În primul volum al Filocaliei exista un extraordinar text al Sf. Antonie, pe care as dori sa vi-l citez:

“Dumnezeu este bun, nepatimitor si neschimbator. Dar cineva care crede Dumnezeu nu se schimba, se poate totusi mira cum se poate ca Dumnezeu sa se bucure pentru cei buni, sa arate mila celor care-L cinstesc, sa-i paraseasca pe cei rai si sa fie mâniat pe pacatosi. La aceasta trebuie raspuns ca Dumnezeu nici nu se bucura, nici nu se mânie, caci acestea sunt pasiuni omenesti; nici nu se lasa înduplecat de darurile celor care-L cinstesc, caci aceasta ar însemna ca este influentat de placeri. Nu este corect sa spunem ca El simte placere sau neplacere fata de conditia umana. El este bun, binecuvânteaza pe oameni si nu face nici un rau, ramânând acelasi întotdeauna. Pe de alta parte, noi oamenii, ne unim cu El daca ramânem buni, asemanându-ne cu El, dar ne despartim de El daca devenim rai, pierzând asemanarea cu El. În sfintenie ne lipim de El; prin rautate, Îl facem dusmanul nostru. El nu se mânie pe noi într-un mod arbitrar, ci pacatele noastre sunt acelea care împiedica lumina Lui sa straluceasca peste noi si ne expun demonilor care ne chinuiesc. Daca prin rugaciune si acte de mila ne eliberam din pacat, aceasta nu înseamna ca L-am convins pe Dumnezeu si L-am facut sa se schimbe, ci ca prin actele noastre si prin întoarcerea noastra catre Divinitate ne-am vindecat de rautate si ne putem din nou bucura de relatia cu El. A spune deci ca Dumnezeu îi paraseste pe cei rai este ca si cum am spune ca soarele îi paraseste pe cei orbi.” (Capitolul 150). (Capitolul 150).

incadrati textul intre http://i39.tinypic.com/2upb9du.jpg

multumesc frumos, dar nu mai pot edita mesajul(nu stiu de ce)

In dreapta mesajuli ai #591...dai aici click, ti se deschide o noua fereastra si dreapta jos ai edit.

va pricepeti

Sunt de acord,Dumnezeu nu este altceva decat iubire,este insasi radacina din care am plecat si catre care tindem cu totii,mai mult sau mai putin constient sa ne intoarcem,cu toate ca El este omniprezent in viata si sufletul nostru.Nu El ne osandeste,ci noi suntem proprii nostri dusmani.Dumnezeu ne vorbeste fiecaruia intr-un mod aparte,unic pentru fiecare si care atinge sufletul,ne vorbeste prin inima,intr-un limbaj specific acesteia.
Asa ca nu este nimic de mirare,daca cineva simte ca Dumnezeu l-a mangaiat in timpul rugaciunii, s-a bucurat ori ,asa cum spunea colegul de forum ca "a miscat inima Lui".
Vorbim de un dialog interior,extrem de personal,unic pentru fiecare in parte si in care se poate petrece orice,un dialog care inmoaie inimile si aduce de multe ori lacrimile pocaintei care topesc acea pacla de pacate,lasand din nou lumina divina sa straluceasca in sufletul omului respectiv.

