Cultele neoprotestante nu cred că maica Domnului s confunda cu Hristos şi că ia locul Lui în procesul mântuirii, ci cred că ortodocşii îi acordă prerogative pe care nu le are şi de care s-ar îngrozi dacă le-ar auzi. Bine că se odihneşte netulburată de asemenea grozăvii teologice. Inima ei ar fi străpunsă a doua oară de o sabie...

Aţi putea să-mi daţi şi o referinţă biblică pentru acet tip de mijlocire (πρέσβεια)?

Mai exact...?

Aşa-mi place să răspund eu: scurt şi la obiect. Eventual şi un text biblic care să-mi susţină afirmaţia. Când văd "cearşafuri" mari şi cleioase în anumite postări, instinctiv le ocolesc. La urma urmei nu suntem aici să ne dăm în cap cu tratate teologice.

Hristos Dumnezeul chiar daca exista din veci, el din veci exista nascut din Tatal-Dumnezeu, nu facut, de-o-fiinta cu Tatal.

Revenim la subiectul principal , termenul de Theotokos, adica Nascatoare de Dumnezeu.

Conform Lc. 1, 27 Maica Domnului este numită Fecioară avându-se în consideraţie faptul că, la vestirea îngerului ea era Fecioară şi nu femeie. Evanghelistul Luca specifică diferenţa dintre Maria si Iosif, prin specificaţia că Maria era Fecioară , o Fecioară logodită cu un bărbat, adică cu sfântul Iosif.

Legat de aceste atribute pe care Maria le primeşte părintele Dumitru Stăniloae spune ca „ea primeşte să fie Maică, deşi era hotărâtă să rămână fecioară. Primeşte să fie Maică, cu riscul de a nu mai părea oamenilor fecioară, până când se vor convinge, măcar unii din ei, prin Învierea Lui, că El e cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, deci s-a născut din ea pe cale mai presus de fire, păzindu-i fecioria. Ea primeşte să fie Maică pentru că în conştiinţa ei ştie că rămâne şi Fecioară şi de pe altă parte are încredere că Dumnezeu va avea grijă ca bătrânul Iosif pe care ea şi-l luase., ca viitor soţ, pentru ca să-i ocrotească fecioria, să afle că ea, cu toate că se va arăta purtând în pântece şi născând un Fiu, e totuşi Fecioară. De asemenea va avea grijă ca alte persoane să-şi dea seama că Cel ce se va naşte sau s-a născut din ea, e Fiul lui Dumnezeu, care-i cruţă sau i-a cruţat fecioria.”[1]

În textul de la Lc. 1, 43, avem titulatura pe care Elisabeta a dat-o Mariei, după vestirea naşterii lui Iisus pe care o adusese Arhanghelul. Găsim aici pentru prima dată, denumirea de „Maica Domnului”.Cu alte cuvinte Fecioara de la Lc. 1, 27 este şi Maică.

Elisabeta este, „după dreptul Iosif cea dintâi fiinţă omenească care înţelege, luminată de Duhul Sfânt, marea taină ce se petrecea cu Maria”.[2] Prin lauda şi cuvintele sale Elisabeta aduce cinstire Maicii Domnului. Iată ce spune părintele Dumitru Stăniloae referindu-se la acest episod:
„Dacă recunosc pe cineva ca Domn al meu, nu voi cinsti şi pe Maica Lui? Dacă acest Domn este Domnul domnilor (I Tim 6, 15), Împăratul Împăraţilor, Cel nemuritor, nu o voi cinsti pe Maica Lui cu o cinste mai mare decât pe oricine care Îi este apropiat lui Hristos, mai mult decât pe apostoli, mai mult decât pe îngeri? Maica Împăratului nu e numită şi ea Împărăteasă? Însăşi expresia: De unde mie aceasta, ca să vie Maica Domnului la mine?, arată cât de mare o consideră Elisabeta, bătrâna maică a proorocului Ioan Botezătorul, pe tânăra Maică a lui Hristos.”[3]

