne surd şi orb, împietrit şi dejnădăjduit. Atunci milostivirea, îndurarea lui Dumnezeu începe să se manifeste şi, fără nici o cooperare din partea sufletului, Dumnezeu îşi revarsă, pentru ultima oară harul. Dacă şi de această dată va fi refuzat, Dumnezeu va lăsa sufletul, pentru eternitate, în starea pe care singur şi-a ales-o. Harul se revarsă din milostiva Inimă a lui Iisus şi dăruieşte sufletului o lumină aparte, prin care sufletul începe să priceapă lucrarea lui Dumnezeu; dar convertirea depinde de propria sa voinţă. Sufletul ştie că, pentru el, aceasta este ultima şansă, şi că, dacă va arăta fie şi o fărâmă de bunăvoinţă, milostivirea divină va lucra asupra lui.
Iisus: Îndurarea mea atotputernică lucrează aici. Fericit sufletul care alege să profite de acest har.

Iisus:Ce bucurie Îmi umple Inima când te întorci la Mine. Eşti slab, şi de aceea te voi lua în braţele Mele şi te voi purta în sânul Tatălui.

Sufletul: (parcă trezindu-se, întreabă înfricoşat): E cu putinţă oare să existe îndurare şi pentru mine ?

Iisus: E cu putinţă, copile. Şi tu poţi avea parte de milostivirea mea. Las-o să lucreze în sărmanul tău suflet; lasă razele harului să-ţi pătrundă în suflet; ele aduc lumină, căldură şi viaţă.

Sufletul: Dar frica mă copleşeşte la gândul păcatelor mele, şi această spaimă grozavă mă împinge să pun la îndoială bunătatea Ta.

Iisus: Copile, toate păcatele tale nu Mi-au rănit Inima atât de tare precum o face această lipsă de încredere – că în ciuda iubirii şi milostivirii Mele, te mai îndoieşti încă de bunătatea Mea.

Sufletul: Doamne, salvează-mă, căci mă prăpădesc. Fi Mântuitorul meu. O, Doamne, nu mai pot spune nimic; inima mea nenorocită este sfâşiată; dar Tu, Doamne....

Iisus nu lasă sufletul să isprăvească ci, ridicându-l din adâncimile nefericirii sale, îl conduce în adâncul Inimii Sale, unde păcatele se risipesc, se topesc în faţa flăcărilor iubirii divine.

Iisus: Iată, suflete, comorile Inimii Mele. Ia din ele ce îţi este de trebuinţă.

Sufletul: Doamne, sunt copleşit de harul Tău. Simt că o nouă viaţă a pătruns în mine şi, mai presus de toate, simt dragostea Ta în inimă. Este destul pentru mine. Doamne, voi slăvi preaputernicia îndurării tale pentru vecie. Încurajat de bunătatea Ta, Îţi voi destăinui toate durerile inimii mele.

Iisus: Spune-Mi tot, copile, nu ascunde nimic de Mine, căci Inima mea iubitoare, Inima Prietenului tău cel mai bun te ascultă.

Sufletul: Doamne, acum văd toată nerecunoştinţa mea şi bunătatea Ta. Tu mă căutai cu harul Tău, în vreme ce eu puneam stavilă binevoirii Tale. Văd că merit adâncul iadului pentru că am întors spatele harului Tău.

Iisus (îl întrerupe): Nu te lăsa pradă nefericirii tale – eşti încă prea slăbit pentru a vorbi despre ea – ci priveşte spre Inima Mea plină de bunătate, lasă-te cuprins de trăirea mea. Străduieşte-te spre pocăinţă şi umilinţă; fii îndurător cu alţii, precum şi Eu sunt îndurător cu tine, şi, când vei simţi că puterile te părăsesc, vino către izvorul îndurării mele pentru a-ţi întării sufletul, şi nu vei osteni în călătoria ta.

