Asa este , Ema draga , pentru ca slujba Sfintei Liturghii rememoreaza in mod simbolic viata Mantuitorului si reactualizeaza in chip tainic jertfa de pe cruce. Asa cum ne spun si Sfintii Parinti , Dumnezeiasca Liturghie e partea cea mai de capetenie a cultului crestin . Ceea ce este capul pentru intreg corpul omenesc ; Altarul pentru intregul edificiu Bisericesc ; radacina pentru corpul copacilor si plantelor , etc .
" O singura masa ne sta tuturor inainte ; un singur Tata ne-a nascut ; cu toti am iesit din acelasi pantece ; aceasi bautura ni s-a dat tuturora ; dar , mai bine spus ,nu numai aceasi bautura , ci ni s-a dat sa bem si dintr-un singur potir . Ca Tatal , vrand sa ne faca sa ne iubim unii pe altii , a mestesugit si aceea ca sa bem toti dintr-un singur potir , semn de foarte puternica dragoste a unora cu altii ", spune atat de frumos Sfantul Ioan Gura de Aur in Omilii la Matei , omilia XXXII , VII , in PSB , vol.23 , p. 403 .

" Raiul Rugaciunii "
 

Un pasaj dintr- o carte : "Raiul Rugaciunii " - Parintele Ioan C. Tesu :

" Rugaciunea este inseparabila de sufletul crestin si ii este acestuia indispensabila ca si viata insasi, intrucat “o viata fara rugaciune este o viata care ignora una din dimensiunile existentiale ale existentei. Este o viata plata, fara profunzime, o viata cu 2 dimensiuni: numai spatiul si timpul. Este o viata care este satisfacuta vizibil, de aproapele nostru fizic, insa, de aproapele nostru in care nu descoperim imensitatea si maretia destinului sau. Valoarea rugaciunii consta in a descoperi, a afirma si a trai faptul ca totul are o dimensiune de vesnicie, o dimensiune de imensitate”( Mitropolitul Antonie Bloom, Rugaciunea si viata) “Dintre toate apropierile de Dumnezeu, rugaciunea este cea mai buna si nu in ultima instanta este singurul mijloc autentic in acest scop. In actul rugaciunii, mintea omeneasca isi gaseste expresia ei cea mai nobila. Starea mentala a unui om de stiinta angajat in cercetare, a artistului ce creeaza opere de arta, a ganditorului cufundat in filosofie nu poate fi comparata cu cea a omului de rugaciune ajuns in fata cu Dumnezeul Cel Viu. Orice gen de activitate mintala cere mai putina incordare decat rugaciunea. Putem fi in stare sa lucram 10-12 ore, dar sunt suficiente numai cateva clipe de rugaciune si, iata, suntem deja epuizati. Rugaciunea poate implini toate lucrurile. Chiar daca suntem lipsiti de daruri naturale, oricare dintre noi poate sa obtina si obtine prin rugaciune daruri suprafiresti”(Arhim. Sofronie)
Evagrie Monahul, considera acest “mestesug duhovnicesc” a fi cea mai inalta lucrare a mintii, folosirea acesteia la modul culminant si propiu. Nici unul dintre actele omenesti de slujire a lumii si umanitatii, fie ele oricat de inalte, nu depasesc, in plan spiritual, valoarea rugaciunii. O rugaciune sincera si smerita, pornita dintr-o inima curata si “franta”, le depaseste pe toate acestea.
In stare de rugaciune, omul isi decopera vocatia sa initiala, pe care a tagaduit-o prin actul caderii in pacat, aceea de “cununa” si “rege” al creatiei. Prin rugaciune el se arata a fi fost creat dupa chipul Creatorului si prin rugaciune se descopera a fi neobosit pelerin prin lumea aceasta si prin valurile atat de tulburi si tulburatoare ale maririi acestei vieti, un strain lumii si un calator in cautarea asemanriii cu Parintele sau.Acelasi scriitor duhovnicesc-EVAGRIE- da o frumoasa definitie teologiei si teologului, considerand-o pe cea dintai rugaciunea adevarata, iar pe teolog un rugator prin excelenta “Daca esi un teolog, roaga-te cu adevarat; si daca te rogi cu adevarat, esti teolog. “
Teologia asadar, nu este o vorbire despre Dumnezeu… teologia este rugaciune, adica este vorbirea cu El, cu Parintele nostru Cel ceresc, este convorbire cu Tatal nostru din ceruri.
Fiind cea mai inalta lucrare a mintii, ea este insa si cea mai incercata, rezistenta si cresterea noastra duhovniceasca fiind o expresie a curatiei noastre morale si a urcusului duhovnicesc.
Si din acest punct de vedere, s-ar parea ca ispita e cea mai mare in legatura cu lucrarea bineplacuta lui Dumnezeu a rugaciunii o constituie, in lumea contemporana, ignorarea ei, absenta acesteia.
Avand la indemana surogate de viata, omul zilelor noastre se complace adeseori in gustarea si infruptarea din acestea, nemaicunoscand adevaratele si inaltele ei forme- cele spirituale. El se roaga putin si de circumstanata, doar atunci cand experientile vietii, prin puterea lor de presiune, il sensibilizeaza si il fac sa ceara mai cald si cu mai multa insistenta ajutorul lui Dumnezeu.
Cei mai multi dintre semenii nostri se roaga putin si la nevoie si de aceea rugaciunea lor nu are putrerea de a muta muntii. Multi dintre noi nu stim cum sa ne rugam, cand o facem, pentru ce sa o facem si ce sa cerem. Asteptam un raspuns mecanic dar miraculos, la o strigare adeseori disperata, dar facuta si mai mecanic, fara o implicare deplina a fiintei noastre, fara a discerne totdeauna valoarea duhovniceasca a celor cerute. Fiind lipsiti de o disciplina sau de un program duhovnicesc foarte clar, de aceea nici raspunsul nu este totdeauna cel strigat.
Multi dintre noi chiar si in putinile si scurtele momente cand ne rugam, nustim sa cerem ce este de folos spre cresterea noastra duhovniceasca, fie ca este vorba de cereri materiale sau spirituale; nu stim cum sa cerem- cu credinta tare si cu viata curata, iar cand am primit ajutorul dumnezeiesc, uitam asemenea celor noua leprosi, sa fim recunoscatori pentru cele primite si risipim acesti talanti, aceste, daruri, pe care cu dragoste ni le-a oferit Daruitorul.
Cand nu obtinem cele sperate, nu vedem aceasta ca un efect datorat unor cauze personale legate de nevrednicia noastra, nici nu incercam sa ne dam seama de ipitele si caderile de care ne-a ferit Dumnezeu, privandu-ne de bunurile cerute, ci ne revoltam impotriva Lui, Il consideram surd fata de problemele noastre atat de presante sau chiar Il negam.
Daca nu ne aude si nu ne implineste cererile asa cum dorim noi, consideram ca nu ne iubeste sau nici macar nu este.
Toate aceste realitati si situatii confirma lipsa de preocupare fata de cele duhovnicesti si mantuitoare a multora dintre noi, insensibilitatea si indiferenta noastra duhovniceasca; necunoasterea rugaciunii, uitarea si ignorarea acestei lucrari aducatoare de fericire vesnica.
Lucrarea rugaciunii este intr-adevar una dificila si putini sunt cei care au dobandit-o in mod desavarsit. Ea are mai multe etape, care pot fi reduse la doua:
1.- rugaciunea celui abia incepator in viata duhovniceasca,
2.-rugaciunea celui ce s-a izbavit de aceasta apatie spirituala si ajutat de harul dumnezeiesc tinde spre culmile senine ale vietuirii crestine
Ce-I incepatori in aceasta arta mantuitoare simt mai ales efortul si osteneala, dorinta si nevointa, ispita si slabiciunea firii omenesti. Daca nu au vointa ferma, se multrumesc si isi cauta odihna in cele ale lumii acesteia, ispititoare si amagitoare.
Daca insa staruie in lucraraea ei, pe masura ce rugaciunea se inmulteste si se interiorizeaza, pe masura curatirii si desavarsirii ei, contemplativul simte nevoia fiintala de dialog cu Dumnezeu, intelege cuvintele Sfintilor Parinti potrivit carora rugaciunea este hrana si respiratia sufletului, mult mai necesara decat aerul pe care il respiram. Acesta se nevoeste sa inmulteasca si s-a inalte neincetat rugaciunea sa. Simte ca o zi in care nu a “imbunatatit” canonul de rugaciune, catusi de putin, este o zi cu adevarat pierdurta pentru suflet, pentru mantuire pentru Dumnezeu.
Aceasta “sete duhovniceasca” si crestere in acest fel frumos de viata nu intarzie sa arate roade minunate, culminand, la persoanele alese, cu roade ale harului ce sunt darurile duhovnicesti deosebite: al intelepciunii, al intelegerii, al sfatului, al puterii, al cunostintei, al bunei credinte si al temerii de Dumnezeu, darul rugaciunii curate, cu lacrimi si neincetate, vederea luminii dumnezeiesti necreate, rapirea sau extazul.
Cuvintele de aici nu izvorasc tocmai din experienta, dar cauata sa o afle. Iar calea cea mai sigura si mai scurta este cea a adevaratilor ei practicanti_Parintii veghetori si rugatori. Ale lor cuvinte am incercat sa le punem in valoare, cu speranta ca vor constitui un indemn pentru noi toti, spe urmare si faptuire.
Intr-o vreme in care multi dintre semenii nostri cauta sa experimenteze tehnici si metode noi, straine manifestarilor spirituale si religioase autentic crestine, cu falsa impresie de a fi descoperit adevarata cale si adevarata viata, cuvintele de Dumnezeu inspirate ale Sfintilor Parinti au cu adevarat puterea dumnezeiasca, minunata, de a conduce pe lucratorii lor pe adevarata Cale spre desavarsire, spre unirea cu Adevarul Suprem si spre dobandirea vietii vesnice. "

