Constatăm, judecăm sau clevetim?
 

Un duhovnic renumit îşi reamintea în fiecare clipă că „pentru orice cuvânt deşert vom da seamă în ziua judecăţii“, cuvinte pe care şi le scrisese pe uşa chiliei. Desigur, pentru toate faptele vom răspunde la judecata lui Dumnezeu, dar iată că, în cazul osândirii aproapelui, Sfânta Scriptură se exprimă categoric. Pentru că-i „distrugem cinstea, imaginea, afectând totodată armonia interpersonală“, explică pr. Ionuţ Petronel Ailincăi de la parohia „Adormirea Maicii Domnului“ - Humosu, sfătuindu-ne să fim mai atenţi cu aproapele. În plus, e periculos să judecăm, pentru că „se poate răsfrânge asupra noastră, putem ajunge să facem lucrurile pe care le-am judecat, pe care nu credeam niciodată că le vom săvârşi“, spune pr. Ailincăi în interviul de mai jos.


Părinte, care este diferenţa dintre a judeca şi a cleveti? De ce sunt considerate păcate?
Ambele sunt păcate săvârşite cu cuvântul. Şi cuvintele pot fi extrem de veninoase, atunci când vin dintr-o inimă plină de ură. Cel care judecă pe aproapele său o face, de cele mai multe ori, pentru preamărirea sinelui, punând în antiteză defectele acestuia cu „presupusele“ sale calităţi. De exemplu, îl judec pe aproapele meu, spunând despre el că nu posteşte, scoţând în evidenţă faptul că eu postesc. Judecându-l pe aproapele, îl aşezăm într-o imagine proastă, punându-i în cârcă fapte de cele mai multe ori exagerate.
Nu suntem în măsură să ne judecăm semenii
Clevetirea e denigrarea aproapelui, şi aici găseşte punct comun cu judecata. Păcatele acestea sunt asemănătoare, e vorba de nuanţă, mai mult. În plus, judecata stă în atribuţia lui Dumnezeu, să nu încercăm să-I luăm acest drept. Sfânta Scriptură se exprimă categoric în acest sens: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi“ (Matei 7, 1-2), sfătuindu-ne să luăm aminte mai întâi la păcatele noastre. Nu suntem în măsură să ne judecăm semenii, tocmai noi, care mustim de răutăţi. Deci sfatul este că dacă vrem să ajutăm la îndreptarea cuiva, să curăţim întâi vasul sufletului nostru la scaunul Sfintei Spovedanii, cultivând virtuţi în locul păcatelor, patimilor. Altfel nu-l putem folosi pe cel de lângă noi, mai mult, îl putem sminti, pentru că va zice „Cu ce drept mă învaţă el pe mine, nu se vede pe sine...?“. Iată ce spune Sfânta Scriptură: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Matei 7, 3-5).
Şi prin clevetire, şi prin judecată distrugem cinstea, imaginea aproapelui, afectând armonia interpersonală. Şi omul bârfitor este ocolit în general de ceilalţi; dacă suntem înţelepţi, nu stăm cu el la discuţii, din simplul motiv că dacă azi îl bârfeşte pe cutare, înseamnă că asta e „ocupaţia“ lui, mâine să nu credem că nu va fi rândul nostru.
„Să ne rugăm mai mult ca să ne izbăvim de clevetire şi de mânia lui Dumnezeu“
Dar să ştiţi că ceea ce judecăm la alţii se poate răsfrânge asupra noastră; putem ajunge să facem lucrurile pe care le-am judecat şi pe care nu credeam niciodată că le vom săvârşi. Se poate să constatăm doar o situaţie, sau poate dorim să atragem atenţia, sau să dojenim, în scopul îndreptării, când intervine, de fapt, păcatul?
Constatarea e una, ca şi relatarea unei întâmplări exacte, dar când intervenim noi asupra ei, când ne punem amprenta, prin părerile noastre, opiniile proprii, atunci deja clevetim, judecăm, osândim, denigrăm... Dar de ce să constatăm, că poate noi ne oprim aici, dar le dăm curs celor de faţă să-şi aducă contribuţia; noi dăm startul, de fapt. Chiar dacă dorim să fim neutri, tot se poate interpreta ceea ce constatăm noi de faţă cu alte persoane. Dacă tot vrem să facem constatări, să le facem doar pentru noi, să nu le mai exprimăm public. Sau măcar să nu dăm numele persoanei despre care constatăm..., aşa constatarea noastră poate fi simplă informaţie. În ceea ce priveşte dojana, aceasta se face în duhul iubirii, al responsabilităţii şi responsabilizării, căutând îndreptarea, fără însă a jigni.
Cum putem lupta împotriva clevetirii şi judecării aproapelui?
Psalmistul se ruga aşa: „Pune, Doamne, pază gurii mele“. Părintele Cleopa numea vorbirea de rău „patimă cumplită“, de care ne putem izbăvi mai ales prin „sfânta rugăciune“. Rugăciunea pentru noi, cerând Domnului izbăvirea, dar şi pentru cel pe care l-am defăimat sau avem tendinţa de a-l judeca. Un alt remediu ar fi gândul la propriile păcate. Iar dacă cel pe care l-am defăimat a avut de suferit din cauza noastră, trebuie neapărat să mergem la el şi să-i cerem iertare.
Trăim în epoca comunicării prin felurite mijloace şi e greu, da, să ne înfrânăm de la aceste păcate. Uneori cred că alunecăm, involuntar. Trebuie să ne luptăm însă şi să fim mai atenţi cu aproapele nostru.
Având în vedere că osândirea aproapelui prin clevetire sau judecare vine din mânie, mândrie, răutate, invidie sau din lipsă de ocupaţie, să încercăm să tratăm aceste cauze. Să fim sinceri cu noi înşine şi cu ceilalţi şi să ne străduim să nu stricăm această mare bucurie a comuniunii, pentru că oamenii se mântuiesc în comuniune. Să alegem din ceea ce auzim doar ceea ce contribuie la îmbunătăţirea experienţei noastre de viaţă, care ne poate ajuta să ne ferim de un rău pe care poate l-au trăit cei ce povestesc despre el.
Cum să procedăm cu cei ce ne clevetesc?
Părintele Cleopa ne sfătuieşte să recurgem şi în acest caz la rugăciune: „Auzi ce zice dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul în Filocalia II: «Să te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defaimă». La fel zice şi Sfântul Isaac Sirul în Filocalia X: «Gura nedreaptă, prin rugăciune, se astupă». Să ne rugăm mai mult ca să ne izbăvim de clevetire, de osândire şi de mânia lui Dumnezeu“.

[quote=cristiboss56;454913] În plus, e periculos să judecăm, pentru că „se poate răsfrânge asupra noastră, putem ajunge să facem lucrurile pe care le-am judecat, pe care nu credeam niciodată că le vom săvârşi“, spune pr. Ailincăi în interviul/QUOTE]

Asa este, din pacate...

„Ca să iubeşti, trebuie să crezi, să rabzi, să te înfrânezi, să te smereşti”
 

„Cine iubeşte pătrunde în celălalt şi îl cunoaşte.”


„În iubire se întâlnesc toate virtuţile făptuitoare şi contemplative. Căci cine iubeşte pătrunde în celălalt şi îl cunoaşte. Dar nu iubeşte cu adevărat cel ce mai are o ştirbire în starea morală a sufletului său. Ca să iubeşti, trebuie să crezi, să rabzi, să te înfrânezi, să te smereşti, să combaţi prin toate egoismul tău, să nădăjduieşti în câştigarea iubirii celuilalt.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 580 la Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, în Filocalia VIII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 265)

Mic ghid de paralizie a minții - Parintele Ioan Valentin Istrati
 

Chiar și cele mai imbecile aserțiuni sau publicități mascate ori nu, încep cu formula: „Experții au căzut de acord că...” sau „Comunitatea științifică susține că...” deși implicat e vreun săpun dubios, vreo cremă de crescut părul produsă pe vapor sau vreo tigaie banală care costă acum, după expertizare, de 10 ori mai mult decât bietele tigăi anonime din galantar.
Deseori m-am întrebat, legat de imaginile prelucrate atent de la televizor, dacă este adevărat tot ceea ce se spune acolo. Pentru cei mai mulți dintre oameni, pixelii aranjați ai unor televiziuni devin priorități fundamentale în viață. Fie că este vorba despre banalități uriașe, despre realități triviale sau despre niscaiva obscenități ființiale, tot ceea ce ne servește cutia cu surprize este bun de mâncat. Mai mult, unii și-ar da și viața pentru acestea.
Capacitatea critică a omului de a separa realități, de a discerne între bine și rău, de a decela importantul de derizoriu, puterea de a deschide lumea prin minte și a gândi pentru sine, veleitățile de valorizare sau dimpotrivă de sancționare a non-valorii scad într-un mod îngrijorător în civilizația vizuală. Omul conectat la aparat nu mai vede motivațiile, contextul, întregul dintr-o realitate, ci doar pojghița ființială, de obicei șocantă, bună de săturat instinctele animalice sau sub-umane (plăcerea, stăpnirea etc.).
Tot ceea ce ne este servit la televizor este debitat de niște „experți”, de personaje de mare calibru intelectual. Astfel, chiar și cele mai imbecile aserțiuni sau publicități mascate ori nu, încep cu formula: „Experții au căzut de acord că...” sau „Comunitatea științifică susține că...” deși implicat e vreun săpun dubios, vreo cremă de crescut părul produsă pe vapor sau vreo tigaie banală care costă acum, după expertizare, de 10 ori mai mult decât bietele tigăi anonime din galantar.
Discernământul, deosebirea duhurilor, afirmată a fi de Sfântul Antonie cel Mare cea mai mare virtute, capacitatea critică, viziunea, simțul fineții, toate acestea sunt parazitate de sentințe valorice îndoielnice, servite maiestos în sos de autoritarism. Dictatura nu vine așadar doar prin strigăte guturale la microfon, ca la Berlin acum 80 de ani, sau la București acum vreo 20, ci vine și prin amputarea simțului critic al oamenilor, care sunt astfel dresați să creadă orice minciună venită de la televizor. Războaie s-au născut din propagandă falsă, conflicte, sânge și moarte din incitare și provocări la nivel de masă.
În domeniul teologic, deseori televiziunile când au vreun subiect religios, nu invită nicidecum adevărații specialiști în domeniu, ci pe bază de cunoștințe, tot felul de nulități cu fason își dau cu părerea despre teme de o gravitate și importanță excepțională. Dacă am extinde sfera, am vedea că televizorul ne servește – cu niscainva excepții – o cultură de doi bani, o perorație trivială și lipsită de sens a realității.
Două sunt pericolele imediate ale acestei sub-culturi cocoțate în casa fiecăruia. Prima ar fi că oamenii sedați de legătura master/slave a televiziunii nu mai pot gândi liber, nu mai pot critica ororile ascunse ale celor puternici, nu mai văd adevărul decât prin mintea pervertită a vreunui expert. Astfel, diversiunea devine mai frecventă decât ploaia. În loc să vedem degringolada economică, urlăm extaziați că ostatecii au fost găsiți. În locul unui ochi deschis asupra derapajelor sau corupției, românul privește atent un filmuleț măsluit cu un copil, o rochie de damă cu preț exorbitant sau mașina vreunui politician. O națiune educată la televizor e foarte ușor de dresat și mânat acolo unde vrei. Apoi vine spiritul mimetic, care instaurează în oameni o mentalitate de copiere a unor persoane sau realități din lumina reflectoarelor, a căror substanță este mincinoasă și aranjată de regizorii din platou.
Pe de altă parte, acest fel de atitudine anesteziază oamenilor dorul de infinit. Credința devine de fațadă, milostenia caută lumina reflectoarelor, sportul nu mai este practicat, ci privit pe ecran (sau mai degrabă scandalurile din el), gândesc alții pentru noi, postul devine o modă de o săptămână pe an, atenția ne este distrasă și distrată de la esențial, sințurile ne sunt exacerbate prin stimulare sistematică et caetera. În fața bătăii de câmpi a acestui nou membru al familiei – televizorul - cine mai poate citi Sfânta Scriptură, cine se mai poate ruga și cine mai poate plânge pentru păcate?

Secretul vieţii omului duhovnicesc
 

„Aceasta înseamnă a fi mereu viu, mereu palpitant, fără a dispera şi fără a adormi.”

„Omul duhovnicesc trăieşte continuu în această tensiune, ca pe un drum ce suie printre două prăpăstii: între apăsarea de conştiinţa păcatelor sale şi între încrederea în mila lui Dumnezeu. Trebuie să le îmbine mereu pe amândouă, să nu se predea exclusiv niciuneia din ele; să îmbine mereu temerea cu nădejdea. Aceasta înseamnă a fi mereu viu, mereu palpitant, fără a dispera şi fără a adormi.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 82 la Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 50)

Sărut mâna Maică,

Am o nedumerire. Cum se face că Dumnezeu ne învaţă să ne iubim unii pe alţii, ne indemnă să ne iubim chiar şi vrăjmaşii (aceasta fiind suprema probă a sfinţeniei, mai mult decât orice asceză sau altele de acest gen) iar, în acelaşi timp, în cartea Psalmilor sunt atâtea îndemnuri la ură faţă de duşmani. Citesc acum aceşti psalmi, şi uneori sunt uimit de tonul lor. Poate sunt eu prea “umanist” şi nu percep adevărul lor mai profund, mă lovesc de o pojghiţă pe care nu pot să o îndepărtez. Totuşi, ştiind că v-aţi ocupat cu comentarea psalmilor pe radio Logos, vă rog să îmi explicaţi şi mie cât de cât. Iată, ce găsesc mai întâi: “Nimiceşte-i, întru mânia Ta, nimiceşte-i ca să nu mai fie” (Ps. 58, 15) sau “Dar Dumnezeu va sfărâma capetele vrăjmaşilor Săi, creştetul celor ce umblă întru greşelile lor. Zis-a Domnul: “Din Vasan îi voi întoarce, întoarce-voi pe vrăjmaşii tai din adâncurile marii, pentru ca să se afunde piciorul tău în sânge şi limba câinilor tăi în sângele vrăjmaşilor tăi” (Ps. 67, 22-24).

Paul

__________________________________________________ _________________________________


Dragul meu Paul,

Dacă vei asculta cu atenţie ce spun în acele emisiuni, poate ca vei desluşi gândul meu pe care încerc să-l repet şi acum.

Dumnezeu ne învaţă, de-a lungul vorbirii Lui cu noi, că cel din urmă vrăjmaş al omului este moartea, iar moartea este “plata păcatului”. Această plată nu e făcută de Dumnezeu, ci e făcută de ucigaşul de oameni diavolul, la care omul se străduieşte să argăţească toată viaţa.

