Întrebarea mea are o cu totul altă direcţie...

Dar dacă tot ai pomenit.... demonstraţia aceea există deja, dar problema duhovnicilor în general este faptul că ei nu pot trăi în locul nostru, ca să ne menţină un tonus duhovnicesc constant în măsură să facă posibilă împărtăşirea mai deasă. Ca şi Dumnezeu, duhovnicii lucrează cu "materialul clientului"....

Ascultarea, însă discuția are o altă direcție.
Anita era curioasă de ce unii se împărtășesc mai des.

Înseamnă că ne-am lămurit....

Și care e scopul Sf Liturghii?

Dar cum ajungi la scopul Sfintei Liturghii? De capul tău sau cu binecuvântarea cuiva?

Cu binecuvântare care ține tot de ascultare. Se poate ca preotul să nu aibă cu cine, e slab ”materialul clientului”, dar există și posibilitatea ca preotul să nu fie pentru o deasă împărtășanie, deși există ”material”. În cazul variantei a doua, cine e de vină, ”clientul” sau preotul?
Și tot nu mi-ai răspuns la întrebare. Care e scopul Sf Liturghii?

Există şi posibilitatea ca preotul să fie excesiv de precaut sau dominat de curentul Împărtăşaniei rare. Dar eu vorbesc din perspectiva mireanului, iar din această perspectivă nu-mi permit să judec preotul. Pot să-l întreb însă de ce nu mă lasă să mă împărtăşesc mai des, dacă-mi doresc asta. Poate vede în mine un păcat rezidual şi am ocazia să mă îndrept. Dar dacă nu mă lasă, nu mă lasă şi nu pot să mă revolt împotriva lui.

Deci, se poate.

Nu vorbim de un caz particular, atunci intram în judecată. Apoi nu avem cum să stabilim dacă e albă sau neagră fără judecată, ci cum ne raportăm la ”judecată” e păcat sau nu. :1:

De acord cu tine. Nu pomenim de revoltă, ci doar de cum ar trebui să ne raportăm la Sf. Liturghie. Adică stradania mea de mirean asta să fie, să mă străduiesc să fiu ”vrednic”, bineînțeles cu spovedanie și cu binecuvântarea duhovnicului.

Ovidiu, oamenii din parohii ascultă de preoţii lor şi e foarte bine că măcar mai ascultă de cineva. Nu cred că au habar prea mulţi de "cearta colivarilor" sau alte ocazii cu care s-a pus pe tapet învăţătura originală a Bisericii privitoare la Împărtăşanie. De altfel, concluzia disputei amintite, validată sinodal, a dat dreptate ambelor tabere, dar o dreptate diferenţiată calitativ, în sensul că cine se împărtăşeşte des, în condiţii canonice, foarte bine face iar cine se împărtăşeşte mai rar face doar bine. Biserica nu obligă pe nimeni la zel înflăcărat şi ascendent, însă stabileşte condiţiile minime care trebuiesc îndeplinite pentru ca enoriaşii de pretutindeni să rămână, cât de cât, integraţi în ea.
Iar credincioşii care se împărtăşesc des nu trebuie nici să-i judece, nici să-i certe pe cei care se împărtăşesc rar, ci să se bucure pentru ei că se împărtăşesc totuşi şi se menţin ca mădulare vii în Trupul lui Hristos!

Mi se pare putin cam ilogic sa te mai duci la spovedanie, daca tu crezi ca ceea ce ti se spune acolo nu corespunde cu realitatea ta spirituala.

Daca tu crezi ca esti vrednic de impartasanie deasa si intrebi duhovnicul de ce nu-ti permite, cum zice Mihail, si raspunsul ti se pare absurd, cred ca pur si simplu e cazul sa-ti cauti altul, pentru ca respectivul e necorespunzator, nu-ti poate evalua cum trebuie starea ta duhovniceasca.

Cu ocazia asta poti sa-ti cauti altul despre care stii ca da mai usor dezlegare.

Insa poti sa te intrebi ce e mai bine, sa te impartasesti rar si duhovniceste (nu dupa litera) sa simti nevoia sa o faci mai des, sau sa te impartasesti des si sa-ti dai seama abia dupa ce ai cazut urat, ca a fost mai mult decat puteai duce?
Sau si mai rau, sa cazi si nici sa nu-ti dai seama?

Multi nu inteleg ce responsabilitate spirituala au ei insisi, lasand-o pe toata pe umerii duhovnicului, crezand ca daca el face intr-un fel sau altul e neaparat bine asa, ei nu trebuie sa-si mai faca nici un fel de procese de constiinta, sa-si evalueaze si re-evalueze starea duhovncieasca nu doar inainte ci si dupa momentul spovedaniei, chiar zi de zi, etc.

Nu cred ca poti vorbi de deasa impartasanie daca momentul respectiv nu trezeste nici un ecou duhovnicesc profund in persoana ta, crezand doar intr-o lucrare nevazuta care tine mai degraba de teorie decat de un efect practic, efectiv.