In Al doilea Paraclis al Maicii Domnului avem "Nimeni din cei ce alearga la tine nu iese rusinat, Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, ci, cerand dar bun, primeste daruirea catre cererea cea de folos."
De aici concluzia ca daca ne rugam pentru ceva pe care Domnul nu-l considera de folos pentru noi, acea rugaciune este zadarnica oricat de mult ne-am ruga noi. Cand/cum ne dam seama ca nu are rost sa ne mai rugam pentru ceva anume desi pentru noi pare vital ? In cazul meu ma rog de ceva vreme pentru un lucru (nu conteaza ce dar pentru mine este foarte important) si de cateva zile ma tot chinuie gandul daca e cazul sa ma opresc sau nu?

Continua sa te rogi , constinta ta iti va vorbi pana la urma , caci daca te rogi curat , cu credinta , Dumnezeu iti va trimite gandul cel bun , adica cum se mai spune te va lumina intr un fel sau altul . Am trecut si eu prin astfel de momente cand mi se parea ca ruga este in zadar , dar cu timpul mi-am dat seama ca nu-i chiar asa , si intr un moment de liniste mi s-au limpezit gandurile , mintea , si mi-am dat seama ca anumite cereri nu erau tocmai potrivite situatiei de atunci . In alte momente , mi-au cazut in mana niste texte , carti , invataturi , povete care parca erau expre pentru situatia in care ma aflam . Deci , caile prin care Dumnezeu comunica cu noi sunt extrem de diverse , dar cel mai mult lucreaza prin oameni , atentie mare la acest aspect , si nu in ultimul rand sa nu cerem castiguri in bani , in functii , promovari sau alte asemenea lucruri , sau sa cerem ascunderea faptelor noastre ( hotii , talharii , violuri , crime , etc .) .

Inca o nelamurire legata de importanta rugaciunii. Care este rolul rugaciunii repetate n zile/luni/ani ?
E clar daca cererea noastra nu este de folos putem sa ne rugam si 100 de ani, dar daca Domnul considera cererea noastra de folos ce rost are sa repetam rugaciunea de n ori ? Sa-i aratam Domnului ca ne dorim cu adevarat acel lucru ? Pai El stie ce este in inima noastra, stie cat de mult ne dorim ca acea rugaciune sa se implineasca ( si nu ma gandesc la bani, raul cuiva etc...), stie care va fi cursul vietii noastre daca ne indeplineste acea rugaciune.
E ca si cum vine cineva la mine ma roaga sa-l ajut cu ceva, eu stiu sigur ca este in folosul lui sa-l ajut si totusi il las sa ma roage vreo 2 ani, desi din primul moment eram hotarat sa-l ajut.
Sper sa nu supar pe cineva cu aceste ganduri ale mele, dar am o perioada grea si incerc sa gasesc raspunsuri.

Ca sa ne dam noi seama cat de putin il iubim. El oricum stie care e adevarul, insa noi nu ne dam inca f bine seama de starea noastra. El stie cat de hotarati sintem, noi nu. Noi venim la Dumnezeu si credem ca il iubim si incepem sa-i cerem chestii chiar de folos, crezand noi ca le cerem pt ca il iubim, cand de fapt le cerem ca sa ne fie noua bine, pt iubirea noastra, dar pe de alta parte prin pacatele pe care le facem ii aratam ca nu il iubim. Dar noi inca ne credem mari iubitori de Dumnezeu.

