Ne bucurăm că nu te-ai retras!

salutari
 

Slava Domnului,sa nu existe motive serioase pt a ma retrage(sanatate,job,alte evenimente).

Sper că între timp ţi-ai dat seama că pe mine mă doare tare miezul unor lucruri, aşa cum le înţeleg şi resimt eu, iar nu persoana ta. E drept că m-a scos din sărite chiar un cuvânt de-al tău, e drept, într-adevăr. Dar nu cred că mi-am exprimat vreun resentiment faţă de tine, Yasmina, cu atât mai puţin ura (cum s-a iuţit să scrie careva), ci doar am reacţionat violent la o stare de spirit a lumii ăsteia pe care eu nu pot în ruptul capului să o tolerez, deocamdată.

Yasmina, eu cred că tu ştii bine că nici măcar vreo urmă de resentiment nu am faţă de tine.
Aminteşte-ţi te rog istoria relaţiei noastre de pe forum şi, te rog frumos, observă că noi nu am avut niciodată vreun conflict, vreun deranj reciproc în vreo chestiune. Verifică, te rog!
Aşa încât, e limpede că nu am fost dur cu persoana ta, chiar dacă aşa a părut, vai...

Eram cu mintea focalizată pe alte lucruri, of...
Da, urăsc pe lumea asta, dar nu oameni. Slavă lui Dumnezeu că m-a ferit de acest beteşug.
Urăsc prostia, da.
Urăsc viclenia, da.
Urăsc minciuna, da.
Urăsc feminismul, din toate fibrele fiinţei mele.
Urăsc lesbianismul şi homosexualitatea.
Urăsc tot beteşugul lumii căzute şi, mai presus de toate, urăsc slabiciunile mele.
Uneori, însă, îmi pierd cumpătul, că sunt mai slab decât duhurile pe care le urăsc.

M-aş bucura să poţi trece cu adevărat peste incidentul nostru, al cărui autor principal am fost eu.
Te rog încă o dată, te rog frumos să mă ierţi. Nu am avut nimic cu tine, doar am scris în momentul şi locul unde nu trebuia să fiu. A fost greşeala mea.
Să auzim numai de bine, de-acum!

Aruncandu-mi privirea peste acest topic,mi-am amintit de vorba "a fi mai catolic decat Papa"...ce cred ca poate caracteriza destul de bine aceste framantari pe care unii crestini par sa le aiba. :)
Chiria este un serviciu oferit ca oricare altul.Sunt oameni care pur si simplu doar din asta traiesc,alta sursa de venit neavand sau fiind insuficienta pentru a le asigura traiul.
Sunt oameni care nu isi pot asigura plata utilitatilor mai ales pe timp de iarna,daca nu aleg sa isi imparta locuinta cu altcineva pentru o suma de bani.
Daca asta ar fi pacat,atunci inseamna ca pacat este si sa iti iei un salariu pentru un alt serviciu prestat sau cand vinzi un bun sa iti iei plata pe el etc.Chiar asa sa fie oare?Atunci,ma intreb si eu dumnevoastra,cei care sustineti ca a primi o suma de bani contra unui serviciu de inchiriere este un pacat, cum traiti si cum va descurcati in aceasta societate?
Sau,casa dumneavoastra ati transformat-o in azil pentru persoane nevoiase?Adica,stau si eu si ma intreb despre ce discutam aici? :) Despre un nivel utopic al existentei sau realmente ati descoperit si o modalitate practica si aplicabila in aceasta societate?Deoarece,personal,chiar as fi interesata sa citesc despre o astfel de descoperire.
Pentru ca pana la urma aici nu se discuta despre actele de caritate: cine spune ca daca cineva primeste un salariu sau plata chiriei nu poate face milostenie din acesti bani?Fiecare daca simte,daruieste atat cat ii este cu putinta si cat il lasa inima.
Sa am iertare,dar,deja imi pare ca eticheta aceasta de "pacat" a ajuns un fel de bau bau care este alipit in mod aproape superstitios pe te miri ce activitati banale,firesti etc.Un fel de gandire magica,care,chiar daca are tangente cu anumite subiecte ortodoxe,nu imi pare cu mult diferita de anumite superstitii din popor.

Yasmina, tu ESTI printre cei de seama ai forumului. Iar prostia si persoana ta sunt ca paralelele: nu se intersecteaza vreodata. O, da, desigur, prostia s-a intersectat (identificat?) cu destui altii... Dar tu NU te numeri printre aceia...care aceia, in plus, NU sunt nici de genul feminin...

De bunsimt ati scris, doamna. Exact, unii (isi) transforma credinta intr-un pseudo-samanism politizant, cu falsa intemeiere scripturala, magisteriala, dogmatica.

