Dar nu stiu daca o pot duce pana la capat. Tin prea mult la ai mei, poate mai mult decat la mine insami, cu toate ca unii dintre ei poate chiar nu merita.

Apropo. Am mai auzit o predica, anul trecut cam tot pe vremea asta, nu mai stiu exact cum se chema, in care Mantuitorul spune "iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti". Si mi se pare, dar nu sunt sigura, trebuie sa verific informatia, ca parintele a spus ca "daca nu te iubesti pe tine insuti, nu poti sa-ti iubesti nici aproapele". Ce credeti, ar putea fi adevarat?

Da, trebuie să te iubești pe tine însuți; dar așa cum te iubește Dumnezeu, adică nu în mod egoist. Ci dorindu-ți binele. Trebuie să-ți dorești binele tău în cel mai înalt grad și cel mai mare bine, adică mântuirea, adică libertatea interioară, curăția, fericirea veșnică, care vin, toate, din legătura cu Dumnezeu.

Deci trebuie să le faci celorlalți ce ai vrea să ți se facă ție, cum zice Domnul. Numai că doar în ceea ce este bun. Nu să le fac celor pe care-i iubesc nu știu ce plăceri sau pofte pentru că iubesc eu însumi plăcerile. Trebuie făcut binele cel adevărat, nu un bine înșelător.

Dar dacă cineva dintre cei iubiți te determină să păcătuiești, chiar dacă nu te desparți în fapt de el, te desparți în suflet, pentru că va intra în contradicție puternică cu propria ta conștiință, care dorește curățenia, sfințenia, unirea cu Dumnezeu.

Cred că numai soțul (soția), pentru că ne-am unit cu el(ea) în modul cel mai adânc (omenește vorbind) poate aduce o atingere directă sufletului nostru, determinându-ne, adică, să ne despărțim de Dumnezeu.

Totuși, cred că nici măcar el(ea) nu are dreptul să se atingă de sufletul nostru, să ne piardă. Dacă nu reușesc să o fac să mă înțeleagă și să mă respecte, aleg mai bine să mă despart de ea și să ne căutăm mântuirea separat, purtând crucea mântuitoare a singurătății, decât să ne pierdem împreună.

Acesta e modul binecuvântat de iubire de sine, care în ultimă instanță e iubire de Dumnezeu.

P.S. Din câte îmi amintesc Apostolul Pavel îndeamnă pe soțul credincios să nu se despartă de cel necredincios dacă acesta îi respectă credința.

Aici ai atins un subiect delicat, cel al despartirii (sotilor). Aceeasi intrebare m-a framantat si pe mine multa vreme.
fiecare dintre noi se uneste cu Cristos la Botez. Apoi la cununie se uneste cu sotul/sotia, amandoi fiind deja uniti cu Cristos. Ei bine, in momentul cand unul dintre soti se desparte de Cristos, atunci ce se intampla cu celalalt? Nu deja s-au despartit? Nu s-a rupt deja legatura ce-i unea, adica legatura cu Cristos?

In sens strict si literal o moneda talant = 43,62 kg de argint sau 49,077 kg de aur. Asa scrie in Biblie la sfarsit unde sunt date tot felul de unitati de masura. Enorm de mult, adica.

Poate nu cu totul. Dacă unul se leapădă de Hristos face legătura lor, taina, nelucrătoare. Dar poate și să se întoarcă la El. De altfel, în diferite măsuri, fiecare ne lepădăm, chiar zilnic, de Hristos, neascultându-L; dar ne și întoarcem.
Și Cununia, ca și Botezul, poate fi o formă goală, moartă, dacă nu-i dăm noi viață, dacă nu lucrăm. Și, într-adevăr, cununia nu o poți păstra vie de unul singur. Dar te poți ruga, poți spera.

Predica de aseară din cadrul Săptămânii de Rugăciune (Harul în lumina Sanctuarului) a avut titlul "Mântuitorul" şi L-a scos în evidenţă pe Hristos- Marele nostru Preot ce mijloceşte în Sanctuarul Ceresc pentru noi. El, singur între om şi Dumnezeu... O, ce Mântuitor este Iisus! Pentru că a devenit om adevărat, luând trupul şi sângele nostru, El a devenit Marele nostru Preot, Mijlocitorul între Dumnezeu şi om. El este Dumnezeul-om, unind prin Sine Însuşi cerul şi pământul, despărţite de prăpastia creată prin căderea primilor noştri părinţi.

Sanctuarul pământesc Îl prefigura pe El. Serviciile sale se concentrau în jurul jertfei şi preotului. Sângele mieilor, al ţapilor, al viţeilor, oferit de păcătosul pocăit, erau o umbră a lui Iisus, Mielul lui Dumnezeu, care avea să ridice păcatul lumii. Iar slujirea preotului – în special a marelui-preot, singurul căruia i se permitea intrarea în Sfânta Sfintelor, o singură zi pe an, în Ziua Ispăşirii – prefigura marea lucrare de slujire a Dumnezeului-om, în Sanctuarul din ceruri.

