Asta sustineam si eu, ca toate pacatele trebuie marturisite . Nu am spus niciodata ca exista vindecare fara sa existe iertare, eu doar am insistat ca nu se poate sa omitem vreun pacat la spovedanie.

Florin, ai sustinut pagini intregi ca pacatele mici sunt iertate simplu prin rugaciunea particulara si a Bisericii. Eu cu asta am avut treaba, cu ideea ca unele nu ar mai necesita spovedania. Dar acum ma bucur ca in sfarsit am ajuns la un numitor comun. Deci toate pacatele trebuiesc spovedite.

Eu am spus clar: impartasania este deasa sau rara dupa cum spune duhovnicul care cunoaste cel mai bine sufletul omului, iar pacatele se spovedesc toate, atunci cand se face spovedania.


La cine te referi anume aici? cine sunt incepatori si fac pe forumuri catehizare? eu m-am referit la general ca pot fi oameni care intra aici sa citeasca, sa invete si apoi pun in practica ce au citit pe aici, nu ma refer la cei care discuta activ despre ortodoxie. De ce raspunzi asa trufas?

Exact.

Poate m-am exprimat într-un mod nu tocmai corect. M-am referit la cei care sînt începători și caută să învețe de pe forumuri, nu să învețe ei pe alții.

Acum sînt și trufaș? Aș putea face o listă cu apelative de la tine la adresa mea care altădată m-ar fi deranjat. Nu e bai, dar să știi că într-un dialog public cu altcineva s-ar putea să regreți cuvintele care deranjează interlocutorul. Deci un pic mai multă atenție la exprimare.

Ei Florin, probabil ca nu mai inteleg eu limba romana. Imi cer scuze. Eu din cuvintele tale asa am inteles.
Uite fa un exercitiu. Pune-te in locul meu. Eu acu iti zic tie asa:

"Acei oameni, dacă sînt începători, să pună mîna pe carte, nu să facă pe forumuri catehizare."

Acum spune ce intelegi?

daca spuneai , "nu sa isi faca catehizarea pe forumuri", poate intelegeam si eu dar asa....

intelegi? ceea ce ai spus suna a repros adresat cuiva care habar nu are dar invata lumea pe forum catehismul.

Si acum cu oamenii care intra si citesc si mai invata. De ce sa ii certam asa de aspru si dur? oare noi aici chiar scriem degeaba, doar ca sa facem polemica si sa ne pierdem sufletele? Uite, tu ai avut si ai multe postari frumoase, chiar crezi ca nu trebuie citite si de cei mai novice?

Cred ca nu s-a inteles exact, si in sursele date spune ca isi marturiseau pacatele in Biserica, in fata tuturor. Aceasta era forma de spovedanie atunci, iar pacatele mari erau spovedite episcopului sau preotului, pentru ca nu era asa usor ca astazi, un pacat mare ducea la ani de zile de oprire de la impartasanie. Asadar pacatele acelea mici le spuneau cu voce tare in fata tuturor, asta era spovedirea. Apoi s-a renuntat la asta si s-a recurs doar la spovedirea privata, in fata preotului.
Asta este altceva, impartasirea deasa, diferit de ce discutam, impartasirea fara spovedanie. Te poti impartasi la o saptamana daca iti ingaduie duhovnicul, dar cu spovedanie inainte, de fiecare data.
Constiinta depinde de fiecare om. De exemplu parintele tot spune cu repros la predica faptul ca de multe ori vin credinciosi care spun ca n-au niciun pacat si ii mustra. Asadar unii cred ca n-au pacate, depinde cum inteleg pacatele, se gandesc ca doar omorul e pacat. Si eu ma gandeam asa cand nu eram credincios.
Asadar isi marturiseau pacatele si in primele secole, pe langa faptul ca erau si alte conditii, de exemplu tu acum nu poti vorbi in limbi, cum faceau atunci cei ce se botezau.

Mihaela,

Per ansamblu, nu recomand unui catehumen să intre pe forumul ăsta. E mai mult spre dezavantajul lui.

Aici nici măcar nu avem moderatori care să atragă atenția celor care postează aiureli sau erezii. Sau mai mulți administratori care să-i baneze, temporar sau definitiv, pe cei care comit infracțiuni grave în public, smintind vizitatorii sau chiar eterodocșii care intră să-și facă o idee despre creștinismul ortodox. Un singur admin nu poate face față la numărul mare de postări zilnice.

Dar, te rog, să revenim la subiectul propus: Despre legătura dintre Spovedanie și Împărtășire.