Heaven ai dreptate,pare complet si iremediabil utopic sa ceri azi sa chemi in casa ta pe cei sarmani si goi,sa dai bani cui stii ca nu ii mai poate returna,sa iti dai haina de pe tine,sa iubesti pe cine te uraste,sa te lepezi de tine,sa mori pentru prietenii tai,sa nu te ingrijesti de ziua de maine mai mult decat de mantuirea sufletului si multe altele.Cineva spunea despre Hristos ca idealismul extrem al gandirii sale este cel mai frumos dar si cel mai utopic dar din istoria lumii.Noi,oamenii,in marea,zdrobitoarea majoritate,nu suntem capabili sa traim cum a spus EL.Putem sa incercam sa imblanzim aceasta realitate cum ne taie capul dar faptele vorbesc.Nu gandirea lui,sau acest tip de gandire este problema,ci noi suntem problema pt ca handicapati in neputiinta noastra am pactizat cu lumea si o vrem si pe ea si pe EL,adica ceva caldut,cu o cruce micuta nu de dus in spate ci pusa la gat sau in parbriz.Adica suntem crestini doar in aparenta da hai sa ne mintim frumos in continuare,daca tot se incearca de o istorie transformarea Evangheliei in orice altceva decat s-a dorit a fi.De ce nu putem fi cum a spus EL?Cutremurator de simplu:nu suntem nascuti din nou,nu suntem o fiinta noua.Da,au existat si exista si asemenea oameni,istoria crestinismului da marturie.Dar marea majoritate nefiind nascuti din nou,si asta este ceva atat de radical si de transformator incat nu poate fi falsificat,dovada puhoiul de crestini doar cu numele,speram cumva ca in marea Lui mila si dragoste ne va primi cumva si asa,ca pe niste fii ratacitori intorsi dar care inca mai suspina dupa cantecul se sirena al lumii.De ce sa ne tot ascundem ipocrit dupa explicatii savante in loc sa stam fata in fata cu realitatea?Doamne nu sunt ce ai spus tu sa fiu,nu traiesc cum ai spus tu sa traiesc,nu ma pot schimba singur,sunt un mort care ingroapa alti morti.Ai mila de mine dupa indurarea Ta.Solutia nu este nici sa aplatizam si nici sa imblanzim Evanghelia ci sa recunoastem ceea ce suntem si mai ales ceea ce nu suntem.Cred ca abia din acel moment exista o posibilitate de a incepe drumul spre ceea ce trebuie sa fim.Neah,ca mi-am varsat oful,am mari sanse sa nu ajung in Imparatie dar am oroare de ideea ca as putea sa incerc sa o fac dupa chipul si asemanarea mea cand ea este exact opusul meu si ii multumesc lui Dumnezeu pt asta.Ce am scris este doar parerea mea.

Pelerin, este adevărat că Hristos ne cere să trăim nebunește, luând crucea iubirii aproapelui și „urând” lumea. Apare, totuși, un paradox: chibzuiala este, și ea, virtute creștină, lăudată de Hristos și de Apostol.
Să fim, atunci, niște nebuni chibzuiți? E posibil?
Poate că sfinții asta sunt.
Ca să ai de unde da sărmanilor, trebuie să te chivernisești bine, deși trebuie să te bazezi în primul rând pe ajutorul Domnului. Dar dacă ne bazăm doar pe ajutorul Lui, cred că nu dăm dovadă de maturitate în credință.
Mă gîndesc la Sf. Vasile cel Mare, care a avut atât de multă grijă de săraci și bolnavi, trăind fierbinte credința, dar implicându-se și în lume, organizând, strângând bani, fiind un bun administrator al averii Bisericii ca să poată face concret ceva pentru ei.
Iar Sf. Ioan Gură de Aur spunea „să transpire banul în mâna ta până vei ști cui îl dai”, evident nu din zgârcenie, ci ca să-l folosești cât mai bine, să aibă rod dărnicia ta, să nu-l risipești.

Iar cu privire la faptele creștinești: Sigur că grija de sărmani poate merge (și trebuie) până la a-i identifica cu tine însuți, a împărți cu ei ceea ce ai tu. Însă grija trebuie să fie față de noi înșine, dacă facem acestea, iar nu dacă fratele nostru creștin face sau nu.

Cât timp îl primim în casă pe cel sărac? O zi, o săptămână, un an, toată viaţa? ("Un anotimp, un an, un timp"...?)

Părerea mea, păcătoasă de altfel, este că o perioadă prea lungă de astfel de într-ajutorare devine agasantă. Cel ajutat ar trebui şi el, între timp, să se pună pe picioare şi să găsească o soluţie... Desigur, nu luăm pielea de pe om cu cruzime, dar nici noi nu putem trăi întreţinând la nesfârşit pe cineva... Sfinţii care şi-au împărţit averea, au făcut-o o dată şi apoi s-au retras la mănăstire sau în pustie. Sau au trăit foarte modest... Câţi dintre noi putem face asta în zilele noastre? Concret, ca să-mi duc viaţa cu serviciul aferent, am nevoie de un anumit confort. Dacă renunţ la confort/ la serviciu, nu mai am cu ce să ajut (după inima mea - în limite mai strâmte). Deci despre ce vorbim?
Să ne rugăm să ne îmblânzească Dumnezeu şi să ne scoată în cale oameni care ne ajută la nevoie, sau/ şi care nu profită de noi cu orice ocazie. Să ne curăţească mintea şi inima ca să putem judeca drept.