Sufletul: Acum înţeleg milostivirea Ta, care mă apără ca o stea strălucitoare, mă conduce în casa Tatălui meu, mă apără de grozăviile iadului, pe care le-am meritat, nu o dată, ci de o mie de ori. Doamne, veşnicia nu-mi e de ajuns spre a aduce laudă îndurării Tale necuprinse şi compasiunii Tale pentru mine.

Traducerea este a mea, şi îmi asum orice inadvertenţă faţă de textul originar. Pentru mine persoanal, citirea celui de-al doilea text a fost unul dintre momentele hotărâtoare în decizia de a repudia ateismul şi de a îmbrăţişa credinţa Bisericii creştine.

Nicăieri, în istoria creştinismului, n-ai să găseşti argumente care să-ţi susţină opinia de mai sus. Poate pe la gnostici în primul mileniu şi exclusiv la catolici în al doilea.
Empireul este un topos metafizic al imaginarului religios greco-roman, n-are nicio treabă cu creştinismul autentic. Poate cel mult un motiv literar, precum la Dante, sau o marotă în cosmologia scolastică excesiv preocupată să-i găsească lui Dumnezeu un domiciliu în univers pentru ameliora speculativ puseele de horror vacuum ale raţiunii.

Oare cum se face că ideologia imperialismului papocentric debutează în istorie odată cu confiscarea Bisericii romane de către franci? Şi că, anterior, timp de şapte secole, episcopul Romei s-a supus sobornicităţii universale a Bisericii, fiind uneori chiar apărătorul acesteia în reprizele de apostazie ale Bizanţului?

Nu-mi dau seama ce noţiune de ierarhie a definit Dumnezeu la "începutul începuturilor". Poate că nu caut unde trebuie, adică în istoria Bisericii şi ar trebui să arunc un ochi prin mitologiile sincretice ale gnosticilor?!

Multumesc, Mihai; textul e..."miscator" e putin spus; "rascolitor" e mai apoape de adevar.

Celestial Pottery,

Ati pus problema de ce trebuie harul necreat, la ce e el bun?
Pai noi NU ne putem uni cu Dumnezeu altfel decat prin har.
Noi NU ne unim cu Fiinta lui Dumnezeu, caci atunci ar insemna ca ne facem dumnezeu prin fiinta, ceea ce ar insemna panteism.
De asemenea, nici Nu ne unim cu Dumnezeu prin persoanele dumnezeiesti, fiindca ar insemna ca noi ne-am confunda cu una din persoanele dumnezeiesti.
Noi ne unim cu Dumnezeu prin har.
Si fiindca ati pus problema Sfintelor Taine, sa stiti ca si in sfintele taine tot acelasi har il primim, harul dumnezeiesc necreat.

Sigur ca legatura noastra cu Dumnezeu e o legatura personala, de la Dumnezeul cel Personal la noi care suntem persoane dupa chipul lui. Dar legatura aceasta are loc prin harul Sau.

Pseudo-Dionisie Areopagitul: Despre ierarhia bisericeasca.

Exact! Atunci ce nevoie mai e de vederea mistica a acelor Lumini?

Celestial Pottery,

Desi simt ca subiectul ma depaseste din toate punctele de vedere o sa incerc sa va raspund.
Primirea harului necreat al lui Dumnezeu NU presupune neaparat vederea unei lumini.
Faptul ca unii sfinti mai imbunatatiti s-au invrednicit sa si vada acea lumina taborica este adevarat.
Dar asta NU inseamna ca orice experienta a trairii harului dumnezeiesc trebuie sa se insoteasca neaparat de vederea acelei lumini.

Pentru ca nu sunt doua lucruri diferite, ci Una si aceeasi Binecuvantare.

Acesta ar fi nivelul logic omenesc(sau protestant, fara Duh Sfant=te rog sa nu te superi), dar Iubirea lui Dumnezeu este prea mare pentru a o intelege omeneste.
Cu alte cuvinte nu se cade sa stabilim noi conditiile de actiune pt Duhul Sfant.