În Mt. 1, 18, Evanghelistul, folosind expresia „mama Lui” clarifică faptul că Fecioara este Maică şi a rămas Fecioară deşi este mamă, pentru că naşterea s-a făcut de la Duhul Sfânt pe cale supranaturală şi nu pe calea unei împreunări fizice. Cele trei citaţii evanghelice ne-au adus pe rând, titulatura de Fecioară, de Maică şi ne-a prilejuit în ultima dintre ele, constatarea naşterii supranaturale, dumnezeieşti a lui Dumnezeu Cuvântul din Fecioara Maria.

În Lc. 1, 48 însă, contrar argumentelor catolice stipulate în pseudo-dogmele mariologice post-conciliare, Maica Domnului se situează în faţa Fiului ei ca roaba Domnului. Smerenia Preacuratei este observabilă şi în episodul de la Nunta din Cana,
unde le spune slujitorilor: „Faceţi orice vă va spune” (In. 2, 5). Titulaturile enunţate în Evanghelii, acela de Fecioară şi Maică, alături de aceea de Născătoare de Dumnezeu, care reiese din Mt. 1, 18 şi Lc. 1, 35 se vor regăsi în formulările simboalelor ulterioare şi implicit în dogma mariologică. Cel ce S-a născut din Fecioară este Fiul lui Dumnezeu (Lc. 1, 35) dar şi Fiul Omului ,lucru care va apare în dogma mariologică ca dublă consubstanţialitate a Fiului întrupat. Toate aceste titulaturi date Mariei şi pe care le găsim în Sfânta Scriptură nu fac altceva decât să evidenţieze realitatea paradoxului Fecioară şi Maică, ca bază pentru învăţătura legată de apelativul de Născătoare de Dumnezeu Θεοτόκος - Theotokos).


„Biserica a considerat totdeauna pe Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu, căci în aceasta se implică mărturisirea că Cel ce S-a născut din ea nu e o persoană omenească deosebită de cea dumnezeiască, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a născut din ea, după firea Sa omenească. Niciodată nu se naşte o fire, ci un ipostas, care în ordinea omenească este o persoană, dacă firea nu vine la subzistenţă reală decât ca persoană. Persoana care Se naşte din Fecioara Maria este identică cu Persoana Cuvântului dumnezeiesc, Care prin Întrupare Se face şi persoana firii omeneşti.” [4]
De aici se observă legătura strânsă dintre statutul de Născătoare de Dumnezeu a fecioarei Maria şi întruparea lui Hristos. „Naşterea simultană a Dumnezeului şi a omului, adică a unei singure fiinţe divino-umană din Maria fac din ea Maica Domnului sau Născătoarea de Dumnezeu” .[5]

„Din Fecioara Maria Se naşte deci Fiul lui Dumnezeu Însuşi, ca persoană a firii omeneşti. A respinge calitatea aceasta a Fecioarei Maria înseamnă a respinge întruparea Fiului lui Dumnezeu, a contesta că Fiul lui Dumnezeu însuşi S-a făcut om, a nega că Iisus Hristos este Însuşi Fiul lui Dumnezeu cel întrupat pentru un dialog etern cu noi, făcându-Se în acest scop şi persoană omenească. A nega că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu înseamnă a nega că Însuşi Fiului lui Dumnezeu S-a făcut Fiul ei, deci Fiul Omului.”[6]

[1] Pr. Prof. D. Stăniloae, Maica Domnului în prologul evangheliei de la Luca, în Studii Teologice, anul XXXII, nr. 3, iulie-septembrie, 1980, p. 447
[2] Ibidem, p. 450
[3] Ibidem, p 451
[4] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR., Ediţia a III- a, Bucureşti, 2003, p. 79
[5] Pr. Prof. Ioan G. Coman,Şi Cuvântul trup s-a făcut - Hristologie şi Mariologie Patristică, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, p 394
[6] Pr. Prof., Dumitru Stăniloae, T.D.O, vol II., p.80

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!