Priceputu sunt constient de faptul ca notiunile de rece,caldicel si fierbinte nu ne vor lasa sa dormim fara vise mai mult sau mai putin placute.Dupa cum spunea parca apostolul Ioan,in prima sa epistola,citez aprox,daca inima nu ne condamna cu nimic atunci avem intrare in fata lui Dumnezeu.Cat de linistita este inima fiecaruia asta nu imi voi permite sa judec eu,Dumnezeu vede in ascuns si stie.Imi aduc aminte insa ca am citit,si voi cauta unde,opinia unui analist modern care remarca opinia unui pagan din primele doua secole care sublinia cat de creduli si usor de pacalit erau crestinii de atunci.Sau ce putin asa interpreta el trairea lor,determinata poate de alte elemente decat a noastra.Noi suntem mai pragmatici,realisti si ancorati in realitate,mai chibzuiti.Avem mai mult ca cei de atunci dar si mai putin in trairea noastra,depinde de cat de sinceri suntem cu noi.Dupa cum spunea,cu tristete,Sfantul Ioan Gura de Aur inca de pe vremea lui bisericile aveau tendinta de a deveni case fata de timpurile cand casele erau biserici.Nu este ceva nou,pana si in cazul anahoretilor a existat o perioada eroica,a inceputurilor,si apoi,cu timpul lucrurile s-au mai imblanzit pe anumite aspecte.Poate ca in cele mai multe cazuri firea umana revine ca un elastic la ceva mai abordabil,poate putini pot trai pe termen lung dimensiunea impotrivirii radicale fata de lume.Poate toti regretam ce nu suntem si visam ca intr-o zi,cumva,voi fi si noi pe un picior de plai si pe o gura de rai :) In fine,sunt doar pareri personale si fara importanta,nu va enervati prea tare,bat campii.Ar fi frumos ca in loc de ziduri inalte sa construim biserici in inima noastra,nu ca sa le inlocuiasca pe cele din realitate ci pentru a implini cele doua mari porunci.

Pelerin, daca esti singur in lume, poti face multe lucruri pana la limita de jos a propriei sigurante sau supravietuiri.

Dar cand ai o familie, ea este prioritatea numarul 1, misiunea ta principala in lume.

E adevarat, exista si extrema cealalta, ca sa le faci alor tai toate mofturile si pe cei saraci sa-i uiti.

Dar vorbesc de o normalitate, in care ajuti pe cat se poate, evitand pe cei care incearca intr-un fel sau altul sa te abuzeze la extrem.

Iar topicul, in esenta, nu este desprea face milostenie sau nu, este de fapt despre altceva, un rezumat pe care N.Priceputu l-a facut foarte bine:

Stiu Aline cat de mult iubesc ce iubesc,prioritatile mele si cat de putin ce ar trebui.In fiecare clipa incerc sa uit de EL si cuvintele Lui din Matei 10:37-39.Las ca o sa gasesc eu o cale sa le fac sa spuna altceva,eterna poveste,ca sa dorm linistit,sa n-ai nici o grija,sunt expert in asa ceva.

Da, poți fi un sfânt care dă totul și apoi se duce în pustie sau la mănăstire, unde nu mai poartă grijă de sine decât în limitele supraviețuirii, sau poți fi unul care rămâne, totuși, în lume, fără a iubi lumea, dar folosindu-se de ea pentru a face bine. Și în oraș dacă trăiești și ai dragoste de cei mai sărmani ca tine, poți trăi cu un strict necesar, în așa fel încât să poți ajuta; repet, atât cât poți iubi.

Cred că puterea de a da ne vine direct de la Hristos, și cât Îl iubim pe El atâta îi iubim pe sărmani, pe oricine aflat într-o suferință, nevoie. Deci întâi de toate de El trebuie să ne apropiem, pe El să-L cunoaștem, iar apoi să facem ceea ce știm că ar vrea El să facem, fără a ne mințim.

Atunci Îi vom supune toate, iar de vom alege să fim buni chivernisitori ai averii să o facem consultând duhovnicul, ca să nu alegem numai după voia noastră, iar de vom alege să dăm toată averea noastră săracilor, tot așa să facem, pentru că și asta poate fi o ispită, iar apoi să ne pară rău.

Cum gândesc în cazul concret, prezentat de Ekaterina? Nu mă voi referi la ce face proprietara apartamentului, dacă este sau nu bine, pentru că chiar nu pot și nici nu m-a întrebat. Pot doar să-mi întreb propria conștiință, să mă gândesc cum aș face eu într-o astfel de situație.

Îmi vine în minte un cuvânt al unui părinte înțelept, care spunea: Până la o anumită vârstă omul acumulează - material, intelectual, își face o profesie, o familie, se așează, ca apoi să poată începe să dea.

Este, deci, un timp pentru toate. Dacă n-am ajuns la acea stare, stabilitate, caut întâi să o ating, și asta cât mai repede, ca să pot și eu să rodesc, să dăruiesc.