Cătălin,

Știu despre ce vorbești. Spovedania publică s-a practicat, într-adevăr. Chiar acum un secol Sfîntul Ioan de Kronstadt a făcut spovedanii publice. Aruncă o privire și aici:

1. Din punct de vedere istoric, putem spune că practica mărturisirii păcatelor şi a dezlegării lor de către un urmaş al apostolilor (episcop sau un preot delegat) este de origine apostolică (sec. I) şi ea a existat dintotdeauna în Biserică, numai că în decursul timpului această practică a avut înţelesuri şi forme diferite. Mărturiile istorice din primele trei-patru secole sunt lacunare şi confuze, dar deja din sec. IV-V atestăm existenţa a două tipuri total diferite de mărturisire a păcatelor, care mai târziu „au fuzionat”, rezultând practica spovedaniei de astăzi. Mai exact:

a) Exista o mărturisire care se făcea doar în cazul păcatelor mari: idolatrie, apostazie, curvie, ucidere, furt şi alte păcate considerate „mari” sau „de moarte” (I Ioan 5:16). O astfel de mărturisire era acceptată o singură dată după Botez (cf. Păstorul Herma, Tertulian ş.a.) sau cel mult de 2-3 ori în viaţă, iar creştinii care-şi luau în serios viaţa de după Botez, deşi se împărtăşeau la fiecare Liturghie duminicală sau chiar zilnică, practic nu se mărturiseau niciodată. Până spre sfârşitul sec. IV, în cazul păcatelor ştiute de toţi, această mărturisire se făcea public, iar în cazul păcatelor necunoscute comunităţii, acestea erau mărturisite în taină episcopului sau unui preot delegat de acesta. În urma mărturisirii, episcopul sau chiar sinoadele locale (cf. Canonul 5, Sin. I Ecumenic) hotărau oprirea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine a penitentului respectiv pentru o perioadă determinată de timp (de la câteva luni până chiar la 15-20 de ani). În funcţie de pocăinţa penitentului, termenul de oprire de la împărtăşire putea fi scurtat sau prelungit. Primirea la împărtăşire se făcea automat, după expirarea termenului care a fost rânduit prin epitimie, fără careva rugăciuni sau formule speciale de dezlegare, iar în unele tradiţii locale – prin punerea mâinilor episcopului sau prin ungerea cu untdelemn sfinţit.

Uite, mi-am amintit că acum cîțiva ani m-am întîlnit cu un călugăr la vreo 50 de ani, venit de la Athos. Și l-am întrebat cum se practică la ei Împărtășirea, cu Spovedanie de fiecare dată înainte? Omul mi-a răspuns că ei se împărtășesc de fiecare dată și, cînd este cazul, se spovedesc înainte. Deci ei își fac un proces de conștiiință înainte de a se cumineca și se apropie sau nu în funcție de rezultatul introspecției examinatoare.

Nu vorbim de cazul lor, ci de cazul nostru, al creștinilor care frecventăm Biserica și mai știm cîte ceva în materie de teologie. Un pic mai mult decît nimic...

Așadar, își mărturiseau păcatele în primele secole doar dacă erau grave și foarte grave. Ei făceau diferența, menționată la 1 Ioan 5, între păcate de moarte și care nu sînt de moarte:

16. Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind - păcat nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela.
17. Orice nedreptate este păcat, dar este şi păcat care nu e de moarte.

De unde rezultă că păcatele care nu sînt de moarte pot fi vindecate prin rugăciunile simple, pe cînd păcatele de moarte necesită obligatoriu Spovedania. Nu încurajez pe nimeni să nu spună toate păcatele la Spovedanie, însă îi încurajez pe creștinii ortodocși activi să se împărtășească la fiecare Liturghie dacă duhovnicul le dă binecuvîntare și dacă conștiința le permite, chiar fără Spovedanie.

La fiecare liturghie??? Hai acum in post merge dar in afara postului?? noi cei care suntem casatoriti este imposibil sa ne impartasim in fiecare liturgie, pr Cleopa spunea ca pt sf tainte trebuie curatenie trupeasca 3 zile inainte si 3 zile dupa...

Si un alt aspect nu crezi ca se ajunge la un formalism daca te impartasesti in fiecare liturghie??? Eu nu zic sa ne impartasim rar sau des, dar trebuie sa fie un echilibru. Cel mai bine ne intrebam duhovnicii, cum e bine , pt ca ei ne cunosc sufletele cel mai bine.

http://www.teologie.net/2013/08/07/i...ie-preoti-bor/
in consens cu topicul.

Nu stiu daca ai inteles, doar pacatele grave le marturiseau la episcop sau preot. Pacatele pe care le numim usoare le marturiseau in biserica, era ca spovedania din zilele noastre. De fapt era mai incomod, trebuiau sa le spuna sa le auda toti.

Da, dar cît timp a fost așa? Nu se știe sigur. A fost la începutul creștinismului, apoi au fost derogări pentru anumite biserici de la episcopii locului, cum e cazul Sfîntului Ioan de Kronstadt care a trăit acum vreun secol.

După ce s-a stabilizat Spovedania așa cum o știm astăzi, toți creștinii, de la preot la mirean și de la episcop la monah, s-au spovedit de fiecare dată înainte să se împărtășească? Mă îndoiesc. Uită-te cum astăzi practica Împărtășirii frecvente sau rare în Biserica Ortodoxă depinde de zona geografică și de ceea ce susțin părinții locului. Vorba lui Rafail Noica: observăm școala Printelui Cleopa, școala Părintelui Teofil Pîrîian sau mai știu eu care școală - vizavi de frecvența Împărtășirii.