Titulatura de [παρθένος] fecioară apare în alte 22 de texte biblice ce nu se referă la Maria, iar titulatura de [μητηρ] maică în alte zeci de texte, însă formula [Θεοτόκος] Născătoare de Dumnezeu nu apare niciunde (nici măcar în Mt. 1, 18 şi Lc. 1, 35). Formula aceasta blasfemică aparţine exclusiv dogmei mariologice, fără nici o legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Cu toată consideraţia pentru Pr. Prof. Ioan G. Coman, însă trăsnaia asta teologhicală îmi pare a fi din cale afară! Cum adică "naştere simultană a Dumnezeului şi a Omului" Iisus din Maria? Maria a fost mama lui Iisus în sensul cel mai precis şi mai profund al cuvântului. Iisus este adevăratul Hristos/Mesia, Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Pentru mine, Dumnezeirea Lui este indiscutabilă, deoarece este afirmată clar în Biblie. Hristos este Dumnezeu din veşnicie, una cu Tatăl din veşnicie, iar titlurile de Fiu şi Tată sunt denumiri metaforice ale rolurilor diferit asumate în planul Creaţiei şi al Mântuirii. Dumnezeirea lui Iisus nu este o simplă vrajă conţinută în trupul lui Iisus, ci este natura Fiinţei Absolute, entitatea transcendentă, cea fără început şi fără de sfârşit. Dumnezeirea este atât de înaltă faţă de orice natură sau autoritate legitimă, încât a folosi un titlu ca "Născătoare de Dumnezeu" ori “mama lui Dumnezeu” este o blasfemie la fel de mare ca şi cum ai numi pe sfânta Ana “bunica lui Dumnezeu”, pe Iosif: “părintele legal al lui Dumnezeu” ori pe Elisabeta "mătuşa lui Dumnezeu". Dacă Maria a fost mama lui Hristos, iar Hristos este Dumnezeu, nu înseamnă că Maria este mama lui Dumnezeu ori născătoarea lui Dumnezeu. Relaţia Mariei cu Dumnezeirea nu este aceea a unei Mame divine, ci de fiică spirituală, iar în ce priveşte natura ei (chiar sfântă şi preacurată), ca şi a noastră, ea este o creatură a lui Hristos.

Întruparea lui Hristos premisă pentru Teotokos(Θεοτόκος)

Nu puteam vorbi despre Fecioara Maria fără să avem în vedere problema hristologică, mai precis, învăţătura despre Mântuitorul Hristos.

Naşterea din Fecioară a lui Hristos a reprezentat pentru teologii din toate timpurile momentul unei adevărate încercări, şi asta datorită tainei şi adâncimii duhovniceşti a acestei învăţături. Încă din primele veacuri Persoana lui Hristos a reprezentat un motiv de conflict între cei ce apărau învăţătura adevărată a Bisericii şi cei care încercau să impună învăţături greşite. Astfel dacă unii negau realitatea trupească a lui Hristos, iar alţii afirmau existenţa unui „trup fără naştere, scos din elementele lumii superioare” alţii ca Apolinarie, de mai târziu, afirmau că „ Dumnezeu în Hristos a devenit trup şi că trupul s-a transformat în natură dumnezeiască […],- iar- Hristos nu a luat trupul Său, firea Sa omenească din Fecioara Maria, ci El a adus din cer un trup ceresc. El a trecut ca o parcurgere prin trupul Fecioarei Maria” [1].

Toate aceste afirmaţii nu au adus decât la o accentuare a conflictului şi o datorie din partea părinţilor Bisericii de a lămuri aceste adevăruri despre Persoana lui Hristos. Încă din perioada reniceeană Părinţii Bisericii, cum ar fi Sfântul Irineu [2] au mărturisit învăţătura despre Întruparea lui Hristos, şi despre Persoana Sa. Sinoadele ecumenice au reprezentat momentul în care Părinţii Bisericii au sistematizat şi mărturisit în acelaşi timp adevărul de credinţă răspunzând şi condamnând pe cei care afirmau altceva decât ceea ce ni s-a transmis prin Sfinţii Apostoli. Secolul IV a reprezentat momentul în care învăţătura despre Persoana lui Hristos a devenit subiectul unor discuţii aprinse între şcoala Antiohiană şi cea Alexandrină.