Daca la tine vine o femeie si iti zice ca te iubeste, asa ca sa-i dai masina ta (care ii face viata mai comoda) pt ca zice ea ca te iubeste, dar prin fapte se poarta urat cu tine, iar tu stii sigur, chiar mai bine decat isi da ea seama ca nu te iubeste, ai lasa-o sa iti ceara pina cand isi da ea singura seama ca de fapt nu te iubeste prea mult ci doar vrea masina aia pt ea? Crezi ca i-ar fi ei de folos sa isi dea seama de propriile ei sentimente, ca apoi sa decida mai departe ce alege, insa alegerea sa fie in cunostiinta de cauza?
Dar daca femeia aia ar veni sa-ti zica nu te iubesc asa cum ar trebui pt ca nu te cunosc prea bine, eu vreau masina aia ca mi-e de folos, insa mi-as dori sa te cunosc si sa te pot iubi sincer?
Iar daca tu ai iubi-o si ai stii ca desi ii este de folos masina aia, mai tarziu da cu ea peste un om si-l omoara, i-ai mai da-o?

Concluzia: sa ne smerim, sa recunoastem in fata Lui Dumnezeu cat de saraci sintem in iubirea si faptele noastre pt El si sa-L rugam sa ne ajute cu dragoste, ca sa inaintam spre El si sa nu mai credem noi ca le stim noi pe toate, ca nici pe noi nu ne cunoastem prea bine uneori

Este foarte greu pentru noi, cand ne aflam in necaz, sa fim alinati de gandul ca Dumnezeu stie ce e mai bine pentru noi decat stim noi insine, insa acesta este adevarul (as zice "din fericire").
Iar din punctul Lui de vedere - adica din voia Lui care ni s-a descoperit - binele este ca toti sa-L cunoastem ca pe Tatal nostru, care ne da cele ce avem nevoie dar si "mustra si pedepseste pe cei pe care ii iubeste".
Problema noastra, de multe ori, este ca avem de fapt despre El o conceptie gen "Mos Craciun": un nene batran cu barba, semi-senil, care indeplineste dorinte, in general cand e frig. Dar adevarul este ca El este un Dumnezeu personal, care asteapta de la noi mult mai putin decat asteptam noi de la El: adica sa il cautam cu dragoste ca pe un Tata, nu ca pe un mijloc de a capata ce credem ca avem nevoie.
De fapt, daca judecam, atitudinea Lui este foarte similara cu cea a oricarui tata care stie nu doar care anume dintre cererile copilului sunt juste, ci si cand este bine ca cel mic sa primeasca ce a cerut. Noi de multe ori cerem fara sa fim in realitate pregatiti sa primim lucrul cerut.

Dar sa nu uitam cuvantul Apostolului: ca Dumnezeu odata cu incercarea da si ajutorul, asa ca nu ne va lasa pana in sfarsit.

Corect ce spuneti si va multumesc pentru raspunsuri, dar eu tot nu pot sa ma lamuresc care este rolul rugaciunii repetate la "nesfarsit" (poate sunt mai greu de cap :) ). Eu consider ca in momentul in care ai nevoie de ajutorul Domnului, ii spui odata printr-o rugaciune si gata. Daca o considera de folos cererea ta , te va ajuta , daca nu asa cum am mai spus poti sa te rogi 100 de ani ca oricum hotararea Lui nu se va schimba.

Din marturiile pe care le avem de la inaintasii nostri care au fost mai avansati in credinta (mult mai avansati, chiar), stim ca Dumnezeu indeplineste - paradoxal - chiar si cereri de-ale noastre care nu sunt pe placul Lui, daca cerem cu mare staruinta. Dar se intampla astfel incat, ulterior, inevitabil, constatam ca am cerut ce nu trebuia. Si astfel Dumnezeu lucreaza si prin cererile noastre gresite, caci intelegand noi ca am gresit in cerere, ne smerim si ne cerem iertare si poate data viitoare intelegem ca e mai bine sa cerem doar "sa se faca voia Lui".

Iar faptul ca Dumnezeu cere de la noi staruinta in rugaciune, aceasta are si un scop "terapeutic". Observam ca nu primim ce cerem. Ce facem? Sunt 3 variante:
1. Abandonam cererea pentru ca ne dam seama ca nu este bine sa cerem. Astfel Dumnezeu vede ca avem intelegere fata de voia Lui
2. Abandonam pe Dumnezeu, incercand sa ne rezolvam problema in alta parte - si atunci Dumnezeu vede cat de mica este credinta noastra
3. Staruim in rugaciune din ce in ce mai mult, plangand faptul ca pacatele noastre sunt cele care Il tin pe Dumnezeu "departe" si intelegand faptul ca El face precum voieste, dar si ca ne iubeste in vesnicie. In urma acestei rugaciuni, intotdeauna zicand noi "dar faca-se voia Ta, si nu a mea", Dumnezeu ne arata calea de urmat sau ne indeplineste cererea.

Cred ca este clar ca Dumnezeu prefera prima sau a treia varianta, iar eu cred ca o prefera mai ales pe a treia.

Exact raspunsul pe care-l cautam.
Multumesc frumos

"Cel ce se sileste numai spre rugaciune, iar spre smerita cugetare, spre dragoste, spre blandete si spre cealalta ceata de virtuti nu se osteneste si nu se sileste, ajunge la un sfarsit ca acesta: uneori vine la el harul dumnezeiesc fiindca se roaga si fiindca Dumnezeu Cel bun implineste cu iubire de oameni cererile celor ce se roaga; dar deoarece nu s-a obisnuit si nu s-a deprins cu virtutile pe care le-am pomenit, sau cade din harul pe care l-a primit si cade pentru ca s-a mandrit in cuget, sau nu se intareste si nu creste in el.

Caci se poate spune ca lacasul si odihna Domnului celui bun sunt smerita cugetare, dragostea, blandetea si sfintele porunci ale lui Hristos" (Sfantul Simeon Metafrastul, Parafraza in 150 de capete la cele 50 de Cuvinte ale Sfantului Macarie Egipteanul, c.135, Filocalia V).

Era pe site un articol de folos despre rugaciune , si care printre altele spunea ca rugaciunea este virtute si maica a virtutilor. Ca virtute, il inalta pe om la Dumnezeu. Iar ca maica a virtutilor, il calauzeste tainic la unirea cu Dumnezeu si naste virtutile, insa, ca orice virtute, si rugaciunea are nevoie de efortul omului. Un efort deosebit il cere lupta cu gandurile care vin omului la rugaciune, ca si unirea mintii cu inima, care reface unitatea launtrica a omului. Dar toate acestea nu reprezinta o lucrare strict omeneasca, ci si darul harului lui Dumnezeu.