P.S. Editat ulterior pt Bogdan:
Daca ti se pare ca am raspuns prea dur(mai ales ca spui ca subiectul e "prea tare") te rog, iarta-ma!

:)
nu este o nevoie, ci este o stare duhovniceasca... una din cele mai inalte.
"Intru Lumina Ta vom vedea Lumina" (Ps 35,10)

Problema nu este atingerea acelei stari de mantuire, hristificare, sfintenie... indumnezeire, ci problema teologica a aparut atunci cand anumiti teologi au negat existenta acelei stari, spunand despre cei care traiau aceasta realitate duhovniceasca ca sunt "inselati". Mai mult s-a incercat negara acestei stari duhovnicesti folosidu-se argumente rationale... care nu sunt pertinente in teologia apofatica (theoria - vederea duhovniceasca) bazata pe intelectul contemplativ si nu pe intelectul rational.

Cat despre energiile necreate ale Sfintei Treimi, explicatia ortodoxa este relativ simpla: Energie inseamna lucrare, iar Dumnezeu poate face toate cate vrea (dar nu vrea toate cate poate)... deci lucrarea, energia lui Dumnezeu este infinita, necreata (pentru ca nici o persoana nu isi creaza lucrearea proprie ci prin lucrarea proprie, specifica fiintei sale, fiecare persoana face ceva.)

De aceea spunem ca "Dumnezeu nu da harul cu masura" adica harul lui Dumnezeu nu se poate masura cantitativ, caci este lucrarea proprie persoanelor Sfintei Treimi... iar omul poate conlucra cu harul lui Dumnezeu pe diferite nivele. Evident ca aceasta impreuna lucrare cu harul lui Dumnezeu nu epuizeaza si nici afecteaza lucrarea Sfintei Treimi.
Unii oamei aleg sa conlucreze cu harul Duhului Sfant mai putin... altii mai mult. Fiecare este liber sa aleaga... si ce va alege liber aceea i se va darui.

Doamne ajuta.

Tu spui de ce e nevoie de rugaciunea inimii, dar e doar o rugaciunea mai indelungata, am putea astfel intreba de ce e nevoie de rugaciune. Pentur ca in credinta ortodoxa conteaza si faptele, adica ce face omul, nu doar ca primeste Sfintele Taine. De trei lucruri e nevoie, dreapta credinta, harul din Sfintele Taine si faptele bune ale credintei. Rugaciunea face parte din fapte, unii duhovnici spun ca e chiar cea mai buna fapta.
Lumina harului nu se primeste doar in cazul acesta, toti sfintii au pictate in icoane o aura, care e de fapt lumina harului.

Am raspuns daca se poate face o distinctie in Domnul si energiile necreate, chiar in pasajul cu lumina soarelui. Caldura si razele soarelui izvorasc din soare, dar nu sunt chiar soarele, pentru ca ne-am topi imediat. Sau in cazul unui bec, lumina nu e becul.

Nu e vorba de frustrare, e vorba doar de acelasi adevar, pe care unii l-au diluat cu conceptiile ecumeniste, chiar si sub forma filocatolicismului (pe care si tu le-ai adoptat cu convingere). Noi tinem de invatatura ortodoxa, daca sunt unii cred ca s-a schimbat adevarul e problema lor, gresesc. Daca ne arati cand s-a modificat Crezul si nu mai e vorba de o singura Biserica, ci de doua sau de o suta putem avea un punct de reper. Nici cu turcii numai avem probleme de ceva timp, asat nu inseamna ca ei au acum dreapta credinta. Fapta buna si mesajul adevarat pentru un catolic, adventist, penticostal, musulman, hindus, etc. e sa vina in Biserica Ortodoxa ca sa aiba sansa sa se poata mantui, nu sa se sfinteasca in cultul adventist, la musulmnai, etc. Aceasta e ajutorul adevarat pentru un eterodox, le spunem sa ramana in cultul lor ca e la fel de bine doar daca vrem sa le facem rau.
S-au dat exemple de sfinti catolici, de exemplu Faustina Kowalska. Scrierile acesteia (cu viziuni) au fost interzise si trecute la index chiar de BC. Abia odata cu venirea Papei Ioan Paul II s-a schimbat pozitia, nu e greu de observat ca unul din motive a fost ca erau ambii polonezi.
Hotararile Sinodului din 1583 sunt tot valabile si azi, nu a fost considerat sinod gresit: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=12777