La urechea omului a ajuns greu această “ştire”! El, după cădere, la sugestia urâtorului de oameni diavolul, a identificat răul şi vrăjmaşul cu persoana semenului său pe care îl acuză fără încetare pentru a-şi scuza păcatul. Aşa, în lunga istorie căzută a omului, acesta şi-a făcut vrăjmaşi din frate şi soră, din mamă şi tată, din rudenie şi vecin, ucigând pentru a “trăi”… Din nefericire, chiar şi Sfânta Scriptură poate fi citită cu aceşti ochi! Dar nu aşa o citesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre şi, cu ajutorul lor, nici eu.

Pentru mine, rugăciunea “nimiceşte-i…” şi cele asemenea, se referă la vrăjmaşii mei, gândurile mele, păcatele mele. Şi eu de ele vreau să scap! Eu pe ele vreau să le nimicească Domnul! În sângele lor vreau să se scalde picioarele cailor sufletului meu! Şi dacă eu nu mai acuz pe nimeni pentru gândurile mele, că nici o putere nu ar avea vrăjmaşul dacă eu n-aş primi gândul, nu-mi rămâne decât să mă identific pe mine cu vrăjmaşul meu.

Şi, cum voi citi?

Nimiceşte-mă, Doamne, pe mine?!

Da, aşa, cu mila lui Dumnezeu!

Eu, frate drag, aşa cum sunt acum, vreau să mor, ca să înviez în El! Numai murind păcatului voi fi vie în Domnul şi în Bucuria Lui!

Mântuitorul ne-a adus puterea să luptăm cu păcatul, cu pornirea noastră spre păcat, ca să fim liberi. El, ca om, l-a biruit pe satana nu apelând la oştirile îngereşti sau la puterea lui de Dumnezeu, ci respingându-i ofertele ispititoare! Libertatea nu poate fi cucerită prin uciderea celui ce te-a robit, ci prin redobândirea demnităţii de om liber! “creştetul” care “umblă întru greşeli” nu e altceva decât mentalitatea lumii acesteia din care eu mi-am făcut idol şi care mă îndeamnă să fac “ce face toata lumea” ca sa nu fiu marginalizată şi să nu sufăr ceva… Dar trezindu-mă din coşmarul acesta, eu, creştinul viu şi luptător, Îl rog pe Domnul să nimicească, să sfărâme acest creştet! Vrăjmaşii din adâncurile mării nu sunt decât gândurile mele de ură, de răzbunare, de judecată pe care le-am avut împotriva fraţilor mei sau a mea ca făptură a lui Dumnezeu. Sunt gânduri şi patimi ce zac în adâncul din mine şi mă manipulează de acolo prin impulsuri şi porniri ucigaşe. Eu doresc şi Îl rog pe Domnul să-i scoată la suprafaţă, să le aducă la lumina conştiinţei şi, cu harul Lui, să mă ajute să le sfărâm ca pulpe pe piatra Care este Numele Domnului.

Aşa putem citi aceşti psalmi.

Dar nu aşa, cum spun eu acum, luând cuvintele mele ca pe o exegeză, ci îndrăznind să-i luăm ca vorbire cu Domnul de la inimă la inimă, cu gândul la Domnul, la prezenţa şi lucrarea Lui în noi şi cu dorinţa de a-l lăsa sa lucreze în viaţa noastră şi pe această cale, cum Singur ştie.

Să mă ierţi, Paul, dacă n-am reuşit să te mângâi cu răspunsul meu.

Te rog să rogi pe Domnul, Duhul Sfânt, ca să te ajute să înţelegi pe când te vei ruga.

Fii binecuvântat!

M. Siluana

Sursa: Maica Siluana va raspunde
http://psaltirea.wordpress.com/despr...maica-siluana/

"De ce noi n-am fost in stare sa-l scoatem?"(Dumunica a XX-a dupa Rusalii;Mt 17, 14-23)




Inca o minune, vor spune cei necredinciosi."Ce tot vrea sa dovedeasca Dumnezeul crestinilor?Si daca este sa fim cinstiti, eu insumi am auzit tineri sau mai varstnici, cu aere ortodoxe, ca aceasta ciclizare, prin Evangheliile Duminicii, pe care Biserica a facut-o reduce un pic sau mai mult din impactul pe care ar trebui sa-l aiba cuvantul Evangheliei in randul comunitatii.Ca ispita exista - si, uneori, se manifesta - o dovedeste si modul in care unii dintre noi, in luari de cuvant sau predici, alegem textele despre care sa vorbim, socotindu-le pe acestea "alese" tocite ca sens si continut...Sa nu fie!La ce ne este buna mantuirii inca o recitare a minunii cu "lunaticul vindecat"(Mt 17, 14-23), de vreme ce am auzit de ea si de urmarile ei?Ba chiar cearta Mantuitorului "O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi?..."(Mt 17, 17) si celelalte "zgarie" un pic cuviosenia noastra cuminte, ba arunca o lucire de neputinta peste Apostolii cei alesi ai lui Hristos.De altfel, intrebarea "De ce noi n-am fost in stare sa-l scoatem?..."(Mt 17, 19) ramane una pe care, personal, mi-o pun de fiecare data cand demersul meu pedagogic, pastoral sau preotesc pur si simplu nu iese.De ce eu, vrand sa le fac pe toate bine, scot rele, cateva, majoritatea?De ce pare ca fug, cand nu ma adancesc?De ce pare ca dez-unesc, cand cantarea mea este unitatea?
Pe de o parte, raspunsul cel mai in masura este dat de Insusi Hristos:"Din pricina putinei voastre credinte..."(Mt 17, 20-a).Vedeti, Apostolilor, si eu cred ca si noua, nu ne spune ca patim cate o rusine in fata diavolilor pentru necredinta noastra, ci pentru "putina noastra credinta..." Nu pentru multul nelucrator ce-l purtam in noi, ci pentru scanteia ce nu se face flacara.Bine, aceasta la noi, dar ei, Apostolii, ei ce n-aveau?
Bobul de mustar care tine lumea, adica acea credinta despre care Sf.Pavel ne-a vestit astazi, prin citirea din cartea numita Apostol(I Cor 4, 9-16), ca se cheama "nebunie" in Hristos(I Cor 4, 10).Nici Apostolii la momentul prezentat de Sf.Matei nu atinsesera icoana pe care Sf.Pavel o face::"Caci mi se pare ca Dumnezeu pe noi, apostolii, ne-a aratat ca pe cei din urma oameni, ca pe niste osanditi la moarte, fiindca ne-am facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor.
Noi suntem nebuni pentru Hristos;voi insa intelepti intru Hristos.Noi suntem slabi; voi insa sunteti tari.Voi sunteti intru slava, iar noi suntem intru necinste!
Pana in ceasul de acum flamanzim si insetam;suntem goi si suntem palmuiti si pribegim, si ne ostenim lucrand cu mainile noastre.Ocarati fiind, binecuvantam.Prigoniti fiind, rabdam.Huliti fiind, ne rugam.Am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturatura tuturor, pana astazi"(I Cor 4, 9-13).
Semn ca intelesesera Apostolii pilda cu bobul de mustar al credintei ce muta muntele.Ori noi, noi vrem sa vedem ba mai mult, sa facem minunile nimic patimind pentru "nebunia apostoliei" cu Hristos.
Nu-i vorba ca unii, in exces de zel, risca si darurile dumnezeiesti(de exemplu, familia sau sanatatea), incercand sa arate prin aceasta apartenenta lor la misiunea cu Hristos.Oferind toate acestea pe un altar al orgoliului personal, al proastei desavarsiri, daca n-au inteles ca dintai se cere a crede si a spori aceasta, prin har (postul si rugaciunea de care vorbeste Domnul - Mt 17, 21 - , aratand "aripile" prin care credinta se inalta in zborul harului...).
Odata, in parohia Lazaret, acolo unde slujeste Parintele Prof.Vasile Mihoc si unde se inalta o binecuvantata "catedrala", le-am spus oamenilor, cu "nebunia" tineretii, ca la ei minunea cu porunca data muntelui "de-aici, acolo" s-a implinit.Caci un munte al Sionului (locasul Bisericii) s-a inaltat prin puterea credintei lor, care ea mai intai a existat, pentru ca sa existe infaptuirea ei mareata.Si le-am spus atunci sa laude pe Dumnezeu, Care le-a dat(si le-a "activat") un astfel de dar, cum este credinta lor.
Si cate un munte am mutat mai toti atunci cand am spus muntelui de gunoi si pacate, ce ne ocupa plinul inimii:Pleaca! Eu de-acum vreau sa-I cresc un munte de lacrimi si pocainta lui Hristos.In inima mea, in faptele mele, in bucuriile mele...
Si Domnul stie ce greu ne este.A vazut mai intai la Apostoli.Si a daruit mai mult pentru ca, prisosind darul, si implinirea sa fie pe masura.Fa, Doamne, sa ne vezi si pe noi! (Parintele Constantin Necula,Predici)

Cuvant al Sf Tihon din Zadonsk (13 august)
 

"Cautati binele? Tot binele este la Mine si de la Mine vine. Cautati fericirea? Nu este nicaieri in afara Mea. Cautati frumusete? Ce este mai frumos decat Mine si in afara de Mine? Cautati noblete? Cine este mai nobil decat Fiul lui Dumnezeu? Cautati lucruri inalte? Cine este mai inalt decat Imparatul Cerurilor? Cautati slava? Cine este mai slavit decat Mine? Cautati bogatie? La Mine si in mana Mea este toata bogatia cea nestricacioasa. Cautati intelepciune? Eu sunt Intelepciunea lui Dumnezeu. Cautati prietenie? Cine este mai placut si mai iubitor decat Mine care mi-am pus sufletul pentru toti?

Cautati ajutor si ocrotire? Cine va va ajuta si va va ocroti, daca nu Eu? Cautati doctor? Cine va va vindeca daca nu Eu, doctorul sufletelor si al trupurilor? Cautati desfatare, veselie si bucurie? Cine va va desfata si va va veseli daca nu Eu? Cautati tihna si pace? Eu sunt pacea si odihna sufletului si nicaieri nu le veti gasi decat numai la Mine. Doriti lumina? Eu sunt Lumina lumii si oricine imi urmeaza Mie nu va umbla intru intuneric. Vreti sa veniti la Dumnezeu, nu vreti sa va amagiti si sa va rataciti, nu vreti sa muriti si sa traiti in veci. Eu sunt Calea, Adevarul si Viata.

Nu indrazniti sa va apropiati de mine? De cine poate fi mai lesne sa va apropiati? Pe toti ii chem si ii primesc: veniti la Mine. Va temeti sa cereti? Cine a cerut de la Mine cu credinta si Eu nu i-am dat? Pacatele va opresc sa veniti la Mine? Eu pentru pacatosi mi-am pus sufletul. Multimea pacatelor va tulbura? Milostivirea Mea covarseste toate pacatele intregii lumi. Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi!"

"Eu nu sunt pentru o rugaciune de tipic, eu sunt mai mult pentru o prezenta continua... dar nu ne gandim in cuvinte la Dumnezeu, parinte?...nu, important este sa stii sa aduci pe Duhul Sfant in tine, important este sa tii legatura continuu cu Dumnezeu si Dumnezeu nu-ti cere sa fi treci prin tot tipicul lucrurilor acestea... toata lumea stie sintagma dvs "tipic, tipic si la inima nimic"....Iisus a aparut la unul care a plans foarte mult, ca in manastriri mai este mantuire dar in lume nu, si plangea de soarta acestora... si l-a intrebat de ce plangi?am eu grija de ei, chiar daca s-au rugat o singura data am eu grija de ei, deci va sa zica starea asta de prezenta si nu sa facem din obligatie rugaciunile de dimineata...dar acolo unde esti nu te opreste nimeni sa zici Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma pe mine pacatosul, nu te opreste nimeni sa zici Doamne, Doamne nu ma lasa Iisuse...caci ne va intreba de ce nu v-ati gandit la Mine mereu, caci viata este numai atunci ci tot timpul.... Dumnezeu nu ne tine pentru ca suntem noi foarte vrednici, ne tine pentru ca este foarte milostiv...dar nu este bine sa ne lasam numai in Voia lui Dumnezeu in mila Lui, si nu faci doar din obligatie ca devi cazon ci faci dintr-o dragoste cu orice chip si atata cat poti sa faci... lumea nu stie ca daca apuci sa faci un lucru completeaza Dumnezeu."

Pr. Arsenie Papacioc

Abia acum mi-a atras atenţia această postare, după ce s-a discutat despre om duhovnicesc şi vedere duhovnicească pe un alt topic...
Mulţumim pentru acest extras din Filocalie - foarte folositor !

Adormirea Maicii Domnului – intrarea în iubirea cea infinită
 

Un cuvant de folos al Parintelui Valentin Istrati:

În viaţa Născătoarei de Dumnezeu se vede puterea covârşitoare a duioşiei de mamă care naşte pe Hristos, forţa fragilităţii iubitoare, profunzimea de taină a fidelităţii umane, lumina maternităţii umane, unirea de negrăit dintre smerenie şi slavă, dintre pământ şi cer, dintre om şi Dumnezeu.
“Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, ceea ce eşti Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”.
Troparul Adormirii Maicii Domnului sintetizează teologic toată esenţa de valori sfinte ale Maicii Domnului. Fecioară fără de prihană şi născătoare de Prunc dumnezeiesc, Maria biruieşte prin curăţie hotarele firii, arătând minunea cea mai mare a istoriei, naşterea lui Dumnezeu ca Om din ea. Această minune a veacurilor nu este însă un accident ontologic, ci rodirea plină de lumină a umanităţii, care perseverând ân sfinţenie, a înaintat pe calea asemănării cu Dumnezeu. Prunca sfântă Maria a cultivat în inima ei atât de mult sfinţenia şi fecioria dumnezeiască, a ajuns să semene la suflet atât de mult cu Dumnezeu, încât Însuşi Hristos a primit să semene cu ea. În viaţa Născătoarei de Dumnezeu se vede în mod plenar puterea covârşitoare a duioşiei de mamă care naşte pe Hristos, forţa fragilităţii iubitoare, profunzimea de taină a fidelităţii umane, puritatea gândului rugător, lumina maternităţii umane, unirea de negrăit dintre smerenie şi slavă, dintre pământ şi cer, dintre om şi Dumnezeu.
Adormirea Maicii Domnului este actul teologic de supremă reciprocitate a iubirii, Fiul cel veşnic, fiind purtat în braţele sale de Maica Lui, acum, primind în braţele Lui sufletul feciorelnic al Mariei, sub chipul unui prunc. Răspunsul firesc al lui Dumnezeu, de îmbrăţişare a sufletului mamei, vine dintr-o viaţă de iubire nesfârşită, de suferinţă tăcută şi de smerenie adâncă a Maicii Lui. Adormirea ei înseamnă întoarcere la braţele părinteşti ale fiului ei, întâlnirea de taină dintre cei ce nu s-au despărţit niciodată, împlinirea vocaţiei de mamă şi finalitatea unirii omului cu Dumnezeu.
Maica Domnului L-a hrănit la sânul ei feciorelnic pe Hrănitorul tuturor, L- a spălat pe Cel ce curăţeşte toată făptura, L-a învăţat să meargă pe Călăuzitorul galaxiilor, L-a învăţat să vorbească pe Logos-ul întregului univers. Acum, primeşte darul intrării la Tronul slavei, şederea de-a dreapta lui Dumnezeu.
Cuvintele troparului: „întru adormire lumea nu o ai părăsit” arată taina veacului viitor, aceea a simultaneităţii ontologice în iubire, al comuniunii totale prin rugăciune, al prezenţei spirituale în comapsiune şi al trăirii în sânul lui Dumnezeu. Deşi cu trupul şi sufletul la ceruri, Maica Domnului rămâne mai aproape de orice om, mai aproape de mama fiecăruia dintre noi. Nimeni şi nimic nu o mai pot împiedica să asculte rugăciunile şi lacrimile întregii lumi. Iar dorul ei, suferinţa ei – de a-şi vedea Fiul murind pe Cruce – se transformă acum într-o putere minunată, care ascultă cu luare aminte durerile lumii, le trece prin inima mai largă decât cerurile a Maicii şi ajunge la inima Stăpânului. Aşa că Maica nici nu are trebuinţă să Îl mai roage ceva, căci ascultă ca un Dumnezeu toate şoaptele inimii ei, toate suspinele de durere pe care le primeşte şi o iubeşte atât de mult încât le împlineşte, aşa cum a făcut în Cana Galileii.