Un raspuns dat de Parintele Profirie
 

"Să nu-L constrângem cu rugăciunile noastre pe Dumnezeu. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne scape de ceva, de boală sau altele, sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem de la El putere și întărire, ca să le răbdăm pe toate. Precum El bate cu noblețe la ușa sufletului nostru, tot astfel și noi să cerem cu noblețe ceea ce dorim, și dacă Domnul nu ne răspunde, să contenim a mai cere. Atunci când Dumnezeu nu ne dă un lucru pe care îl cerem cu stăruință, înseamnă că are El rațiunea Lui. Are și Dumnezeu ,,tainele” Lui. De vreme ce credem în buna Sa pronie, de vreme ce credem că El cunoaște toate ale vieții noastre și voiește totdeauna binele, de ce să nu arătăm încredere? Să ne rugăm simplu și lin, fără patimă și constrângere. Știm că trecut, prezent și viitor, toate sunt goale, descoperite și cunoscute înaintea lui Dumnezeu. Precum zice Apostolul Pavel, ….nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale și descoperite pentru ochii Lui (Evr. 4, 13). Noi să nu stăruim; strădania aduce rău în loc de bine. Să nu căutăm cu tot dinadinsul a dobândi ceea ce cerem, ci să le lăsăm în voia lui Dumnezeu. Căci cu cât ,,vânăm” lucrul pe care îl dorim, cu atât el se îndepărtează. Așadar – răbdare, credință și liniște. Și chiar dacă noi uităm, Domnul nu uită niciodată și dacă este pentru binele nostru, ne va da ceea ce trebuie și când trebuie.
Ne vorbește Părintele Porfirie – Editura Egumenița"
Iti recomand aceasta carte cu toata caldura , caci multe vei afla in ea !
Doamne ajuta !

Mda sunt foarte foarte aproape de acest moment. Am incercat, am sperat din toata inima dar am obosit, am obosit sa nu dorm noptile, am obosit sa sper ca poate maine o sa fie ziua aceea. Am inceput sa ma simt ca un milog.
"Nu-ti face iluzii ca sa nu ai deziluzii" se potriveste perfect. E si asta o lectie de viata.
O zi buna

E de retinut ceea ce spui. Ne vom insela crezand ca ii putem inalta rugaciuni lui Dumnezeu fara Dumnezeu.
Daca Dumnezeu nu Si-ar revarsa harul Sau cel Sfant in fiinta omului, acesta n-ar fi capabil de nimic bun.
Fara Dumnezeu, fara a ne misca El inimile noastre amortite, nu ne-am putea ruga vreodata cu adevarat.

Frumos spus ca rugaciunea este virtute si maica a virtutilor. Un adevarat rugator e plin de Duh, are viata. Nu-i nelucrator, precum mortii, ci activ, implineste permanent voia lui Dumnezeu.

Intr-un caz de acest gen, e foarte importanta discutia cu un preot duhovnic. Tare mult conteaza sa fim indrumati in anumite momente grele pentru noi. El isi poate da seama, prin harul lui Dumnezeu, daca cererea noastra e de folos sau nu, precum si cand s-ar cuveni sa contenim a mai cere.

De asemenea, parintele duhovnic ne poate ajuta nu doar cu sfatul, ci si cu rugaciunea lui pentru noi.

"Precum unirea cu focul face fierul cu neputinta de pipait, asa rugaciunile dese fac mintea mai puternica in razboiul impotriva vrasmasului. De aceea se silesc cu toata puterea sa ne insufle o anumita neplacere pentru staruirea in rugaciune, stiind-o pe aceasta mintii aparatoare, iar lor vatamatoare" (Ioan Carpatiul, O suta capete de mangaiere, c.76, Filocalia IV ).

Adevarat spune sfantul Ioan Carpatiul, caci rugaciunea este comunicarea cu Dumnezeu, este poarta prin care Duhul Sfant intra in inima noastra si se face impreuna lucrator cu noi; astfel Bunul Dumnezeu se roaga pentru noi, dar impreuna cu noi, este o legatura care nu ar trebui intrerupta, precum spune psalmistul "Pururea lauda Lui in gura mea" . Caci daca noi nu vom spune pravila noastra zilnica de rugaciuni ispita ne covarseste, dar daca le vom spune atunci sufletul, mintea si trupul se intaresc in Domnul, iar ispititorul nu are putere asupra noastra. Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa ne facem rugaciunile zilnice si prin multa Sa milostivire sa ne daruiasca si rugaciunea inimi spre a Lui Slava si Marire. Amin!

Omul prin creatie este pentru dialog. Rugaciunea este fireasca nu trebuie sa fie o forma facultativa. Prin suflarea de viata Dumnezeu a sadit in om capacitatea de raspunde la chemarea dumnezeiasca.

Am tinut legatura cu parintele duhovnic in oata aceasta perioada si de fiecare data mi-a zis acelasi lucru sa ma rog si sa ma rog. Asta am si facut. Ultima data cand am fost si i-am zis ca totul s-a terminat mi-a dat raspunsul standard "A fost voia Domnului" dar eu sa ma rog in continuare. Aici m-a pierdut...Pentru ce sa ma rog daca oricum si oricat ne-am ruga se va face voia Domnului ? Nu zic ca e rau ca se face voia Lui doar ca eu chiar nu mai vad rostul rugaciunii.
Gata nu mai zic nimic pentru ca incep sa ma repet si probabil spun si prostii din punctul vostru de vedere.

Rugaciunea indupleca pe Dumnezeu
 

Iata cateva exemple:

http://www.crestinortodox.ro/biblia/...i-se-pocaiesc/ - 10. Iar Dumnezeu a vazut faptele lor, ca s-au intors din caile lor cele rele; si I-a parut rau lui Dumnezeu de raul pe care zisese sa li-l faca; si nu l-a facut

http://www.crestinortodox.ro/biblia/...Ierusalimului/ -21. Iar Isaia, fiul lui Amos, a trimis la Iezechia si i-a zis: Asa graieste Domnul, Dumnezeul lui Israel: Am auzit rugaciunea cu care Mi te-ai rugat asupra lui Senaherib, regele Asirienilor.
33. De aceea, asa zice Domnul despre regele Asirienilor: Nu va intra el in cetatea aceasta, nici ca sageata va repezi intr-insa, nici pavaza va aduce impotriva-i si nici cu sant o va impresura;
34. Ci pe drumul pe care a venit pe acela se va intoarce si in cetatea aceasta el nu va intra; acestea zice Domnul.

http://www.crestinortodox.ro/biblia/...-lui-Iezechia/ - 5. Du-te si spune-i lui Iezechia: Acestea zice Domnul, Dumnezeul lui David, tatal tau: Rugaciunea ti-am auzit-o, lacrimile ti le-am vazut, si iata ca-i voi adauga duratei tale cincisprezece ani.