corect, FOARTE corect. Adevarul este unul singur si nu se invecheste niciodata (nici NU se schimba). Nu are termen de garantie, motiv pentru care ar trebui sa se schimbe

Nu sunt de acord biseica adevarata clamata de fiecare confesiune:(
 

Aud mereu la orice biserica (indiferent care este) ca ea este cea adevarata. O prostie. Asa zic catolicii, ortodocsii, martorii lui Iehova, penticostalii, babtistii, pocaitii, etc, etc. Nu exista o biserica adevarata. Am vazut ca Biblia este gresit tradusa pe alocuri, in toate confesiunile. Acum 2 mii de ani a fost Biserica lui Cristos probovaduita de apostolii care au fost martori al invierii fiului Lui Dumnezeu, care cu adevarat era prima biserica autentica. Azi confesiunile au propriile reguli crestine si chiar traditii si obiceiuri omenesti, in care se indeparteaza de Biblie care este radacina bisericii in general. Eu sunt botezat ortodox, dar sunt dezamagit de invataturile ortodoxiei care in loc sa aduca cuvantul Lui Dumnezeu in integritatea lui asa cum este scris in Sfanta Scriptura, este pur si simplu lalait si mormait in biserici in asa zis slujbe. Sa-mi fie iertat gandul, dar este un adevar. In Biblie se spune sa nu te inchini sau sa te rogi icoanelor, dar ortodocsi si catolicii tolereaza astfel de practici de idolatrie asupra unui lucru sau obiet facut de mana omului. Religia trebuie sa fie unica. Eu cred unirea confesiunilor in Biserica Unita la care doctrina crestina autentica sa fie regula si stil de viata.

In afara de cazul in care va referiti la Biserica Greco-Catolica (Unita), inseamna ca aveti in vedere inca o bisericuta facuta de oameni.

Diferenta dintre icoana si idol in perspectiva biblica- cititi acest studiu care cred ca va va mai lumina

http://www.teologie.net/data/pdf/PP-...dol-biblie.pdf

"Scriptura Vechiului Testament interzice totuşi reprezentarea lui
Dumnezeu şi ne spune şi de ce: „Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când
Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip.
Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care
să înfăţişeze bărbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau
închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se
târăşte pe pământ, sau închipuirea vreunui peşte din apă, de sub pământ; sau, privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să
te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a lăsat pentru
toate popoarele de sub cer” (Deuteronom 4:15-19). Deci pentru că Dumnezeu nu
fusese văzut, evreii nu aveau voie să-L reprezinte în vreun fel, mai ales după
obiceiul păgânilor, care reprezentau divinităţile prin diferite creaturi.
Dumnezeul evreilor este Creatorul cerului şi al pământului şi nu poate fi
reprezentat ca o creatură. Totul este clar.

