Sfântul Ioan Scărarul despre importanţa Tainei Spovedaniei
Dezgoleşte-ţi, dezgolește-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina. A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!
Mergi la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul, şi cu gândul, ca un osândit, plecându-te spre pământ şi dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului şi judecătorului ca ale lui Hristos.
(Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.4, cap. 56, în Filocalia, vol. IX, p. 110,111)

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LIV, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 628-629
„Nimeni (…) să nu se rușineze de cruce, simbolul sfânt al mântuirii noastre, capul bunătăților, pentru care trăim și pentru care suntem! Ca pe o cunună așa să purtăm crucea lui Hristos! Prin cruce se săvârșesc toate cele ale noastre. Dacă trebuie să te naști din nou, crucea este alături! Dacă trebuie să te hrănești cu hrana aceea tainică, dacă trebuie să te hirotonești, dacă trebuie să faci orice, pretutindeni este alături de noi crucea, semnul biruinței! De aceea o scriem cu multă râvnă și pe case, și pe ziduri, și pe ferestre, și pe frunte, și în cugetul nostru.
Crucea este semnul mântuirii noastre, al libertății noastre obștești, al blândeții Stăpânului nostru, că S-a adus ca o oaie spre junghiere (Fapte 8, 32; Isaia 53, 7). Când îți faci semnul crucii, gândește-te atunci la tot ce s-a petrecut pe cruce și stinge mânia și toate celelalte patimi. Când îți faci semnul crucii umple-ți fruntea cu multă îndrăznire, fă-ți liber sufletul. Știi, doar, care sunt acelea care-ți dau libertatea! Pentru aceasta și Pavel, îndemnându-se la asta, adică la libertatea ce nu se cuvine nouă, așa ne-a îndemnat; amintind de cruce și de sângele Stăpânului a spus: Ați fost cumpărați cu preț! Nu fiți robi oamenilor! (I Corinteni 7, 23) Gândește-te, ne spune Pavel, la prețul dat de Domnul pentru tine și nu fi rob nici unui om! Pavel numește crucea preț. Nici nu trebuie să o facem așa de mântuială cu degetele, ci mai întâi să o facem cu inima, cu multă credință. Dacă-ți faci așa cruce pe față, nu va putea sta alături de tine nici unul din demonii cei necurați, că vede sabia care i-a dat lovitura, vede sabia cu care a fost lovit de moarte. Dacă noi ne cutremurăm când vedem locurile în care sunt executați condamnații la moarte, gândește-te ce trebuie să sufere diavolul când vede arma prin care Hristos i-a doborât toată puterea lui și a tăiat capul balaurului.
Să nu te rușinezi, dar, de un atât de mare bine, ca să nu Se rușineze Hristos de tine când va veni cu slava Lui, când înaintea Lui se va vedea crucea strălucind mai mult decât razele soarelui. Și va veni atunci crucea slobozind glas, cu chipul ei, vorbind întregii lumi pentru Stăpân, arătând că n-a lăsat nimic din ceea ce trebuia făcut pentru mântuirea oamenilor. Crucea, semnul acesta, și pe timpul înaintașilor noștri și acum, a deschis ușile cele încuiate, crucea a făcut fără de putere otrăvurile; crucea a luat puterea cucutei; crucea a vindecat mușcăturile cele veninoase ale fiarelor; dacă crucea a deschis porțile iadului, dacă a dat la o parte bolțile cerului, dacă a redeschis intrarea în rai și a tăiat puterea diavolului, ce e de mirare că are putere asupra otrăvurilor, asupra fiarelor sălbatice, asupra celorlalte de acest fel?
Întipărește-ți deci în inima ta crucea, strânge în brațe crucea, semnul mântuirii sufletelor noastre!”

Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești, Cartea a VIII-a, Cap. 14-15; 20, Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 217-218; 220
„Și fiindcă de cele mai multe ori noi le arătăm desconsiderare fraților pe care i-am jignit și întristat, sau, cel puțin, privindu-i de sus, pretindem că nu noi ne facem vinovați de asta, doctorul sufletelor și cunoscătorul celor ascunse din lăuntrul nostru a voit să înlăture cu totul orice prilej de mânie din inimile noastre. Astfel, el ne poruncește nu numai să-i iertăm pe frații noștri care ne-au supărat și să ne împăcăm cu ei, alungând din minte toată jignirea sau întristarea pricinuită de ei, dar mai mult: dacă știm că ei au vreo pornire dreaptă sau nedreaptă împotrivă-ne, la fel ne impune să lăsăm darul nostru, adică să întrerupem ruga și să ne grăbim mai întâi a-i împăca (Matei 5, 23-24). După ce le-am potolit mânia, putem înălța nepătate darurile rugăciunilor noastre. Căci Domnul nostru, al tuturor oamenilor, nu-i împăcat să-i aducem o astfel de slujire prin care ce-a dobândit printr-unul să piardă prin celălalt stăpânit de supărare. Cel ce dorește și așteaptă mântuirea tuturor robilor săi suferă o pagubă la fel dacă a pierdut pe cineva. De aceea, dacă fratele are mânie împotriva noastră, rugăciunea ne va fi tot atât de nefolositoare de parcă noi am păstra-o în sufletul umflat de indignare împotriva acestuia.
De altfel, nu este motiv să zăbovim prea mult timp asupra poruncilor evanghelice și apostolice, când chiar Legea Veche, care pare să manifeste o oarecare indulgență, ne pune în vedere același lucru: Să nu dușmănești, zice, pe fratele tău în inima ta (Levitic 19, 17), și iarăși: Să n-ai ură asupra fiilor poporului tău(Levitic 19, 18), și tot așa: Drumurile celor ce-și amintesc de fapta rea duc spre moarte (Pilde 12, 28). Deci și acolo observi că este îndepărtată răutatea nu numai de la faptă, dar chiar din gând, odată ce se cer alungate cu totul ura și răzbunarea până și din minte, dar din inimă?”
„(...) Trebuie să suprimăm mânia nu numai din fapte, dar chiar din fundul inimii noastre s-o smulgem cu totul. Negreșit, nu ne va fi de nici un folos să înăbușim manifestarea în cuvânt sau în faptă a pornirii noastre mânioase, dacă Dumnezeu, Căruia nu-I rămân neștiute cele *ascunse ale inimii, o găsește cuibărită acolo. Cuvântul Evangheliei ne poruncește să stârpim mai degrabă rădăcinile viciilor decât roadele, care fără îndoială vor dispărea, după ce le-a fost nimicită vatra. Când acestea vor fi alungate, nu de la suprafața faptelor noastre, ci din adâncul gândurilor noastre, mintea ne va putea rămâne necontenit într-o răbdare și sfințenie deplină.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Iosif, Cap. XXVII, 5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 591
„Așa este firea mâniei: amânată se ofilește și piere, dar lăsată liberă se aprinde din ce în ce mai mult.”

Hristos este Mântuitor, fiindcă opera de răscumpărare rămâne nedespărţită de Persoana Cuvântului întrupat. Părintele Dumitru Stăniloae evidenţiază rolul Fiului în opera de mântuire, care începe cu întruparea, continuă cu moartea şi Învierea Sa din morţi şi se încununează cu Înălţarea la cer şi şederea Sa la dreapta Tatălui pe tronul slavei cereşti, prin care Hristos nu lucrează numai asupra oamenilor, ci asupra Lui însuşi, fiindcă prin opera de răscumpărare a îndumnezeit firea Sa omenească. Hristos nu ne mântuieşte printr-o lucrare separată de Persoana Sa, ci printr-o lucrare mântuitoare în care este prezentă Persoana Sa. Nu moartea şi învierea lui Hristos, ca acte independente de Persoana Lui, constituie centrul teologiei Apostolului Pavel, ci Hristos Cel răstignit şi înviat, fiindcă actele rămân nedespărţite de Persoana Sa.
În opera Sa mântuitoare este prezentă şi Persoana Sa. Opera de răscumpărare este nedespărţită de prezenţa şi lucrarea lui Hristos Însuşi, Cuvântul întrupat. Datorită legăturii indisolubile între opera de răscumpărare şi Persoana Mântuitorului Hristos, întreaga Sfântă Treime este prezentă şi lucrează pentru mân*tuirea noastră. Lucrarea mântuitoare a lui Hristos poate fi privită în trei direcţii: spre firea Sa omenească, pe care o umple de dumnezeire; spre firea oamenilor, pe care o eliberează de păcat; spre împăcarea cu şi slăvirea lui Dumnezeu. Aceste trei laturi ale lucrării Sale mântuitoare nu sunt despărţite de cele trei forme de slujire a lui Hristos: Arhiereu, Învăţător-Proroc, Domn-Împărat. În toată lucrarea Sa, Hristos manifestă întreita Sa relaţie cu natura Sa omenească, cu Tatăl şi cu oamenii şi prin toate manifestă întreita Sa slujire de Învăţător - Proroc, de Arhiereu şi de Împărat. Ea se împlineşte prin jertfa trupului Său, prin învăţătura şi pilda de slujire date oamenilor şi prin puterea pe care o exercită asupra naturii prin minuni, asupra morţii prin înviere şi asupra oamenilor prin poruncile şi prin puterea ce le-o dă în vederea mântuirii. Întrucât exercită aceste trei activităţi ca laturi ale lucrării Sale mântuitoare, Iisus Hristos a fost considerat de la începutul Bisericii ca Arhiereu (Evrei 9, 11), ca Învăţător-Profet sau ca Stăpânitor, Domn şi Împărat (Apocalipsă 17, 14; 11, 15; Matei 28, 18)

Scrii frumos. Prezinți credința ta și a altora. Dar nu-ți fă griji, împlinește Domnul și Adevărul ne va elibera.