De multe ori si un simplu oftat sau suspin sincer , venit din inima , poate insemna mult mai mult decat ore in sir de rugaciune facute cu mintea imprastiata , si plina de ganduri inutile. Daca incepem a ne ruga , apai asta sa facem pan la cap , sau mai cu folos sa n-o facem , caci daca bagam plugul in aratura , mergem cu el pan la cap , sau mai bine amanam pentru o ora , doua , trei , dar sa facem treaba cum se cuvine . Jumatatile de masura , din pacate , sau din fericire , n-au ce cauta in progamul nostru de rugaciune .
Am gasit o scurta istorioara de folos pentru cei mai tineri , si nu numai .
Doamne ajuta !




"Intr-o familie care traia intr-un sat de munte, se pastrase de mai multe generatii obiceiul rugaciunii facute inainte de culcare. Aici vietuiau si doi oameni gospodari care aveau trei copii, trei baieti apropiati ca varsta. Dintre acestia, fratele cel mai mare avea o ravna deosebita in a face fapte placute lui Dumnezeu si avea grija ca si cei mici sa se pastreze in ale credintei.

Dupa o zi mai obositoare din luna lui Cuptor, in care intreaga familie a participat la strangerea fanului, cei cinci au venit acasa, s-au spalat si s-au pus la masa. Dupa masa, fiindca era deja foarte tarziu s-au dus cu totii la culcare.

Fratele mai mare se duse ca de obicei la locul sau de rugaciune, intr-un colt al camerei de oaspeti, dar cu coada ochiului observa ca fratele mai mic se duse direct la culcare, iar mijlociul s-a rugat asa un pic, pe jumatate, undeva pe hol si a intrat de asemeni in dormitor.

Dupa ce si-a terminat rugaciunea, fratele mai mare a intrat si el in dormitor, gasindu-i pe ceilalti dormind dusi. Se mahni un pic si zise in sinea lui: "Doamne care esti drept si te arati si oamenilor pacatosi! Da-ne in aceasta noapte, noua celor trei robi ai tai, cate un vis. Ca sa stim daca gresim sau nu gresim atunci cand uitam sa ne mai rugam, ca uite fratii mei s-au culcat asa ca paganii fara sa se inchine!..."

Si trecu noaptea si dis-de-dimineata fratele mai mare, fiind primul in picioare astepta sa se trezeasca fratii sai ca sa ii intrebe ce vis au avut. Era mahnit in sinea lui, fiindca avusese niste vise urate si nu intelegea de ce. Dupa ce se trezira fratii mai mici, baiatul zise:
- Vreau sa-mi spuneti si mie ce vise ati avut asta-noapte? Eu l-am rugat pe Dumnezeu sa va dea niste vise si sunt curios ce ati visat!

Fratele mai mic spuse ca el a visat o gradina ca in Rai, plina de flori cu un parfum imbatator pe care nu-l mai simtise vreodata. Si deasupra gradinii trecea un pod zvelt, cu mii de increngaturi si brate armonioase pe care sclipeau nestemate. Iar podul ducea spre un port la o mare linistita cu ape de un albastru diafan, unde era ancorat un vas urias care parea ca era construit cu totul din aur.

Mijlociul spuse ca nu a visat nimic, apoi, nemaistand la discutii, se imbracara tustrei sa mearga la lucrul lor, caci fanul trebuia asezat in capite.

Tulburat de cele intamplate cu fratele mai mic, dar si de visul sau in care i se aratasera dihanii negre ca niste rinoceri uriasi care voiau sa-l impunga si sa-l manance, fratele mai mare se duse la preotul satului pentru a pune un pic de lumina asupra acestor tulburari.
Preotul satului era om batran care avea sapte copii si douazeci si unu de nepoti si toata lumea il iubea si-l respecta; il considerau cu totii un om sfant.

- Parinte, eu m-am smintit rau de cele ce s-au intamplat in acea noapte! spuse tanarul, dupa ce povesti pe indelete cum au venit de la munca toti si cum s-a rugat fiecare.
Si continua baiatul:

- Eu l-am rugat pe Dumnezeu sa ne dea vise spre inteleptirea noastra si iaca... Eu care m-am rugat am visat urat, mijlociul s-a rugat asa pe jumatate si n-a visat nimic, iar mezinul culcandu-se neinchinat a visat Raiul...

- Fiule! ii spuse preotul. Asculta aici! Mai intai si mai intai omul trebuie sa-si vada de vrednicia lui si abia apoi sa vada de vrednicia altuia. Cum de ai vazut ca fratii tai, unul s-a rugat pe jumatate, iar celalalt nu?

- Pai am intors capul dupa ei, din locul meu de inchinare...

- Atunci sa nu te miri ca ai visat urat. Fiindca Parintii nostri spun asa: "Daca bagi plugul in pamant sa ari, apoi du-te cu brazda pana la capat!” Si de unde stii ca cel mic s-a culcat neinchinat? Poate o fi zis, asa culcat fiind; "Doamne, stii ca sunt mic si fara putere. Ma culc si eu asa...si te rog nu ma certa!”. Si poate a oftat! Ei, oftatul asta al lui poate sa fie mai mare decat rugaciunea pe care tu ai facut-o jumatate de ceas...

- Uite ca la asta nu m-am gandit, zise tanarul. Dar mijlociul de ce nu a visat nimic?

- Nu a visat nimic, fiindca nimic nu a lucrat. Ca si tine a lasat plugul la jumatatea brazdei...

- Bine, dar el a dormit linistit si eu am avut un vis cu dihanii care voiau sa ma manance...

- Ai visat urat, fiindca tot timpul la rugaciune ti-a stat mintea la fratii tai. Mintea in timpul rugaciunii trebuie sa fie tot timpul la Iisus, la Maica Domului si la sfinti. Daca ai mintea imprastiata, atunci ai un semn clar ca un gand de mandrie zace in tine. Si pentru aceasta mandrie de a te crede deasupra fratilor tai Dumnezeu ti-a dat acel vis...Ai inteles asta?

- Da! Am inteles ca Dumnezeu mi-a dat un vis urat ca sa ma intelepteasca. Daca as fi visat Raiul, asa ca fratele mai mic, si mai mandru m-as fi facut. Daca n-as fi visat nimic, cu siguranta ca m-as fi mahnit. Iar daca am visat urat, cu mine, Dumnezeu dreptate a facut! "

Sfantul Ioan Scararul ne spune ca "rugacinea este, dupa insusirea ei, insotirea si unirea omului si a lui Dumnezeu; iar dupa lucrare, sustinatoarea lumii.