Dar oare în Noul Testament s-a
schimbat ceva? Evanghelia după Ioan (cap. 1: 18) spune „Pe Dumnezeu nimeni
nu L-a văzut vreodată” – ceea ce este adevărat, numai că Scriptura, contrar
practicii sectare, nu se opreşte aici, ci spune în acelaşi verset: „Fiul cel UnulNăscut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” În aceeaşi Evanghelie
(Ioan 12:45) Însuşi Hristos dezvăluie această învăţătură spunând: „Cel ce Mă
vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine”. Deci odată cu întruparea Fiului
lui Dumnezeu care S-a făcut văzut şi pipăit (cf. I Ioan 1:1-3), cel puţin unul din
Ipostasele divine poate fi reprezentat, pentru că a fost văzut, iar această
reprezentare se numeşte „icoană”. Înţelesul ei este total diferit de cel de „idol”
sau „chip cioplit”, iar argumentul central al posibilităţii redării iconice este cel
enunţat de Ioan Teologul: „În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu : orice duh
care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice duh,
care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui
antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume”(I Ioan 4:2-3), iar la
sfârşitul Epistolei tot Sfântul Ioan spune: „Ştim iarăşi că Fiul lui Dumnezeu a
venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel adevărat ; şi noi
suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este
adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci. Fiilor, păziţi-vă de idoli” (I Ioan 5:21-22). De
aici se vede clar că Fiul lui Dumnezeu întrupat – Hristos: Dumnezeu şi Omul poate fi pictat, iar o eventuală reprezentare a Lui nu poate fi considerată idol.
Idoli sunt zeităţile păgâne care ne abat de la credinţa în Dumnezeu cel
adevărat.

Iar acum să vedem ce spune Biblia despre icoană.
În primul rând dorim să înlăturăm fobia sectară faţă de cuvântul „icoană”,
întâlnit de mai multe ori în Sfânta Scriptură, şi care înseamnă „chip”. Trebuie
să mai precizăm că pentru noţiunea generală de „imagine” limba greacă
foloseşte şi alţi termeni precum: εἶδος, σχῆμα, χαρακτήρ, τύπος, μορφή,
ἄγαλμα şi chiar γραφή (folosit în I/III Regi 6:29), dar termenul εἰκών este în
mod deosebit preferat pentru a reda ideea de imagine sacră sau sacralizată,
care nu se referă la o realitate finită (deşi Biblia foloseşte uneori acest termen şi
cu referire la realităţi obişnuite). Vom reda două din cele mai importante texte
care folosesc acest termen, pentru a înţelege sensul lui şi de ce Biserica l-a ales
anume pe acesta pentru a desemna imaginea Fiului lui Dumnezeu făcut Om.
- Facere 1:26
Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să
stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se
târăsc pe pământ şi tot pământul!"
Καὶ εἶπεν ὁ Θεός· ποιήσωμεν ἄνθρωπον κατ’ εἰκόνα (~l,c, [şelem])
ἡμετέραν καὶ καθ’ ὁμοίωσιν, καὶ ἀρχέτωσαν τῶν ἰχθύων τῆς θαλάσσης καὶ
τῶν πετεινῶν τοῦ οὐρανοῦ καὶ τῶν κτηνῶν καὶ πάσης τῆς γῆς καὶ πάντων
τῶν ἑρπετῶν τῶν ἑρπόντων ἐπὶ γῆς γῆς.
Altfel spus, noi suntem icoană a lui Dumnezeu
, iar despre sensurile şi
implicaţiile teologice ale acestui fapt nu-i momentul să vorbim, dar ele sunt
cele mai profunde posibile.

Coloseni 1:15
Acesta [Fiul] este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât
toată făptura.
Ὅς ἐστιν εἰκὼν τοῦ Θεοῦ τοῦ ἀοράτου, πρωτότοκος πάσης κτίσεως.
Deci Fiul lui Dumnezeu, nevăzut până la întrupare, dar văzut după aceea,
este icoana lui Dumnezeu (Tatăl) Cel nevăzut. Văzându-L pe Hristos pictat îl
vedem pe Tatăl, aşa cum Însuşi Domnul i-a spus lui Filip, precizând că nu este
altă modalitate de a-L vedea pe Tatăl decât prin Fiul (Ioan 14:9). Atunci de
unde fobia sectară faţă de cuvântul icoană? Nu găsim decât două explicaţii:
necunoaşterea sau reaua voinţă (eretică)!
Desigur textele biblice care conţin termenii vizaţi nu se limitează la cele
date de noi, dar am vrut să demonstrăm terminologic că „icoana” şi „idolul /
chipul cioplit”, chiar şi din perspectivă biblică, nu sunt acelaşi lucru, iar cei
care încearcă să demonstreze contrariul nu fac decât să speculeze în gol şi încă
pe baza unor traduceri proaste a textelor biblice. " Ieromonah Petru Pruteanu

Va rog citit studiul , este foarte interesant, explicit si logic

Mai revin cu un citat totusi, pentru cei care nu au rabdare sa intre pe link.