Numai prin credinţă se respectă cel mai mare dar al omului, ca purtător al chipului lui Dumnezeu, şi anume: libertatea. Credinţa trebuie să respecte libertatea, adică să-i lase omului şansa de a accepta sau de a refuza. Simpla cunoaştere obligă voinţa omului de a recunoaşte tot ceea ce priveşte existenţa lui şi a universului. Orice om ştie şi vede un soare pe cer. Toţi cunoaştem aceasta şi suntem, într-o anumită formă, obligaţi să recunoaştem aceasta. Sau, altfel spus, nimeni nu poate să nege existenţa soarelui, ceea ce înseamnă că libertatea refuzului dispare. Dumnezeu, însă, are o existenţă mai evidentă decât cea a soarelui. Adică ar trebui să-L recunoaştem pe Dumnezeu cu o rapiditate şi cu o uşurinţă mai mare decât recunoaşterea existenţei soarelui. Dar Dumnezeu nu vrea să ne constrângă, nu vrea să lezeze darul libertăţii cu care ne-a înzestrat la creaţie, de aceea ne-a lăsat libertatea deplină să acceptăm sau nu existenţa Lui. În această libertate a credinţei, Dumnezeu vede cu adevărat fidelitatea noastră. Postul şi rugăciunea reprezintă un mod de viaţă cu Hristos, sunt cele două braţe cu care vrem să-L îmbrăţişăm pe Mântuitorul. „A putea”, prin credinţă, duce la „a avea” totul. La nivel uman, în lumea căzută în păcat, atingerea credinţei desăvârşite presupune multă putere, efort duhovnicesc și multă jertfă. Credinţa nu se naşte de la sine şi nici în mod comod, ci cu multă osteneală şi multă nevoinţă. Iar când puterea noastră se întâlneşte cu credinţa în Dumnezeu, atunci se coboară puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră. Şi avem nevoie de puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu este armonie deplină. Aceasta este expresia atotputerniciei lui Dumnezeu. Dumnezeu a vrut să-l creeze pe om, dar nu a vrut să-l ridice din păcat cu forţa, ci numai prin jertfa Fiului Său, asumată prin credinţă. Omul este o „creație” cu suflet, înzestrată cu puterea de a crede, în totală libertate, în Cel ce l-a creat. La această credinţă puternică, logică şi teologică ne cheamă Sfânta Evanghelie. Credinţa este una dintre virtuţile teologice alături de nădejde şi dragoste. Atunci când toate aceste trei se împletesc armonios în omul credincios, îl înalţă şi-l situează pe treapta cea mai înaltă a vieţii spirituale, desăvârşirea. Una fără cealaltă nu duce la nimic, se susţin şi se completează una pe cealaltă, fiecare fiind temelia celeilalte, astfel lucrând mântuirea. Credinţa naşte nădejdea şi aprinde dragostea; nădejdea le înaripează pe amândouă, iar dragostea ruptă din Dumnezeu le umple de har. Pentru a le dobândi, omul se smereşte şi smerit gândeşte lucrarea lor. În scara Sfântul Ioan Scărarul, ultima treaptă este cea a credinţei. Treaptă pe care, dacă ne nevoim să o urcăm, cu toate puterile noastre, putem dobândi totul, adică viaţa cea veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu.

Ciprian Voicila :
《Postul Mare este un timp ideal pentru curățirea de patimi. Cum ne vindecăm de ele? Ce strategie trebuie să urmăm pentru ca lupta noastră să nu fie zadarnică? Citim în Istoria lausiacă, a episcopului Paladie, că, potrivit bătrânilor îndumnezeiți care s-au nevoit în pustia Chiliilor și în deșertul Nitriei, „cele contrare se vindecă prin cele contrare”: lăcomia prin post și înfrânare de la bucate, desfrânarea prin paza simțurilor, iubirea de arginți prin neagoniseală. Există, însă, o patimă tainică și insidioasă care, nedescoperită la timp, ne poate da peste cap toate planurile, zădărnicindu-ne viața de creștini și producându-ne un noian de neplăceri, din punct de vedere psihologic: minciuna de sine.
Când desfrânatul și măscăriciul bătrân Fiodor Pavlovici Karamazov cade teatral dinaintea starețului Zosima și îl întreabă ce să facă pentru a dobândi viața veșnică, el primește un răspuns previzibil: „Știi foarte bine, și încă de multă vreme, ce trebuie să faci, ești destul de deștept. Nu mai bea, nu mai vorbi măscări, nu te mai lăsa robit de patimile trupești și mai ales de arghirofilie, închide cârciumile, dacă nu pe toate, cel puțin două sau trei”. Minunatul stareț nu s-a oprit însă aici. A continuat, atrăgându-i atenția lui Fiodor Pavlovici: „Și mai ales nu minți”. Am putea crede că se referă la porunca din Decalog, însă nu păcatul de a-i minți pe ceilalți este vizat aici. Părintele Zosima demască o patimă insidioasă de care suferim toți, pe care Fiodor Pavlovici Karamazov a transformat-o, însă, în efigie personală, într-o decorație pe care o etala fălos prin lume. Ca un chirurg experimentat, starețul propovăduitor al iubirii hristice îi dezvăluie bătrânului înlănțuit de patimi cum acționează distructiv minciuna de sine: „Nu te minți singur. Cel care se minte pe sine și-și pleacă urechea la propriile minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui și să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru lumea cealaltă. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva, și astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-și omoare urâtul, se lasă în voia patimilor și a ispitelor trupești și, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el și un animal? Și toate astea numai și numai fiindcă se minte și pe sine, și pe alții”.
Profundul Dostoievski, prin gura personajului său, Zosima, pune în lumină înlănțuirea dintre patima minciunii de sine și stările sufletești, toxice, pe care ea le generează. Cel ce se minte pe sine, cu vremea, nu va mai putea să discearnă între adevăr și minciună. Starea de confuzie morală îl va face să își piardă atât respectul de sine, cât și considerația față de semeni. Dispariția respectului determină imposibilitatea de a-l iubi pe cel de lângă tine. Tot starețul Zosima va da glas definiției dostoievskiene a infernului: „Iadul e neputința de a mai iubi”. Sufletul secătuit de sentimentul dragostei devine terenul fertil pentru plictiseală - sentiment al zădărniciei, al pustiului existențial (Sfinții Părinți au descris acest conglomerat de stări negative printr-un singur cuvânt - akedie). Pentru a scăpa din ghearele plictisului, sufletul se aruncă plin de elan în mlaștina patimilor. Astfel, decade până la treapta animalică - regresie ilustrată exemplar în pilda întoarcerii fiului risipitor care, în faza revoltei, a ieșirii de sub tutela tatălui, ajunge să decadă atât de mult, încât, pentru a-și potoli foamea, râvnea zadarnic la roșcovele pe care le mâncau porcii.
Buna-credință ca valoare morală
Filosofii care s-au îndeletnicit cu teoria moralei au căutat un cuvânt potrivit pentru a oglindi fidel această stare psihologică de a fi și a te comporta în acord cu adevărul: i-au spus fie veridicitate, fie, pur și simplu, bună-credință. Autenticitatea sau buna-credință este un fapt psihologic și, totodată, virtutea prin care dovedești „iubire, respect pentru adevăr”, afirmă filosoful contemporan André Comte-Sponville. Tot el susține că sinceritatea sau buna-credință se opune oricărei forme de rea-credință: minciuna, ipocrizia, duplicitatea. În opinia sa, există o aproape insesizabilă diferență, între sinceritate și bună credință: a fi sincer înseamnă a nu-i minți pe ceilalți. A fi de bună-credință înseamnă atât a nu-ți minți semenii, cât și a nu te minți pe tine însuți. Este un fel de datorie față de sine.
Pentru moralistul francez La Rochefoucald, sinceritatea era sinonimă cu buna-credință și putea fi descrisă ca „o deschidere a inimii care ne arată așa cum suntem; este iubire de adevăr, repulsie de a se deghiza, dorința de a scăpa de păcate și de a le ispăși prin mărturisire”.
Cum se comportă sau cum ar trebui să se poarte un om animat de sentimentul moral al bunei-credințe? Ne-o spune Aristotel, în a sa Etică nicomahică: iubitorul de adevăr este „un om fără ocolișuri, sincer și în fapte și în cuvinte”. El pășește pe calea de mijloc, situată între două extreme - la un capăt se află lăudăroșenia, iar la celălalt falsa modestie.
Omul care se păzește de patima minciunii de sine ajunge, cu vremea, să își armonizeze sentimentele cu voința, voința cu faptele sale, iar faptele cu vorbele pe care le spune. Ultimul aspect este extrem de important: să făptuiești ceea ce afirmi, dar și să mărturisești ceea ce ai săvârșit. Taina Sfintei Spovedanii este vitală pentru un om care se războiește cu minciuna de sine: în fața duhovnicului ai ocazia să te dezvălui așa cum ești și, în fond, să descoperi cine ești.
Forme ale minciunii de sine
Mă mint că sunt creștin, că ținta vieții mele este comuniunea cu Domnul nostru Iisus Hristos, când, în același timp, vreau să mă împărtășesc, din plin, de bucuriile acestei lumi (bogăție, slavă, plăceri, admirația semenilor, un statut respectabil, putere și influență). Mântuitorul ne-a avertizat că nu putem sluji la doi stăpâni, și lui Dumnezeu, și lumii. Consecința acestei atitudini greșite este că ajungem să ne facem datoria de creștini, în mod meschin, pe jumătate. Nu din toată inima, nu „cu mărime de suflet”, cu generozitate, așa cum învăța Sfântul Paisie Aghioritul.
Mă mint când pretind a fi mai cinstit, mai iubitor, mai îngăduitor, mai cumpătat - într-un cuvânt, mai virtuos decât sunt. Apoi, din falsa părere de sine se ivește tentația de a-i călăuzi pe ceilalți, de a poza în fața lor în maestru, mentor, dascăl - un model demn de urmat. Unuia ca mine îi este adresat cuvântul Mântuitorului: „Doctore, vindecă-te pe tine însuți” (Lc. 4, 23). Și urmează întrebarea de foc: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?”
Mă mint când, angajându-mă într-o acțiune morală sau duhovnicească, scopul pentru care o săvârșesc nu este unul simplu, limpede, pur. Îl pot milui pe un sărac dându-i câțiva bani, nu pentru că vreau să urmez porunca Domnului, nu pentru că m-ar înduioșa starea deplorabilă a acestui om, ci pentru ca alții să vadă că sunt darnic, plin de compasiune pentru ființele obidite. În același timp, cred în sinea mea că mi-am făcut datoria de creștin, prin urmare, aștept ca Dumnezeu să mă recompenseze pentru acest gest. Minciuna de sine se poate înfățișa într-o formă și mai subtilă: miluindu-l cu te miri ce pe cel nevoiaș, nu doar îmi liniștesc conștiința („Mi-am făcut datoria!”), ci ajung să cred despre mine că sunt deosebit de ceilalți oameni, asemeni fariseului din pilda evanghelică.
Mă mint pe mine însumi când îmi etalez păruta virtute. Mântuitorul a descris și condamnat toate formele de afișare fariseică a virtuții. Fariseilor, care erau mari iubitori ai prescripțiilor religioase de tot felul, le-a reproșat accentul deosebit pe care îl puneau pe respectarea exterioară, formală, a legii dumnezeiești, ei neglijând partea nevăzută, indiscutabil mai importantă - sufletul - și schimbarea lăuntrică, pe care ar fi trebuit să și-o asume fiecare, în acord cu voința lui Dumnezeu: „Acum, voi fariseilor, curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire şi de viclenie...” (Luca 11, 39).
Prin urmare, orice act de evlavie trebuie să izvorască din inimă, să nu fie amestecat cu interesul egoist și să fie săvârșit doar pentru Dumnezeu. Aceeași învățătură o întâlnim și la părinții din pustia Egiptului. Avva Pimen, de pildă, spunea: „Cine vorbește din dragoste de Dumnezeu, bine face; la fel, cine tace din dragoste de Dumnezeu”. Pentru un creștin, toate sentimentele, gândurile, mișcările sufletești țintesc spre Dumnezeu. Prezenți la Sfânta Liturghie, auzim iar și iar: „Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”》