Deci nu putem avea pretenția că în BO lucrurile au fost dintotdeauna așa cum le știm astăzi și, mai ales, în toate regiunile lumii. Mereu a fost o schimbare pe ici pe colo, chiar și în ritualul liturgic.

Și, ca să fim iarăși obiectivi și sinceri cu noi, cînd Pavel scrie ”să se cerceteze omul pe sine și așa să se apropie” nu se referă la actul Spovedaniei prin preot, ci la conștiința proprie care lăsa sau nu creștinul să se apropie de Potir. Nu se referă nici la faptul că nu l-ar fi lăsat pe creștin să vină la spovedit funcție de păcatele mai mari sau mai mici, ar fi absurd să credem așa ceva.

Geo,

Unde spune Cleopa de cele șase zile?

Am găsit o singură referință apropo de curăția trupească:

”Sfântul Ioan Postitorul, de exemplu, în al 8‑lea Canon al său spune că cel ce s‑a întinat în somn cu scurgere (semi*nală) o zi se scoate de la împărtăşanie, curăţindu‑se de întinăciune, şi va zice Psalmul 50 şi va face 49 de metanii.”

Aici nici măcar nu e vorba de cuplu, ci de accidentul poluției nocturne pentru care, iată, o singură zi se oprește de la Împărtășire. Deci pentru care motiv să fie oprit un cuplu de la facerea de copii 3 zile înainte și 3 zile după?

Nu contează ce zici tu sau alți creștini sau chiar teologi. Contează ce spun Sfinții Părinți și ei toți spun într-un glas că trebuie să ne împărtășim des, dacă se poate de fiecare dată. Pe vremea Sfîntului Vasile cel Mare creștinii se împărtășeau aproape zilnic. Și mai făceau și copii... :)

Formalismul împărtășirii automate, fără căință, fără lupta împotriva celui rău care încearcă să te domine, fără rugăciune, fără acordul duhovnicului și - nu sînt 100% sigur - fără spovedanie nu e deloc folositor. Dar și mai grav e cînd ești un creștin practicant care participi la Liturghie și te împărtășești din an în Paști pentru că așa face lumea în general.

Mai Florine esti cumva sotul meu? caci gandesti la fel ca el. :4:

Nu, sînt soțul neveste-mi. :)

Glumeam :4:

Am avut aseara o discutie cu sotul meu si spunea acelasi lucru ca si tine...

Partea I
 

Părintele Alexander Schmemann vorbind despre legătura ce s-a stabilit între Spovedanie și Împărtășire de-a lungul istoriei:

From Fr. Alexander Schmemann's Report to the Holy Synod of the Orthodox Church in America, Sunday of the Prodigal Son, 1972
(link to the full report: http://www.oca.org/DOCencyclical.asp?SID=12&ID=3).

”Eucharistic Decay and Renewal

It is impossible, and even unnecessary to present in this short report the questions of lay communion in all its dogmatical and historical aspects. What is essential can be summarized as follows:

It is a well-known and undisputed fact that in the early Church the communion of all the faithful, of the entire ecclesia, at each Liturgy was a self-evident norm. What must be stressed, however, is that this corporate communion was understood not only as an act of personal piety and personal sanctification but, first of all, as an act stemming primarily from one's very membership in the Church, as the fulfillment and actualization of that membership. The Eucharist was both defined and experienced as the "sacrament of the Church," the "sacrament of the assembly," the "sacrament of unity." "He mixed Himself with us," writes St. John Chrysostom, "and dissolved His body in us so that we may constitute a wholeness, be a body united to the Head." The early Church simply knew no other sign or criterion of membership but the participation in the sacrament. The excommunication from the Church was the excommunication from the eucharistic assembly in which the Church fulfilled and manifested herself as the Body of Christ. Communion to the Body and Blood of Christ was a direct consequence of Baptism, the sacrament of entrance into the Church, and there existed no other "condition" for that communion. The member of the Church is the one who is in communion with the Church in and through sacramental communion, and one early liturgical formula dismissed from the gathering, together with the catechumens and the penitents, all those who are not to receive communion. This understanding of communion, as fulfilling membership in the Church, can be termed ecclesiological. However obscured or complicated it became later, it has never been discarded; it remains forever the essential norm of Tradition.

One must ask therefore not about this norm, but about what happened to it. Why did we leave it so far behind us that a mere mention of it appears to some, and especially clergy, an unheard-of novelty, a shaking of the foundations? Why is it that for centuries nine out of ten Liturgies are being celebrated without communicants? - and this provokes no amazement, no frustration, whereas the desire to communicate more frequently, on the contrary, raises a real fear? How could the doctrine of a once-a-year communion develop within the Church, the Body of Christ, as an accepted norm, a departure from which can be but an exception? How, in other words, did the understanding of communion become so deeply individualistic, so detached from the Church, so alien to the eucharistic prayer itself: "and all of us partaking of the same Bread and Chalice unite one to another for the communion of the one Spirit..."? The reason for all this, however complex historically, is spiritually a simple one: it is the fear of profaning the Mystery, the fear of unworthy communion, of the desacralization of holy things. It is a fear which is, of course, spiritually justified, for "the one who eats and drinks unworthily drinks and eats his condemnation." This fear appeared soon after the victory of the Church over the pagan Empire, a victory which transformed Christianity into a mass religion, a state Church and a popular cult. If during the era of persecution the very belonging to the Church compelled each of her members to follow a "narrow path" and set between the Christian and "this world" a self-evident dividing line, now, with the entrance of the entire "world" into the Church, that line was abolished and there appeared a very real danger of a nominal, superficial, lukewarm and minimalistic understanding of Christian life. If before the very entrance into the Church was difficult, now, with obligatory inclusion of virtually everyone into the Church, it became necessary to establish internal checks and controls; it was around the sacrament that such controls developed.