Astăzi am aflat la predică de ce Sf Iosif este cunoscut ca "dreptul Iosif". În vreme ce ceilalţi sfinţi sunt pomeniţi în calendar ca "sfântul...(urmează numele)", numai Iosif este pomenit ca "dreptul Iosif".
El nu o putea bănui pe Sf Fecioară, logodnica sa, de nimic rău, neavând niciun temei pentru aceasta. Pe de altă parte, ea dă semne de sarcină şi el ştia sigur că nu avea niciun merit în această sarcină. Pentru el, lucrul era cu totul inexplicabil. De aceea, el se hotăreşte să nu o expună pe logodnica sa asprimii Legii Vechi, care prevedea pedeapsa cu moartea în acest caz, ci să o ascundă. Îngerul îi arată Cine este Acela din pântece şi Cine este adevăratul lui Tată. Dar, îi arată DUPĂ ce Iosif luase deja hotărârea sa, ca să îi explice inexplicabilul.

În duminica ce a trecut, în Biserica Ortodoxă s-a citit, din Evanghelia lui Matei, genealogia Domnului, scrisă tocmai pentru a se arăta că Mântuitorul avea (din punct de vedere pământesc) sânge de rege, trăgându-Se tocmai din Avraam.

Din pacate, oamenii (poporul) din vremea aceea au crezut, au sperat ca el chiar va deveni rege, adica va face cumva sa-i alunge pe romani de la putere, sa elibereze poporul si sa preia conducerea statului. Probabil de-asta L-au intampinat cu flori si osanale la intrarea in Ierusalim. Dar la fel de mare le-a fost dezamagirea cand au vazut trei zile mai tarziu, ca nu are aceasta putere, sa faca aceste lucruri in plan material, pe aceasta lume (de fapt o are, dar nu asta doreste sa faca). Cum a zis chiar EL, "regatul meu nu e din aceasta lume". Probabil din cauza asta L-au acompaniat cu ocari si scuipaturi pe drumul spre Golgota. Si din pacate tot asta facem si noi acum, de cate ori suntem dezamagiti de propriile nereusite si neputinte, dam vina pe Dumnezeu si hulim impotriva Lui si, cum a spus Fanus Neagu intr-o carte a sa, fiecare din noi tine cu tot dinadinsul sa-L rastigneasca pe Cristos cu mana lui.
Pe de alta parte, se spune ca nici regatul lui David si al lui Solomon nu ar fi existat cu adevarat dpdv istoric si politic, ci au fost mai mult lideri spirituali. Intr-un fel, insasi religia mozaica descurajeaza oarecum existenta unor regi sau imparati ai acestei lumi, venerarea unor idoli din randul oamenilor. Asta pe de o parte e un lucru bun, pentru ca restul lumii este irezistibil (si fatal) inclinata spre a se inchina la idoli falsi , la profeti mincinosi. E mult mai lesne sa te "inchini" unui rege, imparat, presedinte care iti face promisiuni "concrete" pe lumea asta, decat unui Dumnezeu care e sus, "in ceruri" si care te poate ajuta doar in plan spiritual (se stie ca cei mai mari lideri ai acestei lumi au fost la vremea respectiva oarecum tirani, dictatori si multi au cazut in pacatul de a se crede adevarati zei). Dar poporul ales se pare ca este mai introspectiv, mai inclinat spre a cerceta, a cere dovezi, argumente (uneori mai mult decat era cazul), si de asemeni e foarte tenace, chiar daca a gresit fata de Dumnezeu de multe ori (asta o spune Biblia, nu eu), s-au intors la El de fiecare data si n-au pierdut nadejdea. Probabil din cauza asta au ramas pana in ziua de azi, fiind unul din cele mai vechi popoare.
Deci, asa cum a spus-o chiar El, sa-i dam cezarului ce-i al cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.
Sarbatori cu bine, Doamne ajuta!

În predica de azi, părintele a explicat un lucru la care nu reflectasem: de ce Biserica cinsteşte martiriul Sf Ştefan într-o zi atât de apropiată de aceea a Naşterii Domnului. Fiindcă în nu există Crăciun fără Paşte. Însuşi Domnul s-a născut spre jertfă. Grota în care s-a născut Domnul era foarte asemănătoare unui mormânt, lucru care se observă în chip deosebit în cunoscuta icoană a lui Rubliov.

A mai amintit că, în acea zi când Sf Ştefan a primit cununa martiriului, a fost una dintre puţinele situaţii menţionate în Biblie când Cerurile s-au deschis. Ceea ce s-a văzut a fost Domnul nostru stând în picioare la dreapta Tatălui. Poziţia "în picioare" reprezintă, în liturgică, poziţia învierii.