Este impacare a lui Dumnezeu; maica lacrimilor si fiica lor; ispasirea pacatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc in fata necazurilor; zdrobirea razboaielor, lucrarea ingerilor, hrana tuturor fiintelor netrupesti; veselia ce va sa fie, lucrarea fara margine, izvorul virtutilor, pricinuitoarea harismelor (a darurilor), sporirea nevazuta, hrana sufletului, luminarea mintii, securea deznadejdii, dovedirea nadejdii, risipirea intristarii, bogatia calugarilor, vistieria sihastrilor, micsorarea maniei, oglinda inaintarii, aratarea masurilor, vadirea starii dinauntru, descoperirea celor viitoare, semnul slavei.
Rugaciunea este celui ce se roaga cu adevarat tribunal, dreptar si scaun de judecata al Domnului, inaintea scaunului Judecatii viitoare (Scara, Cuvantul XXVIII, c.1, Filocalia IX)

- Cand ma rog sau psalmodiez si nu simt puterea celor spuse, pentru invartosarea inimii mele, cu ce ma folosesc?

Raspuns: Daca nu o simti tu, o simt dracii si auzindu-te, tremura. Deci nu inceta sa psalmodiezi si sa te rogi. Si, pe incetul, se va inmuia prin Dumnezeu invartosarea. (Sfintii Varsanufie si Ioan, Scrisori duhovnicesti, Raspunsul 711, Filocalia XI)

Crestinul trebuie sa aiba o pravila de rugaciune ,sunt rugaciunile de seara si cele de dimineata care trebuie spuse obligatoriu.
Rugaciunile se pot asemana cu un vaccin ,ne feresc de relele ce vor veni.
Si ne intaresc ,cum a spus Cristian.
Toate cele bune vin de la Dumnezeu iar relele de la vrajmas.

Si as mai adauga ,rugaciunea alaturi de sf.Liturghie si celelalte sfinte Taine ne ajuta sa scapam de patimi ,sa inviem intru Hristos.

Spuneti dumneavoastra ca rugaciunile trebuiesc spuse obligatoriu si nu va contrazic, dar ce se intampla cand nu credem in efectul lor ? Nu sunt ateu, cred in existenta lui Dumnezeu dar nu pot sa cred faptul ca El o sa-mi indeplineasca mie o dorinta oricare ar fi aia. Am incercat sa-mi impun acest lucru dar nu pot sa cred si pace. Inca mai caut raspunsuri, asta este si motivul pentru care mai stau pe acest forum :).

'Roaga-te cum poti ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie'
 

'Sunt primite si rugaciunile spuse numai cu buzele, pentru ca nu-i poti cere unui copil sa mearga la acelasi pas cu un om mare. Deci, eu ma rog cum pot si Dumnezeu imi primeste rugaciunea, asa cum a fost vorba despre fiul tatalui lunatic, cand a zis cu lacrimi: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” (Marcu 9, 24). Si Domnul Hristos n-a zis: "A, pai daca nu crezi cat trebuie, n-am ce-ti face!...”, ci l-a ajutat in starea lui. Nu putem ajunge la mult, decat de la putin.'

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...rbe-97235.html

"Una e infatisarea celor ce se roaga, dar in acelasi timp felurita si deosebita. Unii se infatiseaza ca unui Prieten si Stapan, aducandu-I lauda si cererea pentru altii si nu pentru ei. Altii vin sa ceara bogatie si slava si indrazneala mai multa; altii, sa se roage sa fie desavarsit izbaviti de dusmanii lor. Unii cer sa capete o oarecare dregatorie; altii, desavarsita scapare de vreo datorie; altii, eliberarea din inchisoare; altii, iertarea de niscaiva vinovatii.

Inainte de toate sa punem pe hartia rugaciunii noastre o multumire sincera. In al doilea rand, marturisirea si zdrobirea sufletului intru multa simtire. Apoi sa facem cunoscut Imparatului toata cererea noastra. Chipul mai inainte aratat al rugaciunii noastre e cel mai bun, precum s-a spus unui frate oarecare de catre Ingerul Domnului" (Sfantul Ioan Scararul, Scara, Cuvantul XXVIII, c.5, 6, in Filocalia IX).

Si mai spune :
Nu face pe deșteptul în cuvintele rugăciunii tale! Căci gânguritul simplu și nemeșteșugit al copiilor a înduioșat pe Tatăl cel din ceruri.
Nu te porni la vorbărie, ca nu cumva prin căutarea cuvintelor să ți se împrăștie mintea, Un cuvânt al vameșului a făcut pe Dumnezeu îndurător, și un cuvânt spus cu credință a mântuit pe tâlhar. Multa vorbire în rugăciune priciniește minții năluciri și împrăștiere. Iar un singur cuvânt o adună.
Când simți dulceață sau străpungere în rugăciune, rămâi în acea stare. Căci atunci se află cu noi păzitorul care se roagă împreună cu noi.
Nu fi îndrăzneț, chiar dacă ai dobândit curăția. Mai degrabă apropie-te întru multă smerită cugetare și mai multă îndrăznire vei avea.”
(Sfântul Ioan Scărarul, Scara, XXVIII, 5-6, 8-11, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002

Rugăciunea este paza neprihănirii, potolirea mâniei, înfrânarea mândriei, curăţirea de pomenirea răului, dezrădăcinarea pizmei, înlăturarea nedreptăţii, îndreptarea necredinţei. Rugăciunea este tăria trupurilor, belşugul casei, dreapta cârmuire a cetăţii, puterea împărăţiei, biruinţa în război, asigurarea păcii, împăcarea celor dezbinaţi, stăruinţa în împăcare.
Sfantul Grigorie al Nyssei accentueaza :

Rugăciunea este pecetea fecioriei, credinţa în căsătorie, arma călătorilor, păzitoarea celor ce dorm, îndrăzneala celor ce veghează, rodnicia plugarilor, izbăvirea celor ce călătoresc pe mare. Rugăciunea este apărătoarea celor duşi la judecată, uşurarea celor legaţi, odihna celor ce dorm, mângâierea celor întristaţi, veselia celor ce se bucură, mângâierea celor ce plâng, cununa celor ce se căsătoresc, sărbătorirea zilei de naştere, însoţitoarea celor ce mor. Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu, vederea celor nevăzute, dobândirea celor dorite, împreună-cinstirea cu îngerii, înaintarea în cele bune, risipirea relelor, îndreptarea păcătoşilor, bucuria de cele de faţă, arătarea celor viitoare.

Cuvant de folos al Parintelui Arsenie Boca
 

A ne ruga înseamnă a ne înălţa spiritul şi inima către Dumnezeu pentru a-I aduce laudele noastre, a-i expune grijile noastre si a-I implora ajutorul.

A ne înălţa spiritul către Dumnezeu înseamnă a ne smulge din vârtejul treburilor omeneşti a tuturor atracţiilor pământului, fie pur materiale, fie intelectuale, după gradul de cultură al fiecăruia. Ori ce bucurie a trupului şi a spiritului trebuie înlăturată pentru a putea convorbi cu Dumnezeu şi a ne dărui Lui în întregime.