One must stress, however, that neither the Fathers nor the liturgical texts can supply us with any encouragement for non-partaking of the Mysteries, nor do they even hint at such a practice. Emphasizing the holiness of communion and its "awful" nature, calling to a worthy preparation for it, the Fathers never endorsed nor approved the idea that since the Mystery is holy and awful, one must not approach it too often. To the Fathers, the view of the Eucharist as the sacrament of the Church, of her unity, fulfillment and growth, was still self-evident.

"We must not," writes St. John Cassian, "avoid communion because we deem ourselves to be sinful. We must approach it more often for the healing of the soul and the purification of the spirit, but with such humility and faith that considering ourselves unworthy... we would desire even more the medicine for our wounds. Otherwise it is impossible to receive communion once a year, as certain people do... considering the sanctification of heavenly Mysteries as available only to saints. It is better to think that by giving us grace, the sacrament makes us pure and holy. Such people manifest more pride than humility... for when they receive, they think of themselves as worthy. It is much better if, in humility of heart, knowing that we are never worthy of the Holy Mysteries we would receive them every Sunday for the healing of our diseases, rather than, blinded by pride, think that after one year we become worthy of receiving them."

With regard to an equally wide-spread theory, according to which there is a difference between the clergy and laity in approaching communion, so that the former are to receive it at each Liturgy, whereas the latter are discouraged from doing so, it is fitting to quote St. John Chrysostom, who more than anyone else, insisted on worthy preparation for communion: "There are cases," writes the great pastor, "when a priest does not differ from a layman, notably when one approaches the Holy Mysteries. We are all equally given them, not as in the Old Testament, when one food was for the priests and another for the people and when it was not permitted to the people to partake of that which was for the priest. Now it is not so: but to all is offered the same Body and the same Chalice..."

Let me repeat once more that it is simply impossible to find in Tradition a basis and justification for our present practice of extremely infrequent, if not yearly, communion of laity; all those who seriously and responsibly have studied our Tradition, all the best Russian liturgiologists and theologians, have seen in this practice a decay in Church life, a deviation from Tradition and the genuine foundations of the Church. And the most dreadful aspect of this decay is that it is justified and explained in terms of respect for the holiness of the sacrament, in terms of piety and reverence. For if it were so, the non-communicants would experience at least some sadness during the Liturgy, a frustration, a feeling of lacking fullness. In reality, however, this is simply not true. Generation after generation of Orthodox "attend" the Liturgy totally convinced that nothing more than attendance is required from them, that communion is simply not for them. And then, once a year, they fulfill their "obligation" and receive communion after a two-minute confession to a tired and exhausted priest. To see in all this a triumph of reverence, a protection of holiness, more than that - a norm, and not a downfall and a tragedy, is indeed incredible.

In some of our parishes those who expressed the desire to receive communion more frequently were subjected to a real persecution, were asked not to do it "for the sake of peace," were accused of deviation from Orthodoxy! I could quote parish bulletins explaining that since communion is for penitents, one ought not to receive it at Easter, for it "obscures" paschal joy. And the most tragic thing is that all this provokes no mystical horror, that apparently the Church herself becomes an obstacle on man's path to Christ! Truly - "when you shall see the abomination of desolation stand in the holy place..." (Matthew 24:15).

Finally, it would not be difficult to show that whenever and wherever a genuine renewal of the life of the Church has taken place it has always originated with what has been termed "eucharistic hunger," In the twentieth century there began a great crisis of Orthodoxy. There began an unheard of, unprecedented persecution of the Church and the apostasy of millions of people. And whenever this crisis was understood and perceived, there was a return to communion as the "focus of Christian life." This happened in communist Russia, as is attested by hundreds of witnesses; this happened in other centers of Orthodoxy and the diaspora. The movements of Orthodox youth in Greece, Lebanon, France have all grown out of a renewal of liturgical life. All that is genuine, living, churchly has been born from a humble and joyful response to the words of the Lord: "He that eats My flesh and drinks My blood, dwells in Me and I in him" (John 6:56)

Partea a II-a
 

Now, by a great mercy of God, this eucharistic revival, this thirst for a more frequent, more regular, communion, and thus, the return to a more genuine life within the Church, has made its appearance in America. I am convinced that nothing would give a greater joy to the pastors and especially Bishops than this renewal, pulling us away from the spiritually dead controversies about "properties" and "rights," from the idea of the Church as a social-ethnic club with picnics and entertainment, from youth organizations in which religious life and interests are kept at a bare minimum. For, as I already said, no other foundation exists for the regeneration of the Church as a whole, and none can exist. The ethnic, national foundation is fading away. All that which is only custom, only form, an addition to life but not life itself, is disappearing. People are seeking the genuine, the true and the living. Therefore, if we are to live and grow, it is obviously only on the basis of the very essence of the Church, and this essence is the Body of Christ, that mystical unity into which we are integrated through partaking "of the one Bread and Chalice in the communion of the same Spirit..."