Nu spun că până ajung la nivelul acela trebuie să fiu neomenos, să mă gândesc obsesiv la atingerea scopului meu generos. Trebuie să fim mereu creștini, însă a fi creștin nu exclude existența unui plan de viață, a unor obiective de atins. Trebuie să ne lăsăm grijile în mâinile Domnului, însă nu să trăim la voia întâmplării. Același înțelept spunea: „Să te îngrijești, dar să nu te îngrijorezi”. Însă a purta grijă este datorie sfântă.

Concret: Dacă am ajuns să am o locuință de închiriat, care nu este singura mea sursă de venit, și îmi vine un chiriaș care cred că are nevoie de ajutor, fiind mai sărac decât mine, poate mi-aș înmuia inima și i-aș lăsa-o mai ieftin, în funcție de posibilitățile lui. Dacă, însă, mi-aș da seama că nevoia nu este reală, nu cred că aș păcătui ținând la prețul pieței.

Şi eu m-am gândit la aceste aspecte. Noi vorbim despre a fi creştin, făcând milostenii, dar aceasta este doar o faţetă a unui creştin. Poate fi şi cauză şi efect? De fapt modalitate de a deveni un bun creştin, exersând prin milostenie despinderea de iubirea de cele materiale... sau efect, când din iubire de aproapele facem tot posibilul să îl ajutăm. Ambele ipoteze, cred eu, ar fi de folos. Dar dacă vânăm pur şi simplu o ocazie de a bifa un bine, pentru o răsplată viitoare sau mai grabnică...? Tocmai pentru că mintea sau/ şi inima noastră ne pot juca feste, este bine să ascultăm de duhovnic. Nu doar în privinţa milosteniei, ci în general, pentru a putea re-deveni buni.

@Pelerin:
Despre bănuțul văduvei, față de care Domnul și-a arătat admirația. Singură și săracă, și-a dat ultimii bani, fără să se mai gândească ce va mânca mâine, din dragoste de Dumnezeu, poate și de sărmani (dacă banii de la templu urmau să fie folosiți pentru asta).

Este gestul repetat apoi de creștinii care au dat totul și au luat calea pustiei, pentru Domnul, punându-și cu adevărat viața în mâinile Sale, jertfindu-și grija pentru ziua de mâine.

Neliniștea pe care o avem nefăcând la fel poate să fie dumnezeiască, sau dimpotrivă, o ispită. Dacă omul e căsătorit, are o familie care depinde de el, Biserica nu-i dă voie să lase toate și să plece, pur și simplu, fără a-și asigura întâi familia.

Dacă este singur și nu are decât răspunderea proprie, atunci, după o atentă cercetare a cugetelor cu un duhovnic iscusit, i-o dă.

Dar consider că sunt multe lucruri pe care le putem face, în lume, cu familie, jertfind poate și zilnic din ale noastre. Poți să nu-ți dai casa, însă o poți împărți cu cel care nu are unde dormi, o vreme. Nu-ți dai averea toată, însă îl primești la masa ta și pe cel care nu are, îl îmbraci, te îngrijești de sănătatea lui.

Eu cred că dacă facem astea fără a pierde nicio ocazie, neliniștile privind bănuțul văduvei încetează.

Priceputu,prietene,cand eram la Ierusalim am mers pe acele strazi pe unde spune traditia ca a mers EL spre Golgota.Nu puteam sa nu ma gandesc ca acele dale vechi de piatra sunt dalele pe unde a calcat EL, Mantuitorul. Calcam si eu pe le dar doar calcam,nu si traiam.In jurul meu,oameni asemeni mie vindeau, cumparau, radeau,se rugau,fotografiau,se iubeau sau erau tristi,singuri sau impreuna cu altii,stateau sau mancau,se nasteau sau poate mureau.Multe dintre aceste lucruri le faceau probabil si cei din acele clipe,cand EL a trecut pe langa ei,ducandu-si crucea.Lumea nu s-a oprit in loc,timpul a curs,prioritatile fiecaruia au mers si ele inainte.Si totusi EL a trait,a existat,Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului si,dupa cum spunea Isaia ,, dupa ce Isi va da viata ca jertfa pentru pacat, va vedea o samanta de urmasi”.M-am simtit groaznic de ipocrit,un alt fariseu care vorbeste despre ce nu traieste.Ce as fi facut daca ar fi stat in fata mea,cum voi sta eu in fata Lui intr-o zi,as fi putut sa mint,sa spun ca sunt ce nu sunt?Cum credeti ca va fi clipa cand veti sta in fata Lui? Credeti ca atunci vor conta toate justificarile noastre,toate scuzele noastre,toate prioritatile si tot ce este,in realitate,mai important pentru noi decat EL?Eu sunt un las pentru ca in momentul cand cineva ca EL,fara de pacat,Fiul intrupat,EL prin care toate s-au facut,a murit efectiv pentru mine,a suferit si a murit,nu a mimat si nu a dat nimic la o parte din tot ce eu as fi aruncat cu oroarea lasitatii, fata de un asemenea Mantuitor eu ramin rece sau poate,cu generozitate, il strecor si pe EL pe undeva prin viata mea. Frate,prietene, intelegi ce spun,chiar cu patima? Este ceva mai important decat EL si tot ce a spus EL si a trait EL,tot ce trebuie sa facem,exista o ratiune pentru noi,pentru existenta noastra,in afara de asta? Exista vreun pret de care ar trebui sa fugim pentru a-l afla pe EL,cum spunea Andrei lui Petru(Noi l-am gasit pe Mesia)si Filip lui Natanael(Vino si vezi!).