vorbe de AUR, ale Sfantului

Recomandarea spiritualităţii ortodoxe, exprimată prin glasul inspirat de Dumnezeu al Sfinţilor ei Părinţi, este aceea de a căuta şi de a preţui întotdeauna în persoanele iubite nu atât frumuseţea fizică, cât mai ales nobleţea sufletească.
Sfântul Ioan Gură de Aurconsideră că „pe femeie o face plăcută şi dorită nu frumuseţea trupului, ci virtutea sufletului, nu sulimanurile şi fardurile, nici aurul şi hainele cele scumpe, ci cuminţenia, bunătatea şi frica tainică de Dumnezeu. Frumuseţea trupului şi boala o veștejește, iar trecerea timpului o strică, şi bătrâneţea o stinge, şi moartea, când vine, o pierde de tot; dar frumuseţea sufletului n-o poate poci nici vremea, nici boala, nici bătrâneţea, nici moartea, nici altceva din unele ca acestea, ci continuă să fie veşnic în floare. Frumuseţea trupului adeseori cheamă la desfrânare pe cei care o privesc, pe când frumuseţea sufletului atrage chiar pe Dumnezeu spre dragostea cea potrivită Lui...”.
(Pr. prof. dr. Ioan C. Teşu, Familia contemporană, între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, pp. 75-80)

De ce Săptămâna Patimilor se mai numeşte şi Săptămâna Mare?
Fiindcă în aceste zile s-au săvârşit nişte lucruri cât se poate de mari: patimile şi moartea Dumnezeu-Omului pentru neamul omenesc. Aceste lucruri sunt atât de mari şi au atât de multă însemnătate încât de nu s-ar fi săvârşit, lumea şi neamul omenesc ar fi pierit precum Sodoma şi Gomora sau precum lumea dintru început, cea nimicită prin potop. Lumea dăinuie fiindcă există Sămânţa Sfântă. Sămânţa Sfântă e dăinuirea lumii. Lumea dăinuie fiindcă se află în lume aleşi şi sfinţi, care se roagă pentru lume. Lumea dăinuie fiindcă în Cer nu s-a împlinit numărul celor aleşi.
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre tulburările lumii de astăzi, Editura Sophia, București, 2011, p. 28)

Martea cea Mare
Aceastã zi ne pregãteste pentru intrarea în cãmara Mântuitorului, cu douã parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) si parabola talantilor (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27).
Când Domnul se suia la Ierusalim si se ducea la Patimã, a spus ucenicilor Sãi si aceste douã parabole, pentru ca nu cumva cineva trãind în feciorie sã nu se îngrijeascã si de celelalte virtuti si mai ales de milostenie, prin care se vãdeste strãlucirea fecioriei.
Pe cinci dintre fecioare le numeste întelepte cãci împreunã cu fecioria au avut si minunatul si îmbelsugatul undelemn al milostivirii.
Pe celelalte cinci le numeste nebune pentru cã, desi si ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeasi mãsurã milostenie.
Pe când se scurgea noaptea acestei vieti au adormit toate fecioarele, adicã au murit. Cu adevãrat moartea se numeste somn. Pe când dormeau ele, strigãt mare s-a fãcut la miezul noptii; cele care au avut undelemn din belsug au intrat cu mirele la deschiderea usilor, iar cele nebune, pentru cã nu aveau undelemn din destul îl cãutau dupã ce s-au sculat din somn.
Pentru aceasta deci, au rânduit dumnezeiestii Pãrinti pilda celor zece fecioare, împreunã cu cea a talantilor, ca sã ne îndemne sã veghem necontenit si sã fim gata sã iesim în întâmpinarea adevãratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seama prin milostenie, pentru cã nestiutã este ziua si ceasul sfârsitului vietii.
Dacã vom sãvârsi o singurã virtute, cea mai mare chiar, si nu ne vom îngriji de celelalte, si mai cu seamã de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna vesnicã, ci vom fi întorsi rusinati.
Si într-adevãr nu-i lucru mai rusinos ca fecioria sã fie biruitã de bani.
“La ceasul sfârsitului, suflete, gândind si de tãierea smochinului temându-te, cu iubire de ostenealã lucreazã-l, ticãloase, priveghind si strigând: Sã nu rãmânem afarã de cãmara lui Hristos”.

SFÂNTA ŞI MAREA ZI DE MIERCURI
† Se face pomenirea femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Mântuitorului, înainte de Patima Sa, ca simbol al pocăinţei şi îndreptării omului care greșește.
† Este ziua în care Iuda L-a vândut pe Iisus Hristos fariseilor pe treizeci de arginţi.
În Sfânta Evanghelie care se citește la Denia de Marți seara, se arată intensificarea conflictului dintre mai-marii cărturarilor și fariseilor, pe de o parte, și Iisus pe de altă parte. În această Evanghelie, Iisus prevestește: „Acum este judecata acestei lumi, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ , îi voi trage pe toți la Mine”. Apoi, în Evanghelie, se precizează: „Iar aceasta zicea arătând cu ce moarte avea să moară”. În continuare, Iisus îndeamnă la urmarea lui Hristos-Lumina și la priveghere: „Umblați cât aveți Lumina, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii”. Se face pomenire despre femeia păcătoasă care, la cina din casa lui Simon Leprosul, a turnat mir de mare preț pe capul lui Iisus pe când ședea la masă. Cântările liturgice ale acestei zile pun în contrast dărnicia și smerenia acestei femei cu lăcomia și viclenia lui Iuda, vânzătorul lui Iisus. Concluzia contrastelor devine cerere a darului pocăinței: „Când păcătoasa aducea mirul, atunci s-a înțeles ucenicul cu cei fără de lege. Aceea se bucura turnând mirul de mult preț, iar el se grăbea să vândă pe cel fără de preț”. Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa și ucenicul Iuda, este răsturnată de pocăinţă. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăinţa o ridică şi o face mironosiţă; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător şi-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă şi îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar tot¬odată şi de mare încredere şi nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinţei, ce ne stă la îndemână. Se vede că aceste prime trei zile al Săptămânii Sfintelor Pătimi sunt încă zile de pocăință, ca și cele din Postul de patruzeci de zile, întrucât ele cuprind Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Doamne și Stăpânul vieții mele. Numai prin post și pocăință ne putem apropia de Cina cea de Taină, ea fiind anticipare a jertfei lui Hristos, întru

SFÂNTA ȘI MAREA ZI DE JOI
Sfânta şi Marea Joi este închinată amintirii a patru evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor; Cina cea de Taină; rugăciunea din Grădina Ghetsimani; şi începutul Patimilor prin vinderea Domnului de către Iuda.
În această Sfântă şi Mare zi de Joi, înainte de începerea Cinei, Iisus a spălat, în semn de mare smerenie slujitoare, picioarele ucenicilor Săi, începând cu Iuda vânzătorul şi sfârşind cu Petru. Prin aceasta a vrut să le aducă aminte ucenicilor să nu umble după întâietăţi, dându-Se El Însuşi pildă: „Cel care vrea să fie primul, să fie slujitorul tuturor”. Spălarea picioarelor ucenicilor închipuie Taina Sfintei Spovedanii, fără de care nimeni nu se poate mântui, nici împărtăşi. Spălând şi picioarele lui Iuda cel care L-a vândut pe 30 de arginţi, Mântuitorul îl cheamă înapoi, îi arată dragoste, îi spală păcatul, numai să-l mărturisească; dar Iuda nu se căieşte, nu-şi spune păcatul, nu se smereşte, nu se foloseşte. Picioarele lui sunt în mâna Domnului, iar inima în mâna diavolului. Iisus, sărutându-i picioarele îl primeşte înapoi, iar Iuda, sărutându-L pe obraz, Îl vinde la arhierei. După ce îi spală cu apă (îi pregăteşte prin smerenie şi prin spovedanie), Iisus îi împărtăşeşte, mai înainte de despărţire, pe ucenicii Săi, ca să poată rezista marilor ispite ce le stăteau înainte. Cina cea de Taină este o mare taină, este o jertfă de dragoste, este prima Liturghie creştină săvârşită de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Cina cea de Taină este ultimul popas duhovnicesc al lui Iisus, este un prilej de reculegere pentru ucenici; este un loc tainic de întâlnire, de vorbire şi de despărţire al lui Hristos de ucenicii Săi, cărora le dă ultimele sfaturi şi îndemnuri. După ce s-au petrecut toate acestea, este marcat începutul momentelor grave ale patimilor. Sfintele Evanghelii ne relatează că Iisus, împreună cu ucenicii, ieşind de la Cină s-a îndreptat către Grădina Ghetsimani, loc în care deseori obişnuia să se roage. Îi lasă pe ucenici în vale iar El urcă mai sus şi singur fiind, se concentrează adânc şi se roagă de trei ori - cu sudori de sânge - Tatălui ceresc să treacă paharul suferinţelor de la El, dacă este cu putinţă. Voia Sa însă era să împlinească voia Tatălui: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se împlinească”. Este rugăciunea la care este bine să ne gândim şi noi atunci când ne rugăm. Rugăciunea noastră să fie cât mai adâncă, totală, iar cererea noastră principală să fie aceasta: „Doamne, să se împlinească toate, nu după cum vreau eu, ci după cum voieşti Tu”. Mai pomenim în această zi vânzarea şi arestarea Mântuitorului Hristos în Grădina Ghetsimani, când Iuda L-a vândut sărutându-L, ca cei care veniseră după El să Îl recunoască. În faţa Sfântului Potir noi ne luăm angajamentul de a nu-L trăda pe Dumnezeu: „Nu-ţi voi da sărutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrăjmaşilor Tăi, ci ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!”. Să parcurgem și noi această Săptămână a Patimilor asemănându-ne Preacuratei Fecioare Maria şi Apostolului Ioan, care, în permanenţă, au stat alături de Iisus la toate pătimirile Sale. Să fim plini de adâncă recunoştinţă, pentru că aceste Sfinte Pătimiri ale Mântuitorului sunt pentru noi, oameni. Nu era dator Hristos să sufere pentru noi, ci a făcut aceasta din marea Sa iubire pentru întreaga omenire. Să pătimim împreună cu Hristos prin rugăciune și pocăință, ca să ne arătăm vrednici de marele dar al Sfintei Învieri! Slavă Doamne patimilor Tale!