I am confident, therefore, that our Bishops, to whom God has entrusted above all care for the spiritual essence of the Church, will find the words proper to bless and to encourage this spiritual and sacramental renewal, proper to remind the Church of the immeasurably rich and immeasurably joyful content of her teaching about the Divine Mysteries.

All this, however, raises - with a new acuteness and depth - the question of the preparation for holy communion, and, first of all, of the place in that preparation for the Sacrament of Penance.

Penance and Holy Communion

When the communion of the entire congregation at each Liturgy, as an act expressing their very participation, in the Liturgy, ceased to be a self-evident norm and was replaced by the practice of a very infrequent, usually once-a-year, communion, it became natural for the latter to be preceded by the Sacrament of Penance i.e., confession and reconciliation with the Church through the prayer of absolution.

This practice, natural and self-evident in the case of infrequent, once-a-year, communion, led to the appearance in the Church of a theory according to which the communion of laity, different in this from the communion of clergy, is impossible without the Sacrament of Penance, so that confession is an obligatory condition - always and in all cases - for communion. I dare to affirm that this theory (which spread mainly in the Russian Church) not only has no foundation in Tradition, but openly contradicts the Orthodox doctrine of the Church, of the Sacrament of Communion and of that of Penance.

To be convinced of that, one has to recall, be it very briefly, the essence of the Sacrament of Penance. From the very beginning this sacrament was, in the consciousness and teaching of the Church, the sacrament of reconciliation with the Church of those excommunicated from her and this means of those excluded from the eucharistic assembly. We know that, at first, the very strict ecclesiastical discipline allowed for only one such reconciliation in one's lifetime, but that later, especially after the entrance into the Church of the entire population, this discipline was somewhat relaxed. In its essence, the Sacrament of Penance, as the sacrament of reconciliation with the Church, was for those only who were excommunicated from the Church for definite sins and acts clearly defined in the canonical tradition of the Church. This is still clearly stated in the prayer of absolution: "reconcile him with Thy Holy Church in Christ Jesus Our Lord..." (This, incidentally, is the prayer of absolution, used universally. As to the second one, unknown to the Eastern Orthodox Churches - "I, unworthy priest, by the power given unto me, absolve. . ." - is of Latin origin and was adopted in our liturgical books at the time of the domination of Orthodox theology by Western theology.)

All this, however, does not mean that the "faithful," i.e., the "non-excommunicated," were considered by the Church to be sinless. In the first place, according to the Church's teaching, no human being is sinless, with the exception of the Most Holy Mother of God, the Theotokos. In the second place, a prayer for forgiveness and remission of sins is an integral part of the Liturgy itself (cf. the Prayer of the Trisagion and the two prayers "of the faithful"). Finally, the Church always considered Holy Communion itself as given "for the remission of sins." Therefore, the issue here is not sinlessness, which no absolution can achieve, but the distinction always made by the Church between, on the one hand, the sins excommunicating a man from the Church's life of grace and, on the other hand, the "sinfulness" which is the inescapable fate of every man "living in the world and bearing flesh." The latter is, so to speak, "dissolved" in the Church's liturgy, and it is this sinfulness that the Church confesses in the "prayers of the faithful" before the offering of the Holy Gifts. Before the Holy Chalice itself, at the moment of receiving the Mysteries, we ask for forgiveness of "sins voluntary and involuntary, those in word and in deed, committed knowingly or unknowingly," and we believe that, in the measure of our repentance, we receive this forgiveness.

All this means, of course, and no one really denies it, that the only real condition for partaking of the Divine Mysteries is membership in the Church and, conversely, that membership in the Church is fulfilled in the partaking of the sacrament of the Church. Communion is given 'for the remission of sins, "'for the healing of the soul and body," and it implies, therefore, repentance, the awareness of our total unworthiness, and the understanding of communion as a heavenly gift which never can be "deserved" by an earthly being. The whole meaning of preparation for communion, as established by the Church ("The Rule for Holy Communion") is not, of course, in making man feel "worthy" but, on the contrary, in revealing to him the abyss of God's mercy and love ("I am not worthy, Master and Lord... yet since Thou in Thy love... dost wish to dwell in me, in boldness I come. Thou commandest, open the gates... and Thou wilt come in love... and enlighten my darkened reasoning. I believe that Thou wilt do this..."). Before the Lord's table the only "worthiness" of the communicant is that he has realized his bottomless "unworthiness." This, indeed, is the beginning of salvation.