Care este semnificatia verighetei ( raspunsuri oferite de Parintele Dan Damashin )
 

Părinte, care este semnificaţia verighetei?

Verighetele sunt inelele binecuvântate prin atingerea de Sfânta Evanghelie, în semnul Sfintei Cruci, în timpul Logodnei, slujbă încorporată în ritualul cununiei religioase, premergătoare Tainei Cununiei. Ele reprezintă semnul văzut al legământului sfânt încheiat în prezenţa harică a Domnului Iisus Hristos, având la bază dragostea, credinţa, înţelegerea şi respectul logodnicilor, legământ ce-i arvuneşte pe viitorii miri pentru împărăţia lui Dumnezeu, pentru viaţa veşnică.

Ce ne puteţi spune despre noile modele, cât mai împodobite, mai inscripţionate...? Se poate ca prin aceste alegeri să se piardă din adevăratul sens al acestui inel binecuvântat?

Pentru că verigheta sau inelul de logodnă devine şi semnul distinctiv al persoanelor căsătorite pentru tot restul vieţii, se cuvine ca să fie alcătuită dintr-un metal inoxidabil (poate fi şi un metal preţios). Forma specifică este cea circulară, la fel ca şi iubirea celor doi, neîntreruptă, nesfârşită.

Deoarece un creştin nu se evidenţiază cu podoabe exterioare, ci doar cu faptele sufleteşti, se recomandă ca dimensiunile şi greutatea verighetei să fie alese în duhul smereniei, fără a atrage atenţia, invidia sau chiar admiraţia celor din jur.

Întrebat de o creştină ce părere am despre darul oferit de viitorul soţ (de o valoare impresionantă), i-am răspuns că unii oameni, atunci când nu mai au foarte multe de oferit, se mulţumesc doar cu darurile. Din păcate…

Goana după verighete unicat, spre admiraţia cunoscuţilor, etalarea în cadrul ceremoniilor cât mai fastuoase, de cele mai multe ori - şi o spun cu tristeţe - după ani mulţi de concubinaj, schimbă mult semnificaţia adevărată a acestui inel.

Cum sfătuiţi pe cineva care vă cere părerea despre cum să-şi "făurească" verigheta?

Atunci când am fost întrebat despre calităţile şi importanţa verighetei le-am vorbit celor interesaţi despre frumuseţea şi curăţia bunicilor noştri, care se mulţumeau cu un inel caracterizat de simplitate, din argint, în cel mai fericit caz, căruia îi simţeau binecuvântarea tot restul vieţii.

Vă exprimaţi mai sus în legătură cu verigheta în termen de "inel de logodnă"; nu sunt două inele, cum vedem că poartă tinerele din zilele noastre?

Pentru tinerii creştini, inelul de logodnă trebuie să fie verigheta, aşezată pe deget de preot şi naş, în faţa lui Hristos, în biserică, în duh de rugăciune.


(Răspunsuri oferite de părintele Dan Damaschin, preot misionar la Spitalul Clinic Obstetrică-Ginecologie "Cuza-Vodă", Iaşi)

Nevoinţa duhovnicească – Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul
Cel care are gânduri bune pe toate le vede bune
Mi-au spus unii că se smintesc pentru că văd multe lucruri strâmbe în Biserică. Iar eu le-am spus: “Dacă vei întreba o muscă: «Sunt flori în locul acesta? », ea îţi va spune: «Nu ştiu. Ci ştiu numai că acolo jos, în groapă, sunt cutii de conserve, gunoaie, necurăţii», şi îţi va înşira toate murdăriile pe care a stat. Dar dacă vei întreba o albină: «Ai văzut vreo necurăţie în locul aces*ta?», ea îţi va spune: «necurăţie? nu, nu am văzut nicăieri. Aici locul este plin de flori bine mirositoare», şi îţi va enumera o grămadă de flori de grădină şi sălbatice. Vezi, musca ştie numai unde există gunoaie, în timp ce albina ştie că acolo este un crin, mai departe o zambilă…”.
După cum mi-am dat seama, unii oameni seamănă cu albina, iar alţii cu musca. Cei care seamănă cu musca în orice situaţie caută să afle ce rău există şi se preocupă de el; nu văd nicăieri nici un bine. Cei care seamănă cu albina află peste tot orice bine există. Omul stricat, stricat gândeşte, pe toate le interpretează de-a stânga şi le vede anapoda. In timp ce acela care are gânduri bune, orice ar vedea, orice îi vei spune, îşi va pune în minte gândul cel bun.
Odată un copil de clasa a şasea a venit la Colibă şi a bătut cu ciocănelul în poartă. Aveam de citit un sac de scrisori, dar mi-am spus să ies să văd ce vrea. “Ce este, voinice?”, îl întreb. “Aceasta este Coliba Părintelui Paisie? mă întreabă. Vreau să-l văd pe Părintele Paisie’. “Aceasta este, dar el nu este aici; s-a dus să cumpere ţigări”, îi spun. “Se vede că s-a dus ca să cumpere pen*tru cineva”, îmi spune el cu gând bun. Nu, ci pentru el s-a dus să cumpere, îi spun. I s-au terminat şi făcea ca un nebun. Pe mine m-a lăsat aici singur şi nici măcar nu ştiu când se va întoarce. Dacă văd că întârzie, o să plec de aici”. Atunci băiatului i s-au umplut ochii de lacrimi şi iarăşi a spus cu gând bun: “îl obosim pe Părintele”. “Dar ce vrei cu el?”, l-am întrebat din nou. “Vreau să iau numai binecuvântarea lui”, mi-a răspuns. “Ce binecuvântare să iei, copile! Acesta este un înşelat. Nu-i bun de nimic. Eu îl ştiu bine. Nu aştepta degeaba, pentru că atunci când se va întoarce va fi nervos, poate chiar şi beat, căci mai şi bea”. Dar acel copil punea mereu gândul cel bun. “în sfârşit, îi spun, eu voi mai aştepta puţin, ce vrei să-i spun?”. “Am să-i dau o scrisoare, îmi spune, dar voi aştepta să iau şi binecu*vântarea lui”. Aţi văzut? Orice îi spuneam, el o primea cu gândul cel bun. I-am spus: “Făcea ca un nebun pentru că nu avea ţigări”, iar sărmanul a suspinat şi a lă*crimat. “Cine ştie, poate s-a dus să cumpere pentru cineva”. Alţii citesc atâtea, iar acela, un copilaş de clasa a şasea, să aibă gânduri atât de bune! Să-i strici gândul şi el să şi-l facă şi mai bun şi să tragă o con*cluzie mai bună. M-am minunat de aceasta! Pentru prima dată am văzut un astfel de lucru!

Mi-a placut mult imaginea cu albina si musca! O sa o tin minte.

„Frica de Dumnezeu îţi dă putere să n-ai frică”
 

„Cel plin de frica lui Dumnezeu e plin de puterea Lui.”

„Frica de Dumnezeu dă putere. Ea nu slăbănogeşte. Cu cât e mai mare frica de Dumnezeu în cineva, cu atât e mai prezent El în acela cu puterea Lui, care se răspândeşte din El. De aceea, cel plin de frica lui Dumnezeu e plin de puterea Lui. Căci în frica aceasta este trăirea prezenţei covârşitoare a lui Dumnezeu. Frica de Dumnezeu îţi dă putere să n-ai frică de altceva. Te ajută împotriva patimilor, îţi mobilizează şi întăreşte toate resursele de luptă. În frică, Dumnezeu e trăit ca cel ce nu poate fi definit: mysterium tremendum. Existenţial şi apofatic e o frică ce-ţi deschide orizontul de dincolo de lume, care în acelaşi timp te atrage, care te face să te pocăieşti de păcate şi să urmăreşti binele, simţindu-L pe Dumnezeu ca susţinătorul binelui.”


(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 514 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 293)

Sfantul Macarie Egipteanul din Omiliile duhovnicesti

"Dumnezeu asteapta cu rabdare convertirea si pocainta tuturor. El este gata sa ne ridice, sa ne sprijine, sa inflacareze avantul nostru, sa intareasca vointa noastra cea slaba, El singur lucreaza desavarsirea noastra numai si numai daca noi o dorim si o cautam. Sa nu mai amanam deci nici o zi pocainta noastra, fiindca orice amanare atrage dupa sine o ispasire in plus, o suferinta in plus. Nu stim ceasul cand ne va suna despartirea de trup si prezentarea in fata Judecatorului. Orice clipa poate sa ne fie ultima; de ce sa mai amanam atunci?! Sa ne predam deci Domnului, sa taiem voile si placerile noastre trupesti, sa renuntam pentru Hristos si Evanghelia Lui la toate bucuriile atat de trecatoare ale acestei lumi. Pe El si numai pe El sa-L iubim, sa-L dorim, sa-L cautam. Nimic altceva nu merita osteneala! Sa nu fie deci prea tarziu atunci cand ne vom da seama de acest mare adevar. Şi cata mila a avut si are inca Dumnezeu de noi! Cate indemnuri, cate apeluri nesfarsite nu ne-a adresat El in decursul veacurilor! Profetii, parintii, proorocii si chiar El Insusi au venit sa ne cheme, sa ne scape din condamnarea cea vesnica pe care am mostenit-o de la Adam. Iar noi, ca niste nesimtitori, ramanem mereu indiferenti la toate chemarile dumnezeiesti. Dumnezeu pandeste fiecare miscare a inimilor noastre impietrite. Ne-a lasat libertatea, nu vrea sa ne constranga la pocainta. De ce nesocotim indelunga Lui rabdare si bunatate?!"

Cand nu-l "inghiti" pe aproapele tau tu esti problema.
 

Cand stomacul nu mai poate sa "digere" mancarurile pe care le inghiti, inseamna ca ai o problema, esti un om care sufera. Si, daca iti doresti sanatatea, va trebui sa te ingrijesti sa afli modul potrivit prin care sa-ti vindeci stomacul.

Acelasi lucru este valabil si cu "stomacul" care se numeste suflet. Cand nu-l "inghiti" pe aproapele tau, cand, asa cum se spune, nu-l ai la inima, tu esti problema, nu aproapele tau! Deci esti in postura celui care sufera! Si daca iti doresti sanatatea, tu va trebui sa te indrepti, nu aproapele tau. Arhimandrit Vasilios Bacoianis

Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu
 

„Osândirea unora la chinuri nu e un act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu.”


„Chinul iadului, constând în despărţirea de Dumnezeu cel iubitor şi iubit, nu poate consta şi într-o ură a Lui. Dar cei din iad nu trăiesc în simţirea iubirii lui Dumnezeu, ci mai degrabă într-o recunoaştere teoretică a faptului că El e iubitor şi merită să fie iubit, dar nu-L poţi iubi. Neputinţa de a-L iubi în mod real şi recunoaşterea că El ar merita să fie iubit şi că El e iubitor se unesc în mod paradoxal.
Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu e cu atât mai chinuitoare cu cât e recunoscut mai demn de iubire. Iar osândirea unora la chinuri nu e un act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu, ci constă tocmai în neputinţa lor de a simţi iubirea Lui, neputinţă pe care şi-au pricinuit-o prin lipsa de efort a voii lor de a răspunde cu fapta iubirii Lui. în judecata finală a lui Dumnezeu asupra oamenilor se arată totuşi respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, a cărui iubire a aşteptat-o. Nu Dumnezeu pedepseşte pe oameni pentru că L-au jignit, ci se pedepsesc ei înşişi, făcându-se neputincioşi de a-L iubi.
Dar se pune întrebarea: cum Se împacă atunci Dumnezeu cu suferinţa lor? Dumnezeu acceptă această stare a lor, pentru că respectă libertatea lor. Avem aci marea taină a libertăţii omului unită la unii de la o vreme cu neputinţa lor. Omul adevărat se revelează prin tărie şi Dumnezeu îl vrea tare.”


(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 39 la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea a doua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 25)

Parintele Arsenie Boca
 

Într-o clipă pe pământ şi-n cer!
De la marginile lumii şi din adâncuri se reîntorc şi ne spune-n şoapta lor tot ce avem de îndeplinit - bine sau rău, dar tu, omule alege! Gândurile rele… puzderile! Ele tăbărăsc de obicei în mintea omului, concentrat la rugăciune sau hotărât a săvârşi binele!
Musafirii nedoriţi, dacă încolţesc ca şi buruienile prin straturi smulgele mai înainte de a creşte în propria ta minte.
Ce strat minunat ! un pământ atât de roditor… . Dacă nu vei plivi buruienile, din vreme, te vei pomeni în toamna vieţii tale cu o şerpărie întreagă.
Doreşti să fii de folos pentru tine, pentru viaţă, pentru omenire : Smulge paiul străin pe care-l ai, buruiana gândului stricat şi nu privi gândurile rele ca într-o oglindă şi nici le răsuci pentru a le vedea pe toate feţele. Căci de aici începe păcatul, îndulcindu-te sub amăgirea lor.
Cu hoţii nu se face târg ci se alungă !
Păsări zburătoare de vrei le poţi socoti, dar nu-ţi deschide fereastra inimii ca să le arunci grăunţe. Lasă-le să treacă în zbor peste ograda sufletului tău, fără să le dai hrană.
Te vei uita, vor zbura mai departe şi păcatul se va risipi ca un fum mai înainte de a face jeratic pe vatra sufletului tău.