Sfânta și Marea Vineri
În Sfânta şi Marea Vineri se face pomenirea Sfintelor şi Mântuitoarelor şi înfricoşătoarelor Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa şi, înainte de toate, crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El. La Denia de Joi seara, cele douăsprezece Evanghelii vorbesc de Pătimirile Domnului. Cântările de joi seara arată răutăţile lumii căzute în păcat: trădarea lui Iuda, frica prea mare a ucenicilor şi lepădarea lui Petru, răutatea şi viclenia mai-marilor cărturarilor şi fariseilor, laşitatea şi nedreptatea lui Ponţiu Pilat, violenţa soldaţilor, rătăcirea şi nerecunoştinţa mulţimilor, obrăznicia tâlharului nepocăit şi nepăsarea sau indiferenţa multora cărora lisus le-a făcut mult bine. Aceasta este lumea păcatului care ucide, lumea patimilor egoiste şi a morţii. Pe de altă parte, slujba arată îndelung-răbdarea şi bunătatea Domnului Iisus Hristos faţă de toţi oamenii, adică iubirea Sa mai tare decât suferinţele chinurilor şi decât durerile morţii pricinuite de oameni. Patimile Domnului sunt numite sfinte, mântuitoare şi înfricoşătoare. Ele sunt sfinte, pentru că Cel ce suferă este nevinovat, este „Sfântul lui Israel”, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel despre Care îngerul Gavriil i-a spus fecioarei Maria: „Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35); Sunt mântuitoare, deoarece, îndurând aceste Pătimiri sa ispite ale durerii, Hristos ca Om nu Se desparte de Dumnezeu-Tatăl; El rămâne împlinitor al voinţei lui Dumnezeu, „ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8). Atunci, la miezul zilei, în mijlocul Raiului şi în ziua a şasea, când a fost făcut omul, Adam şi-a întins mâinile neascultării spre pomul oprit şi s-a despărţit de Dumnezeu. Acum Iisus, Adam Cel Nou, Şi-a întins mâinile pe lemnul Crucii, în miezul zilei şi în „mijlocul pământului”, în ziua a şasea (vineri), pentru a arăta ascultare faţă de Dumnezeu până la moarte, vindecând pe om de neascultare şi mântuindu-l de despărţirea lui de Dumnezeu-lzvorul vieţii. A fost răstignit în afara cetăţii, într-o grădină, pentru că şi Adam cel vechi a călcat porunca postului în grădina Raiului. În acest înţeles, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată scopul pătimirii Domnului Iisus Hristos: „Acesta a fost… scopul Domnului, ca, pe de o-parte, să asculte de Tatăl până la moarte, ca om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de altă parte, să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el”. Patimile sunt înfricoşătoare, pentru că Cel ce pătimeşte în trup nu este numai om, ci este Dumnezeu-Omul. Cel atotputernic şi smerit, Cel fără de păcate, de bunăvoie ia asupra Sa urmarea păcatelor lumii căzute. Pentru că Cel ce pătimeşte pe Cruce este Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, se fac minuni în cer şi pe pământ: soarele se întunecă, în semn de doliu, iar pământul se cutremură, în semn de înfricoşătoare uimire. De aceea, după cum minunile Sale izvorâte din iubire pentru oameni, ca de pildă învierea lui Lazăr pentru care a plâns, sunt pătimite, tot aşa Pătimirile pe Cruce sunt înfricoșătoare.

În ce condiţii ar trebui să intervină iertarea? Când trebuie ea cerută/dată?
Părintele Constantin Necula: „Cred că e după inima fiecăruia. Chiar nu avem de-a face cu modele ori reţete. Iertarea, ura sau iubirea, trec prin venele noastre de conştiinţă. Cred că iertarea are în conţinutul ei şi un adânc de conţinut, exigenţele sale. Fiecare le stabileşte la scara propriei gândiri despre viaţă şi moarte. Personal, am primit lecţii de iertare de la cine nu m-am aşteptat şi am ratat iertări la care n-am fost atent să am răbdarea primirii. Nu e un tonomat iertarea. Nu este un mecanism simplu, automat şi rigid. E o chestiune de morala inimii deschise spre Rai. Dar, personal, nu cred că ea poate să fie activată doar de emitent, fără ca recepţia să nu primească stimul şi fără să ofere stimul. Cum cred că în căsnicie uneori „te iubesc” face să fie extrem de important „te iert”. A iubi înseamnă şi a ierta. Nu în orice condiţii a ierta înseamnă te iubesc.”
„A cere iertare are sens întotdeauna. Uneori e nevoie de timp să te prinzi că ai greşeşti ori măcar să vezi o parte din acţiunile tale. Cele urâte tare se cer rezolvate pe loc. Cele care au nevoie să se vădească a fi greşeli pedagogice, de creştere. Un exemplu, ar fi judecarea părinţilor de către copii la momentul în care cei din urmă cred că le ştiu pe toate. Trecem toţi prin modul acesta de autonomizare prin refuz. E interesant că ne prindem greu că am greşit. Uneori, părinţii mor cu gândul că ei ne-au iertat, dar noi nu ne-am obosit să cerem iertare. Are sens însă să cerem iertare prin comportamentul nostru cu proprii copii. E doar un exemplu.”
Preot Constantin Necula

CUVANT DE INTELEPCIUNE: Paisie Aghioritul
• Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva” (Marcu.11,25).
• Trebuie să ne rugăm cu credinţă pentru orice cerere şi să avem răbdare, iar Dumnezeu va grăi. Căci atunci când omul se roagă cu credinţă, într-un fel Îl obligă pe Dumnezeu să-i împlinească cererea pentru această credinţă a lui.
• De aceea, atunci când cerem ceva de la Dumnezeu, să nu ne îndoim şi vom fi auziţi. „Să aveţi credinţă fără să vă îndoiţi”, a spus Domnul. Dumnezeu ştie când trebuie să ne dea ceea ce cerem, ca să nu ne vătămăm duhovniceşte.
• Uneori cerem ceva de la Dumnezeu, dar nu avem răbdare şi ne neliniştim. Dacă nu am avea un Dumnezeu atotputernic, atunci ar trebui să ne neliniştim. Dar fiindcă avem un Dumnezeu atotputernic, Care are foarte multă dragoste, atât de multă încât ne hrăneşte şi cu Sângele Său, nu suntem îndreptăţiţi să ne neliniştim.
• Cheia reuşitei (în rugăciune) este ca pe cel ce se roagă să-l doară. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat.
• Adevărata rugăciune începe de la durere, ea nu este plăcere sau „nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Îl doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru celălalt.
• Stiţi ce înseamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la durerea generală a lumii sau a unui om în particular.
• Această participare, această durere, Dumnezeu o răsplăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că omul nu cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.