Domnul fie laudat!
Inainte de toate tin sa va multumesc pentru cuvant, pentru impartasire. Pentru mine, aratati aici incredere in semeni, aveti curajul de a va expune anumite convingeri si experiente personale in ciuda posibilelor interpretari curioase sau chiar a unor replici cu totul nepotrivite. Admir aceasta pozitie a dumneavoastra. Incerc si eu, dealtfel, sa practic ceva asemanator, mai bine sau mai prost...
Eu cred ca inaintea oricaror altor demersuri, dezbateri, dialoguri este important sa deprindem comunicarea minimal respectuosa, cu o minima consideratie fata de interlocutor. Mai ales cand avem o pozitie opusa in anumite chestiuni!
E usor sa fim amabili cu acela care ne canta in struna. Reusim oare acelasi lucru cu un oponent? Aici e un test pe care adeseori il picam. In fine... Multumesc pentru incredere, pentru marturisire.
Acum va destainui, la randul meu, o parte din convingerile si experienta mea.
Nu pot vedea nici un act omenesc desprins de prezenta, uneori si de participarea Domnului. Consider ca inclusiv la savarsirea pacatului Domnul este, intr-un anumit fel, prezent. Ce voiesc a spune cu asta? Domnul stie! Vede! Ingaduie! Nu spun insa ca binecuvinteaza, ca "ajuta" etc. Dar pe toate le vede, oricat ne-am iluziona ca suntem pititi cumva dupa vreun zid, de pilda ascunsi intre oasele tamplei sau ale toracelui... Nu, nimic nu ramane ascuns Celui care cerceteaza inima si rarunchii. Domnul este aici, acum, cand tastez aceste cuvinte. Este si acolo unde sunteti dumneavoastra in clipa aceasta. Domnul este pretutindeni!
Cat priveste credinta, nadejdea, dragostea: mai ales acestea, mai ales ele, acestea sunt deja lucrari teandrice, sunt fapte impletite intre duhul omului si Duhul Sfant. In masuri diferite, functie de persoana mea, de toate ale ei, Domnul participa la rugaciunea mea, la credinta mea, la nadejde, la dragoste.
Fiecare act al meu, in privinta celor trei amintite de Dumneavoastra - credinta, nadejdea si dragostea - este realizat de mine si de Dumnezeu in impreuna-lucrare. Daca am o oarecare credinta, fie si aceasta este dar de la Dumnezeu, este lucrare a Lui in mine. In nici un caz nu este bunul sau rodul meu exclusiv. Iar aceasta lucrare se face pe un morman de necredinta, de indoiala, de mirari si neintelegeri etc. Sunt, prin urmare, extrem de neincrezator fata de cei care afirma raspicat sau lasa sa se inteleaga ca in ei, in persoana lor, credinta e deja o chestiune care nu se mai discuta. Cu totul fals acest lucru! Asa consider. De aceea, "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!" este un cuvant care descrie o stare de fapt! Universal umana! Intreaga lucrare a pocaintei, intreaga dinamica, tocmai de aceea si este dinamica, miscare, triectorie rezultanta a unor complexe vii de forte deseori divergente: deoarece in om lupta permanent credinta cu necredinta. O spun din cercare, din observatie indelungata si minutioasa, din intelegerea ispitelor si caderilor, din experimentarea harului, din practica Spovedaniei, din marturiile cuviosilor etc. Totul striga despre acest adevar indiscutabil. Sunt asadar mirat cand intalnesc oameni care par a nu avea indoieli asupra credintei lor... Oare? Oare? Oare?... Eu cred ca in clipa cand am incetat sa strig "ajuta necredintei mele!", sunt un om mort. Duhovniceste vorbind. Sau, poate, sunt abia atunci eliberat de conditia de om aflat in trup. Intre aceste doua extreme - unirea deplina in duh cu Domnul si parasirea deplina a omului de catre har, intre aceste extreme practic imposibile fara "mana" Domnului, decurge viata duhovniceasca a tuturor crestinilor.