Am momente de antipatie teribila la adresa mea, poate parea o angoasa ce nu ar trebui aruncata in public dar nu prea ma intereseaza deloc asta,sunt obosit sa fiu un ipocrit si fata de mine si fata de EL.Se apropie Floriile,cand EL, un tanar cu ochii in lacrimi,intra calare pe un magarus in Ierusalim.Ce a simtit oare EL in acele clipe,cand vedea cat de multi erau langa EL si stia ca totusi va ramine singur,cand vedea cum il aclama si cu toate acesta stia ca il vor vinde sau parasi,cand le vedea entuziasmul si stia ca vor veni clipele singuratice de agonie,cu lepadare in jurul Sau?EL,care nu avea nimic in lumea asta si care nu facuse nici un rau nimanui ci doar bine,EL care a dat totul,urma sa suporte tot raul din lume,toata parasirea,toata singuratatea, lepadarea si in final moartea.Ma urmaresc cuvintele lui Holtzmann:

,,In timp ce cursul vietii lui Isus se repezea spre tragicul ei final, un final ce fusese prevazut si vestit de Isus insusi,cu o claritate din ce in ce mai mare,ca singurul posibil sfarsit dar si ca singurul demn de EL,si care era necesar intrucat fusese decis de insusi sfatul lui Dumnezeu,ura fariseilor si indiferenta oamenilor nu lasat,incat de la inceput,nici o alta posibilitate.Iar acesta ura nu putea fi adusa la deplinatatea ei decat de durerea cu care Hristos a demascat tot ceea ce aceasta ura avea la temelia ei:inimi lipsite de iubire,o moralitate decazuta,o ipocrita aroganta si o laudaroasa expunere a unor virtuti false. Intre asemenea oponenti de neimpacat era cert ca ruptura va deveni in curand ireparabila.Era lesne de prevazut ca, inca din Galilea,doar o mica minoritate l-ar fi insotit in fata pericolului unei asemenea rupturi.Un singur lucru ar fi putut devia sentinta mortii care se profila inca din stadiile incipiente:o serie de demonstratii de sustinere,fara dubii,din partea multimii.Ca sa poata provoca asemenea reactii Isus ar fi trebuit,chiar si pentru moment,sa ia asupra Sa ideile populare sau sa se puna pe EL insusi in serviciul lor.Refuzul Sau de a avansa,fie si un pas,in acesta inselatoare directie,dar care dpdv lumesc ar fi fost justificata fiind poate si singura viabila pentru ei,este una dintre cauzele pentru tot ce a urmat”.

Urasc din toata fiinta mea clipele cand fac pe desteptul,pe cultul,pe traitorul,pe smeritul,pe generosul,cand mimez in mici masuri ce ar trebui sa fie viata in deplinatatea ei.In realitate nu fac decat sa mai dau o dara de vopsea falsa la idolul meu preferat,eu insumi.In fine,scuza violenta si amaraciunea,sunt doar niste ganduri aruncate intr-o mare de viata virtuala, suntem poate straini,nu inseamna nimic,cum apar asa dispar.Mi-as dori ca inainte sa plec din lumea asta pentru o clipa,o singura clipa macar, sa-L pot iubi macar putin din cat ar merita,o traire adevarata in gand si in fapta, prin care sa nu arat ca ma rusinez de EL,asa cum fac in realitate prin rodul actiunilor mele.O zi buna,am o perioada cum a avut Ioan Cezar,de tristete si revolta crancena la adresa mea,vorbesc mult si nu traiesc nimic din ce a spus EL.Asta este adevarul,nimic altceva,trebuia odata si odata sa stau in fata cu acesta realitate,nu vreau sa ma consolez cu ceva,vreau sa stau putin mai mult fata in fata cu ea, pana, poate,va incepe sa cada ce trebuie sa cada. Intrucat stiti ce a iesit la Ioan cand s-a revoltat,eu plec din timp inainte sa mai spun altceva :) Paste minunat,sus sa aveti inimile la Invierea Lui si Domnul sa va aiba in grija Sa pe toti, sa ne vedem cu bine cand va mai fi asta.

