În prealabil postat de fallen (Post 371671)

Si inca ceva, va rog.
Nu va grabiti sa ii judecati pe ai mei, ca s-ar putea pana la urma tot eu sa fiu cea vinovata. Pentru ca, amintindu-mi de copilaria mea, mereu am avut tendinte "obsesive " legate de anumjite actiuni sau persoane, pe care ai mei au incercat, cum s-au priceput, sa le opreasca. (ei nefiind desigur specialisti in psihologie infantila). Adica, eu cand imi doream ceva (de exemplu : sa merg la strand sau stiu eu undeva, la munte etc) deveneam foarte inversunata si aveam impresia ca s-ar putea ca ceva sau cineva sa imi stea in cale si ma panicam (mi-era frica sa nu se rasgandeasca ai mei, sa nu se strice vremea, sa nu ma imbolnavesc, etc) si atunci deveneam "defensiva" fara motiv, ceea ce de cele mai multe ori pe parinti ii irita si incepeau sa ma ameninte ca nu mai megem nicaieri, ceea ce imi amplifica si mai mult panica.
Apoi, cand m-am facut mare, am avut oarecum aceeasi atitudine si fata de baieti (ma temeam ca ai mei n-or sa fie de acord cu relatia, etc) fapt care crea o oarecare tensiune pe ambele planuri (si in familie, si in "relatie"). La un moment dat am crezut ca am depasit momentul, dar iata ca, fiind implicata in acesta relatie de peste 4 ani (pe care parintii au acceptat-o fara probleme), mi-au revenit "problemele" din copilarie. Adica m-am inversunat atat de tare sa merg la biserica (mi-am pus atatea sperante ca imi voi regasi increderea in Dumnezeu si in mine insami) incat am inceput sa ma tem sa nu devin "dependenta" si la un moment dat sa nu mai pot merge din motive obiective sau subiective si sa se intample ceva nasol. Iar una dintre piedicile care pareau sa imi stea in cale parea sa fie chiar el, iar tendinta mea naturala a fost sa incerc sa-l "combat". Nu stiu ce am facut sau ce-am zis, si cum a perceput-o el, ca pana la urma l-am enervat atat de rau ca practic l-am "intors" impotriva bisericii (la inceput si el a fost de acord sa merg, crezand ca imi va face bine, dar ulterior a constatat o schimbare in rau a starii mele de spirit). Poate nu e neaparat vorba de rea-vointa nici la mine, nici la ai mei nici la el, ci doar de nepricere in abordarea problemelor celuilalt.
Dupa ce "conflictul" pare sa se fi incheiat (sa fi luat o pauza), imi dau seama ca increderea mea in Dumnezeu nu ar trebui sa se "intareasca" sau sa "slabeasca " direct proportional cu frecventa participarii la slujbe, ci ar trebui sa ramana constanta, indiferent ce s-ar intampla, sa se "inradacineze" in sufletul meu. Poate ca asta a vrut sa-mi arate Dumnezeu.
Faca-se voia Lui !

În prealabil postat de glykys (Post 375230)

Fallen, uite, eu am o colega, are 24-25 de ani, e din provincie, statea la camin, dar acum a terminat masterul in Bucuresti si a fost nevoita sa se decazeze. Lucreaza part-time, ia vreo 5 milioane pe luna, deci nu isi poate plati o chirie in Bucuresti, parinti bugetari / pensionari... Este o fata extraordinara, foarte promitatoare, e foarte buna pe domeniul ei, dar nu are unde sta. Sa faca naveta zilnic ar fi prea costisitor, sa se intoarca in oraselul de provincie, nu s-ar putea angaja nici ca vanzatoare si si-ar rata profesia. Ei bine, fata asta are si ea un prieten in Bucuresti de vreo doi ani, si a spus foarte clar ca ea nu se muta cu el, desi asta i-ar rezolva foarte usor problema cazarii si oarecum pe cea materiala. In ruptul capului nu se muta cu el, desi foarte multi din anturajul ei o sfatuiesc sa faca asta. Dar ea prefera sa doarma o noapte la colega X, doua nopti la colega Y, sa o astepte in parc pe colega X pana cand aceasta iese de la serviciu si ii deschide apartamentul... din fericire, acum colega Y o primeste o durata mai mare de timp (dar determinata), pana cand isi gaseste undeva cazare.
O viata stresanta, dar nu e traita in pacat... e mare lucru.

În prealabil postat de fallen (Post 375261)

Daca e asa credincioasa si perseverenta, poate are noroc si o cere de nevasta prietenul ei (desigur, daca o si iubeste). Sau daca el are familia aici, si familia lui e de buna credinta, ar putea s-o ia in casa lor, ca "oaspete", deocamdata, pana cand se vor cununa. Nu ar fi frumos?

În prealabil postat de fallen (Post 371651)

Din pacate cu regret va anunt ca am fost nevoita sa 'capitulez", sa abandonez cauza, in urma unui conflict cu familia (toata familia), in care mi s-a cerut sa nu mai merg la biserica
si sa nu mai tin post. Nu stiu cu ce am gresit fata de ei, eu am incercat doar sa ii conving ca e important ca macar eu sa merg, din toata familia, sa ma rog pentru toti dar dansii considera ca sunt alte lucruri mai importante de facut si ca atitudinea mea a fost una "ostila".
Doamne Isuse Cristoase, ai mila de mine pacatosul ( si de toata familia mea)!

În prealabil postat de fallen (Post 375261)

Daca e asa credincioasa si perseverenta, poate are noroc si o cere de nevasta prietenul ei (desigur, daca o si iubeste). Sau daca el are familia aici, si familia lui e de buna credinta, ar putea s-o ia in casa lor, ca "oaspete", deocamdata, pana cand se vor cununa. Nu ar fi frumos?