It is therefore of paramount importance for us to understand that the transformation of the Sacrament of Penance into an obligatory condition for communion not only contradicts Tradition, but obviously mutilates it. It mutilates, in the first place, the doctrine of the Church by creating in her two categories of members, one of which is, in fact, excommunicated from the Eucharist, as the very content and fulfillment of membership, as its spiritual source. But then it is no longer surprising that those whom the Apostle called "fellow citizens with the saints and of the household of God" (Ephesians 2:19) become again "worldly" (kosmiki, miriane), are "secularized" and their membership in the Church is measured and defined in terms of money ("dues") and "rights." But also mutilated is the doctrine of communion, which is understood then as the sacrament for a few "worthy ones" and no longer as the sacrament of the Church: of sinners who, by the infinite mercy of Christ, are always transformed into His Body. And finally, equally mutilated is the doctrine of penance. Transformed into a formal condition for communion, it begins more and more obviously to replace the real preparation for communion, that genuine inner repentance, which inspires all the prayers before communion. After a three-minute confession and absolution a man feels "entitled" to communion, "worthy" and even "sinless," feels, in other terms, that which is in fact the very opposite of true repentance.

But how then could such a practice have appeared and become a norm, defended today by many as truly Orthodox? To answer this question one must consider three factors. We have already mentioned one of them: that nominal and lukewarm approach to faith and piety of Christian society itself which led, at first, to an infrequent communion and, finally, reduced it to a once-a-year "obligation." It is clear that a person approaching the Divine Mysteries once a year must be really "reconciled" with the Church by means of an examination of his conscience and life in the Sacrament of Penance. The second factor is the influence on the Church of monasticism, which from the very beginning knew the practice of the "opening of thoughts," of the spiritual guidance by an experienced monk of a less-experienced one. But, and this is essential, such a spiritual father or "elder" was not necessarily a priest, for this type of spiritual guidance is connected with spiritual experience and not priesthood.

Partea a III-a
 

In the Byzantine monastic typika of the 12th-13th centuries, a monk is forbidden both to approach the Chalice and to abstain from it by himself, of his own will, without the permission of his spiritual father, for "to exclude oneself from communion is to follow one's own will." In women's monasteries the same power belongs to the abbess. Thus we have here a confession of a non-sacramental type, confession based upon spiritual experience and permanent guidance. But this type of confession had a strong impact on sacramental confession. At a time of spiritual decadence (which can be seen in its true scope and meaning in the canons of the so-called Council in Trullo, 6th century A.D.) monasteries became centers of spiritual care and guidance for the laity. In Greece, even today, not every priest has the right to hear confessions but only those who are especially authorized by the Bishop. Yet for the laity this spiritual counseling naturally led to sacramental confession. We must stress, however, that not every parish priest is capable of such spiritual counseling, which implies and presupposes a deep spiritual experience, for without that experience "counseling" may lead, and in fact often leads, to genuine spiritual tragedies. What is important here is that the sacramental penance became somehow connected with the idea of spiritual guidance, solution of "difficulties" and "problems," and that all this in the present conditions of our parish life, of "mass" confessions concentrated during some evening of Great Lent and reduced to a few minutes, is hardly possible and does more harm than good. Spiritual guidance, especially in our time of deep spiritual crisis, is necessary, but to be genuine, deep, useful, it must be disconnected from sacramental confession, although the latter must obviously be its ultimate goal.

The third and decisive factor was, of course, the influence of the Western Scholastic and juridical understanding of penance. Much has been written about the "western captivity" of Orthodox theology but few people realize the depth and the real meaning of the distortions to which Western influence led in the life of the Church and, above all, in the understanding of sacraments. This is especially obvious in the Sacrament of Penance. Here the distortion consisted in that the whole meaning of the sacrament was shifted from repentance and confession to "absolution" understood juridically. Western Scholastic theology transposed into juridical categories the very concept of sin and, accordingly, the concept of absolution, as dependent not so much on the reality of repentance, but on the power of the priest. If in the initial Orthodox understanding of the Sacrament of Penance the priest is the witness of repentance and, therefore the witness of the fulfilled "reconciliation with the Church in Christ Jesus. . .," the Latin legalism puts the emphasis on the power of the priest to absolve. Hence the practice, totally alien to Orthodox doctrine, yet quite popular today, of "absolutions" without confession. The initial distinction between sins (which because they excommunicate from the Church require a sacramental reconciliation with her) and sinfulness (not leading to excommunication) was rationalized by Western Scholasticism in the distinction between the so-called mortal sins and the so-called venial sins. The first ones, by depriving man of the "state of grace" require sacramental confession and absolution; the others require only an inner repentance and contrition. In the Orthodox East, however, and especially in Russia (under the influence of the Latinizing theology of Peter Moghila and his followers), this theory resulted in a simple, compulsory and juridical connection between confession and communion.

And it is ironic indeed that the most obvious of all Latin "infiltrations" is viewed by so many Orthodox as an Orthodox norm while a mere attempt to re-evaluate it in the light of the genuine Orthodox doctrine of Church and sacraments is denounced as "Roman Catholic."

Alte opinii: http://www.doxologia.ro/puncte-de-ve...rtasim-mai-des.

da, frumos spus. iata un articol folositor.

Dragoș,

Mă bucur că ai dat atenție articolului lui Schmemann.