Îți înțeleg amărăciunea și consider că este bine că te găsești pe tine singur vinovat. Cred că oricare dintre noi trecem prin asta în momentele de observație lucidă a propriei noastre vieți pusă în lumina lui Hristos. Iată, și așa poate fi înțeles iadul: chinul luminii și al iubirii lui Domnului. Vrei, atunci, să te ascunzi, să te dai la întuneric, să nu te vezi.
Dar cât suntem în viața asta avem putința de a trece de la căință la pocăință, evitând deznădejdea care ne poate omorî, aruncându-ne în pasivitate.
La finalul Liturghiei spunem: „Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. De fiecare dată cuvântul ăsta mă face să mă întristez știind că niciodată nu-l împlinesc. Însă îl aud din nou și din nou, și de fiecare dată plec cu hotărârea ca așa să fac.
Iar asta o putem face nu doar dându-ne toată averea dintr-o dată, ci treptat, treptat, iar înmulțind-o și iarăși dăruind-o, nu numai pe cea materială, ci și pe cea a minții și a sufletului nostru, căci mai ales aceasta din urmă se înmulțește pe măsură ce o dăruiești.
Și tot așa, până când întreaga noastră viață va deveni o slujire adusă lui Hristos, până când vom putea și noi spune ca Apostolul, că nu mai trăim noi, ci Hristos în noi.
Sus să avem inimile, prietene și frate!

@Pelerinul
Revolta poate fi fructuoasa daca este indreptata asupra propriei persoane.
Nu ne-a promis nimeni cale spre mantuire cu revolta impotriva aproapelui nostru sau cu teorie goala despre cum credem noi ca o situatie ipotetica ar fi ideala.
Faptul ca eu ma revolt oricand am ocazia,ca exista teroristi pe lume si criminali in serie nu inseamna mare lucru la bagajul meu spiritual caci nu revolta impotriva oamenilor care nu lucreaza in har ma va salva pe mine,ci tocmai felul in care eu imi traiesc existenta.
Abia faptele mele ma pot salva sau imi pot aduce cel mult o speranta.

Poate imi puteti da vreo trimitere, un exemplu de sfant sau om simplu care a fost mantuit doar de gustul pt revolta,de greata impotriva micimii altora.
Nu exista mantuire pe spinarea altora.

Multumim pt urarile de Paste si sper sa-mi raspundeti cand va veti intoarce :)

Cei trei baieti erau si sunt politisti,statul le restituie un proocent din suma care o platesc la chirie.Conventia noastra a fost sa isi plateasca impozitul singuri iar noi sa scadem din pretul chiriei,asa am si facut,ei au platit o chirie de 250 euro 3 persoane intr-un apartament cu 3 camere.Doamne ajuta!

@Cezar Ioan
Am trecut peste incident dar data viitoare ,sper sa fie pe mesaj privat.
Ti-am raspuns atat de greu,pt ca nu stiam ce sa-ti raspund si nu as fi dorit sa-ti scriu ceva rautacios.

As dori sa spun mai multe,dar imi este lehamite de acest subiect ,de care s-au spus si asa o gramada si nici nu ma simt in largul meu,asa cum am ajuns in centrul atentiei.

Numai bine.

Atenția cui? :39:

Annyta si eu mi-am pus intrebarile acestea.
Din nefericire,mi-a fost dat sa cunosc persoane apropiate mie care nu s-au ridicat niciodata din starea saracacioasa,pt ca nu au cu ce(cum se zice).Nu au vointa,nu isi doresc nimic de ele insasi,probabil ca in adancul persoanei lor se privesc ca nevolnice sau intotdeauna ii gasesc vinovati pe altii,niciodata nu recunosc ca sunt perfect vinovate pt starea in care se afla ci se plang pe unde apuca ca au ajuns acolo din cauza ca altii nu s-au ingrijit de ele.
Ba chiar si-au facut o anumita onorabilitate din statutul de cersetor fals.

Sunt atat de ocupate sa-si planga zilnic de mila,incat nu vad cat de aproape este iesirea din problema,pt ca au o anumita dependenta de vulnerabilitatea lor.

Iar oamenii astia se intind pe generatii intregi.
Stii care este senzatia?Ca ai de carat bolovani grei in spate,ani intregi-adica atatia ani cat traiesc pe acest pamant.Si este teribil de greu :(

Iar sansa acestor cazuri, sunt tocmai oamenii pragmatici,calculati care chibzuiesc sa aiba si pt ei cat si pt altii.

Milostenia se va intinde cat elasticul dar se va rupe sub oarece greutate.


Revenind la discutia si intrebarile tale,eu as fi tentata sa spun ca milostenia se distribuie sub forma temporara si nu a unei alocatii pe viata.

Atentia centrului.