În prealabil postat de glykys (Post 375539)

Nu stiu cat de mult se iubesc ei, oricum, relatia lor e mai mult decat platonica, dar parintii lui vor ca fiul lor sa isi termine mai intai studiile,sa isi faca o situatie si apoi sa se casatoreasca cu cineva de conditia lui. Fiul e de acord cu ei, si colega mea e de acord cu ei, mai ales ca si ea gandeste asemanator, vrea sa isi faca un rost in viata intai, are alte prioritati, e OK daca vorbeste cu el de doua ori pe saptamana si ies in parc...Parintii lui sunt oameni de vaza, cu principii si nu ar accepta ca prietena fiului lor sa locuiasca cu ei, nici macar intr-o camera separata - nu stiu daca au asa ceva si nici cum o privesc pe ea, probabil nu o plac prea tare, pentru ca e saraca... Nici ea nu ar accepta sa traiasca cu el, in concubinaj, chiar daca asta presupune sa isi care bagajele aproape zilnic pe unde se duce.

Ceea ce imi place insa este ca dragostea sau nevoia stringenta de o locuinta nu le intuneca gandurile si ca amandoi sunt sinceri unul cu altul si se inteleg, au principii, prioritati...

P.S. Si chiar de ar sta ca oaspete (pe o perioada nelimitata!!! cine se inhama la asa ceva?), in camera separata, ar avea foarte multe ispite. Acum sta la o colega care locuieste cu prietenul ei, iar aceasta i-a zis ca o poate tine numai o luna-doua, tocmai din cauza prietenului ei...Deci...

În prealabil postat de anna21 (Post 375527)

Fallen, imi pare rau sa citesc asta, mai ales ca eu am trecut prin intamplari similare si stiu ca-ti este greu.
Cand aveam copilul bolnav (cu ani in urma, acum e sanatos, multumesc lui Dumnezeu), eram disperata si nu stiam ce sa fac, asa ca posteam si ma rugam Sfintei Maici a Domnului sa ne ajute - ei bine, familia sotului a inceput o lupta inversunata impotriva postului meu. Ceva de neimaginat, nu aveau alta preocupare decat ce mananc eu, erau obsedati! Ba inca sotul meu dadea examene in strainatate si l-au sunat alarmati sa-i explice cum eu ma imbolnavesc de foame. Cand s-a intors era deja f convins ca am innebunit, ca ma imbolnavesc, ca sunt exagerat de slaba etc... Asa ca circul a continuat.

Ce am facut:
- nu spun ca tin post, dar spun ca incerc sa am o dieta mai sanatoasa, bazata pe salate
- strike back (asta e partea mea favorita): cand la masa esti "rugata" (=fortata?) sa mananci ciorba de burta sau friptura etc., incepi sa vorbesti despre cat de daunator este colesterolul, in special pt pers. varstnice, cum te poti imbolnavi de la mancaruri prajite, ce sanatoasa este vaza, prin comparatie etc.. Dupa un timp nu te mai bate nimeni la cap cu mancarea (cu exceptia prietenului, poate).
- spun ca nu mananc dupa ora 17 pt ca altfel am un somn agitat
- daca mancarea gatita de sot e pe masa, zic ca trebuie sa merg la sala de sport (si chiar merg) si ca voi manca la intoarcere (cand ma intorc o arunc, ca el probabil a mancat singur intre timp)

.. Poti gandi si alte strategii in functie de situatie, important este sa spui "azi e post" cat mai rar, in lipsa de imaginatie :). Si atunci poti sa fii indignata "dar tin post atat de rar!"


Dar Alin a observat lucrul extraordinar ca tu nu ai nevoie de atata bataie de cap!
Poti iesi acum pe usa, nimic nu te impiedica (decat prejudecatile tale).
E plina lumea de barbati, fara suparare. Poate gasesti crestini dornici de insuratoare.

Casatoria cu un necredincios implica multe probleme, nici nu- ti trec acum prin minte. Postul e pb mica fata de altele.. Cum ar fi educarea copiilor si altele.

În prealabil postat de fallen (Post 375572)

Sa stii ca si cand stai "singura" sunt ispite. Poti sa ajungi in bratele unui barbat (chiar strain) si din deznadejde. Sunt si barbati perversi, si femei slabe pe lumea asta, te poate aborda unul intr-un moment de deznadejde si sa ai impresia ca-ti ofera alinare si el de fapt sa vrea doar.... Tu de ce crezi ca n-am curaj sa plec, ca mi-e teama ca voi renunta la un compromis si voi fi nevoita sa fac mai multe. Bine, stiu ca asta nu e o mentalitate de invingator dar e una din temerile care mi-a intrat in cap si nu o pot scoate, e una din chestiile care ma tine pe loc.

În prealabil postat de fallen (Post 375573)

Mersi pt sfaturi, dar sa stii ca minciuna, chiar si asa "motivata", nu e una din punctele mele forte. Cu toate ca in multe situatii m-ar fi salvat si cu toate ca multa lume prefera sa fie mintita decat sa stie un adevar care nu convine. Foarte rar am reusit sa mint cu convingere si cu toate astea nu sunt foarte mandra. Stiu ca nu-mi folosesc la nimic aceste "scrupule", avand in vedere restul situatiei (de compromis) dar pur si simplu nu pot si nu cred ca nici nu vreau sa ma incurajez sa invat sa mint. Mai degraba mint pentru altii. Scuze. Atata pot, atata fac.