Perfect de acord cu titlul spune așa:

”Îndemnul la o împărtășanie deasă fără conștientizarea credincioșilor asupra importanței Sfintei Euharistii în viața noastră, fără a-i crește duhovnicește ca să-și dorească ei înșiși cât mai des împărtășania, va rămâne un act liturgic exterior, care nu va produce schimbarea mult dorită a întregii lor ființe.”

Trebuie să pricepem un lucru simplu: Însuși Hristos și Sfinții Apostoli ne-au lăsat Liturghia și Canoanele care ne obligă, în calitate de creștini, să ne împărtășim de fiecare dată cînd participăm la Jertfa nevăzută de pe Altar. A refuza să ne apropiem înseamnă că:

- nu înțelegem sensul central al Liturghiei și scopul Jertfei nesîngeroase care ni Se aduce, nouă, pentru noi
- participăm la Liturghie doar pentru rugăciune
- ignorăm Canonul 9 Apostolic, generalizat, dar și alte Canoane locale
- ne autoexcludem temporar din Biserică, neredevenind membri activi ai Trupului Lui Hristos prin neparticipare la comuniunea cu El și cu Trupul Lui

Deci nu vorbim despre Împărtășirea ”mai deasă” decît cea ”rară”, ci despre Împărtășirea ”de fiecare dată”. E o cu totul altă noțiune, absolută, prin antiteza cu relativizarea în statistici a numărului de Împărtășiri pe an.

”Din epistola întreagă adresată de Arhiepiscopul Cezareii Capadociei se desprinde ideea că împărtășania zilnică era recomandată doar anumitor persoane, iar nu întregii comunități, probabil în funcție de nevoile duhovnicești ale acesteia, ori spre vindecarea unor patimi sau boli trupești.”

M-aș mira foarte tare să fie așa cum scrie părintele Daniliuc. Trebuie să citim acea epistolă și să vedem dacă ajungem la aceeași concluzie ca și dînsul. Pentru că afirmația asta contrazice flagrant ceea ce toți Sfinții glăsuiesc la unison: Împărtășirea trebuie să fie de fiecare dată!

”Căci timpul de împărtăşire nu-l hotărăşte sărbătoarea şi praznicul, ci conştiinţa curată şi viaţa fără vină, iar dacă cineva vrea să participe la această jertfă, trebuie să se cureţe cu multe zile înainte prin pocăinţă, rugăciune, milostenie, şi prin cugetarea la cele duhovniceşti şi să nu se mai întoarcă la rele. Aşa că, după Sf. Ioan şi după dumnezeiescul Apostol să se cerceteze fiecare dintre noi pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi Potir”.”

Conștiința curată, exact. Dar viața fără vină? Ce-i asta, perfecțiunea ca și condiție fără de care nu te poți cumineca? Cine e acela care e ”fără vină” care să îndrăznească să se apropie, fie și o dată pe an? Eu știu că Unul este Sfînt, Unul Domn Iisus Hristos...

”Mai multe zile de curățire”. Nu știu dacă să zîmbesc sau să plîng de-a dreptul. Și după aceea gata, sîntem vrednici să ne apropiem, după care urmează o perioadă de relaxare duhovnicească pînă peste vreo 3 luni, la următorul post? Eu știu că pocăința trebuie să fie continuă, faptele bune să fie cît de multe, rugăciune zilnică - asta e viața unui creștin ortodox! Pocăința e azi și în fiecare zi, pentru ca oricînd să ne putem împărtăși, oricînd să fim gata să trecem la cele veșnice dacă Domnul hotărăște așa.

”Așadar, Biserica nu a creat o regulă care să specifice de câte ori are voie să se împărtăşească un credincios, dar a precizat că fiecare se poate împărtăşi de câte ori doreşte numai cu permisiunea duhovnicului său, ce trebuie să-l cerceteze atent la scaunul Sfintei Spovedanii, pentru ca nu cumva acesta, îndrăznind să se apropie de Sfintele Taine, să-şi câştige, în loc de viaţă veşnică, pedeapsă şi moarte veşnică. Astfel, mărturisirea şi pregătirea reprezintă singurele condiţii impuse de către Biserică privind împărtăşirea credincioşilor[...]”

O, ba chiar a creat o regulă, bazată pe invitația originală a Lui Hristos, care ne îmbie cu dragoste să acceptăm Jertfa Sa, să bem și să mîncăm. Regulă care e ignorată de majoritatea preoților (care nu-i învață pe credincioși lucrurile fundamentale și esențiale ale credinței ortodoxe) și a credincioșilor: Canonul 9 Apostolic.

Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în biserică.

Da, trebuie să avem binecuvîntarea duhovnicului, bineînțeles. El trebuie să ne cunoască bine și noi să ținem o strînsă legătură cu el.