O voi gândurilor, abia născute, de ce vă lăsaţi turburate?
De ce fugiţi ca o turmă de oi când dau peste păşune străină?…
Vedeţi cum se risipesc de sub ochii păstorului? Ori le sfâşie sălbatica fiară, ori le otrăveşte o iarbă rea. Vraja ispitelor de a scăpa de sub supraveghere, multă pagubă aduce.
Omule! Pune mâna pe toiagul rugăciunii şi ocoleştele în staulul minţii ca să stea acasă sub mila Domnului care le hrăneşte, primeşte rugăciunile noastre, sufletele le sfinţeşte, trupurile le curăţeşte, cugetele le îndreptează, gândurile le curăţeşte şi aşa ne izbăveşte cu această învăţătură.

Exemplu: Sfinţii nu putrezesc, ajung izvoare de mir, nu de putoare.
Firea lor pământească a fost înghiţită de viaţa Sfântului Duh, ei au devenit temple al Duhului Sfânt şi fii ai lui Dumnezeu, iar alţii au fost răpiţi într-un alt mod de existenţă şi mormintele lor au rămas goale.
Legea ispăşirii - se plăteşte fapta cu care ai asuprit pe altul.
- Dumnezeu vede faptele omului şi caută să le îndrepte.
- Moartea năpraznică poate fi şi ispăşire (în război). Omul se încarcă cu păcate până când Dumnezeu pune capăt.
- Oamenii stau pe faptele lor şi se vor duce la locurile lor.

De ce uităm?
Pentru că Duhul Sfânt ne vorbeşte, iar noi dacă nu-l avem, pielea să ţină minte? Trebuie să-L cerem.

Nu-i destul să te duci în mănăstire pentru că nu vrei să te măriţi.
Călugăria nu e numai un cuier de haine negre.
Dacă vrei să mergi pe calea aceasta, trebuie să te (duci) sileşti, să ai o înflăcărare către Dumnezeu, căci dacă nu, scazi şi ajungi în încurcături.
Ca să te îmbunătăţeşti, îţi trebuie silinţă, lepădare de sine: ascultare, primirea prilejurilor şi trebuie să te bucuri când vin prilejurile, pentru că acestea te cioplesc.
Nu să te întristezi, căci numai atunci te lepezi de omul cel vechi-vechitura asta.

La început era Cuvântul…
Înainte de creaţia lumii e Dumnezeu, care nu e supus timpului, spaţiului, fiindcă eternitatea e mai presus de timp, spaţiu şi e veşnic.

Maica Domnului este raiul : pr. Ioan Valentin Istrati
 

Vedem astăzi o pruncă şi înţelegem măreţia iubirii lui Dumnezeu. Auzim un plânset de copil şi învăţăm înţelepciunea cea de negrăit a Treimii. Privim la un pui de om, şi străvedem printre lacrimi cât de mult se poate omul ridica prin iubire, la tronul de lumină al Vieţii.
Sfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, s-a născut astăzi. Răsare din lacrimile rugăciunii, din bătrâneţe binecuvântată de bunătate şi din curăţie sfântă. Străluceşte în lume ca rod a minunii lui Dumnezeu, o Pruncă mai mare decât cerurile, care se pregăteşte să-L nască pe Creatorul tuturor.
Bebeluşul mic, care plânge abia auzit astăzi, va deveni Mijlocitoarea neamului omenesc. Prunca uşoară ca un fulg este toată mai desfătată decât cerurile. Copila care stă la sânul bunicii lui Dumnezeu se pregăteşte să devină Biserică sfinţită şi rai cuvântător.
Ea e Biserică, pentru că în ea a încăput şi s-a odihnit Împăratul cerurilor. Ea e Catedrală a veşniciei pentru că în ea ia fiinţă de om Însuşi Dumnezeu. Creatorul galaxiilor încape întreg din smerenia iubirii în pântecele mic şi feciorelnic al mamei Sale. Ea este Altar preacurat al Mielului lui Dumnezeu, pentru că poartă legânându-L pe cel ce odihneşte toată făptura. Maica Domnului e Maica Bisericii, pentru că nimeni niciodată nu-L poate moşteni pe Hristos dacă nu-L naşte tainic în suflet, aşa cum L-a născut cu Trup Fecioara cereştii iubiri. Nimeni nu poate primi pe Izvorul vieţii, dacă nu simte dumnezeieşte lacrimile înmiresmate de feciorie din ochii celei ce L-a născut. Nimeni nu îl poate iubi pe Iubitorul de oameni, dacă nu devine duhovniceşte mamă în suflet, ca să-L nască în taină. Îndumnezeirea firii umane este chipul şi extensia Întrupării Domnului din Preacurata. Când Îl leagănă ea pe Dumnezeu, miriadele de îngeri suspină. Când Îl sărută ea pe Fiul ei, universul se umple de iubire dumnezeiască. Când Îl îngână duios pe Pruncul cel veşnic, lumea toată îşi găseşte Logosul ascuns.
Însă mai mult decât Biserică, Maica Domnului este rai cuvântător, paradis mistic, care vorbeşte despre vocaţia supremă a omului de iubire veşnică. Fecioara este Rugul cel aprins, în care materia se sfinţeşte şi se izbăveşte pe vecie de stricăciune, arzând de dorul de Dumnezeu, dar nemistuindu-se de stricăciune. Fecioria ei roditoare arată fiinţa raiului, în care materia se pătrunde de har şi biruieşte legile creaţei prin legile iubirii. Curăţia născătoare de viaţă este metafora teologică a raiului, chipul ascuns al Împărăţiei lui Dumnezeu, Calea spre care se îndreaptă universul împovărat de păcate. Orice om moştenitor de rai este de fapt cel ajuns să iubească pe Dumnezeu cu iubire de mamă, să-l privegheze şi să-l crească în adâncul inimii, pentru a deveni totul în el.
Fecioara sfântă este izvor de iubire, pentru că plineşte în sine toată iubirea plânsă a omului dezbrăcat de har şi tot dorul lui Dumnezeu de unirea cu noi. Îndurările ei curg către umanitate fără a aştepta confirmare sau cerere, ci necontenit revărsând dulceaţa iubirii din inima ei de mamă. Universul întreg, însărcinat cu Dumnezeu, priveşte cu dor la ceea ce L-a născut şi învaţă să se umple de lumina care izvorăşte din Cel veşnic. Umanitatea pătrunde tainele istoriei şi învaţă transformarea euharistică a materiei în energie prin har, ca naştere ce fecioreşte şi moarte ce arvuneşte viaţa.
Vedem astăzi o pruncă şi înţelegem măreţia iubirii lui Dumnezeu. Auzim un plânset de copil şi învăţăm înţelepciunea cea de negrăit a Treimii. Privim la un pui de om, şi străvedem printre lacrimi cât de mult se poate omul ridica prin iubire, la tronul de lumină al Vieţii. Sărutăm cu sufletul un bebeşuş, dar ucenicim la Cathedra de teologie a veacurilor. Tăcerea ei e mai de preţ decât toate cuvintele acestei lumi. Căci cea mai mare putere a universului este iubirea care dă viaţă, jertfirea de sine născătoare de prunc. Şi cea mai mare lumină din univers este puterea de iubi o veşnicie pe cei care ţi-au ucis copilul.

- Cum putem dobandi Duhul Sfant?
- Daca vreti sa dobanditi Duhul Sfant, va spun, si acesta e lucrul cel mai important in viata duhovniceasca: sa stii sa te smeresti cu adevarat. Eu i-am spus o smerita smerenie. Cu cat te smeresti mai mult, cu atat esti mai mult harazit. Dar atentie! Niciodata omul nu stie ca el este smerit. Daca spui ca esti smerit, te-ai marginit, ai ramas numai la o intelegere rationala a lucrurilor. ...
Nu faptele noastre ne mantuiesc, ci ele ne fac vrednice de harul lui Dumnezeu, care este altceva. Deci din educatia pe care si-o face mireanul si calugarul sa nu lipseasca smerenia. Sa nu aiba o parere de sine. Sa se vada ca el este sub toata faptura, sa lupte cu pacostea aceasta de parere de sine, cu mandria asta nenorocita, care a dat atat de lucru cerului - mandria dracilor.
Deci cum sa nu ma smeresc, cand stiu ca nu ma mantuiesc din cauza ca nu primesc harul lui Dumnezeu, pentru ca sunt mandru? Vedeti foarte multi oameni de buna credinta s-au pocait de pacatele facute, dar nu au scapat poate de mandrie...

Daca suporti cu drag invinuirile, vorbele de rau ale altora este simptomul unui inceput de viata smerita. Daca suporti crucea cu drag, nu silit, e simptomul unei autentice smerenii, deci este Duhul Sfant in tine.

(par. Arsenie Papacioc)

Mărgăritare Duhovniceşti
 

Orice lacrimă ce-ţi va fi dăruită de recunoştinţa săracului, va străluci pentru tine dincolo de mormânt.
Orice lacrimă pe care săracul o va vărsa silit de răceala şi asuprirea inimii tale faţă de el, va cădea pe sufletul tău ca o picătură de foc înaintea scaunului lui Dumnezeu.
Caută mila lui Dumnezeu prin milostenie către săraci!
Spunem către săraci: „Îţi va da Dumnezeu!”. Dar tu procedezi fără judecată, dacă te porţi astfel cu fratele tău care se află în nenorocire. Dumnezeu ţi-l trimite pe sărac la tine, iar tu îl trimiţi înapoi la Dumnezeu? Dumnezeu îi va da, negreşit; dar vorba e să-i dai tu negreşit. El va da săracilor, dar o să-ţi dea El ţie Mila Sa?, căci tu ai infinit mai mare nevoie decât săracul de milostenia ta.
Dumnezeu nu părăseşte pe nimeni, dar tu trimiţi de la tine pe sărac - te-ai abătut de la cinstea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu şi ai depărtat darul Lui de la tine.
Iubeşte-i pe săraci, pentru că prin ei o să afli şi tu mila lui Dumnezeu pentru tine.
Îndestulează-i pe săraci.
Ei îţi vor face milostiv pe Judecătorul.(Sfântul Nil Sinaitul)
Împarte bunătăţile pământeşti altora, dacă vrei să guşti bunătăţile cereşti.
Când ni se dă prilejul să arătăm milă faţă de alţii, însemnează că s-a revărsat mila lui Dumnezeu peste noi.
Oare nu este cea mai mare milă din partea lui Dumnezeu că nouă tuturor ne este îngăduit să răscumpărăm păcatele noastre prin milostenie?
Apa are însuşirea să spele noroiul de pe trup, iar milostenia să nimicească murdăriile sufleteşti. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
„<<Veniţi de moşteniţi Împărăţia lui Dumnezeu>>, va spune Domnul celor milostivi” - nu pentru că n-aţi greşit, ci pentru că prin milosteniile voastre v-aţi curăţit păcatele.
Leacul milosteniei nu e de mică importanţă, îl poţi pune la toate rănile.
Balsamul pe care-l vărsăm pe inima plină de răni a aproapelui, o întăreşte şi pe a noastră.
Cu preţul ieftin al binefacerii oamenilor, noi ne putem dobândi nepreţuita…

„Smerenia nu se dobândeşte prin râncezeala coamei sau prin haina neîngrijită”
 

„Altceva este vorbirea smerită, altceva smerenia şi altceva smerita cugetare.”



Smerenia nu se dobândeşte prin încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei sau prin haina neîngrijită, ci ea vine din inimă zdrobită şi stă în duh de smerenie, după David: „Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu le va urgisi” (Ps. 50, 19).
Altceva este vorbirea smerită, altceva smerenia şi altceva smerita cugetare. Vorbirea smerită şi smerenia le dobândesc toţi nevoitorii prin toată neplăcuta pătimire şi prin ostenelile din afară ale virtuţii; căci ele sunt îndreptate numai spre lucrarea şi spre nevoinţa trupească. De aceea, aflându-se sufletul în starea smereniei, când vine ispita, se tulbură. Dar smerita cugetare, fiind un lucru dumnezeiesc şi înalt vine numai în cei ce au trecut de mijloc, prin sălăşluirea Mângâietorului, adică în cei ce au sporit prin toată smerenia pe calea atotaspră a virtuţii.


(Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, în Filocalia VI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 255)

Catastrofa sufletului
 

„Împodobirea trupului este o catastrofă a sufletului, iar îngrijirea lui după frica lui Dumnezeu este bună.”


„Somnul pe săturate este o tulburare a trupului, iar privegherea cu măsură este mântuirea inimii. Somnul îndelungat îngroaşă inima, iar privegherea cu măsură o subţiază. Dar mai bun este dormitul în tăcere şi întru cunoaştere decât privegherea întru deşertăciune. Plânsul fără tulburare alungă toate relele. Nejignirea conştiinţei aproapelui naşte smerita cugetare. Slava de la oameni naşte pe încetul mândria. Iubirea lărgirii alungă cunoaşterea, iar înfrânarea pântecelui smereşte patimile. Pofta mâncărilor plăcute le trezeşte pe acestea cu uşurinţă. Împodobirea trupului este o catastrofă a sufletului, iar îngrijirea lui după frica lui Dumnezeu este bună.”

(Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, Filocalia XII, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 117-118)

Pr. Alexander Men - Înţelesurile rugăciunii Sfântului Efrem Sirul
 

Când priveşti feţele oamenilor care urcă şi ţi se pare respingător să te uiţi la feţele lor, înseamnă că toţi porii sufletului tău sunt înfundaţi şi că sentimentul iubirii este într-o stare embrionară.
În fiecare zi din Postul Mare, cu excepţia sâmbetelor şi duminicilor, se spune rugăciunea „Doamne şi Stăpânul vieţii mele”. Conform tradiţiei, această rugăciune a fost scrisă în Siria în secolul al IV-lea de un ascet numit Mar Afrem, sau cum îl cunoaştem noi, Sfântul Efrem Sirul. El a fost călugăr, poet şi teolog, unul dintre cei mai eminenţi fii ai Bisericii Siriene, şi a intrat în literatura lumii ca un scriitor remarcabil.
Cuvintele acestei rugăciuni (…) sună astfel, traduse din siriacă:
„Doamne si Stăpânul vieţii mele,
Duhul trândãviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert
nu mi-l da mie!
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei,
dăruieşte-mi mie, slugii Tale!
Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele
şi să nu osândesc pe fratele meu,
cã binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.”
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele” înseamnă: Împăratul vieţii mele, care mi-ai dat viaţă, care eşti centrul şi punctul focal al vieţii mele, nu-mi da duhul trândăviei, lenei, care este după un vechi adagiu, mama tuturor viciilor. Lenea pare la început ca un lucru inocent, dar naşte multe lucruri întunecate şi negre.
Duhul grijii de multe este tradus şi prin deznădejde, risipire, în alte limbi. Creştinismul este o doctrină a bucuriei. Sfântul Serafim de Sarov, un mare sfânt al secolului 19 spunea: „Nu avem cum să fim deznădăjduiţi, căci Hristos ne-a mântuit pe toţi”.
„Iubirea de stăpânire” înseamnă ambiţie, iubire de autoritate. Toţi o avem, să nu credeţi că un cult al personalităţii există doar în politică: poate fi de asemenea prezent în familie sau în comunităţile mici. Oricine are în el seminţele aspiraţiei să sfărâme voinţa celorlalţi, să o asfixieze sau să o supună.
“Grăirea în deşert”, adică degeaba: dau exemplu pe copii. Ei au dretul să pălăvrăgească, dar numai până la vârsta de 15 sau 16 ani. Când copilul pălăvrăgeşte, el învaţă să comunice şi îşi practică limbajul său. Dar când aceşti copii au deja 20 de ani sau mai bătrâni de 40, acest lucru înseamnă că nu au milă de vieţile lor. Să ne gândim – şi să fim cinstiţi cu noi înşine – cât de mult mai avem de trăit? Nu prea mult. De aceea, repet, trebuie să valorizăm viaţa şi să iubim darul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit, amintindu-ne că vom intra în eternitate numai cu ce avem în inima noastră. Grăirea în deşert şi batjocoritoare este înfricoşătoare, căci înseamnă uciderea timpului.
Mai departe, această rugăciune spune “duhul curăţiei”… Castitatea este puritatea relaţiilor omului cu lumea şi cu oamenii, plinătatea sufletului, comportamentul fără dualitate şi fără patimi care pun stăpânire asupra ta.
„Gândul smerit”. Aceasta înseamnă înţelepciunea unui om sănătos. Smerenia, în acest context înseamnă cunoaşterea locului unde stai în faţa eternităţii. Nu vă umflaţi ca broasca din fabula lui Krylov, căci veţi exploda. Nu este nevoie să exagerăm, şi fiecare ar trebui să-şi ştie valoarea sa. Înţelepciunea smereniei este nicidecum coborârea dincolo de demnitate, ci sănătate a sufletului. Să vă dau un exemplu. Când cineva începe să-şi imagineze că este ceea ce nu-i, mai are câţiva paşi până la megalomanie. Megalomania este o stare de mândrie patologică. O persoană anunţă că este preşedintele Consiliului de Miniştri sau Napoleon, şi este imediat pus într-un spital psihiatric. Altul nu spune acest lucru, pentru care pricină nu este în spital, dar în sufletul său crede că e superior tuturor.
„Răbdare şi dragoste”. Ce este răbdarea? Voi spune pe scurt, ca să vă amintiţi. Răbdarea este nu starea de animal de povară, care tolereză totul. Nu este umilirea, nicidecum. Nu este un compromis cu diavolul, sub nicio formă. Răbdarea este abilitatea de a atinge un anumit scop, când întâlnim obstacole pe cale. Răbdarea este abilitatea de a menţine un spirit de bucurie când există exces de durere. Răbdarea este o victorie şi o biruinţă. Răbdarea este o formă de curaj. Aceasta este adevărata răbdare.
În fine, iubirea este cea mai mare fericire a omului; este abilitatea sufletelor noastre să se deschidă, imanent (aşa cum spun filosofii), să se deschidă spre altă persoană. Când cobori cu scara rulantă în metrou, atunci te testezi pe tine dacă eşti capabil să iubeşti sau nu. Când priveşti feţele oamenilor care urcă şi ţi se pare respingător să te uiţi la feţele lor, înseamnă că toţi porii sufletului tău sunt înfundaţi şi că sentimentul iubirii este într-o stare embrionară.
Însă puterea harului lui Hristos este în stare să reclădească o persoană într-un asemena mod, încât să vadă oamenii într-o cu totul altă manieră; aşa încât prima lui reacţie să fie bunăvoinţa; aşa încât să vadă imediat frumuseţea în femei şi bărbaţi deopotrivă, într-o manieră inspirată, chiar şi când nimeni nu o observă; aşa încât cand vede o faţă suferindă să simtă compasiune; aşa încât să fie deschis. O asemenea persoană este întotdeauna fericită, pentru că e unită cu oamenii şi trăieşte în iubire.
La sfârşitul rugăciunii, se spune: „Aşa Doamne, Împărate, dăruişte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Înţelegeţi aceasta. Cel mai mare medicament împotriva condamnării celorlalţi este abilitatea de a te critica pe tine însuţi. Noi suntem foarte atenţi – aş spune cu stricteţe şi sofisticaţi psihologic – când privim la păcatele vecinilor noştri sau la păcatele altora. Aici noi arătăm cea mai mare cunoaştere şi toate legile morale în subtilităţile lor. Aici acţionăm ca judecători stricţi, deşi nu avem niciun drept să facem aceasta, de vreme ce suntem vinovaţi de aceleaşi lucruri pe care le condamnăm la alţii.
O să mă întrebaţi: acest lucru este o liniştire şi un compromis cu răul? Fără îndoială. Noi trebuie să spunem răului pe nume. Dar trebuie să avem compasiune pentru persoanele care cad în păcat.
Aceasta este esenţa acestei rugăciuni citită zilnic cu metanii în timpul Postului Mare.


(Din conferinţa „Marele Post” susţinută pe 1 aprilie 1989).


Sursa: http://www.pravmir.com

„Când sufletul e beat de bucuria nădejdii, trupul nu mai simte necazurile”
 

„Când sileşti trupul neputincios la fapte peste puterea lui, aduni în sufletul tău întuneric peste întuneric.”


„Tihna şi nelucrarea înseamnă pieirea sufletului şi ele pot să vatăme mai mult decât dracii. Când sileşti trupul neputincios la fapte peste puterea lui, aduni în sufletul tău întuneric peste întuneric şi-i pricinuieşti mai degrabă tulburare. Iar trupul viguros de-l predai tihnei şi nelucrării desăvârşeşte toată răutatea în sufletul ce locuieşte în el şi, chiar de doreşte cineva mult binele, după puţin timp scoate din sine şi gândul binelui pe care-l avea. Când sufletul e beat de bucuria nădejdii lui şi de veselia pentru Dumnezeu, trupul nu mai simte necazurile, chiar de e slab. Căci, deşi poartă o povară îndoită, nu slăbeşte, ci se bucură împreună cu sufletul de desfătarea lui, căci sufletul conlucrează cu el, chiar dacă e slab. Aceasta i se întâmplă când sufletul intră la bucuria Duhului.”


(Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia X, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 336)

„De nu eşti făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare”
 

„De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe prietenul tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el.”
„De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-te măcar cu limba. Şi, dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri. Şi, de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar cu trupul tău. Şi, de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău. Şi, de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău sau chiar întins pe el. Şi, de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara, Şi, de nu poţi până seara, păzeşte-te măcar să nu te saturi. De nu eşti curat în inimta ta, fii curat măcar în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta. De nu poţi milui, vorbeşte măcar ca un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare. De nu te poţi strădui, fă-te măcar în cuget netrândav. De nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi. De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe prietenul tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el.
Cunoaşte că, de iese din tine foc şi acesta arde pe alţii, sufletele arse în focul tău le va cere Dumnezeu din mâinile tale. Şi, chiar dacă nu arunci tu însuţi focul, dar consimţi cu cel ce-l aruncă şi găseşti plăcere în aceasta, vei fi părtaş lui la judecată. De iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi, de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea, şi nu aurul. Îmbracă-te în smerenie şi nu în mătase. Caută să dobândeşti pacea, şi nu împărăţia.”


(Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia X, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 273-274)

Sf.Siluan:Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre
 

Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.
Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum să o dobândească. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-1 izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi I i-a zis: „Paisie, de voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pre nimenea să urăşti şi să osândeşti, şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu pace în suflet; dară cel ce iubeşte a face voia sa, niciodată va afla pacea. Sufletul ce s-a dăruit voii lui Dumnezeu uşor poartă toată durerea şi toată boala, căci şi în boală el se roagă şi vede pre Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea; Tu ştii cât sunt eu de păcătos şi de neputincios, ajută mie să rabd şi să mulţumesc bunătăţii Tale”. Şi Domnul uşurează boala, şi sufletul simte ajutorul lui Dumnezeu, şi este vesel înaintea lui Dumnezeu şi mulţumitor.
Dacă te ajunge vreo nesosinţă, tu să gândeşti: „Domnul îmi vede inima, şi dacă îi este bineplăcut, bine îmi va fi şi mie, şi celorlalţi”, şi aşa sufletul tău pururea va fi în pace. Dar dacă cineva va cârti: „Asta nu-i aşa, aia nu-i bine”, niciodată nu va fi pace în suflet, măcar de ar şi posti şi mult s-ar ruga.
Apostolii erau întreg dăruiţi voii lui Dumnezeu; aşa se păstrează pacea. Tot aşa şi toţi marii oameni sfinţi au răbdat toate scârbele, încredinţându-se voii lui Dumnezeu.
Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.
Trebuie neclintit să ne amintim că vrăjmaşii înşişi au căzut din mândrie, şi că pe noi tot mereu încearcă să ne mâne pe aceeaşi cale, şi pe mulţi i-au înşelat. Dară Domnul au zis: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”.
„O, Milostiv Doamne, dăruieşte nouă pacea Ta, precum ai dat pacea Sfinţilor Apostoli: «Pacea Mea dau vouă».
Doamne, dă şi nouă a ne îndulci de pacea Ta. Sfinţii Apostoli au primit pacea Ta, şi asupra întregii lumi o au revărsat, şi mântuind norodul, nu-şi pierdeau pacea, şi întru dânşii ea nu se împuţina”.
Slavă Domnului şi milosârdiei Sale, căci El mult ne iubeşte şi ne dă pacea Sa şi harul Sfântului Duh.
Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?
Judecând după Scriptură şi după moravurile oamenilor de astăzi, noi trăim vremile de pe urmă, şi totuşi trebuie păstrată pacea sufletească, fără de care nu ne putem mântui, precum zicea marele rugător al pământului rusesc, Cuviosul Serafim. Câtă vreme trăia Cuviosul Serafim, pentru rugăciunile sale Domnul păzea Rusia; iar după dânsul s-a înălţat un alt stâlp ce ajungea de la pământ până la cer - Părintele Ioan din Kronstadt. Ne vom opri asupra lui: el este de-al vremilor noastre, şi l-am văzut rugându-se, pe când pe ceilalţi nu i-am văzut.
Ne amintim cum după Liturghie, când i-au adus calul şi trăsura şi el se aşeza în ea, norodul 1-a împresurat, cerându-i binecuvântarea; şi într-o astfel de învălmăşeală sufletul îi era neîntrerupt în Dumnezeu, şi într-o astfel de gloată el nu se risipea şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Cum ajungea el la aceasta? - iată întrebarea noastră.
Ajungea la aceasta şi nu se risipea pentru că iubea norodul şi nu înceta a se ruga pentru el Domnului:
„Doamne, dăruieşte pacea Ta lumii Tale”.
„Doamne, dăruieşte robilor Tăi Duhul Tău cel Sfânt, ca El să le încălzească inimile cu dragostea Ta, şi să-i povăţuiască întru tot adevărul şi binele”.
„Doamne, voiesc ca pacea Ta să fie întru tot norodul Tău, pre carele Tu ai iubit până în sfârşit, şi ai dat pre Fiul Tău cel Unul-Născut, spre a mântui lumea”.
„Doamne, dăruieşte lor harul Tău, ca în pace şi în iubire să Te cunoască şi să Te iubească, şi să zică asemenea Apostolilor pre Tabor: Bine este nouă, Doamne, a fi cu Tine”.
Astfel, neîncetat rugându-se pentru norod, el îşi păstra pacea sufletească; noi însă o pierdem, pentru că nu avem în noi dragoste către norod. Sfinţii Apostoli, şi toţi Sfinţii, doreau norodului mântuirea, şi petrecând în mijlocul oamenilor, înflăcărat se rugau pentru ei. Duhul Sfânt le dădea puterea a iubi norodul; şi noi, de nu ne vom iubi fratele, nu vom putea avea pacea.
Să cugete fieştecare la acestea.

(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducerea Ierom, Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 335-337)

Nicolae Steinhardt: 29 de moduri de a-L mărturisi pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi
 

Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.

1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță.
2. Tot astfel crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.
3. Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne;
4. Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii;
5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat;
6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute);
7. Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie;
8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
9. Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț;
10. Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor;
11. Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
12. Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre;
13. Neluând numele lui Dumnezeu în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant;
14. Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe rodirea Cuvântului în noi;
15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
16. Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?)
17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră;
18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai blânzi ca porumbeii;
20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi;
21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze;
22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință, plăcute lui Hristos;
23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine;
24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit;
25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sf. Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei.”)
26. Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;
27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare);
28. Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților;
29. Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare.
Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.
Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.

Adaptare după Nicolae Steihardt, cap. Felurimi din cartea „Dăruind vei dobândi” (Maria Burlă)

Ce este nepătimirea?
 

„Toate faptele duhovniceşti sunt fără suflet dacă nu au pe Duhul Sfânt.”

„Străin lucru şi minunat este nepătimirea, pentru că poate face pe unul care a biruit patimile prin deprindere imitator al lui Dumnezeu, pe cât e cu putinţă omului. Căci pătimind cel nepătimitor şi fiind războit de draci şi de oameni răi, se află ca şi când altul ar pătimi, cum erau sfinţii apostoli şi mucenici. Când e slăvit el nu se înalţă, şi când e ocărât nu se mâhneşte. Căci el socoteşte că cele plăcute sunt dar şi pogorământ al lui Dumnezeu, de care nu e vrednic, iar cele grele îi sunt spre cercare; şi că cele dintâi se dau aici după har şi mângâiere, iar celelalte spre smerita cugetare şi spre buna nădejde în veacul viitor. Şi e ca un nesimţitor ce are multă simţire a durerilor, prin darul deosebirii. Fiindcă nepătimirea nu este o singură virtute, ci un nume pentru toate virtuţile. Căci precum omul nu e un singur mădular, ci pe om îl arată multele mădulare ale trupului, şi nici ele singure, ci împreună cu sufletul, aşa şi nepătimirea este împreunarea (sinteza) multor virtuţi. Iar în loc de suflet el are pe Duhul Sfânt. Pentru că toate faptele duhovniceşti pomenite sunt fără suflet dacă nu au pe Duhul Sfânt, de la care şi-a luat şi numirea cel ce se numeşte duhovnicesc. Căci de nu va lepăda sufletul patimile, nu va veni Duhul Sfânt în el. Iar fără Duhul Sfânt, această virtute cuprinzătoare nu se numeşte nepătimire. Ci chiar dacă ar fi, poate, cineva astfel, el se află mai degrabă întru nesimţire.”


(Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 222)

„Trupul veştejit nu mai odihneşte pe draci”
 

„Precum păsările grase nu pot zbura spre cer, aşa nici cel ce-şi hrăneşte şi-şi slujeşte trupul său.”

„Precum e cu neputinţă şarpelui să se dezbrace de pielea sa cea veche dacă nu intră printr-o crăpătură strâmtă, la fel şi noi nu putem lepăda vechile patimi ce ne stăpânesc şi vechimea sufletului, şi veşmântul omului vechi, de nu vom străbate calea cea strâmtă şi plină de necazuri a postului şi a necinstirii.
Precum păsările grase nu pot zbura spre cer, aşa nici cel ce-şi hrăneşte şi-şi slujeşte trupul său.
Mocirla uscată nu mai place porcilor, şi trupul veştejit nu mai odihneşte pe draci.
Precum mulţimea aşchiilor înăbuşă şi stinge flacăra pricinuind mult fum, aşa şi mâhnirea peste măsură face de multe ori sufletul fumegos şi ăntunecat şi usucă apa lacrimilor.
Precum arcaşul orb este neiscusit, aşa şi ucenicul ce se împotriveşte se pierde.
După cum oţelul călit poate ascuţi pe cel necălit, aşa fratele râvnitor mântuieşte de multe ori pe cel trândav.
Precum ouăle păsărilor, încălzite în cuibar, nasc viaţă, aşa şi gândurile nearătate se umplu de viaţă şi înaintează la fapte.”


(Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 352)

Staretul Tadei de la Manastirea Vitovnita




Despre propovaduire:

“ Nu trebuie propovaduit cu mintea, ci cu inima. Numai ceea ce vine din inima atinge inima celuilalt. Sa nu atacati niciodata, sa nu fiti potrivnici nimanui. Daca cel ce propovaduieste vrea sa-l intoarca pe oameni de la vreun rau, sa o faca cu blandete, smerenie si mare frica de Dumnezeu .“


Atmosfera cereasca si atmosfera iadului:


“ Omul care poarta in sine Imparatia lui Dumnezeu raspandeste in jur ganduri sfinte, ganduri dumnezeiesti….Cel ce poarta in launtrul sau Imparatia lui Dumnezeu, acela o va impartasi in chip nevazut si celorlalti….Nici macar nu este nevoie sa le vorbim oamenilor despre asta – cerul va izvori din noi si chiar si atunci cand tacem sau vorbim despre cele mai obisnuite lucruri; aceasta straluceste din noi si fara sa ne dam seama. In cel lipsit de ascultare nu se va salaslui imparatia lui Dumnezeu, caci aceasta va vrea intodeauna sa se faca voia lui si nu voia lui Dumnezeu “.


“ Sfintii Parinti spun ca trebuie sa ne indreptam pe noi insine, sa ne mantuim, si multi se vor mantui in jurul nostru.”


“Sfintii Parinti spun ca se cuvine sa cautam ca fiecare lucrare, gand si munca a noastra – toate sa izvorasca din inima“


“ De ce Domnul porunceste sa-i iubim pe vrajmasii nostri? O face nu pentru ei, ci pentru noi. Atata vreme cat tinem in noi gandul la vatamarea pe care ne-au pricinuit-o vrajmasii, prietenii, rudele, apropiatii nostri, nu avem pace si liniste, traim intr-o stare de iad. Trebuie sa ne slobozim de acest rau, sa-l izgonim ca si cum n-ar fi nimic, sa iertam totul. “


“ Este greu a trai cu aproapele, daca pornim cu el un razboi al cugetelor. Nu ajunge sa ne infranam de la razboi deschis, prin cuvinte si fapte. Nu va angajati cu el nici macar intr-un razboi cu gandul.
Din acesata pricina se pierde pacea sufletuui si dragostea fata de aproapele vostru. Nu va foloseste la nimic. Puteti sa stati si in cap inaintea lui, nu veti castiga nimic ! Pe aproapele trebuie sa-l iubiti, pentru Domnul. Domnul este si in ei ( in cei necredinciosi ), caci ,daca n-ar fi intransii, ar mai putea fi ei vii? Nu mai dati atata insemnatate intamplarilor din afara. Fiti mai mult in launtrul vostru, in inima, cu Domnul, iar pe celelalte lasati-le ! Trebuie doar sa fiti credinciosi, linistiti si buni fata de toti. Nu purtati griji altora! “


“ Cand ajungem la vreo neintelegere, ne straduim intodeauna sa-l convingem pe celalalt ca nu are dreptate. Si astfel se ajunge la inasprire. Acela se impotriveste si nu recunoaste, iar noi in zadar ne pierdem vremea si pacea sufletului. Daca santem patrunzatori, vom simti ce se afla in spate, ca nu omul dinaintea noastra se impotriveste, ci duhul care se afla dincolo de el, care vorbeste in el, prin el. Nu-i de nici un folos sa va certati cu acela care lupta de mii de ani si care, de-a lungul miilor de ani, s-a desprins in a lupta cu oamenii “


“ Ce este postul? Postul nu sta in infranarea de la mancare, cat in infranarea de la ganduri necurate – sa postim de ganduri ! “


“ Daca ne-am suparat cu cineva – parinti, frati, aproapele nostru – sa iertam din inima si, atunci cand vom fi iertat din inima, Domnul o va sti. Nu trebuie sa iertam numai prin cuvinte, caci este doar ceva parelnic. Domnul vrea sa iertam oricarui suflet din inima – si atunci, sufletul acela o va simti. Nu este nevoie sa-i spunem nici un cuvant, el va simti ca l-am iertat cu adevarat.
De ce simte? Cum simte? Pentru ca noi oamenii, santem o putere intelegatoare, un aparat “ganditor “. Suntem legati unii de altii prin ganduri. Cand ne gandim la o persoana, din clipa aceea ea primeste gandurile noastre, dar noi santem imprastiati in cuget, dezbinati si nu putem intelege cine ne trimite gandurile si ce anume ne trimite. Insa sufletul ce s-a unit in cuget cu Domnul si pe care Domnul l-a slobozit de risipire stie care ganduri vin de la El, care vin de la vrajmasi si care vin de la prieteni. De aceea , va zic, daca iertam din inima, sufletul pe care l-am iertat va simti de indata si i se va usura povara. “

SIMPLIFICATI-VA VIATA ! - Cuviosul Paisie Aghioritul
 

Cu cat oamenii se indeparteaza mai mult de viata cea simpla, fireasca si inainteaza spre lux, cu atat creste si nelinistea din ei. Si cu cat se indeparteaza de Dumnezeu, este firesc sa nu afle odihna nicaieri.De aceea umbla nelinistiti chiar si imprejurul lumii - precum cureaua masinii imprejurul rotii nebune - pentru ca in toata planeta noastra nu incape multa lor liniste. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumeasca iese stresul lumesc. Educatia exterioara cu stres duce in fiecare zi sute de oameni (chiar si copii mici) la psihanalize si la psihiatri si construieste mereu spitale de boli psihice si construieste psihiatrii, dintre care multi nici in Dumnezeu nu cred, nici existenta sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinta ca acesti oameni sa ajute suflete, cand ei insisi sunt plini de neliniste? Cum este cu putinta ca omul sa mangaie cu adevarat, daca nu crede in Dumnezeu si in viata cea adevarata, cea de dupa moarte, cea vesnica? Cand omul prinde sensul cel mai adanc al vietii celei adevarate, i se indeparteaza toata nelinistea si-i vine mangaierea dumnezeiasca, si astfel se vindeca. Daca ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psohice si le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi facut bine toti cei ce ar fi crezut in Dumnezeu, pentru ca ar fi cunoscut sensul cel mai adanc al vietii.

Oamenii incearca sa se linisteasca cu calmante sau cu teorii yoga, si nu vor adevarata liniste, care vine atunci cand se smereste omul si care aduce mangaierea dumnezeiasca inlauntrul lor. Si turistii care vin din tari straine si umbla pe drumuri, prin soare, caldura, praf, prin atata zapuseala, gandeste-te cat sufera! Ce sila, se apasare sufleteasca au, de ajung sa socoata destindere aceasta chinuiala exterioara! Cat sunt de izgoniti de ei insisi, de ajung sa socoata aceasta chinuiala drept odihna!

Cand vedem un om cu o neliniste mare, cu mahnire si suparare, desi le are pe toate - nu-i lipseste nimic - atunci sa stim ca-i lipseste Dumnezeu. In cele din urma, oamenii sunt chinuiti si de bogatie, pentru bunurile lumesti nu-i implinesc sufleteste; sufera de un chin indoit. Cunosc oameni bogati care au de toate si nu au copii, si tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbari, sunt chinuiti de toate. "In regula", ii zic unuia,"daca ai timp liber, fa-ti cele duhovnicesti. Citeste un Ceas, citeste putin din Evanghelie". "Nu pot", imi spune. "Fa un bine, du-te la un spital si mangaie un bolnav". "Cum sa merg pana acolo?", imi raspunde. "Si de ce sa fac aceasta?"."Du-te si ajuta vreun sarac de prin vecini". "Nu, nu ma multumeste nici aceasta", spune. Sa aiba timp liber, sa aiba o gramada de case, sa aiba toate bunatatile si sa se chinuiasca! Stiti cati astfel de oameni exista? Si se chinuiesc pana ce li se stramba mintea? Infricosator! Si daca nici nu lucreaza, ci isi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiti oameni.Daca ar avea cel putin serviciu, ar fi mai bine.

VIATA DE ASTAZI E ALERGATURA, ESTE UN IAD

Oamenii se grabesc si alearga mereu. La ora cutare trebuie sa se afle aici, la cealalta acolo, si asa mai departe. Si ca sa nu uite ce au de facut, si le noteaza pe toate. Cu atata alergatura, tot este bine ca isi mai amintesc cum ii cheama...Nici pe ei insisi nu se cunosc. Dar cum sa se cunoasca?Se poate sa te oglindesti in apa tulbure? Dumnezeu sa ma ierte, dar lumea a ajuns un adevarat spital de nebuni. Oamenii nu se gandesc la cealalta viata, ci cer numai aiaci mai multe bunuri materiale. De aceea nu afla liniste si alearga mereu.

Bine ca exista viata dincolo.Daca oamenii ar fi trait vesnic in viata aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul in care si-au facut ei viata. Cu nelinistea asta de acum, daca ar fi trait 800-900 de ani, ca in vremea lui Noe, ar fi trait un mare iad. "Zilele anilor nostri saptezeci de ani, iar de vor fi in putere, optzeci de ani; si ce este mai mult decat acestia, osteneala si durere."(Ps.89, 10-11).Saptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii sa-si capatuiasca copiii.

Intr-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care traieste in America si mi-a spus despre viata de acolo. Lucreaza toata ziua. Fiecare membru al familiei trebuie sa aiba masina sa. Apoi acasa, pentru ca fiecare sa se miste liber, trebuie sa aiba patru televizoare. Lucreaza si se ostenesc ca sa scoata bani multi, ca sa spuna ca sunt aranjati si fericiti. Dar ce legatura au toate astea cu fericirea? O astfel de viata plina de neliniste si intr-o neincetata alergatura (dupa bani) nu inseamna fericirea, ci este un iad. Ce sa faci cu viata intr-un astfel de stres? Daca ar fi trebuit ca intreaga lume sa traiasca o astfel de viata, eu nu as fi voit-o. Daca Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni:"Nu va pedepsesc pentru viata ce o traiti, insa va voi lasa sa traiti vesnic in acest fel", asta pentru mine ar fi fost un mare iad.

De aceea, multi oameni nu pot rabda sa traiasca in astfel de conditii si ies afara in aer liber, fara directie si scop. Se aduna in grupuri si merg in afara oraselor, in mijlocul naturii, unii ca sa faca gimnastica, iar altii pentru altceva. Mi s-a spus despre unii ca ies in aer liber si alearga, ori se suie pe munti pana la inaltimea de 6000 de metri. Isi tin rasuflarea, apoi o lasa, si iarasi inspira adanc...Lucruri de nimic. Aceasta arata ca inima lor este strivita de neliniste si cauta o iesire. Am spus unuia dintre acestia:"Voi sapati o groapa, o mariti, va minunati de groapa ce ati facut-o si...sariti in ea, prvalindu-va in jos, in timp ce noi [crestinii] sapam groapa, dar aflam metale pretioase. Nevointa noastra are rost, fiindca se face pentru ceva mai inalt."

SIMPLIFICATI-VA VIATA ! - Cuviosul Paisie Aghioritul( continuare )
 

SIMPLIFICATI-VA VIATA !

Mirenii spun:"Fericiti sunt cei care traiesc in palate si au toate inlesnirile". Dar insa fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata si s-au eliberat din latul acestui progres lumesc al multelor inlesniri, sau mai degraba al multelor greutati, si au scapat de acest stres infricosator al vremii noastre de azi. Daca omul nu isi simplifica viata, se chinuieste, in timp ce simplificand-o nu va avea acest stres.

Odata, la Sinai un german i-a spus unui copil de beduin, care era foarte destept: "Tu esti destept, poti invata carte". Si dupa aceea?", il intreba copilul. "Dupa aceea o sa devii mecanic". "Si dupa aceea?""Dupa aceea iti vei deschide un atelier de reparat masini"."Si dupa aceea?""Dupa aceea o sa-l maresti"."Si dupa aceea?""Dupa aceea vei lua si pe altii sa lucreze si vei avea mult personal"."Adica, ii spune, sa am eu durere de cap, apoi sa dau si altuia durere de cap, si dupa aceea altuia? Nu este mai bine acum, cand nu am nicio durere de cap?" Cea mai mare durere de cap vine din gandurile acestea:"Sa facem aceasta, sa facem cealalta".Daca gandurile ar fi duhovnicesti, cel ce le are ar simti mangaiere duhovniceasca si nu ar avea durere de cap.

Inca si la mireni insist mult asupra simplitatii, pentru ca multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinta si ii mananca stresul. Le vorbesc de cumpatare si nevointa. Strig mereu:"Simplificati-va viata, si stresul va fugi".Cele mai multe divorturi de aici pornesc. Oamenii au de facut multe treburi, multe lucruri si astfel ametesc. Luceaza amandoi, tata si mama, si isi lasa copiii de izbeliste. Osteneala, nervi - din probleme mici, scandaluri mari - apoi, divort fara justificare. Acolo ajung. Dar daca si-ar simplifica putin viata, ar fi si odihniti, si veseli.Acest astres este o catastrofa.