A aduce lauda lui Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că toată fiinţa noastră este creată şi-I aparţine Lui. Deci ascultarea noastră o datorăm numai Lui, căci suntem opera Lui şi trebuie să ne îndeplinim misiunea pe care ne-a încredinţat-o El. Orice alt scop am vrea să atingem în viaţa, în afara voinţei lui Dumnezeu nu ne va aduce decât dezastru trupesc si spiritual. Noi suntem creaţi cu un scop bine determinat de Creatorul nostru şi El ne-a pus la dispoziţie toate mijloacele ca să-l atingem. Pentru mântuirea noastră El ne-a dăruit totul, chiar pe unicul său Fiu, pe Iisus Hristos, ca model de viaţă şi descoperitor al voinţei Sale. A fugi şi a ne eschiva de la cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte sensul si scopul nostru în viaţa şi a ne făuri unul personal după aprecierea noastră, înseamnă a ne condamna singuri la moarte veşnică. Astfel deci, pe bună dreptate, suntem datori ….să aducem cu laudele si mulţumirile noastre Celui ce ne-a creat si nu ne-a lasat pradă propriilor fantezii, conducându-ne in mod greşit, ci din contră ne-a arătat clar si precis calea de urmat prin legile Sale. Mai mult ne-a trimis si modelul unic, minunat, născut ca şi noi din carne si sânge si având aceleaşi cerinţe ca ale noastre pe care le-a demonstrat în mod palpabil cum trebuie să le rezolvăm.

Cine îl are pe Iisus de model în toate acţiunile vietii lui, acela şi-a găsit sensul vietii şi pacea sufletului lui.

Recunoştinţa noastră faţă de Creator trebuie să fie nesfârşită. Toate popoarele lumii, chiar şi cele barbare, simt necesitatea rugăciunii de adorare, care este de fapt fondul oricărui cult religios.

A cere lui Dumnezeu cele ce sunt necesare corpului nostru este alt obiectiv al rugăciunilor noastre. Acest corp care deşi este o capodoperă a Maestrului Creator, totuşi în urma neascultării faţă de voinţa Stăpânului şi-a pierdut starea de fericire veşnică în care a fost orânduit la început şi pe care altfel ar fi putut să şi-o păstreze. Uneltirile diavoului însă l-au determinat să-şi satisfacă dorinţele şi poftele personale călcând voinţa si porunca Creatorului, aşa cum de altfel face acum întreaga omenire, ca o moştenitoare credincioasă a primului si neascultătorului ei reprezentant. Astfel, de la primul act de neascultare al omului a intrat în lume moartea şi suferinţă. Corpul nostru se zbuciumă în zadar, căci destinul lui este implacabil, dreptatea Creatorului trebuie să aibă loc.

Ferice de cei ce-şi descoperă sufletul si spiritul, de cei ce au ajuns la concluzia evidentă că în afară de corpul lor pieritor, ei posedă această comoară ce nu va pieri odată cu trupul lor, ci din contra, întocmai ca un prizonier captat în lanţuri, e dornic de adevar şi de lumină, suspină după revenirea lui la prima stare de fericire si simte că aceasta se va întâmpla numai cu ajutorul mijloacelor pe care insusi Creatorul i le-a pus la dispozitie. Rugaciunea neincetata catre Cel care ne-a facut invocarea ajutorului Sau in lupta cu materia corupta din noi, este singura noastra cale sigura de urmat si singura consolare.

Rugaciunea devine familiara si usor de facut atunci cand este zilnica, puterea obisnuintei ii da usurinta.

Trebuie sa-L consideram pe Dumnezeu prezent langa noi, sa vorbim cu El in mod sincer, fara falsitate si sa ascultam in tacere ceea ce El ne raspunde intotdeauna in constiinta noastra. El ne asculta intotdeauna cu rabdare si ia aminte in cererile noastre atunci cand venim la El sinceri si cu inima deschisa, asa cum o doreste El.

( continuare )
 

Necesitatea rugaciunii


A intreba daca rugaciunea este necesara inseamna a intreba daca ne putem dispensa de Dumnezeu. Ce este omul prin el insusi? Un neant, un intuneric plin de mizerie, supus degradarii. Prin el insusi este incapabil sa gandeasca si cum sa gandeasca si ce anume sa-si doreasca spre binele lui adevarat. Avem deci o mare nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a cunoaste binele a nu-l confunda cu raul si a folosi mijloacele cele mai bune pentru a inlatura acest rau. Acesta nu se obtine decat prin rugaciune. “Fara Mine nimic nu puteti face”.

Cine se dispenseaza de rugaciune pierde ajutorul lui Dumnezeu si mintea lui ramane intunecata, iar viata lui este o permanenta ratacire.

Dumnezeu acorda totusi harul Sau, fara sa fi cerut, celor ce au vocatia credintei innascuta in ei. Dar acestia, daca vom cerceta bine au avut in familia si neamul lor o ruda credincioasa care s-a rugat neincetat cu inima curata la Dumnezeu. Asa binecuvanteaza Dumnezeu pana la al saptelea neam pe cei ce-l iubesc.

Iisus ne indeamna: “Cereti si vi se va da, bateti si vi se va deschide” iata calea de a-si insusi harul si mila lui Dumnezeu, calea de a capata lumina cea adevarata, cunostinta cea sigura si nefalsificata.

Iar Iisus adauga: ”Rugati-va neincetat”, iar Sfantul Pavel recomanda pocaitilor sai sa se roage fara intrerupere.”Rugaciunea este asemanatoare respitatiei crestinului, care prin ruga sa elimina aerul corupt al secolului pentru a aspira in schimb spiritul datator de viata al harului lui Dumnezeu”, spune Sfantul Ioan Crisostom, iar a inceta sa ne rugam este ca si cum am scoate un peste din apa. Rugaciunea este viata crestinului. Pentru a ne salva trebuie mai intai sa ne cunoastem pe noi insine, sa ne indepartam de frivolitatile si desertaciunile lumii, sa capatam o cunostinta luminata asupra adevaratelor noastre indatoriri. Ori acestea Dumnezeu ni le descopera in timpul rugaciunii.

Cat de lipsiti de lumina sunt cei ce nu se roaga. Ei se conduc numai dupa pasiunile lor. Nu-si purifica niciodata sufletul, nu-si pun problema sensului existentei lor, traiesc ca animalele si se apropie in mod inevitabil de pieirea definitiva.

Numai rugaciunea i-ar putea salva si degeaba se revolta impotriva lui Dumnezeu ca lor nu le-a daruit credinta. Ei insisi nu au dorit-o, caci daca ar fi dorit-o ar fi cerut-o, iar Dumnezeu o daruieste celui ce o cere cu sinceritate. Acesti oameni au preferat comoditatea vietii si lenea in locul luminii si al adevarului. Ei vor avea parte deci de ceea ce au ales si pe buna dreptate.