Arhimandrit Andrei Coroian
Pentru omul societăţii de astăzi, tăcerea înseamnă un vid, înseamnă absenţa şi dispariţia lui fiinţială din arena competiţională a lumii în care trăieşte, în care, pentru a se menţine, luptă cu ardoare uneori până la disperare… O tăcere totală însă, în fapt, nu există. Când omul nu mai foloseşte organele vocale şi auditive, necesare comunicării, el începe să vorbească cu şi întru sine însuşi. Înlăuntrul său fiind o altă lume nebănuită, însă mult mai reală, mai adevărată şi mai profundă decât cea cunoscută.
Frământările existenţiale există în stare latentă în fiecare om. Întrebări fundamentale ca: Cine sunt? De unde am venit şi încotro mă duc? Cine şi cu ce scop m-a creat? Cine este Creatorul meu şi Dumnezeul meu? Pot avea un Dumnezeu personal şi care este (ar trebui să fie) relaţia mea cu El?– vor frământa firea omenească gânditoare întotdeauna. Înlăuntrul fiinţei lui, oricare om va găsi o lume a gândurilor sau a duhurilor. Uneori frumoase, bune şi luminoase, pline de optimism şi de speranţă. Alteori gânduri triste, rele şi întunecate, care îi vor adânci nefericirea sau insuccesul în lumea aceasta, în societatea în care dorea sau doreşte să se realizeze. Deşi firea este uşor atrasă spre cele rele, există şi o dorinţă adâncă în orice suflet omenesc de a trăi frumos, de a săvârşi fapte bune, de a petrece în compania gândurilor luminoase şi bune care-l duc la descoperirea lui Dumnezeu şi a împărăţiei Lui, sălăşluitoare în fiinţa oricărui om. Din acest motiv există şi o retragere fericită din această lume a trufiei vieţii, a poftei de plăcere şi înavuţirii sau realizărilor materialiste, pentru că există şi o tăcere plină de bucurie, de nădejde, de iubire altruistă, o tăcere plină de fericirea de a trăi.
Atunci când sufletul, prin credinţă şi iubire de adevăr, cunoaşte sau Îl recunoaşte pe adevăratul Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt, el va căuta să-L cunoască şi să-L iubească până la capăt. Este adevărat că Duhul Sfânt lucrează în lume în Tainele Bisericii, în toţi creştinii botezaţi şi parţial în toţi oamenii iubitori de adevăr, de bine, de frumos, dar El lucrează cu o mai mare intensitate în sfinţi. Între cetele proorocilor, apostolilor, ierarhilor, mucenicilor se numără şi ceata cuvioşilor, care, povăţuiţi de Duhul Sfânt, au fugit mereu de lume şi de desertăciunile ei.
Unul dintre acei puţini care au auzit graiurile Duhului Sfânt şi care, ascultându-le, a fugit de lume, este şi Avva Arsenie cel Mare, trăitor în veacul al IV-lea. Nobil şi aristocrat, s-a născut la Roma în jurul anului 354. Tânărul şcolit a fost hirotonit diacon de către Papa Damasus, iar mai apoi şi-a petrecut tinereţea la curtea imperială a Împăratului Teodosie din Constantinopol. Devenit secretar împărătesc şi profesor îndrumător al celor doi fii ai acestuia, Honorie şi Arcadie, când avea în jur de patruzeci de ani, s-a retras în pustia Egiptului, în urma unei cereşti revelaţii. Urmare a intenselor sale rugăciuni: „Doamne arată-mi calea cum să mă mântuiesc”, i-a venit de sus următorul glas, care i-a zis „Arsenie, fugi de oameni şi te vei mântui”.
Ascultând de acest glas venit de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt, a mers în pustia Egiptului, unde trăiau pe atunci zeci de mii de monahi. Ajuns aici, s-a rugat din nou lui Dumnezeu şi i-a venit acelaşi glas de Sus: „Arsenie fugi, taci, linişteşte-te! Iată acestea sunt rădăcinile (începutul) nepăcătuirii”.
Sfântul Arsenie a ascultat şi a păstrat cu sfinţenie aceste cuvinte toată viaţa, împlinindu-le cu atenţie şi cu multă râvnă sfântă.
Deşi era incomod sau cel puţin ciudat uneori pentru confraţii lui monahi: „Avva, de ce fugi de noi?” l-a întrebat Avva Marcu. „Dumnezeu ştie că vă iubesc, dar nu pot fi şi cu Dumnezeu şi cu oamenii”, i-a răspuns Avva Arsenie. „În cer miile şi miriadele de îngeri au o singură voinţă, spune el, dar pe pământ oamenii au o mulţime”.
El a păstrat mereu tăcerea şi izolarea, de dragul comuniunii neîncetate cu Dumnezeu. Uneori, nici la Biserică nu mergea, pentru a evita întâlnirile şi vorbăria (Ce mai faci? Cum o mai duci?), din care se naşte clevetirea şi osândirea aproapelui. Era atât de straşnic în viaţa sa solitară, încât foarte rar vorbea cu cineva, dând la mare nevoie sfaturi esenţiale, pline de discernământ. Chiar şi Patriarhului Teofil, care conducea Biserica Africii pe atunci, îi răspunde în acelaşi mod. Patriarhul, desigur, era mândru că între zecile de mii de monahi aflaţi sub jurisdicţia sa era şi fostul demnitar împărătesc, Arsenie. Şi-ar fi dorit compania Avvei şi se lăuda probabil cu el, în faţa oaspeţilor săi, mari dregători şi demnitari. Dar, atunci când i-au cerut să le spună un cuvânt de folos, Avva Arsenie, i-a întrebat la rându-i: „Oare îl veţi păzi?” şi ei au făgăduit că da. Atunci el le-a spus un cuvânt straşnic: „Unde auziţi de Arsenie, să nu vă apropiaţi!”. Iar altă dată nu i-a primit deloc.
Această atitudine a Sfântului Arsenie poate părea ciudată, stranie, dacă nu chiar neplăcută. Însă, cercetând mai la adânc, vorba Scripturii, găsim că ea era nu numai justificată, ci era şi binecuvântată şi plăcută lui Dumnezeu, considerată a fi superioară. Aceasta, în urma unei vedenii pe care unul dintre sfinţii Părinţi de acolo, a avut-o. A văzut că însuşi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu cârmuia corabia sufletului marelui Avvă Arsenie. În comparaţie cu un alt mare părinte al pustiei, avva Moise, care în dragostea lui duhovnicească îi primea pe toţi şi a fost văzut înconjurat şi mângâiat de îngerii lui Dumnezeu, avva Arsenie a fost văzut plutind într-o corabie pe un râu şi pe care însuşi Duhul lui Dumnezeu o cârmuia.
Chiar dacă este greu de imitat, dacă nu imposibil, omeneşte vorbind, atitudinea avvei Arsenie trezeşte în suflet o mare admiraţie care reflectă însăşi măreţia lui Dumnezeu cel necuprins, Care revarsă din izvorul iubirii Sale peste oameni, chemându-i la comuniune cu El. Mai descoperă şi măreţia caracterului minunat al avvei Arsenie şi, în acelaşi timp, măreţia omului creat după chipul lui Dumnezeu şi destinat la o veşnică comuniune de iubire cu El. Marele părinte păstra neclintit această comuniune, prin neîncetata rugăciune către Creatorul său. El păstra şi o adevărată comuniune de iubire, nu doar cu monahii confraţi din pustia Egiptului, ci şi cu toţi oamenii din vremea lui, pentru a căror mântuire se ruga.
Prin modul său de viaţă, aşa cum este relatată în Pateric, prin sfaturile sale consemnate, el experimentează împlinirea cuvintelor Mântuitorului: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6: 33), precum şi cuvintele: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din tot sufletul tău, din toată inima ta şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Luca 10: 27).
Ele se pot realiza deplin, desăvârşit, aşa cum ne arată vieţile sfinţilor, numai prin rugăciune neîncetată şi retragere din lumea simţurilor, în care lucrează păcatul. Cel care căuta să fie ascuns societăţii contemporane lui, care a învins cu desăvârşire dorinţa de afirmare şi publicitate, a rămas peste veacuri model de om liniştit şi fericit, fapt folositor tuturor generaţiilor de oameni, creştini sau monahi, din toate timpurile căci, în fond, liniştea şi fericirea este dorită de toţi.
Nu de puţine ori a fost văzut de către ucenicii apropiaţi, în vremea rugăciunii, învăluit de lumina necreată a dumnezeirii. Aceasta ne arată că rugăciunea în linişte şi tăcere este cea mai nobilă muncă şi artă, pe care o poate lucra omul pe pământ. Ea este „munca cea uşoară”, dată omului dintru început în Rai, devenită grea şi anevoioasă din cauza păcatelor. Totuşi, deprinsă cu mult efort şi neabătută răbdare, ea se transformă, în final, în dulceaţă şi plăcere duhovnicească, în veselie şi desfătare netrecătoare.
Spre apusul vieţii, Sfântul Arsenie avea faţa strălucitoare, ca a „unui înger” trupul nepătimaş şi sufletul împlinit şi fericit, plin de viaţă neîmbătrânitoare. Tăcerea lui fericită s-a făcut pentru zeci şi sute de mii de creştini un râu vorbitor, care aduce pe valurile sale bogăţie de credinţă, de bucurie şi de speranţă. Lumina, înţelepciunea şi iubirea curg în şuvoaie scânteietoare din el peste sufletele noastre. Peste toţi cei care i se roagă lui sau îi citesc şi urmează cuvintele şi pilduitoarea sa viaţă se revarsă harul răcoritor al Duhului Sfânt – Mângâietorul, de care era plin avva Arsenie.

Cu cel ce nu te ascultă cu poftă nu te întinde la convorbiri lungi, ca să nu-l dezguşti şi să nu-l faci a te urî, cum e scris: „Cel ce înmulţeşte cuvinte va fi urât” (Sirah 20, 7).
Nu vorbi aspru şi cu glas tare, pentru că amândouă sunt foarte urâte şi produc suspiciunea că eşti gol şi prezumţios. Nu vorbi de tine, de afacerile tale ori de relaţiile tale, decât la mare trebuinţă; iar atunci, cât mai scurt şi mai concis posibil. Dacă ţi se pare că alţii vorbesc de dânşii prea mult, nu te sili a-i imita, chiar presupunând că ale lor cuvinte ar fi smerite.
Vorbeşte cât mai puţin de aproapele tău şi de cele ce-l privesc pe dânsul, acolo şi când este nevoie pentru binele lui (când vorbeşti adu-ţi aminte să păzeşti porunca Sfântului Talasie: „Alege din cele cinci feluri de vorbire numai trei. De al patrulea nu te folosi des, iar de al cincilea fugi” – Filocalie, p. 460).
Cele trei feluri de vorbire, după Nicolae Katascliepinos, sunt „da”, „nu” şi „desigur”. Al patrulea este „îndoiala”, iar al cincilea „obscurul”.
Vorbeşte despre lucrurile ce ştii că sunt adevărate ori neadevărate, evidente (clare), iar despre cele dubioase şi necunoscute nu vorbi.
Ori, cum spune Vlemide în Logica lui, sunt cinci feluri de cuvinte: „numire”, când numim pe cineva; „întrebare”, cu care întrebăm; „rugare”, cu care ne rugăm; „hotărâtor”, când hotărâm şi vorbim în mod sigur şi „poruncire”, când poruncim în chip autoritar. Foloseşte în vorbirea ta numai primele trei, iar modul hotărâtor şi poruncitor să nu-l foloseşti.
Despre Dumnezeu vorbeşte cu toată înclinarea ta! Mai ales de dragostea şi bunătatea Lui! Dar cu frică, având în vedere că şi atunci poţi cădea în greşeală. De aceea, să preferi a asculta când alţii vorbesc despre acestea, păzind cuvintele lor în cele mai dinăuntru ale inimii.
Iar despre celelalte când vorbesc, glasul lor numai să atingă auzul tău, dar mintea să stea ridicată la Dumnezeu. Chiar când e nevoie să asculţi pe cel ce vorbeşte ca să-l înţelegi şi să-i răspunzi, ridică-ţi mintea la Cer, unde locuieşte Dumnezeul tău: cugetă la înălţimea Lui şi gândeşte-te că vede totdeauna nimicnicia ta.
Cercetează bine toate lucrurile care-ţi vin în inimă a le vorbi, înainte ca ele să treacă pe limbă şi vei afla multe cărora e mai bine să nu le dai drumul din gură. Dar în legătură cu aceasta să ştii că și din cele ce ţi se par bune de spus sunt multe care e mai bine a le îngropa în tăcere. De aceasta îţi vei da seama după ce va trece acea convorbire.
Sfântul Nicodim Aghioritul

Cel mai important este să faci fapte de pocăinţă; să renunţi la păcate. Nu putem să ne îndreptăm repede precum ne-am dori. Îndreptarea şi vindecarea noastră se petrec treptat, frecventând slujbele bisericeşti.
Este nevoie de timp, răbdare şi trebuie să te rabzi pe tine. Firea noastră păcătoasă nu poate împlini dintr-o dată Legea lui Dumnezeu, poruncile lui Dumnezeu.
(Părintele Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov, Învăţături şi întâmplări minunate, Editura Sophia, Bucureşti, 2011)

Ascultare curat sufletească o fac numai oamenii extraordinari şi în împrejurări excepţionale. Vieţile Sfinţilor ne arată că aceşti oameni s-au născut cu o inimă atât de curată şi cu o minte atât de nepătimaşă, încât ei erau conduşi de Duhul Sfânt aşa cum e condusă o corabie cu pânze de un vânt pricinic. Ei erau sensibili la cea mai mică adiere a Sfântului Duh şi executau întocmai cele ce primeau în momentele lor de inspiraţie divină.
Şi apoi, această inspiraţie şi această ascultare se săvârşea în cazuri excepţionale – de pildă, când Sfânta Maria Egipteanca, în pustia de dincolo de Iordan, nu găsea nicio fiinţă omenească şi cu atât mai puţin un duhovnic iscusit. Şi aşa cum un pustnic, în lipsă de duhovnic, s-a spovedit în faţa unui mărăcine – deşi într-o viaţă de obşte n-ar fi putut face acest lucru –, tot astfel, Sfânta Maria Egipteanca n-ar fi avut dreptul să rămână fară un duhovnic dacă s-ar fi nevoit într-o mănăstire. Căci în caz contrar, ne-ar paşte în primul rând primejdia asupra căreia ne previne Sfântul Apostol Petru când ne zice: „Mai înainte de toate trebuie să ştiţi că nicio prorocire a Scripturii nu se tâlcuieşte după cum îl taie capul pe fiecare, pentru că niciodată prorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” şi, în al doilea rând, ne-ar urmări primejdia asupra căreia ne previne Sfântul Antonie cel Mare, care spune că „răul cel mai mare este a te împotrivi voii lui Dumnezeu şi a-ţi satisface poftele tale”. Prima primejdie ne duce la erezie, iar a doua, la răzvrătire.
(Arhimandrit Paulin Lecca, Adevăr și Pace, Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 97-98)