Yasmina, ce descrii tu aici suna a oameni a caror nevoie este una de dragoste si atentie cumva. Practic ei se exprima, cer ceea ce au nevoie (ca cei din jur sa se ingrijeasca de ei). Ias asta inseamna a avea grija, a ocroti, a le pasa = un fel de atribute ale dragostei crestine. Este ceva sufletesc ceea ce ei cer, nu ceva material (alocatie, milostenie cu bani). Deci de ce sa le dai bani (lucruri materiale) daca este ceva sufletesc ceea ce cer?
De asmenea este de observat ca o persoana care cere dragoste catre cei din jur, e prea preocupata de asta ca sa mai ofere dragoste catre cei din jur - astfel, intre generatii, daca parintii cer dragoste copilului dar nu ii ofera, normal ca si copilul o sa creasca cu o lipsa de dragoste (cu o frustrare), cu vreun sentiment ca nu s-a ingrijit nimeni de el (ca parintii i-au cerut in loc sa ii dea), iar mai tarziu va avea si el la randul lui aceeasi mentalitate de victima care cere dragoste si posibil sa faca la fel copiilor sai (pt ca va cere si el la randul sau de la toti din jur).
Nu sint psiholog (Cezar ne-ar putea lumina cu explicatii stiintifice), insa din exterior si de la distanta, asa imi pare.
Poate mai bine le dai acel lucru sufletesc pe care il cer (un altfel de milostenie - una nu materiala, ci ocrotirea incurajarii, care poate le-a lipsit - ca vor putea sa isi depaseasca problema? / dragostea catre aproapele?) si poate asa rupi cercul asta vicios (daca hranesti cu dragoste macar copii sa creasca fara lipsa asta, atunci poate opresti intinderea pe generatii?

Păi, Pelerinule, nu c-aş voi să te amărăsc încă mai mult, însă trebuie să îţi reamintesc ceea ce tu ştii, poate, mai adânc decât mine: nu e posibilă nici o Înviere fără o moarte în prealabil. Moarte totală, definitivă, ireparabilă. Fără regret, mai ales asta! Fără pic de regret!! Ci dimpotrivă, cu bucurie, cu fericire deplină, cu nici o scamă potrivnică înlăuntrul dorinţei.
Dar oamenii, noi oamenii, stăm în umbra morţii şi ne temem groaznic de ea, supunîndu-ne astfel încă mai mult ei.

"Îndrăzniţi!..." a spus Cineva care se pricepea bine la moarte. Şi, implicit, la Viaţă!

De unde până unde ideea că explicaţiile ştiinţifice luminează?...:)
Şi mai ales eu, care m-am tot chinuit să arăt că nu explicaţiile ajută ci relaţia concretă, faţă către faţă... Precum, în alt plan, nu discuţiile despre Dumnezeu ajută (sau poate că ajută cumva, dar nu rezolvă, nu vindecă), ci relaţia concretă, faţă către Faţă...

Îţi mulţumesc, Pelerinule, pentru aceste cuvinte postate.
Un discurs simplu despre asumarea Crucii fără şovăire.
Suflet curat, făr de păcat.

Stiu exact la ce persone se refera Yasmina, dar chiar si trecand peste, presupunem ca n-as sti nimic, am intalnit personal alte cazuri asemanatoare - cei pentru care ajutorul capata astfel de dimensiuni patologice, nu de iubiri abstracte si idealiste au nevoie ci de lucruri concrete, materiale, la care de fapt se rezuma "dragostea" care o pot intelege.

Unii mai destupati (alte cazuri decat cele enuntate de Uasmina) desigur, pot filosofa si in termeni de "iubire" despre nevoile lor, dar realitatea e alta - au nevoie de niste chestii concrete, materiale sau chiar daca sunt mai putin materiale (in intelesul comun) gen securitate, tot despre nevoile lor este vorba.
Si pot pune o eticheta numita "iubire" la toate nevoile lor, dar in realitate nu despre asta e vorba.

Cred ca poti intelege ca nu de lucruri sufletesti, abstracte au nevoie ci lucruri concrete materiale, mai mult, exact ce cer, cand cer, si cat de repede se poate altfel te trezesti cu pozne din partea acestor cautatori de "iubire".

N-as zice ca psihologia e tocmai stiinta. Poate mai degraba o forma de arta. :)

Măgulitor,
parţial aşa şi este,
însă-i mult până departe...:)

Pelerinule,
momente de-astea de revolta la adresa noastra insotite mai mult sau mai putin de autocritica elocvent-patimasa... cu totii am avut (cred; si poate inca mai avem din cand in cand)

insa in esenta, in spatele poleielii frumos (auto)sclipicioase, suna ceva de genul: "cum, EU, cel care ar fi trebuit (am vrut sa devin) perfect credincios (sa simt ceva acolo, macar sa se apropie, cat de cat, de o dragoste de Dumnezeu) si MIE (dar chiar tocmai MIE) sa nu-mi iasa????????
Oooooh! (asa ceva e incredibil; greu de suportat)


eh... cand ne trec aceste accese de mandrie ranita....

abea atunci...

... o sa poti sta in fata Lui Dumnezeu (cu sinceritate si dezumflat de mandrie) si sa zici:
da Doamne, asta sint: lipsit.
Nu am dragoste. De nici un fel. Da-mi-o Tu!
Miluieste-ma!