“Acela ce stie sa se roage, acela stie sa traiasca bine”, spune Sfantul Augustin, iar Sfantul Efrem spune: “Rugaciunea este paznicul modestiei, fraul furiei, leacul impotriva urei, reprimarea orgoliului, consolarea suferintelor, increderea in rezolvarea tuturor greutatilor .

“Cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui”, ne invata Domnul nostru, iar a rabda ce inseamna decat a ne ruga mereu?

In ziua in care nu ne rugam ne daruim satanei, cu mainile si picioarele legate.”Privegheati si va rugati pentru a nu cadea in ispita”. O clipa de neatentie, de indolenta, de lene in privinta rugaciunii si diavolul pune stapanire pe noi. Numai printr-o permanenta rugaciune il putem deci tine la distanta.

Rugaciunea este cheia raiului, ea deschide portile harului divin. Rugaciunea este un gaj, o garantie a imortalitatii, caci cel ce vorbeste cu Dumnezeu cu toata sinceritatea, devine mai tare ca moartea, sufletul lui devine nemuritor, iar corpul lui va reinvia in mod glorios.

Prin rugaciune il iubim pe Dumnezeu, Il adoram, speram la darurile Lui, inima noastra creste in prezenta Lui, ne dam seama de nimicnicia noastra, ne cuprinde o sfanta teama si respect imbinate cu nadejde si cu bucurie nesfarsita. Increderea in Tatal nostru trebuie sa fie nemarginita. El ne-a creat pentru a ne face fericiti, iar nu pentru a ne osindi. Cine Il iubeste, Il recunoaste de Tata si ajunge cu siguranta la fericirea suprema. Este deci ultranecesara rugaciunea. Ea ne aduce fericirea, ea ne arata calea de urmat spre perfectiune, spre Dumnezeu. Indepartarea de Dumnezeu aduce moartea sufletului. Suntem deci obligati sa ne rugam, nu numai prin legea divina, dar chiar prin legea naturii.

Rugaciunea ne este necesara pentru a ne intari in suferinte si slabiciuni, ea este poruncita de Dumnezeu pentru a scapa de ghearele satanei, sa ne mantuie de pacatul stramosesc, ne purifica din nou, ne reda nevinovatia. Ea este ca o armura ce protejeaza pe crestinul ce lupta pentru perfectiune, ea este faclia care imprastie intunericul din calea vietii omului, ea este porumbelul pacii intre om si Dumnezeu, ea este tamaia placuta lui Dumnezeu.

Cum sa cunosc si sa implinesc voia lui Dumnezeu dacă nu vorbesc cu El? Prin actul creator. DUMNEZEU ne-a facut capabili de dialog.

Memorabil indemn, ca omul sa nu faca pe desteptul in rugaciune! Scarnav pacat e acela de a ne semeti cand vorbim cu Cel ce S-a smerit pe Sine pana la moarte pe Cruce! Cel ce e cu adevarat doritor de a-L trai pe Dumnezeu, va imbratisa simplitatea, intelegand ca apropierea de El nu se petrece intru semetie.

Deosebit de interesand imi pare faptul ca Sfantul Ioan Scararul identifica rugaciunea cu Iisus Insusi:

Ridicandu-ne in picioare, sa ascultam pe aceasta imparateasa a virtutilor [rugaciunea] strigand si graind cu glas inalt catre noi: Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati, si eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si veti avea odihna si vindecare ranilor voastre. Ca jugul Meu este bland (Matei 11, 29) si tamaduitor al unor mari greseli (Scara, Cuvantul XXVIII, c.2).


Conform Parintelui Staniloae, rugaciunea este identificata cu Iisus pentru ca aceasta este "insotire (amestecare) atat de deplina a sufletului cu Dumnezeu, ca nu se mai poate deosebi in ea lucrarea omului, de lucrarea lui Dumnezeu, nici subiectul omenesc, de subiectul dumnezeiesc. Aceasta, desigur, cand rugaciunea e concentrata intreaga spre Dumnezeu, cu uitarea tuturor celorlalte ganduri. Caci orice gand fiind numai al nostru, sau al nostru si al celui rau, ne desparte de Dumnezeu.

Iisus Se roaga in rugaciunea noastra si noi ne rugam in rugaciunea Lui. Sau, mai precis, Duhul lui Iisus. De aici sentimentul ca in rugaciune ne aflam in launtrul lui Dumnezeu, ca intr-un adapost linistitor.

In rugaciune, pe de o parte, vorbim cu Dumnezeu, pe de alta, Dumnezeu vorbeste in noi cu El Insusi. Prin aceasta, in ea suntem si uniti cu Dumnezeu si neconfundati cu El. Prin ea cerem si primim, sau avem in acelasi timp darul si puterea lui Dumnezeu. Aici isi arata eficienta concreta faptul ca Dumnezeu este si Tata si Fiu, sau Duh Sfant; sau Fiu facut om si avand unit cu Sine pe Duhul Sfant; Fiu unit prin intrupare cu noi si avand in Sine ca om si deci si noi in unire cu El pe Duhul Sfant.

Evagrie Ponticul evidentiaza ca ingerii lui Dumnezeu ne cheama la rugaciune si se roaga impreuna cu noi:
"Cunoaste ca sfintii ingeri ne indeamna la rugaciune si stau de fata impreuna cu noi, bucurandu-se si rugandu-se pentru noi. Daca suntem cu nepasare si primim ganduri potrivnice, ii amaram foarte tare, dat fiind ca ei se lupta atata pentru noi, iar noi nu vrem sa ne rugam lui Dumnezeu nici pentru noi insine, ci dispretuind slujba noastra si parasind pe Stapanul si Dumnezeul acestora, petrecem cu necuratii draci" (Cuvant despre rugaciune, c.81, Filoacalia I).

Cred ca cel mai " stresat " inger , e Ingerul Pazitor , multe vede , multe aude , mult se lupta cu noi , cu gandurile noastre , si asta nu o zi , doua , noua , ci de la nasterea noastra pana la plecarea din asta lume !

Asa e. Prin multe fapte si cugete rele, indepartam ingerii pe care Dumnezeu ni i-a daruit. In loc sa cautam a-i apropia, suntem prea adesea nepasatori fata de ei.

Referitor la asta, citim in Scara Sfantului Ioan: "Oare s-au apropiat de noi ingerii pazitori? Sau sunt inca departe de noi? Caci daca nu s-au apropiat de noi, toata osteneala noastra e fara folos si desarta.
Pentru ca rugaciunea noastra nu are puterea indraznirii, nici inariparea curatiei spre a intra la Domnul, daca ingerii nostri calauzitori nu se vor apropia de noi, ca sa o ia pe aceasta si sa o aduca Domnului" (Cuvantul 5, c.5, Filocalia IX).