Respingând „metoda alegorică” şi elaborând în schimb metoda „istoricogramaticală” şcoala antiohiană a „pus accentul pe umanitatea lui Hristos” spunând că „Hristos a avut suflet şi trup omenesc şi la El a avut loc o dezvoltare” [3]. „Antiohienii au constatat existenţa a două „naturi” în Hristos. Acum era vorba totuşi ca să deosebească într-un fel şi cum aceste două naturi ar fi unite în Hristos. Unirea nu a putut să se gândească a fi de natură „fizică”, vreo amestecare a naturilor nu putea să aibă loc. Natura umană trebuia să fie intactă şi natura dumnezeiască nu putea să fie supusă schimbării. Aceasta nu putea să participe la suferinţa naturii umane. Ambele naturi sunt în schimb unite şi au unitatea lor în aceea că în această unire a lor o unitate de voinţă are loc. Acest fel de unire a început deja la naştere şi s-a format apoi tot mai desăvârşit în timpul dezvoltării lui Iisus. După înviere, Logosul şi-a făcut templul său, omul desăvârşit participant la înălţarea dumnezeirii peste suferinţă şi moarte. Cu toate că naturile trebuie astfel să nu se amestece totuşi Iisus a putut datorită dumnezeirii care era în El să devină subiect pentru cinstire dumnezeiască şi adorare”[4]. După o astfel de percepţie antiohienii gândeau că „Logosul a folosit firea umană ca organ, a lucrat prin aceasta. Dar prin această a doua natură, au rămas două firi independente, unite numai prin lucrare şi prin unitatea voinţei. Deci aici este vorba despre o unitate spirituală, morală”[5]. Astfel şcoala antiohiană, prin acceptarea unei uniri doar la nivel „moral” între cele două firi a deschis calea pentru concepţiile lui Teodor de Mopsuestia şi mai târziu Nestorie.

Spre deosebire de şcoala antiohiană cea alexandrină a plecat „de la incompatibilitatea dumnezeiescului cu omenescul, care însoţeşte gândirea idealistă. Ei au prezentat întruparea ca o transformare a firii dumnezeieşti în cea omenească, dar pentru că Dumnezeu este neschimbător în fiinţa Sa, aceasta nu a putut să se întâmple altfel decât în astfel că firea umană s-a înălţat la dumnezeire. Deci aici nu a existat unitatea numai în lucrări şi voinţă, ci în substanţă însăşi. Aceasta a fost o unitate fizică, substanţială, prin care însuşirea firii umane se volatilizează”[6].

Secolul al IV-lea a reprezentat momentul declanşării la nivel de ostilităţi controverselor dintre cele două şcoli, antiohiană şi alexandrină, iar motivul principal l-a reprezentat Persoana lui Hristos, mai precis întruparea Sa şi naşterea din Fecioara Maria.[7] Astfel că acest conflict s-a consumat între reprezentanţii de seamă ai celor două şcoli din timpul acela, Nestorie şi Sfântul Chiril al Alexandriei.

La sinodul IV ecumenic s-a „mărturisit că Fiul lui Dumnezeu, Cel dinainte de veci, S-a întrupat şi S-a făcut om din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi prin Întrupare s-a realizat uniunea ipostatică, sau unirea într-un ipostas a firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti, adică o persoană în două firi, Persoana lui Iisus Hristos.” Mai precis la sinodul din 341 de la Efes s-a acceptat ca fiind conformă cu adevărul revelat scrisoarea a II-a a lui Chiril:

„ Noi nu zicem deci, se spune, că natura Logosului s-a făcut trup printr-o schimbare, nici că ea a transformat în total omul aşa că el este constituit din trup şi suflet, ci noi susţinem că Logosul a încorporat ipostatic în El însuşi trupul însufleţit de un suflet raţional, s-a făcut om în mod inexprimabil şi incomprehensibil şi a luat numele de Fiul lui Dumnezeu, şi aceasta nu numai prin voinţa sa, prin bunăvoinţa sa sau prin luarea unei persoane. Şi deşi naturile ar fi deosebite, ele sunt reunite în unitate, un singur Hristos şi un singur Fiu rezultând din două; nu că diversitatea naturilor ar fi fost suprimată din cauza unirii, ci pentru că dumnezeirea şi umanitatea s-a format dintr-un singur Domn şi Fiu, Iisus Hristos prin unirea lor tainică şi inexprimabilă. În acest sens, cel care inainte de toate timpurile a existat şi s-a născut din Tatăl a fost numit un Fiu al Fecioarei după trup, nu ca şi cum firea sa dumnezeiască ar fi luat în Sfânta Fecioară un inceput al existenţei sau ca şi cum după prima naştere din Tatăl, El ar fi avut nevoie de a fi născut din nou, căci este lipsit de sens şi inconvenabil să se susţină că Acela care există înainte de toate timpurile şi este de o fiinţă cu Tatăl are nevoie să se nască pentru a ajunge la existenţă.

Dar pentru că din cauza noastră şi a păcatelor noastre El s-a unit ipostatic cu natura umană, El s-a născut din Fecioară şi pentru aceasta s-a numit Fiul său după trup. Căci acesta nu este un om obişnuit care s-a născut din Fecioară şi asupra căruia Logosul lui Dumnezeu a venit să se odihnească, ci unit cu trupul în sânul Fecioarei s-a numit Fiul după trup şi El revendică naşterea trupească ca a sa proprie. În acest sens, noi zicem despre Logosul că a pătimit şi a înviat, nu în acest sens că Logosul a primit bătăi. Lovituri şi răni în propria sa natură divină, căci după cum fiinţa dumnezeiască este fără trup, la fel este incapabilă să sufere, dar pentru că trupul pe care l-a luat a suferit, astfel se spune că a suferit pentru noi. Logosul există fără durere într-un trup susceptibil de suferinţă. Noi gândim acelaşi lucru în ceea ce priveşte moartea sa, pentru că Logosul dumnezeiesc nemuritor şi nepieritor prin natura Sa este viaţa şi creatorul celor vii. Dar pentru că trupul său, prin harul lui Dumnezeu după cum mărturiseşte Sf. Pavel (Evrei 2,9), a gustat moarte din iubire pentru noi, este de ajuns să se spună despre El însuşi. El a suferit moartea pentru noi. Aceasta nu ar ajunge pentru că ceea ce aparţine fiinţei sale proprii a primit moartea în sine (aceasta ar fi o nebunie să se spună sau să se gândească), ci pentru că trupul său, după cum s-a spus, a voit să guste moartea.

Astfel noi recunoaştem un Hristos şi un Domn, nu pentru că noi adorăm omul alături de Logos, pentru ca să se amintească prin acest „alături de Logos” gândirea separării, dar noi adorăm una şi aceeaşi persoană, pentru că trupul său cu care el stă alături de Tatăl sau, nu este străin Logosului, nu că doi Fii ar sta la dreapta Tatălui. El nu stă decât alături unit cu trupul.

Dacă noi voim să respingem unirea ipostatică incomprehensibilă, noi vom ajunge să recunoaştem doi Fii. Noi nu avem deci dreptul să separăm un Domn Iisus în doi Fii, şi să contestăm absolut credinţa ortodoxă că introduce, după cum au făcut unii, unirea persoanelor. Într-adevăr, Sfânta Scriptură nu spune decât că Logosul nu s-a unit cu persoana unui om, ci că El s-a făcut trup. Dar când se spune că Logosul s-a făcut trup, se înţelege numai prin aceasta că El participă ca şi noi în trup şi în sânge. El şi-a apropriat trupul nostru, El a ieşit ca om din sânul unei fecioare, fără a pierde pentru aceasta dumnezeirea sau naşterea din sânul Tatălui său, căci El a rămas ceea ce era chiar luând trupul” .