Religia noastră este desăvârșită, adânc filosoficească. Lucru simplu este și cel mai de preț. În viața duhovnicească să vă luptați simplu, lin, fără siluire. Sufletul se sfințește și se curățește prin studiul cuvintelor Părinților, prin învățarea psalmilor, a vieților sfinților, a psaltichiei, a rugăciunii.
Dăruiți-vă, așadar, lucrurilor duhovnicești, și lăsați-le pe toate celelalte. La slujirea lui Dumnezeu putem ajunge ușor, fără chinuială. Sunt două căi de a ajunge la Dumnezeu: cea crâncenă și istovitoare, cu sălbaticele năvăliri împotriva răului, și cea ușoară, prin iubire. Există mulți care au ales calea cea anevoioasă și „au dat sânge, ca să ia Duh”, până ce au ajuns la o mare virtute. Eu găsesc că drumul mai scurt și mai sigur este acesta, prin iubire. Pe acesta să-l urmați și voi.
Vă puteți dărui, adică, unei alte strădanii. Să studiați, să vă rugați și să aveți drept țel înaintarea în iubirea lui Dumnezeu și a Bisericii. Nu vă luptați să alungați întunericul din cămara sufletului vostru. Faceți o găurică, pentru a intra lumina, și întunericul va pleca. Același lucru este valabil,și pentru patimi și neputințe. Nu vă luptați cu ele, ci sârguiți-vă să le preschimbați în putere, disprețuind răul. Să vă grijiți de tropare, canoane, de slăvirea lui Dumnezeu, de dragostea dumnezeiască. Toate sfintele cărți ale Bisericii noastre – Octoihul, Ceaslovul, Psaltirea, Mineiele – cuprind cuvinte sfinte, de dragoste către Hristosul nostru. Să le citiți cu bucurie, cu iubire și veselie. Când vă dăruiți acestei strădanii cu înflăcărare, sufletul vostru se va sfinți în chip lin, tainic, fără să vă dați seama. Vieților sfinților, mai ales viața Sfântului Ioan Colibașul, m-au impresionat. Sfinții sunt prietenii lui Dumnezeu. Ziua întreagă vă puteți îndulci și desfăta de izbânzile lor, și să le urmați viața. Sfinții s-au dăruit în întregime lui Hristos. Prin acest studiu veți dobândi încet-încet blândețea, smerenia, iubirea, și sufletul vostru va deveni bun. Să nu alegeți mijloace negative pentru îndreptarea voastră. Nu-i nevoie nici să vă temeți de diavol, nici de iad, nici de nimic. Acestea nasc împotrivire. Am și eu o mică experiență în astea. Scopul nu este să ședeți, să vă răniți și să vă trudiți, spre a vă îndrepta. Scopul este să trăiți, să studiați, să vă rugați, să înaintați în iubire, în iubirea lui Hristos, în iubirea Bisericii. Toată puterea voastră să se îndrepte către iubirea lui Dumnezeu, către slăvirea Lui, către alipirea de El. Astfel, izbăvirea de rău și neputințe se va face tainic, fără să prindeți de veste, fără osteneală.
Acesta este lucrul cel sfânt și frumos, acela care fericește și izbăvește sufletul de orice rău – strădania de-a se uni cineva cu Hristos. Să-l iubească pe Hristos, să-l adore pe Hristos, să trăiască în Hristos, precum Apostolul Pavel care zice: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”(Galateni 2, 20). Aceasta este ținta noastră. Celelalte strădanii să fie tainice, ascunse. Ceea ce trebuie să stăpânească este iubirea lui Hristos. Aceasta să existe în minte, în cuget, în imaginație, în inimă, în voință. Această strădanie să fie cea mai arzătoare – cum să-l întâlniți pe Hristos, cum să vă uniți cu El, cum să-L îmbrățișați înlăuntrul vostru. Lăsați toate neputințele, ca să nu prindă de veste duhul cel potrivnic și să vă afunde, să vă doboare și să vă zvârle în necaz. Să nu faceți nici o strădanie ca să scăpați de astea. Să vă luptați lin și simplu, fără neliniște și siluire. Nu ziceți: „Acum o să mă trudesc, o să fac rugăciune să dobândesc iubire, să devin bun...”. Nu este bine să te trudești, și să te lovești, vrând să devii bun. Așa o să vă poticniți mai rău. Toate să se facă în chip lin, nesiluit și liber. Nici să ziceți: „Dumnezeul meu, scapă-mă de asta!” de pildă de mânie, de tristețe. Nu este bine să ne rugăm așa, gândindu-ne la o patimă anume; s-ar putea să se întâmple ceva în sufletul nostru și să ne încurcăm mai rău. Năvălește asupra patimii ca să o biruiești și vei vedea atunci cum te va îmbrățișa, te va strânge și nu vei putea să faci nimic.
Nu luptați nemijlocit cu ispita, nu vă rugați să plece, nu ziceți: „Ridic-o de la mine, Dumnezeul meu!”, căci așa îi dați însemnătate și ispita are să vă împresoare. Pentru că, zicând, „ Ridic-o de la mine, Dumnezeul meu!”, de fapt îi dați însemnătate, luând aminte la ea. Firește, dorința de a scăpa de ea trebuie să existe, dar nu trebuie să se vadă; să fie foarte delicată și tainică. Amintiți-vă ce spune Sfânta Scriptură: „Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta”. Toată puterea voastră să se îndrepte către iubirea lui Dumnezeu, către slăvirea Lui, către alipirea de El. Astfel, izbăvirea de rău și de neputințe se va face tainic, fără să prindeți de veste, fără osteneală.
Această străduință o fac și eu. Am găsit că este cel mai bun chip de sfințire, nesîngeros. Mai bine, adică să mă arunc în iubire, să studiez canoanele, troparele, psalmii. Fără să-mi dau seama, studiul și desfătarea aceasta duc mintea către Hristos și-mi îndulcesc inima. În același timp, mă rog deschizându-mi mâinile cu ardoare, cu iubire, cu bucurie, iar Domnul mă înalță către iubirea Lui. Acesta este țelul nostru: să ajungem acolo. Ce ziceți, calea aceasta nu este oare nesângeroasă?
Există și multe alte chipuri, cum ar fi, de pildă pomenirea morții, a iadului, teama de diavol. Astfel, din socoteală și din teamă, ocolești răul. Eu, cel mai mic, n-am pus în faptă în viața mea aceste chipuri care istovesc, aduc împotrivire și, de multe ori, roade potrivnice. Sufletul, mai ales dacă este sensibil, se bucură de iubire și se înflăcărează, se întărește și preface în bune toate cele rele și urâte.
Pentru aceasta prefer eu „calea cea ușoară”, adică așezarea aceea pe care o izbândim prin studierea canoanelor sfinților. În canoane vom găsi toate cele care le-au deprins sfinții, cuvioșii, asceții, mucenicii. Este bine să facem acest „furtișag”. Să facem și noi ce au făcut ei. Aceștia s-au aruncat în iubirea lui Hristos. Și-au dăruit toată inima. Să furăm meșteșugul lor.
(Extras din Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, 2008)

- "LEGEA TA CUGETAREA MEA ESTE".(Psalmii).
- "Cu cel ales ales vei fi, cu cel cuvios, cuvios vei fi, cu cel îndaratnic te vei îndărătnici".(Psalmii)
- Spunea o doamnă, fără răutate, căci omul vorbește ce simte și spune ce are în sinea lui.
- Părinte, știți de ce nu vine multă lume la biserică?
- Sunt prea multe restricții și reguli de ordin bisericesc.
- Am întrebat-o, dar dumneavoastră din toate aceste restricții pe care le respectați?
- Nici una!
- Și atunci de ce vă pare greu la biserică?
- În ce ar consta restricția cea mai grea, dacă avem patru reguli mari și clare?
1)- Să fii soția bărbatului tău, cinstită, fidelă.
2)- Să postești cu mâncare de post miercurea și vinerea, iar în posturi după vârstă și putere.
3)- Să mergi două ore pe dumnecă la Sfânta Liturghie.
4)- Să te spovedești și să te împărtășești măcar în cele patru posturi pe an, dacă mai des nu e timp, posibilitate sau voință.
- SĂ NU AI RĂUTATE, URĂ, DUȘMĂNIE ȘI SĂ NU VORBEȘTI DE RĂU, ASTA PENTRU SUFLET.
- Ce ne cere biserica altceva să facem?
- Ne pune să stăm în cap, să facem flotări, să facem genoflexiuni,să facem gimnastică, atletism, să scoatem pietre din munte, ce ne pune să facem?
- Da știti, la noi nu este obiceiul în famile, din familia noastră nimeni n-a mers la biserică.
- Corect, aici este izvorul nelucrării duhovnicești, "La noi în famile nimeni n-a mers la biserică".
- Acum este clar:
UITAREA, NEPĂSAREA, LENEA de cele sufletești, ucid credința în sufletul omului.
- Atunci este evident că ni se pare ceva ciudat biserica, pentru că neavând contactul cu rugăciunea bisericii, nu ai caldură în suflet, lipsește lumina credinței.
- Dar în momentul când noi mergem de copii la biserică, ne rămâne puțină remanescență a credinței în memoria sufletului.
- De-a lungul Istoriei omenirii au fost multe împotriviri cu zecile și sutele asupra Ortodoxiei.
- Să nu avem impresia că numai astăzi este la modă, stiul acesta modern "Neo-Marxist" sau comunism mascat mai ideocratic împotriva lui Dumnezeu.
- Ei merg pe premiza că omul nu trebuie să se roage, biserica trebuie închisă, făcută amfiteatru, muzeu, discotecă, bibliotecă, restaurant, așa cum vedem multe lăcașuri în occident acum.
- Și societatea vrea ușor prin aceste derapaje, să împartașească mentalitatea aceasta satanizantă, lucrează de așa factură, încât sa-l determine pe om să nu mai intre în biserică, explicându-i că nu-i este de mare folos.
- Foarte mulți copii și adolescenți, tineri creștini prin botez, nu cred în Dumnezeu pe un singur considerent, pentru că nu L-au văzut pe Dumnezeu.
- Nu cred în Dumnezeu pentru că nu face dreptate, pentru că este prea multă suferință, prea multă răutate, prea multă minciună, adevărat este, nimic de ascuns.
- Dar acum întreb:
- Oare Dumnezeu este vinovat, sau El face aceste rele omenirii?
- Oare nu cumva oamenii neavând credință în Dumnezeu și respect față de El, nu ei au presărat pământul cu toate atrocitățile și suferințele provocate de vanități, războaie, răzbunări, cotropiri și vărsări de sânge, pe lângă multe alte mizerii ?
- Nu evident, Domnul Hristos este izvorul atâtor rele, El a iubit lumea s-a rastignit pentru ea.
- Ar fi bine să medităm la bunătatea și mila lui Dumnezeu, care s-ar putea într-o zi să ne ceară înapoi Pământul.
- Dumnezeu ni l-a dat să stăm pe el, să ne hrănim, să trăim, nu ni l-a dat să-l distrugem, să-l poluăm, să-l urâțim cu tehnologiile noastre, apoi să ne urâm, să ne chinuim unii pe alții cu toate răutațile, cum fac demonii în Iad.
https://www.youtube....SgWNO2g&t=1617s

Rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte fapte creştineşti, indiferent cât de bune pot fi ele în sine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine, deşi ele servesc drept mijloace indispensabile de a atinge acest ţel. Adevăratul scop al vieţii noastre creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
Cât despre posturi, rugăciuni, privegheri, milostenii şi orice faptă bună făcută în numele lui Hristos, ele reprezintă doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Dar ia aminte, fiul meu, numai fapta bună în numele lui Hristos ne oferă darurile Sfântului Duh.
(Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine, Editura Egumenița, Galaţi, 2010

Conform Sfântului Grigorie Palama primul atribut al lui Dumnezeu este lumina, așa cum în psalmul lui David este scris : "Domnul cel ce se îmbracă cu lumina că și cu o haină"! Când privești ziua cerul și norii pufoși și albi îți dai lesne seama că sus deasupra norilor cerul este învăluit cu și mai multă lumină, iar cei ce au ocazia să zboare cu avionul văd acest lucru că deși e ziuă pe pământ totuși jos la nivelul solului este mai puțină lumină decât la înălțime. Jos par a fi lumină dar și multe umbre, pe când sus nu e decât lumină! Ori dacă Fiul Tatălui s-a înălțat vrând să ne ia și pe noi cei credincioși Lui la Tatăl intru înălțime, vrea să ne dăruiască acea transparență și lumină sfințitoare in care nu mai este nicio umbră de întuneric, nicio umbră de întristare, doar pacea și bucuria, zilei fără de nori, ai unei zile de vară în care să te desfătezi de veșnicia luminii și a liniștii in care nu mai sunt temeri, ideea aceea pe care o aveai atunci când tânăr fiind la malul marii priveai vrăjit măreția Soarelui care că un Zeu ieșea să lumineze cu lumina sa bolta cerului și întregul pământ. Da jos aici pe pământ nu este atâta lumină că sus in cer, iar Împărăția lui Dumnezeu este Lumină, belșug și abundența de lumină fără de întuneric! Înălțarea noastră spre Dumnezeu, este o înălțare înspre lumină, ce poate dori mai mult un suflet decât această lumină pururea fiitoare a lui Dumnezeu și bucuria și pacea Sa!

...MARIA--MAICA DOMNULUI ...( Justinian Chira)....acesta e numele ei adevărat, numele cel mai frumos şi mai minunat, numele unic, pe care numai ea l-a purtat....

..."Maica Domnului niciodată nu rămâne nepăsătoare, ci, pe toţi cei care îi cer ajutor şi izbăvire, îi apără de ruşine şi de necazuri, de osânda şi de ispita cea rea.

Creștinii când nu îndrăznesc să-şi ridice ochii spre dreptul Judecător, îşi îndreaptă privirile şi glasul, cu încredere şi umilinţă, către Maica Domnului...

"Ea este Maica orfanilor, ocrotirea văduvelor, povăţuitoarea fecioarelor, bucuria scârbiţilor si limanul înviforaţilor”.

M.C.: Cum ne putem reîntoarce la Hristos?
H.F.: Este foarte important să plecăm în această călătorie de la gândul curat că Dumnezeu nu este un contabil, un tiran, un aspru judecător care pedepseşte şi împarte dreptatea. Dumnezeu este iubirea care topeşte tot întunericul lăuntric, aduce pace, bucurie şi lumină, dar mai ales nu refuză nimănui nimic. Hristos invită la iubire deoarece judecata lui Dumnezeu este total diferită de judecata oamenilor.
Printr-un suspin al inimii ne putem întoarce către Dumnezeu. Sunt oameni grăbiţi şi Dumnezeu intervine şi ii învaţă să se oprească şi să mai tragă aer în piept. Să vadă de unde vin şi încotro se îndreaptă, să se observe, fără să se judece. Este necesar să facem loc lui Dumnezeu în viaţa noastră. Prin harul lui Dumnezeu suntem ceea ce suntem fiecare. Aşa că este nevoie să chemăm pe Dumnezeu în ceea ce suntem fiecare. Nu avem nevoie de haine de gală, de sărbători, de lucruri ameţitoare pentru a ne întâlni cu Hristos. Să iertăm, să iubim şi să mulţumim pentru orice problemă. Rușinea și critica nu schimbă pe nimeni, lumea are nevoie de dragoste…
…………
Orice poate deveni rugăciune, moment de contemplare a Creatorului. Te poţi înălţa şi adânci în taina dumnezeirii în orice clipă. Hristos locuieşte în noi şi cu noi.
Dă-ţi voie să simţi, omule! Inima fiecăruia dintre noi este ieslea în care Doamne se naşte mereu… Dar şi mormântul învierii.
Era o întâmplare cu o bunicuţă care a intrat în biserică ţinându-şi nepoţelul de mână. S-a închinat la icoana Maicii Domnului, a îngenuncheat şi a început să se roage. Copilul îşi învârtea privirea de la bunica sa la luminiţa din candelă care, datorită paharului roşu, se vedea roşie. Şi iar se uita la luminiţă şi iar spre bunica sa.
La un moment dat zise:
– Mamaie, când se face verde plecăm, nu-i aşa?
Eu nu aştept în rugăciune să se aprindă beculeţul verde.
…………………
Era un bătrânel care odată a întrebat un tânăr:
-Tu ştii ce înseamnă prietenia?
-Depinde de situaţie.
-Vezi domnul acela care stă la masă? El este prietenul meu cel mai bun. Ne-am născut în 1939 şi am crescut împreună. Am cumpărat amândoi o bucată de pământ şi în fiecare zi veneam în acest bar, beam o bere şi citeam ziarul. De fapt, el îmi citea ziarul pentru că eu nu ştiu să citesc. Eram mereu împreună.
În 1988 ne-am certat, ne-am bătut. De atunci nu am mai vorbit, nici măcar nu ne-am mai salutat. Dar, în ciuda faptelor întâmplate, în fiecare zi venim amândoi aici, la aceeaşi oră. Ne vedem în fiecare zi, nu ne salutăm şi ne aşezăm la mese diferite. Amândoi luăm o bere. În fiecare zi ia ziarul şi citeşte ştirile cu voce tare.
Parintele Hrisostom Filipescu

Pr. Hrisostom Filipescu: ”Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi”
Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi. Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri. Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frământă bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce. Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura. Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag…
Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi? Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglină ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea, încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și, Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine…
Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea mea s-a sfârșit. Așadar, se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu, nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. „Apocalipsele” contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.
Așadar, suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.
Iartă, iubește, binecuvintează! Ești o minune!

Cuvântul grecesc pentru pocăinţă este metanoia. În sens literal, acesta înseamnă schimbarea minţii, a modului de a cugeta. Cu alte cuvinte, pocăinţa este schimbarea atitudinii, a modului de a gândi, schimbarea omului lăuntric. Pocăinţa este revizuirea părerilor omului, este schimbarea vieţii lui.
Cum poate să aibă ea loc? La fel cum se întâmplă atunci când un om ajunge într-o cameră întunecată, care deodată este luminată de razele soarelui: cât timp a privit camera în întuneric, i se părea într-un anume fel: multe din cele aflate acolo nu le vedea, şi nici nu presupunea că se află acolo. Multe lucruri şi le închipuia cu totul altfel de cum erau de fapt. Trebuia să se mişte cu grijă, întrucât nu ştia unde se află obstacolele. Dar iată, camera se luminează, el vede totul limpede şi se mişcă liber.
Acelaşi lucru se petrece şi în viaţa duhovnicească. Când suntem cufundaţi în păcate, iar mintea noastră este ocupată numai de grijile lumeşti, nu luăm aminte la starea sufletului nostru. Suntem nepăsători la starea noastră lăuntrică şi mergem neîncetat pe o cale greşită, fără să ne dăm seama de asta. Dar iată, o rază a luminii dumnezeieşti pătrunde în sufletul nostru. Câtă murdărie vom vedea atunci în noi înşine! Cât neadevăr, câtă minciună! Cât de dezgustătoare ne vor apărea atunci multe gesturi ale noastre, pe care ni le închipuiserăm că sunt strălucite! Vom înţelege limpede că mergem pe căi greşite. Şi vom înţelege clar care-i calea cea bună.
(Sfântul Ioan Maximovici, Predici și îndrumări duhovnicești, Editura Sophia, București, 2001, pp. 76-77)

Sarbatorit azi, 02 iulie, Sf. Ioan Maximovici, episcop de Shanghai si Los Angeles, alaturi de Sf. Stefan cel Mare si Sfant, domnul Moldovei.