Mărturisirea nu a fost o condiție pentru primirea Împărtășaniei la începutul creștinismului. A fost adoptată ulterior, cum mai mulți teologi ortodocși, competenți și de talie mondială au găsit scris. Au fost și mai multe metode de Spovedire, știm și asta. Cum a fost posibilă Împărtășirea fără Spovedire înainte? Prin înțelegerea corectă a noțiunii de păcat de moarte, despărțitor de Hristos și, deci, de Biserică. Păcatele acestea nici astăzi nu sînt comise de creștinii ortodocși practicanți, care frecventează biserica, au o conștiință trează, țin legătura cu duhovnicul, se roagă zilnic pentru iertarea păcatelor și dau slavă și mulțumesc Lui Dumnezeu de multe ori pe zi. Noi nu ucidem, nu ne batem, nu acceptăm avalanșa de erezii, nu înjurăm, nu lipsim de la Liturghii, nu oprim plata lucrătorilor, nu furăm, nu ne batem joc de oameni, nu ne învoim ușor cu păcatul deși mai cădem uneori în mîndrie, mînie, lăcomie, lene sau alte păcate care NU sînt de moarte șamd.

Uitați că Înseși Sfintele Daruri au calitatea de a șterge păcatele (cele mici, neopritoare de la Împărtășire), ele fiindu-ne oferite atît spre tămăduirea sufletului, cît și a trupului și spre viața de veci. Lucru neglijat total de apologeții Împărtășirii rare și de cei ce așează obligatoriu Spovedania înainte.

”Concluzionând, aș vedea o ieșire din impas în strădania preoților de a trezi în inimile credincioșilor dorința de a se împărtăși mai des, de a râvni mai mult să se unească cu Hristos prin dumnezeiasca Euharistie.”

O, bine ar fi! Unde sînt scrisorile Episcopilor, Mitropoliților și ale Patriarhului care să dea deșteptarea cu putere prin preoți enoriașilor?...

”Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur să ne fie tuturor pilduitoare atunci când dorim să ne împărtășim: „nici cei ce o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puţine ori, ci cei ce au ştiinţa gândului curată, cei ce au inima curată, cei ce au viaţă neprihănită. Cei ce sunt întru acest fel, totdeauna să se apropie; iar cei ce nu sunt întru acest fel, nici măcar o dată. Pentru ce? Pentru că îşi iau judecată, osândă, muncă şi pedeapsă”.”

Aceste cuvinte NU relativizează frecvența Împărtășirii creștinilor, ci subliniază importanța căinței continue, a viețuirii cît mai aproape de cazul ideal. Neprihănirea la care se referă Sfîntul nu poate fi echivalentă cu viața perfectă și fără de păcate - lucru imposibil oricărui om din orice veac al creștinismului. Ci creștinii trebuie să aibă atenția trează, să fie paznici ai gîndurilor și ai gurii, să fie mereu cu conștiința împăcată nu crezînd că sînt sfinți, ci conștientizînd starea de păcătoșenie și de nevrednicie în care sînt aruncați pînă ce moartea va trage linie. Prin păcătoșenie mă refer la păcatele mici și accidentale, nu la delăsarea nevolnică și comodă a unui tip de ”creștinism” căldicel care tolerează aceste păcate în loc să lupte împotriva lor.

Deci, fraților! Sper ca toți ortodocșii ”să-și dorească ei înșiși cât mai des împărtășania”, vorba arhimandritului. Pentru asta trebuie să stați de vorbă cu duhovnicii voștri pe tema asta, nu să vă dezvinovățiți Împărtășirea rară punînd-o pe seama părinților voștri duhovnicești. Că una e să nu știi și să greșești, iar alta e să știi și să ignori, care înseamnă păcat. Mare păcat că Hristos Se jertfește numai pentru clerici și pentru cîțiva copilași!

Adrian Cocoșilă scrie un articol scurt despre Neparticiparea la impartasire.

Mai multe articole prezentate aici:

http://ortodoxiatinerilor.ro/euharis...istia-continua

• Liturghie fără Euharistie şi Euharistie fără Liturghie
• Sfânta Liturghie sau comprimarea maximă a veşniciei
• "Îţi fac cinstea, viermişor întinat, să devii mireasa Mea, cămara Mea de nuntă, să devii plinirea Mea, să devii desăvârşirea Mea"
• 'Sfătuiesc pe toți să se împărtășească cât mai des" (Pr. Rafail Noica)
• Binecredincioşii creştini trebue să se împărtăşească des cu Dumnezeiescul Trup şi Sânge al Domnului
• Ce este Proscomidia? Cum pregătește preotul Sfintele Daruri?
• Cereți-L pe Hristos duhovnicilor voștri!
• Creștinii ar trebuie să fie primii la fapte bune
• Cum percep copiii Sfânta Împărtășanie
• De ce întârziem aşa de mult ca să ne împărtăşim?
• Despre împărtăşirea în ziua de Paşti şi în Săptămâna Luminată
• Euharistia continuă – Cum, de ce și de câte ori ne împărtășim în Biserica Ortodoxă?
• Firesc ar fi să ne împărtășim toți la fiecare Sfântă Liturghie
• Împărtăşirea frecventă cu Sfintele Taine e lucru folositor şi mântuitor
• Să iubești Trupul și Sângele Domnului mai mult decât delicatesele
• Sfânta Împărtășanie este un element esențial vieții sufletului
• Simți foamea și setea după Dumnezeu?