[1] B.Hugglund, Teologins historia, En dogmhistorisk oversikt, I und, 1956, p. 69 - 70, apud, Pr. Prof., Dr. Ştefan Sandu, Istoria Dogmelor, vol. I., p. 363
[2] În acest sens Sfântul Irineu prin lucrările lui: „Contra ereziilor” afirmă foarte clar că Hristos în momentul naşterii din Fecioară, nu a trecut impasibil, ci a luat firea omeneasca (cf. Pr. Prof. Dr. I.G. Coman, op. cit. p. 383-384)
[3] B.Hugglund, Teologins historia, En dogmhistorisk oversikt, I und, 1956, p. 70 - 71, apud Pr. Prof., Dr. Ştefan Sandu, p. 381
[4] G. Aulen, Dogmhistoria, Stockholm, 1927, p. 63; R. Seeberg, Text-book of the Historz of Doctrines, Vol I. Historz of Doctrines in the Ancient Church, Oregon, 1997, p. 249, apud Pr. Prof. Dr. Ştefan Sandu, op. cit., p 381
[5] B. Hagglund, Teologins historia. En dogmhistorisk oversiki, Lund, 1956, pag 244 - 245, apud Pr. Prof. Dr. Ştefan Sandu, op. cit., p. 383.
[6] B.. Hagglund Teologins historia. En dogmhistorisk oversiki, Lund, 1956, pag 244 - 246, apud, Pr. Prof. Dr. Ştefan Sandu, op. cit., p. 391
86Ibidem
[7] D. Stăniloae, Dogmatica, vol II, p 36

continuare:


Dacă facem o analiză a învăţăturii hristologice prezentate de Sfântul Chiril în scrisoarea a II-a putem observa claritatea, concizia cu care adevărul de credinţă este expus. Întruparea lui Hristos nu reprezintă o alăturare cu o altă persoană, fie ea şi umană, ci reprezintă o unire, o impropriere a firii umane, o „participare” ca a noastră „ în trup şi sânge”.

Sfântul Ioan Damaschin în „Dogmatica” referindu-se la întruparea lui Hristos şi naşterea din Fecioara Maria reafirmă învăţătura Bisericii şi adevărul de credinţă în acelaşi timp. Mai întâi în capitolul I al cărţii a III-a din lucrarea sa „Dogmatica”[1] Sfântul Damaschin arată motivele pentru care Hristos S-a întrupat în acel timp şi dragostea prin care, Acesta a luat „pârga firii noastre”:

„În sfârşit, Dumnezeu arată noianul cel mare al dragostei de oameni pe care o are pentru om. Căci însuşi creatorul şi Domnul primeşte să lupte pentru creatura lui şi se face învăţător cu fapta. Şi pentru că duşmanul amăgeşte pe om cu nădejdea Dumnezeirii, acum este amăgit, căci Domnul s-a îmbrăcat cu haină trupul ui şi arată în acelaşi timp bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi puterea lui Dumnezeu. […] Şi fiind Dumnezeu desăvârşit, se face om desăvârşit şi săvârşeşte cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. […] Şi cuvântul s-a făcut fără schimbare trup din Duhul cel Sfânt şi din Maria sfânta pururea Fecioară Născătoare de Dumnezeu. Şi singurul iubitor de oameni se face mijlocitor între om şi Dumnezeu,, fiind zămislit în preacuratul pântece al Fecioarei, nu din voinţă sau din poftă sau din legătura bărbătească sau din naştere voluptoasă, ci de la Duhul Sfânt şi în chipul celei dintâi faceri a lui Adam”[2].