Nadejdea este o treapta care se dezvolta, ca sa spun asa, mai tarziu... Adica pe temeiul lucrarii credintei (prin incercari, ridicari si caderi, experimentari ale harului etc.), apare si nadejdea. Ea vine doar prin cunoastere. prin lamurire. mai tarziu, asadar... Pericolul aici este sa avem o nadejde "din cap", imaginata, cu valoare de parere preconceputa, de prejudecata etc. Asta nu e nadejdea de care pomenea Pavel. Asta e psihologie a religiei, se preda in scoli la disciplina psihologie (sunt de meserie profesor de psihologie). Total paralel cu viata duhovniceasca.
Dragostea (pe care o canta Pavel) este nivelul cel mai rar atins in viata crestinului. Clipe de dragoste, da, poate au unii. Dar foarte rar... Parintele Sofronie descrie in pagini tulburatoare aceste "accidente" fara egal, aceste intamplari minunate care sunt daruri de nespus in viata omului nevoitor: clipele de traire a dragostei duhovnicesti. Au spus-o si altii, in fel si chip, exista o literatura imensa pe aceasta tema.
Este o iluzie extrem de paguboasa, consider eu unul, sa ne credem traitori ai dragostei pe care o canta Pavel. Cred ca pur si simplu visam, deliram un pic, in fine, tanjim si noi, copii ai Domnului, nazuim, nazuim... E de inteles si e foarte bine...:) Numai sa ne dam seama cum si cine suntem in realitate! Dar sa credem ca chiar o avem... O, Doamne, doar cand voi fi mucenic, doar cand sangele meu va fi intrepatruns cu Sfant Sangele Tau... Atunci da, voi cunoaste dragostea si voi putea sa comunic, da, ca am dragostea din Corinteni sau din alte epistole ale lui Pavel.
Experientele pe care le-ati trait la rugaciune nu voiesc sa le comentez eu, nu s-ar cuveni sub nici un chip... Nadajduiesc ca sunt lucrarea harului in dumneavoastra. Si va urez aceasta, cu toata dragostea mea omeneasca, lumeasca, singura la care am acces acum, in conditia mea actuala.
Ca ortodox insa, sunt incredintat ca aceste dimensiuni ale vietii crestine nu pot fi rupte de Sfintele Taine. Sub lucrarea Tainelor toate sunt altfel (o spun din experienta, am experimentat rugaciunea si in afara de.., si sub Taine): si rugaciunea, si credinta, si nadejdea si dragostea (cata si cum o fi).
Deoarece eu am aceasta experienta a vietii in Biserica, deoarece am o oarecare practica ortodoxa in Biserica, posed, iata, un termen de comparatie: in afara Tainelor si sub lucrarea lor.
Nu voiesc cu nici un chip sa va par rautacios sau, Doamne fereste, arogant. Nu va vorbesc de sus, nu consider ca am vreun ascendent asupra dumneavoastra. Mi-e si rusine ca scriu, deja, in acesti termeni... Dar voiesc sa ma intelegeti bine, cu onestitate la onestitate: experienta duhovniceasca poate fi impartasita in mod consistent, pe inteles, doar de cei care au aceeasi inraurire. Cei care au primit Tainele se pot intelege cu adevarat intre ei, in cazurile fericite, desigur...:) (caci si aici sunt neintelegeri, din varii motive). Cei care nu au primit Tainele, iarasi se pot intelege intre ei. Cei care nu au primit inca Tainele se inteleg insa mai greu, sau deloc, in anumite privinte, cu aceia care au experienta Tainelor.
Putem vorbi cu toata bunavointa intre noi, putem dezbate inclusiv Scriptura si putem cadea de acord asupra multor lucruri, noicei de confesiuni diferite. E nevoie "doar" de bun simt, spirit camaraderesc, dragoste pentru aproapele. Dar comunicarea anumitor experiente va ramane totodeauna livresca, formala, intre confesiuni. Ea ramane, ca act intim, accesibila celor de aceeasi conditie.
Sper ca veti avea bunavointa de a va "strecura" pe firul subtire al marturisirii mele, printre obstacole inerente de tot soiul si de pretutindeni...:)
Cu recunostinta,
Cezar Ioan
Dumnezeu sa va ocroteasca, frate ploiestean...:)!

eu nu experienta o contraziceam, ci doar exprimarea

Multumesc pentru feedback. Cu ingaduinta dumneavoastra v-am adaugat in lista mea (mica) de prieteni. Fiti binecuvantat!

Ma bucur ca v-a "miscat" experienta mea in rugaciune, cat priveste exprimarea...iertare celor ce i-am tulburat cu ea. Asa sunt eu, mai plastic. Asa sunt si rugaciunile mele, sincere, directe si ... "miscatoare".