Odata ma aflam intr-o casa foarte luxoasa. Discutand cu stapanii ei, acestia mi-au zis:"Noi traim in rai, in timp ce alti oameni duc lipsa". "Traiti in iad", le spun."Nebune, in noaptea aceasta...", a spus Dumnezeu bogatului. Daca Hristos m-ar intreba:"Unde vrei sa traiesti, intr-o puscarie sau intr-o casa ca aceasta?", eu as raspunde:"Intr-o puscarie intunecata", pentru ca puscaria m-ar ajuta. Mi-ar aminti de Hristos, de sfintii mucenici, mi-ar aminti de pustnicii care au stat in crapaturile pamantului, mi-ar aminti de calugarie. Puscaria ae semana putin cu chilia mea, si m-as bucura. Dar casa voastra de ce mi-ar aduce aminte si la ce m-ar ajuta? De aceea puscariile ma odihnesc mai mult decat un salon lumesc, dar si decat o chilie frumoasa a unui monah. De mii de ori as prefera sa stau in puscarie, decat intr-o astfel de casa.

Nemultumirea si nesatul sunt un rau mare. Cel robit bunurilor materiale este stapanit mereu de neliniste, pentru ca pe de o parte tremura ca sa nu piarda cele materiale , iar pe de alta parte ca sa nu i se ia sufletul.Intr-o zi a venit un bogat din Atena si mi-a spus:"Parinte, am pierdut legatura cu fiii mei; mi-am pierdut copiii!"."Cati copii ai?, il intreb."Doi", imi raspunde."I-am crescut cu lapte de pasare. Tot ce au vrut au avut! Chiar si masina le-am luat." Din discutie reiesea ca si el avea masina lui, si femeia sa pe a ei, si copiii lui a lor."Binecuvantandu-le, i-am spus, tu in loc sa-ti micsorezi problemele, le-aimarit. Acum ai nevoie de un garaj mare pentru masini, de un mecanic pe care sa-l platesti de patru ori mai mult ca sa le repare, ca sa nu mai vorbim de faptul ca va primejduiti toti patru in fiecare clipa sa muriti. In timp ce daca ti-ai fi simplificat viata, familia ti-ar fi fost unita, v-ati fi inteles unul pe altul si nu ai fi avut aceste probleme. Nu sunt vinovati copiii tai, tu esti vinovat ca nu te-ai ingrijit sa le dai educatie". O familie, patru masini, un garaj, un mecanic etc.!Ce are daca merge unul mai tarziu? Toate aceste inlesniri nasc greutati.

Cand eram mici faceam dintr-un mosor o jucarie minunata, si ne bucuram de ea.Copiii mici se bucura de o masinuta mai mult decat oricare din parintii lor, atunci cand isi cumpara un Mercedes.Daca intrebi o fetita:"Ce vrei , o papusa sau un bloc de locuinte?", vei vedea ca iti raspunde :"O papusa". Asadar, copiii mici cunosc desertaciunea lumiii.
- Parinte, ce ajuta mai mult pentru ca cineva sa cunoasca aceasta bucurie a cumpatarii?
- Sa prinda sensul cel mai adanc al vietii."Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu...".De aici porneste simplitatea si orice infruntare corecta a lucrurilor".
(Sursa:Cuviosul Paisie Aghioritul, "Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan", Editura Evanghelismos, 2003)

„De iubire nu ne săturăm”
 

„În iubire este adevărata cunoştinţă.”

„De iubire nu ne săturăm. Ea ne dă mereu o nouă bucurie. Ea e nesfârşită şi nesfârşit nouă în manifestările ei. Faptul că există iubire e o dovadă că există o veşnicie, o infinitate veşnic nouă. Iar faptul că iubirea nu este decât între persoane arată că persoanele sunt pentru veşnicie şi că există o comunitate interpersonală supremă de iubire din veşnicie în veşnicie. Iar în iubire este adevărata cunoştinţă.”


(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 753 la Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 343)

ÎNDEMNURILE IEROSCHIMONAHULUI ANATOLIE DE LA OPTINA

• Fără iarnă nu ar exista primăvară, fără primăvară nu ar exista vară. Aşa este şi în viaţa duhovnicească: puţină mângâiere, iar apoi puţină durere şi, astfel, puţin câte puţin, se formează calea mântuirii.
• Domnul ne poate mângâia tot timpul. Însă mângâierea neîncetată ne face rău, aşa cum, dacă soarele va dogori neîncetat, totul se va usca sau se va culca la pământ. Dar, când fenomenele alternează este bine.
• Cine a izbutit să-şi aprindă candela sa, acela va triumfa împreună cu Preadulcele şi Preadoritul său Mire în răsunetul cel mare al celor ce prăznuiesc. Iar candela aceasta este rugăciunea. Inima este fitilul, rugăciunea este focul, iar bucuria cea negrăită în inima rugătoare este lucrarea Duhului Sfânt sau desfătarea în logodna cu Mirele Ceresc. De aceea vă şi îndemn şi vă rog: nu moţăiţi, nu pierdeţi timpul cu râsete şi glume, căci timpul nu se mai întoarce; toate aceste mângâieri vremelnice se vor preface în cărbuni aprinşi, în duhoare şi miros urât, în întuneric de nepătruns şi nu ai unde să fugi. De aceea le-a spus Domnul celor iubiţi ai Săi: Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită (Matei 26: 41).

Adevaruri pe care nu trebuie sa le uitam - Staretul Efrem Athonitul
 

Nasterea Lui Hristos a fost nezgomotoasa si smerita. A venit ca un om, nu ca sa judece lumea, ci ca s-o mantuiasca. A venit ca sa-l miluiasca, sa-l ierte si sa-l mantuiasca pe om. A dat povete mantuitoare, ne-a lasat porunci, sfaturi si pilda Sa sfanta pe care s-o urmam pentru a ne mantui sufletele noastre.Toate aici pe pamant sunt trecatoare si efemere, se duc ca un vis...

*Credem pe deplin in a Doua Venire a Domnului, care va fi mareata, infricosatoare si slavita...
Marii parinti ai Bisericii noastre, ascetii care aveau minte curata si lumina Sfantului Duh, au pastrat pururea in constiinta lor aceasta infricosatoare a Doua Venire a lui Hristos.Au cugetat la ea in continuu, si asta i-a facut sa se indurereze mereu in ochii lor si sa nu inceteze a plange...

*Dupa moarte, omul este condus direct la tribunalul lui Dumnezeu. Pana la a Doua Venire, lucrurile vor fi deja lamurite si rezolvate pentru fiecare suflet.Atunci se face impartirea finala, se va termina toata sarbatorirea...

*Deoarece fiecare suflet omenesc va trece prin tribunal si apoi va merge la Marea Judecata, marele adevar care va fi spus la sfarsitul vietii noastre trebuie sa ne preocupe mai mult decat orice alta grija. Lumea intreaga nu este vrednica si nu pretuieste cat un suflet.Sufletul este nemuritor, lumea este stricacioasa si se va sfarsi. Suntem aici pentru putin timp...Sa ne pregatim bine si mantuitor pentru aceasta mare judecata prin care trebuie sa trecem. Moartea ne pandeste in fiecare clipa. Inima omului lucreaza ca ceasul: la fel cum acesta se va opri la un moment dat, exact asa se va opri din functiune si inima omului. Si atunci va urma asezarea sufletului nostru, ori in Imparatia vesnica a lui Dumnezeu, ori in iadul cel vesnic impreuna cu diavolii.

*Sa fim atenti sa nu ne orbeasca lucrurile pamantesti, caci grija multa pentru cele trupesti este amagire. Grija pentru mantuirea sufletului nostru trebuie sa fie neintrerupta, la fel ca rugaciunea si ca multumirea catre Dumnezeu. Fie ca avem necazuri, fie bucurie, multumirea sa nu lipseasca din sufletul nostru.

*Sa credem ca nu numai prin lucruri materiale ii putem fi de folos saracului. Trebuie sa-i oferim si hrana duhovniceasca. De multe ori, chiar si sufletul nostru este intemnitat, este sarac si gol de fapte bune. De aceea sa ne ingrijim mai intai, sa il imbracam, sa il hranim si sa-l scoatem din inchisoarea osandei, vinovatiei si pacatului. Si cand ajutam sufletul nostru, e usor apoi sa-l ajutam si pe aproapele nostru.

Priviti cat de jos a coborat Hristos. A coborat si a zis:"Primiti-Ma si pe MIne ca pe un sarac; orice oferiti acestui sarac, Mie Imi oferiti. Si Eu voi lua ceea ce Imi oferiti voi si pentru aceasta va voi da Imparatia Mea". Legea Evangheliei si poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, nu sunt de neinfaptuit; infaptuirea poruncilor lui Dumnezeu este fericire si nu nefericire. Omul sufera cand simte ura, cand simte gelozie, cand simte rautate. Si preferam sa suferim decat sa iubim. Cand il miluiesti pe sarac, trebuie sa simti fericire, sa simti bucurie, pentru ca ai facut sa-si afle odihna, Era infometat si acum nu-i mai e foame, ori ii era frig si acum s-a incalzit. Era la inchisoare, tu ai platit si acum e liber. Aceste fapte nu sunt grele si omul se simte foarte fericit. Iata calea lui Dumnezeu!

*Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, sunt foarte usoare, odihnesc, racoresc si nasc fericire in sufletul omului.De aceea Hristos nu a cerut multe lucruri. Si la a Doua Venire nu va zice:"De ce nu ati lucrat nevointa?" Nu. Va zice:"De ce nu l-ati imbracat pe sarac, de ce nu l-ati mangaiat pe cel intemnitat?" Ce sunt acestea? Faptele dragostei. De aceea a spus Hristos:"Cine este cel care Ma iubeste? Cel ce tine poruncile Mele. Cel ce nu Ma iubeste pe Mine nu tine poruncile Mele". Prin cercetarea pe care a facut-o celor de-a stanga, a vrut sa le zica:"Voi nu ati avut dragoste, nu puteti intra in camara dragostei". Camara dragostei se castiga cu iubire si jertfa. De aceea va trebui, cu dragoste si smerenie, sa intram in Imparatia Cerurilor.Stramta si dureroasa este calea ce duce la Viata. Drumul larg ii duce pe oameni la iad. Care este drumul larg? Viata lumeasca nepasatoare si zilele ce trec fara de folos, goale...Nu trebuie sa ne amageasca diavolul, ci sa ne straduim, cum spune Evanghelia Hristosului nostru, sa curatim interiorul potirului, care este sufletul nostru, inima noastra, mintea noastra. Daca veti curati potirul pe dinauntru va fi curat si pe dinafara, omule.Prefacutule, nu-l spala pe dinafara si inauntru sa-l lasi necuratit. Ochiii lui Dumnezeu le vad pe toate. Pe oameni ii vom pacali, vom arata alta fata, dar cele dinauntru sunt cunoscute de catre Dumnezeu. Sa ne straduim sa devenim cum trebuie pe dinauntru, sa ne schimbam. Sa umplem timpul pe care ni L-a dat Dumnezeu cu fapte bune, cu ganduri bune, cu simtaminte curate. Sa nu ne preocupam cu vorbe desarte, sa nu ne ocupam cu discutii necuviincioase si vatamatoare, sa ne ferim limba noastra de la a-i judeca pe oameni: pe fratele nostru, pe aproapele nostru. Nu, sa nu facem asta! Sa ne judecam pe noi, sa ne osandim pe noi. Daca ne osandim, ne vom izbavi de osanda lui Dumnezeu. Daca osandim, vom fi osanditi si daca judecam vom fi judecati; si cu masura cu care vom masura altora, ne va masura si noua Dumnezeu. Fiecare clipa care trece nu se mai intoarce. Diavolul castiga timpul nostru, si in acest scop ne preocupa cu lucruri pamantesti si trecatoare, incat sa nu oferim mai mult lui Dumnezeu si sufletului nostru. Sa fim cat mai atenti, sa ne aflam in stare de veghe, sa priveghem cu mintea, cu inima, sa nu lasam sa intre gandurile urate, sa nu lasam inima sa se molipseasca. Daca nu suntem cu luare-aminte, chiar si in Biserica putem sa pacatuim mult.

Adevaruri pe care nu trebuie sa le uitam - Staretul Efrem Athonitul ( 2 )
 