Razbuna-te cu lacrimile. Ajută cu dragostea si cu mila!
,, Un parinte, egumen la un schit, dupa ce a terminat slujba, a fugit dupa mine si m-a ajuns la marginea padurii si a zis: „Stai putin sa-ti spun ceva“. Şi mi-a spus unele necazuri, cu unii frati care nu-l ascultau. Şi m-a intrebat: „Ce sa fac? Cum sa ma razbun asupra lor?“.
Şi i-am zis ca eu am gasit intr-o carte mai veche, nu stiu unde, ca spune asa: „Daca vrei sa te razbuni asupra pacatosilor, razbuna-te cu lacrimi“. Şi daca te razbuni cu lacrimi, Duhul Sfant te va ajuta. Pe masura ce te razbuni cu lacrimi, Duhul Sfant ii va mustra, fara ca tu sa-i mustri prin cuvant. Are mare insemnatate, pentru ca porunca lui Dumnezeu este din dragoste: din dragoste sa-l inveti, din dragoste sa-l ajuti pe celalalt.”
Parintele Proclu Nicau

Sf. Apostol Pavel a plans trei ani zi si noapte indreptand lipsurile altora (Fapte 20, 31), iar noi nu plangem nici pentru ale noastre (Sf. Ioan Hrisostom).
Orice placere trupeasca vine dintr-o lenevire de mai inainte. Iar lenevirea se naste din necredinta (Sf. Marcu Ascetul).
De nimeni nu se apropie diavolul asa de lesne ca de cel ce traieste in trandavie si lene (Sf. Tihon).
Odihna si trandavia sunt pierzarea sufletului si pot sa-i faca rau mai mult decat demonii (Sf. Ioan Scararul).
Daca vrei sa birui lenea, fa orice lucru, cat de mic, sau invata si roaga-te fara incetare (Sf. Efrem Sirul).
Lenea este nascatoare de viclenie (Sf. Vasile cel Mare).
Fara lucru sa nu fie nimenea, caci lenea povatuieste la tot raul (Cuviosul Paisie Velicicivski).
Lenea e mama viciilor, pentru ca ea rapeste bunatatile pe care le ai, iar pe cele pe care nu le ai nu ingaduie sa le dobandesti (Sf. Nil Sinaitul).
Nepasatorul s-a vandut multor stapani; asa cum il poarta, asa umbla (Sf. Talasie Libianul).
Lenea schimba duhul in carne, iar carnea in putrezire (Patericul).
Trandavia este moartea sufletului (Fericitul Ieronim).

,,Așa este rânduit de Dumnezeu, ca fiecare om să aibă în viaţa aceasta o cruce, adică o durere sufletească, pe care trebuie s-o poarte cu blândețe, căci din lașitate și nerăbdare nu iese nici un folos. Și, de vreme ce și drepții au avut în viaţa aceasta multe necazuri, noi, păcătoșii, cu atât mai mult trebuie să le răbdăm pe toate."

<<Sf. Antonie cel Mare>>

Dumnezeu nu se uită la mulţimea darurilor care se pun pe masă, pe care le aduci la biserică sau în lume, ci la voinţa cu care se aduce darul.
Nu stă fericirea în a da mult sau a da puţin. Fericirea este aceasta: să dai după puterea ta.
Cât de mică milostenie facem, dacă ne pare rău că nu putem face mai mult, milostenia noastră poate foarte mult înaintea lui Dumnezeu. Aţi văzut când vorbeşte de milostenie că ne ia pe noi de la aceasta: Nici pentru un pahar de apă rece dat în numele Domnului nu-ţi vei pierde plata ta.
(Ne vorbește Părintele Cleopa - 15, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 14)

Noblețea este o măreție pentru om și mai ales pentru omul duhovnicesc. Să nu vorbim cu asprime, pentru că asprimea împiedică Harul lui Dumnezeu. Să exploatăm timpul nostru, deoarece ne va părea rău pentru aceste clipe și nu le vom mai găsi. Să rostim continuu Rugăciunea, ca să simțim dulceața dumnezeiescului Har. Nu discuții, ca să pierdem zilele în zadar. Și mai ales acum când ne împărtășim regulat, trebuie să fim foarte atente. Să spunem: „Hristoase al meu, mâine Te voi primi înlăuntrul meu. Oare sunt vrednică?”. Și să ne rugăm cu smerenie, cu zdrobire. Când preotul spune: „Să luăm aminte! Sfintele Sfinților”, vrea să spună că dacă vrea să se împărtășească cineva, trebuie să fie sfânt. Dacă avem ceva cu vreo soră, dacă nu avem umilință și pregătire, mai bine să nu ne împărtășim, pentru că ce rost are să-L primim pe Hristos, dacă nu ne îngrijim să-L ținem înlăuntrul nostru și să simțim dumnezeiescul Har?
(Stareţa Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, Editura Evanghelismos, p. 91)

Dumnezeu, pe omul care pleacă de lângă El şi vieţuieşte în păcat, îl vizitează în felurite moduri, ca să-l aducă aproape şi să-l miluiască. Dacă nu facem la fel, nu avem iubire în sufletul nostru, nu suntem ai lui Dumnezeu.
Omul creştin trebuie să preţuiască iubirea lui Dumnezeu, s-o cântărească şi să aibă şi el o iubire pe măsură. Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu este să-I mulţumească Acestuia. Dumnezeu este mulţumit când omul face voia Lui, care înseamnă împlinirea poruncilor Lui, a poruncii iubirii şi a poruncii smereniei. Când omul are smerenie şi iubire, Dumnezeu locuieşte în el, şi el în Dumnezeu!
(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, traducere de Pr. Victor Manolache, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, p. 57)

Toți să-i miluim pe semenii noştri şi, în principal, pe cei care sunt departe de Dumnezeu. Mii de universuri nu pot să acopere valoarea mântuirii unui suflet. Să ne străduim să-i miluim pe oamenii care sunt săraci la suflet, şi plata noastră va fi foarte mare înaintea lui Dumnezeu. Să-l ajutăm pe aproapele nostru cât putem, material şi duhovniceşte.
Durerea schimbă sufletul omului, îl înmoaie şi astfel poate primi cuvântul lui Dumnezeu. Deci, când durerea face pregătirea, şi se apropie de acel suflet şi un om al lui Dumnezeu, atunci şi cuvintele dumnezeieşti lucrează mântuirea lui.
Milostenia nu se face doar cu lucruri materiale, ci mai mult cu lucruri duhovniceşti. V-aţi gândit vreodată să vă rugaţi pentru sufletele care sunt sub osânda lui Dumnezeu? Pentru aceste suflete cine se va ruga? În aceasta constă cea mai mare milostenie! Aceasta este milostenia cea mai înaltă, pe care poate s-o ofere creştinul.
Tot ceea ce facem pentru aproapele nostru vom primi de la Dumnezeu. Dacă vom ierta, El ne va ierta, dacă vom iubi, El ne va iubi, dacă vom fi milostivi şi El ne va fi milostiv. Dacă nu-l osândim pe om, nici Dumnezeu nu ne va osândi pe noi. Toate se vor întâmpla la fel. Ceea ce vom dărui vom şi primi înapoi!
(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, traducere Pr. Victor Manolache, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, pp. 56-57)

Interesant
 

Interesant

"La toţi ne place să ne îmbrăcăm curat şi cu gust. La îmbrăcămintea cea nestricăcioasă, pe care ne-am întinat-o cu păcatele şi în care ne vom înfăţişa cu toţii înaintea lui Dumnezeu, la Judecata din urmă se gândeşte oare cineva? O spală cineva cu lacrimi de pocăinţă, cu fapte de milostenie, o împodobeşte cu postul, rugăciunea, privegherea, cugetarea la cele dumnezeieşti?"

Sfântul Ioan de Kronstadt

Ce trebuie să cerem lui Dumnezeu:

Părinte Sofian Boghiu, ce trebuie să cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre?

Să-I cerem sănătate trupească şi sufletească. Să-I cerem luminarea minţii şi înţelepciune, pentru a nu greşi calea către El. Să-I cerem bunătate sufletească şi smerenia inimii, căci spune Domnul: Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre. Să-I cerem dreapta socoteală în tot ce facem, având convingerea că atunci când vom muri, vom da seama înaintea judecăţii lui Dumnezeu de felul cum ne-am trăit viaţa pe pământ. Să-I cerem râvnă pentru citirea Sfintei Scripturi, înţelegerea lor şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să-I cerem harul Duhului Sfânt şi mântuirea sufletelor noastre.

Să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El şi cele pe care numai El ni le poate da. Să-i cerem ajutor ca, în toată viaţa noastră, să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga nouă. Asta să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre.

DESPRE LACRIMI :
Pojghița amăgirilor comode și a deznădejdii poate fi topită cu lacrimi - lacrimi calde și sincere, lacrimi de căință, lacrimi de iertare și împăcare. Printre cuvintele de folos ale Sfinților se regăsește constant îndemnul la a-L căuta pe Dumnezeu (și) cu lacrimi:
- „Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi îl caut cu lacrimi” (Sfântul Siluan Athonitul).
- „Darul plânsului și al lacrimilor este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu. El e un dar esențial pentru mântuirea noastră. Darurile proorociei, înainte vederii, facerii de minuni, sunt semne că cel care le are a plăcut în chip deosebit Lui Dumnezeu și și-a atras în chip deosebit bunăvoința Lui, iar darul străpungerii și al lacrimilor este semnul că pocăința noastră a fost sau este primită” (Sfântul Ignatie Briancianinov).
- „Doctorul așteaptă să vadă lacrimile tale. Apropie-te! Să nu te temi! Arată-i Lui rana, aducându-i și doctoria - lacrimi și suspine - că iată s-a deschis ușa pocăinței!” (Sfântul Efrem Sirul).
- „Sufletul e omorât de păcate şi zace înaintea ta şi el e mai mult pentru tine decât toată lumea şi nu ai nevoie de plâns?” (Sfântul Isaac Sirul).
- „Cu lacrimile ochilor tăi udă-ţi obrajii, ca să odihnească peste tine Duhul lui Dumnezeu şi să te spele de întinăciunea urii tale” (Sfântul Isaac Sirul).
- „Lipsa plânsului, după învățătura Părinților noștri este un semn că rugăciunea noastră încă nu a atins prima sa treaptă de înălțare către Dumnezeu” (Cuviosul Sofronie de la Essex).
- „Să plângem, fraților! Ochii noștri să verse lacrimi înainte de a trece acolo unde lacrimile noastre vor arde trupurile noastre” (Sfântul Macarie cel Mare).
- „Să plângem pe măsura fărădelegii; pentru o rană adâncă să fie o tămăduire adâncă și îndelungată; pocăința nu trebuie să fie mai mică decât nelegiuirea” (Sfântul Ciprian).
- „Lacrimile în vremea rugăciunii sunt o frumoasă baie, iar după rugăciune să ții minte pentru ce ai plâns” (Sfântul Nil Sinaitul).
- „Cel ce spune că-și plânge păcatele sale și continuă să le facă se înșeală singur pe sine” (Avva Isaia Pustnicul).
- „Sufletul apăsat de necazuri se ridică spre Dumnezeu prin lacrimile pocăinței” (Sfântul Ioan Scărarul).
- „Precum focul topește trestia, așa lacrima topește toată întinăciunea văzută și gândită (....) Precum apa, adăugându-se câte puțin în foc, schimbă văpaia cu desăvârșire, așa și lacrima plânsului adevărat stinge toată văpaia mâniei și iuțimii” (Sfântul Ioan Scărarul).
- „David a păcătuit numai o dată și a plâns totdeauna, iar tu păcătuiești totdeauna și nu plângi niciodată” (Fericitul Augustin).
- „Sf. Apostol Pavel a plâns trei ani, zi și noapte, îndreptând lipsurile altora (Fapte 20, 31), iară noi nu plângem nici pentru ale noastre” (Sfntul Ioan Hrisostom).