„Sfântul Ioan Damaschin accentuează ori de câte ori este nevoie adevărul coexistenţei celor două firi, după unirea lor ipostatică şi afirmă în acelaşi timp simultaneitatea creării firii omeneşti, a unirii celor două firi şi a enipostasierii.”[3]. Vorbind despre modul întrupării Sfântul Ioan Damaschin spune:

„Deci, după asentimentul sfintei Fecioare, Duhul cel Sfânt s-a pogorât peste ea potrivit cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curăţind-o şi dându-i în acelaşi timp şi puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o înţelepciunea enipostatică şi puterea prea înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, cel de o fiinţă cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască şi şi-a alcătuit lui şi din sângiuirile ei sfinte şi prea curate, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, pârga frământăturii noastre. Nu şi-a alcătuit corpul pe aer seminală, ci pe cale creaţionistă, prin Duhul Sfânt. Nu şi-a alcătuit forma trupului treptat prin adăugiri, ci a fost desăvârşit dintr-o dată. Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut ipostasă trupului. Căci Cuvântul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care exista aparte mai dinainte, ci locuind în pântecele sfintei Fecioare, şi-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa lui, din sângiuirile pure ale pururea Feciorei, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, luând pârga frământăturii omeneşti, şi însuşi Cuvântul s-a făcut ipostasa trupului. În chipul acesta este simultan şi trup: trup al Cuvântului lui Dumnezeu şi trup însufleţit, raţional şi cugetător. Pentru aceea nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat […] Nu şi-a schimbat firea, nici nu avem o iluzie de întrupare, ci s-a unit după ipostasă în chip neamestecat, neschimbat şi neîmpărţit cu trup însufleţit, raţional şi cugetător, care are în el însuşi existent, pe care l-a luat din Sfânta Fecioară, fără ca să se schimbe firea Dumnezeirii lui şi fără ca să rezulte o singură fire compusă din firea lui dumnezeiască şi din firea omenească.”[4]

Comentând aceste cuvinte ale Sfântului Damaschin părintele Chiţescu [5] arată faptul că prin aceste cuvinte combate pe nestorienii care afirmau existenţa în Iisus Hristos a două persoane corespunzătoare celor două firi, omenească şi dumnezeiească. În capitolul IX [6] Sfântul Ioan Damaschin arată, împotriva nestorienilor, faptul că „chiar dacă nu există fire neipostaitcă sau fiinţă nepersonală – căci atât fiinţa cât şi natura este considerată în ipostase şi persoane – totuşi nu este necesar ca firile unite unele cu altele după ipostasă să posede fiecare o ipostasă proprie”[7]. Apoi motivează această afirmaţie arătând posibilitatea ca cele două firi să aibă o singură „ipostasă”. În continuare afirmă că „ aceeaşi ipostasă a Cuvântului este ipostasa celor două firi, fără ca să îngăduie ca una din ele să fie neipostatică, fără ca să permită să aibă una faţă de alta ipostase deosebite şi fără ca să fie uneori a acesteia, iar alteori a celeilalte, ci este totdeauna ipostasa amândorura în chip neîmpărţit şi nedespărţit. […]

Trupul lui Dumnezeu Cuvântul nu există într-o ipostasă proprie, nici nu s-a făcut o altă ipostasă în afară de ipostasa Cuvântului, şi nu are o ipostasă care să existe prin sine însăşi.”[8]

Din această prezentare se poate observa legătura dintre calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria şi întruparea lui Hristos ca act de impropriere a firii umane şi nu a unei alăturări de o altă persoană. Sfântul Ioan Damaschin având la bază afirmaţiile Părinţilor Bisericii, aici intrând şi mărturisirea Sfântului Chiril, susţine adevărul de credinţă referitor la întruparea lui Hristos şi explica clar şi concis felul în care Cuvântul, cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi, şi-a impropriat firea omenească fără să producă vreo schimbare în Sine.