Cand venim la Biserica si nu ne imbracam decent si prin lipsa de cuviinta a imbracamintii noastre ii provocam sminteala vreunui om, Biserica devine pricina de sminteala.Si venind omul sa se curateasca pe sine, pleaca si mai murdar. Pentru ca privirea lui a cazut undeva, pe ceva indecent. De aceea trebuie ca indeosebi femeile sa aiba foarte mare grija ca atunci cand vin la Biserica sa fie imbracate cuviincios, atent. Raspunderea este foarte mare si este un pacat pe care oamenii nu-lmarturisesc. Isi spun pacatele, dar nu-i auzi spunand: "Stii, parinte, in vremea necunosterii, cand nu-L cunosteam pe Dumnezeu, nu cunosteam Evanghelia, pocainta, nu am fost invatat si poate prin neatentia imbracamintii mele am smintit oameni. Fie cu hainele, fie cu locul in care sedeam, fie cu pozitia mea". Acestea sunt pacate pe care diavolii ni le pot reprosa si noi vom zice:" Dar cum s-au intamplat acestea?". "-Iata, cand purtai haina aceea, cand sedeai asa, cand nu ai avut grija si nu te-ai asezat unde trebuia, l-ai smintit pe acel om". Atunci sufletul acela va fi tintuit de vinovatie si astfel judecata va fi pe masura. Vreau sa spun, cu smerenie, ca trebuie sa fim atenti la toate acestea, caci vom pleca din aceasta lume si vom merge la tribunal, vom merge la judecata... si acolo vor fi spuse toate. Sa avem grija, deci, sa fim cuviinciosi in toate. Sa curatim interiorul potirului nostru, sufletul nostru, inima noastra. Si unde simtim vinovatie, sa ne pocaim.. Sfantul Vasile cel Mare a zis: "Nici femeie nu am cunoscut, dar nici feciorelnic nu sunt'. Cand Sfantul Vasile cel Mare a zis ca in viata feciorelnica pe care a trait-o nu a cunoscut femeie, caci nu a fost casatorit si nici nu a pacatuit, dar nici cu vre-o femeie nu este , s-a referit la gandire. Gandul pacatos trce si daca nu avem grija, ne poate lasa urme, ne poate lasa pete si murdarii. Prin urmare, cand ne patam, de ce avem nevoie? De spalare, de curatire. Cum se face curatirea? Curatirea se face prin lacrimi, se face prin spovedanie si pocainta. De aceea trebuie sa avem grija sa nu ne biciuiasca cele lumesti sau cele care astazi ni se ofera ca fiind bogate. Ma refer la ceea ce iubeste omul: ii place sa se infrumuseteze si sa se gateasca, ii plac podoabele scumpe... Cand eu nu am grija, ca om, si provoc ispita fratelui meu surorii mele, prin impodobirea neatenta, atunci eu port vinovatia in spate. Lucru ce trece neobservat. De cate ori, daca ne cercetam constiinta, vom vedea ca in viata noastra lumeasca, poate chiar si acum, nu suntem atenti? Prin urmare producem sminteala. Pe aceste pacate nu le cunostem; sa le marturisim si vor fi sterse. De aceea sa fim cu luare aminte la aceste lucruri, ca sa fim pregatiti. Moartea este infricosatoare, nu este joaca. Daca vreunul dintre noi a cunoscut cate ceva despre moarte, daca a fost primejduit de boala, a vazut cat de infricosatoare este. Vedeti cum lacrimeazasau chiar plange, si ochii ii sunt nelinistiti in ceasul mortii? Deaoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii sa-i smulga sufletul. Si sufletul tremura cum tremura frunza de toamna la cea mai usoara adiere de vant. Troparul slujbei de inmormantare zice:"Ce lupta are sufletul cand se desparte de trup, cat lacrimeaza atunci, catre ingeri isi ridica ochiii si in zadar se roaga; catre oameni isi intinde mainile si nu are cine-l ajuta". Spune ca isi intoarce ochii catre ingeri si nu primeste nimic. Caci ingerii zic:"Dupa faptele tale , aliluia.Te-am fi ajutat dar trebuia sa ne ajuti si tu cu faptele tale"Isi ridica mainile spre oameni si le cere sa-l ajute.Si ei zic: "Cum sa te ajutam? Noi nu ne putem ajuta pe noi, cum sa te ajutam pe tine? Si atunci omul isi da seama de adevar. Dar ce mai poate face in ceasul acela, cand ii iese sufletul? Aceasta cercetare, acest adevar, aceasta realitate pe care vedem ca o traieste fiecare om apropiat noua, cand pleaca din viata, ar trebui sa ne fie lectie, pentru a ne pregati pe noi acum, pentru ca atunci cand va suna ceasul, sa fim gata.Si cu toate ca ne vom amari, caci moartea este din natura ei grea si amara, daca constiinta nu va marturisi impotriva noastra, vom simti un balsam in suflet. Sufletul nadajduieste, simte ca ceva se va intampla. De aceea deci, inainte de a sosi acel ceas infricosator, inainte de a veni aceasta prima judecata a sufletului, si apoi marea Judecata de la a Doua Venire, sa ne pregatim, sa fim atenti, sa ne grabim acum; nu maine ori poimaine. De astazi, din clipa aceasta, sa punem in sufletul nostru pocainta si sa ne intoarcem la Dumnezeu. Si cand Dumnezeu va vedea aceasta intentie buna din partea noastra, ne va ajuta. Si va spori aceasta mica intentie a noastra si o va face mare, incat sa ne putem invrednici de mantuirea sufletelor noastre.
*Hristos, Mantuitorul nostru, cunoscand toate cate se vor intampla, ni le povesteste in Sfanta Lui Evanghelie, pentru ca sa luam masuri si sa ne pregatim. Sa nu avem nicio justificare ca nu ni le-a spus, ca nu le-am citit, ca nu le-am auzit si ca de aceea nu ne-am pregatit. Nu, Hristos ni le-a spus amanuntit. La fel si Biserica si Sfintii Parinti Propovaduitori si toti cuviosii lui Dumnezeu vorbesc despre cele pe care trebuie sa le lucram.Adica despre faptele luminii, ale Evangheliei, pe care, lucrandu-le sa scapam de toata aceasta uriasa primejdie. Din nefericire, toate lucrurile, si mai ales pacatul, ne arata precum se vede, ca se apropie sfarsitul. Auzim de razboaie, si se vor face. Vedem cutremure. Vedem pacatul, vedem satanisml, sice nu vad ochii? Tehnologia va ajunge pana a ne scoate din minti, din credinta. La ce sa ne mai asteptam? Cu toate ca si moartea fiecarui om este o a doua venire, totusi o asteptam acum si o vedem venind la modul general. De aceea sa ne pregatim incontinuu, sa ne curatim, sa fim neprihaniti pe dinauntru, sa lucram faptele luminii, cele pe care ni le spune Hristosul nostru, faptele dragostei. Inima noastra sa devina lipsita de rautate, precum a pruncilor. Asa cum a zis Domnul :"Daca nu ne vom face ca si copiii in nerautate si in dragoste, nu vom putea intra in Imparatia Cerurilor". Nu zice sa avem mintea copiilor si judecata lor, ci nerautatea inimii lor la care sa ajungem in legatura cu aproapele nostru. Acesta poate sa ne faca rau, sa ne injure, sa ne batjocoreasca, sa rada de noi , sa ne priveasca cu trufie, noi trebuie sa ne pastram inima in nerautate, precum pruncii, si astfel ne vom mantui. Dar daca incepem sa pretindem ce-i al nostru batandu-ne cu pumnii in piept si sa cerem dreptate, vom fi gasiti vinovati. Caci Evanghelia nu ne spune sa raspundem raului cu rau. Mai mult decat toate sa ne aducem aminte de zioua cea infricosatoare a judecatii, si desigur, cum a zis Sfantul Siluan Athonitul, sa meditam la iad, incat sa ne ferim a ajunge la aceasta stare. Cand aceasta meditatie va deveni pentru noi temelie si viata, vom fi ajutati sa ne ferim de faptele intunericului si astfel vom scapa de acest groaznic si infricosator iad. Sa ne inchinam, sa-I multumim si sa-L slavim pe Hristosul nostru, care S-a facut om pentru ca noi sa ajungem dumnezei. Sa-L cantam si sa-L preamarim pentru ca S-a jertfit pentru noi, ne-a deschis ochii, ne-a aratat drumul luminii, ni l-a trasat si ne-a ajutat sa pasim pe el. Ne-a dat ca arma cu care sa-i lovim pe vrajmasi in dreapta si-n stanga, arma luminii, Evanghelia Lui, in care sunt scrise toate, pentru a ajunge biruitori la final, la poarta de aur pe care scrie Ierusalimul Ceresc. Ierusalimul Ceresc isi asteapta copiii si copiii lui sunt cei care urmeaza modelul, si modelul este HRISTOS.Amin.

balla georgeta ·

Sfaturi duhovnicesti de la Cuviosul Gherman Stavrovuniotul
 

• Cel ce crede cu adevărat în Dumnezeu trăieşte ca un înger pe pământ: posteşte, se înfrânează, priveghează, înalţă cântări, se roagă, nu judecă niciodată pe nimeni, iartă din inimă şi îşi iubeşte duşmanii.
• Chiar şi atunci când toţi oamenii te resping şi te părăsesc, trebuie să crezi că Dumnezeu te iubeşte.
• Atunci când ne temem de Dumnezeu, nu ne mai temem de oameni şi de demoni.
• Cine are smerenie se aseamănă lui Hristos. Unul ca acesta nu se mânie niciodată, nu judecă şi nu se mândreşte. Nu doreşte niciodată să aibă putere, se fereşte de cinstirea oamenilor, nu se ceartă sub nici un motiv, nu vorbeşte cu îndrăzneală şi primeşte întotdeauna poveţele celorlalţi. Evită să se îmbrace frumos şi are o înfăţişare exterioară simplă şi smerită.
• Nu te ajută cu nimic să te superi când ceilalţi te judecă. În asemenea cazuri, dacă te superi, înseamnă că te încearcă demonul slavei deşarte. Cel care vrea să se mântuiască trebuie să primească dispreţul celorlalţi cu bucurie, pentru că numai aşa poate dobândi smerenia. Iar smerenia îl scapă pe om de multe ispite.
• Cel mai important lucru este să reuşeşti să devii un om smerit; să te consideri pe tine mai prejos decât toţi oamenii; să crezi că nu împlineşti nimic care să te facă vrednic de mântuire, ci să-L rogi pe Domnul să te mântuiască prin mila Sa.
• Smerenia se dobândeşte prin defăimare de sine şi prin credinţa că nu este nimic bun în tine. Vai de cel care crede că păcatele sale sunt mici! Acela va cădea cu siguranţă în păcate grele.
• Cel care îndură nedreptatea cu smerenie a ajuns la desăvârşire. De unul ca acesta se miră şi îngerii, pentru că nici o altă virtute nu este mai greu de dobândit şi atât de mare ca smerenia.
• După mine, chiar dacă nu citesc multe şi nici nu înfăptuiesc ceva, smerenia este cel mai scurt drum către mântuire. Învaţă-ţi limba să spună „iartă-mă“, chiar dacă nu rosteşti aceste cuvinte din inimă, şi încet-încet, vei ajunge să le zici din toată fiinţa ta.
• Nu este cu putinţă să dobândeşti rugăciunea inimii dacă mai întâi nu te curăţi de orice răutate şi bănuială faţă de ceilalţi.
• Dacă vrei să înveţi să te rogi, mai întâi învaţă să vorbeşti puţin. De asemenea, înlătură din viaţa ta tulburările inutile.
• Rugăciunea neîntreruptă este aceea care, atunci când o rosteşti, îţi lipeşte gândul de Dumnezeu.
• Cel care Îl iubeşte sincer pe Dumnezeu dovedeşte lucrul acesta prin nevoinţa de a dobândi rugăciunea curată.
• Să te rogi în aşa fel încât, în timpul rugăciunii, gândul tău să nu se îndepărteze de la Dumnezeu. Trebuie să ai gândul curat. O! De-ai cunoaşte dulceaţa rugăciunii!…
• Cel care vorbeşte mult, chiar dacă ar fi orator, nu sporeşte duhovniceşte.
• Să vorbeşti doar atunci când vorba pe care o spui are o valoare mai mare decât tăcerea.
• Să alungi gândurile păcătoase deîndată, până să apuce să prindă rădăcini. Dacă gândul îţi aduce dinaintea ochilor o imagine necuviincioasă, alung-o cât mai repede cu putinţă.
• Nu-ţi murdări trupul cu fapte ruşinoase şi nici sufletul cu gânduri viclene. Dacă vei face aşa, va veni la tine pacea sfântă şi vei înţelege că în sufletul tău locuieşte Dumnezeu.
• Să nu-i judecăm pe ceilalţi. Pentru că, dacă judecăm, înseamnă că suntem mândri şi o facem noi pe judecătorii în locul Domnului. Atunci când judecăm, uzurpăm puterea lui Dumnezeu.
• Când treci printr-o pădure deasă sau prin stufăriş, este nevoie să îndepărtezi cu mâna crengile şi tufişurile, ca să-ţi croieşti drum. Aşa trebuie să procedăm şi cu gândurile: să le alungăm, ca să înaintăm pe drumul duhovnicesc.
• Atunci când cei din jurul tău gândesc şi acţionează greşit, provocând rele, tu nici să nu-i judeci, nici să nu te iei după ei, ci să faci voia lui Dumnezeu.
• Să te rogi lui Dumnezeu pentru cei care te nedreptăţesc şi te vorbesc de rău. Dacă tu te rogi pentru aceştia,Dumnezeu îi anunţă pe cei faţă de care te-au nedreptăţit că ceea ce s-a spus despre tine nu este adevărat.
• Ca să te foloseşti de pe urma lucrurilor rele care ţi se întâmplă, trebuie să zici: „Doamne, îngăduie aceasta spre binele şi mântuirea mea“.
• Fuga nu rezolvă întotdeauna problema necazurilor. Pentru că, oriunde te-ai duce, vei avea de întâmpinat acelaşi fel de probleme. Încearcă să rezolvi problema în tine, nu în exteriorul tău, prin fugă.
• Chiar şi atunci când toţi te părăsesc şi te prigonesc, de nu mai ai loc unde să-ţi odihneşti trupul, să nu deznădăjduieşti. Să spui cu credinţă: „Trăieşte Dumnezeu şi nu pot să-mi pierd nădejdea“.
• Omul care caută să fie cinstit de ceilalţi nu poate să scape de pricinile tristeţilor, pentru că egoismul său este foarte uşor de rănit. Fericit este cel care urăşte cinstirea şi iubeşte smerenia.
• Vrei să nu păcătuieşti? Atunci, adu-ţi aminte mereu de moarte!
• Vieţile Sfinţilor au fost scrise ca să le studiem şi să tragem învăţăminte. Din ele aflăm cum trăiau sfinţii şi ce sfaturi dădeau ei. Noi trebuie să mergem pe urmele paşilor lor.
• Pentru că de multe ori, acolo unde trăim, ne lipsesc exemplele de sfinţenie, se impune să citim Vieţile Sfinţilor, ca să ne luminăm.
• Fără nădejdea în viaţa veşnică, nu poţi îndura încercările acestei vieţi.
• Nu poţi să suporţi ispitele de acum dacă nu ai gândul la cele cereşti.
• Postul şi tăcerea sunt fraţi buni. Cel care vrea să postească, trebuie să o facă în tăcere. Iar cel care vrea să tacă trebuie să postească.
• Omul care nu-şi poate stăpâni demonul lăcomiei pântecelui va fi stăpânit şi de alte patimi.
• Lăcomia pântecelui este mama curviei.
• Ca să te ţii departe de slava deşartă, trebuie să eviţi însoţirile nefolositoare.
• Cel care se iubeşte exagerat de mult pe sine, îşi nedreptăţeşte fratele şi nu poate să-L iubească pe Dumnezeu.

Ce este nepătimirea?
 

„Toate faptele duhovniceşti sunt fără suflet dacă nu au pe Duhul Sfânt.”


„Străin lucru şi minunat este nepătimirea, pentru că poate face pe unul care a biruit patimile prin deprindere imitator al lui Dumnezeu, pe cât e cu putinţă omului. Căci pătimind cel nepătimitor şi fiind războit de draci şi de oameni răi, se află ca şi când altul ar pătimi, cum erau sfinţii apostoli şi mucenici. Când e slăvit el nu se înalţă, şi când e ocărât nu se mâhneşte. Căci el socoteşte că cele plăcute sunt dar şi pogorământ al lui Dumnezeu, de care nu e vrednic, iar cele grele îi sunt spre cercare; şi că cele dintâi se dau aici după har şi mângâiere, iar celelalte spre smerita cugetare şi spre buna nădejde în veacul viitor. Şi e ca un nesimţitor ce are multă simţire a durerilor, prin darul deosebirii. Fiindcă nepătimirea nu este o singură virtute, ci un nume pentru toate virtuţile. Căci precum omul nu e un singur mădular, ci pe om îl arată multele mădulare ale trupului, şi nici ele singure, ci împreună cu sufletul, aşa şi nepătimirea este împreunarea (sinteza) multor virtuţi. Iar în loc de suflet el are pe Duhul Sfânt. Pentru că toate faptele duhovniceşti pomenite sunt fără suflet dacă nu au pe Duhul Sfânt, de la care şi-a luat şi numirea cel ce se numeşte duhovnicesc. Căci de nu va lepăda sufletul patimile, nu va veni Duhul Sfânt în el. Iar fără Duhul Sfânt, această virtute cuprinzătoare nu se numeşte nepătimire. Ci chiar dacă ar fi, poate, cineva astfel, el se află mai degrabă întru nesimţire.”


(Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 222)