... si abea atunci (cand va incepe rugaciunea cu El), in urma unui incredibil de sincer dialog simplu, in rugaciune, o sa vina El la tine (!), sa mangaie si sa te indrepte, si mai ales sa-ti dea... si o sa simti in suflet sa mergi la spovedit

Adam esti un om bun.I-am marturisit Celui de Sus pacatele mele,de-a lungul timpului i-am simtit si toiagul si nuiaua in viata mea,indiferent unde m-au purtat pasii.Fiecare suflet are o poveste a lui care intr-o zi va fi spusa.Fie ca Invierea Domnului sa-ti lumineze mereu sufletul si viata.

Proprietarul n-are de unde sa stie cat castiga chiriasul, el solicita o chirie, iar acesta o accepta sau isi cauta una pe care si-o poate permite. De ce nu-ti pui si intrebarea inversa: poti fii bun crestin profitand de bunatatea unora care te lasa sa stai in casa lor? Si eu am inchiriat un apartament, in zona centrala, iar pretul solicitat este mai mult decat rezonabil. Altii inchiriaza o garsoniera (nu ap. cu doua camere) cu mai mult. Pentru ca sunt patita cu chiriasii, prefer un pret mic, insa sa fie persoane de omenie, nu care fac prapad, care fac scandal sau fug cu lucruri din casa, doar pentru ca am fost de treaba si n-am solicitat garantii, pe principiul las' ca-s studenti, modesti, sunt pensionari etc. Stii ce greu gasesti oameni din acestia, normali?

Din câte înțeleg eu nu acest nivel preliminar este adus în discuție.
Să reformulăm: chiriașul acceptă fiindcă mai ieftin nu a găsit. După un timp, proprietarul află că al său chiriaș face eforturi imense pentru a fi în stare să își plătească chiria care îi depășește posibilitățile. (să zicem că dintrun salariu de 1200 ron jumate îl dă pe chirie). Cum trebuie să reacționează propietarul din punct de vedere creștinesc?

nota1: în cazul descris, propietarul nu folosește acei bani pentru a suplini nevoi esențiale ale sale sau ale familiei. Să zicem că dacă ar reduce chiria la jumate, consecințele s=ar resimți cel mult la nivel de locația concediului sau alte aspecte asemenea.

Daca afla ca chiriasul o duce greu, insa nu i se plange, ar putea sa-l ajute cel putin o perioada, reducandu-i din cheltuieli, ca acela e om corect, in care poate avea incredere. Daca el insa traieste din banii de chirie, atunci trebuie si chiriasul sa-l inteleaga pe el si sa faca un efort sa achite la timp sau sa elibereze apartamentul, lasand pe altul care isi poate permite.

Asta cred că era problema propusă de la început. Deci judecând în limitele acestui caz, concluzia poate fi formulată: nu e creștinește ca măcar să nu îi scazi din chirie.
Nu înțeleg totuși de ce, pe parcursul întregului topic, s-au accentuat exemple de tipul: „dar dacă proprietarul își hrănea copiii din banii ăia”, „dar dacă el nu cunoștea firea chiriașului și propunând un preț mai mic risca să îi fie vandalizată casa”, etc. Exemple care nu își aveau rostul de moment ce sunt evident legitime în ochii tuturor. Exemple care până la urmă nu fac în niciun fel trimitere la esența problemei.

In general, oamenii care inchiriaza la persoane (fizice) nu au contract, nu declara la finante, de aceea isi pun mai multe intrebari: daca pleaca si ma lasa cu cheltuielile neachitate, daca vandalizeaza casa etc. Pasuiesti o data ca iti spune ca ii este greu, pasuiesti a doua oara, mai trece si a treia luna, se acumuleaza datorii la intretinere si dupa dispare chiriasul, tie ramandu-ti de achitat facturile. (la chirie nici nu te mai gandesti)

Chiriasul meu nr.2 a facut la fel, insa a luat si usa, nu doar frigiderul si aspiratorul :) La prize si mobila n-a atentat, totusi.
Chiriasul nr.1 m-a lasat cu o factura mare la telefon, vreo 2800lei. (vorbea mult prin Costa Rica) Mi-am scos fixul, preventiv.
Chiriasii nr.3 erau petrecareti si aveau si un caine ciobanesc. Pe mine personal nu ma deranjeaza ce fac chiriasii, ca oricum eu stau in alta parte,dar n-am mai suportat sa ma tot sune administratorul sa se planga sau vecinii sa cheme politia. (in blocul acela stau mai mult oameni in varsta, pensionari).
Chiriasul nr.4 e cat de cat ok,i-am zis in toamna trecuta ca mai poate sta un an, ca n-avea unde sa mearga, mai ales la un pret simbolic, dar i-am spus de atunci ca el e ultimul meu chirias. E prea mare bataie de cap.Daca ai nevoie de banii respectivi, atunci inchriezi, daca nu, atunci mai bine nu, ca nu se merita.

Admir umorul superior si detasat cu care povestesti aceste experiente neplacute. Nemernicii!...

Daisy Trump a României, ce să mai vorbim!

Hristos a inviat!
Dragilor , eu cred ca este corect sa dai un apartament in chirie! Cine nu are monetar, nu va cauta sa inchirieze, nu-i asa? Restul e poveste....