[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, ediţia a III- a, trad. de Pr. D. Fecioru Dumitru, Editura Scripta ,
Bucureşti, 1993
[2] Ibidem, p. 96
[3] N. Chiţescu, A doua persoană a Sfintei Treimi în doctrina Sfântului Ioan Damaschin, în rev.„Ortodoxia”, anul XXVIII, nr. 2, aprilie- iunie, 1976, p. 307
[4] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 98
[5] N. Chiţescu, art. cit, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1976, p. 308 - 309
[6]Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica,p.. 110
[7] Ibidem
[8] Ibidem

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!

Domnule sectar, am impresia că iar ai început să îţi iei nasul la purtare şi să devii obraznic pe baza fanatismului sectar al dumitale.

Vezi că în sfânta scriptură, la Luca 1, 43 se spune aşa: "Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine maica Domnului meu?" Se pare însă că dumneata faci abstracţie de acest verset biblic şi iei din Biblie doar ce ţi se pare ţie că rezonează cu doctrina ta eretică sectară. Te rugăm frumos, dacă atributul de Domnul este un atribut al lui Dumnezeu des întâlnit în sfânta scriptură, şi deci acest pasaj se referă la Dumnezeu, atunci cum se poate ca tocmai în sfânta scriptură, pe care dumneata o idololatrizezi sectăreşte, să se spună "maica Domnului meu" ? Adică, ce vrei să spui că Domnul, adică Dumnezeu are maică ? Şi dacă nu are maică (conceptul de maică a lui Dumnezeu înţeles în sensul în care înţelege Scriptura şi Biserica lui Hristos) atunci nu ţi se pare dumitale că şi acest cuvânt biblic este o blasfemie ? Şi dacă accepţi că Biblia conţine blasfemii (bineînţeles că nu conţine, însă aceasta este concluzia care se trage din modul dumitale de a gândi şi de a interpreta scriptura), cum mai pretinzi că biblia este sfântă ?

Pe de altă parte, ţin să te informez că dumneata nu eşti mai presus decât sfinţii părinţi ai Bisericii lui Hristos şi nici mai presus decât sfintele sinoade ecumenice, indiferent de cât eşti de căzut în patima slavei deşarte !! Prin urmare, părerile dumitale eretice şi sectare nu au nici cea mai mică valoare pentru Biserică, şi nu doar că nu au valoare, însă prin intermediul lor te-ai băgat singur sub anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei, care spune foarte clar: "Dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu şi că pentru aceasta Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu; căci a născut trupeşte pre Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, care S-a făcut trup; să fie anatema." Domnule sectar, înainte de a face nişte afirmaţii care deja au fost date anatemei de sfinţii părinţi şi de sfintele sinoade, ar trebui să te gândeşti de mai multe ori la consecinţele pe care le au asemenea afirmaţii !

Ai răspunsuri scurte şi "la obiect" pentru că ţi-e frică să deschizi gura prea mult pentru că de fiecare dată când vii cu mesaje mai lungi, nu ştiu cum de reuşeşti dar dai din erezie în erezie !! Aşa că frica de a îşi da seama tot forumul cât eşti de eretic te face să scrii mesaje scurte, crezând tu în mintea ta că dacă scrii mesaje scurte îţi diminuezi proporţional riscul de a îţi demasca ereziile sectare.

O să vezi tu "odihnă netulburată" când vei ajunge în fundul iadului pentru astfel de vorbe, obraznicule !!

Cata vreme considerati sinoadele ecumenice o pierdere de timp, nu puteti intege Taina lui Hristos. Cand vorbim despre Hristos ne referim la o singura persoana- dumnezeiasca existenta din Tatal mai inainte de toti vecii- si la 2 firi sau naturi- omeneasca si dumnezeiasca. Din Feciara Maria se naste o natura/ fire sau o persoana? Dintr-o persoana se naste o persoana. Daca persoana este dumnezeiasca atunci de ce imi este greu sa recunoasc ca Maica Domnului este Nascatoare de Dumnezeu? Mai pe larg sinoadele III si Iv ecumenice unde se fixeaza dogma hristologica.