"Icoana (în înţelesul pe care-l are acum acest termen în creştinism) este ceea
ce ne duce cu gândul, credinţa şi doxologia la Dumnezeu, iar idolul este ceea
ce se interpune (ca un zid) între noi şi Dumnezeu. În acest sens, chiar şi ceea ce
numim noi icoană poate fi idol, dacă ne oprim gândirea, adorarea şi închinarea
la lemn, sticlă, vopsele şi nu mergem mai departe, la persoana pictată. Deci, cel
puţin în anumite situaţii, simplul obiect nu poate fi numit simplu, idol sau
icoană, căci totul depinde de abordarea noastră asupra respectivului obiect.

Obiectele religioase care fac trimitere la Dumnezeu şi Sfinţenia Sa sunt sau cel
puţin ar trebui să fie "ferestre spre Dumnezeu" şi „manifestări ale slavei Lui”. (Apropo, acest lucru este valabil şi în cazul Sfintei Scripturi, când ne limităm la literă şi nu vedem duhul. Nu
de puţine ori chiar neoprotestanţii idolatrizează Biblia, ne mai gândindu-se la Dumnezeu care stă în spatele ei.).


Iar cât priveşte necesitatea reprezentărilor sacre, vrem noi sau nu vrem,
omul, a cărui gândire este formată cu precădere din imagini, are nevoie de aşa
ceva..., mai ales în anumite sau chiar în cele mai multe momente.

Bun, hai să reformulez întrebarea: ce înţelegi prin sintagma "începutul începuturilor"?

Şi încă una legată de Areopagit: unde, în "Ierarhia bisericească" ai găsit o abordare care să legitimeze, fie şi aluziv, practica eclezială a "monarhiei absolute" şi a structurii piramidale de distribuţie a autorităţii?

Că eu nu am identificat mai mult decât o întemeiere teologică a episcopatului!

Dincolo de orice însă, Sfântul Dionisie Areopagitul îşi relativizează puternic la puterea de înţelegere a omului, orice vorbire despre "cele cereşti" în "Despre numirile divine", unde face una dintre cele mai frumoase şi profunde distincţii între apofatic şi catafatic, sau, altfel spus, între theologia (cunoaşterea lui Dumnezeu în fiinţa lui) şi oikonomia (cunoşterea lui Dumnezeu în lucrările sale).

Pai Papa este, evident,episcop. Un episcop cu o chemare deosebita, facuta de Insusi Domnul. Si Biserica, atit la "noi", cit si la "voi", e intemeiata pe ascultarea de Domnul, prin ascultarea de episcopi. Pentru ca apostolii au fost primii episcopi.

Calitatea de episcop al Romei şi patriarh al Occidentului nu i-a contestat-o nimeni în primul mileniu. Şi chiar dacă "chemarea specială" făcută lui Petru ar putea fi întemeiată în virtutea principiului "primus inter pares", asta nu implică deloc faptul că demnitatea respectivă este transmisibilă într-o descendenţă de tip "dinastie" eclezială bazată pe afinităţi duhovniceşti. Dacă era aşa, atunci al doilea presupus papă trebuia să fie Sfântul Marcu pe care atât Tradiţia cât şi (parţial) istoria l-a identificat ca pe cel mai apropiat ucenic a lui Petru. Or misiunea sfântului Marcu s-a concentrat spre alte zone decât Roma.

Nu m-ai lămurit încă de relevanţa lui Dionisie Areopagitul în justificarea autorităţii absolute a papei....