si Jocul lui Ender. Nu prea are legatura, dar e o carte buna.
Apropo, o poveste scurta, dar interesanta mi se pare si "The Last Church" de Graham McNeill http://1d4chan.org/wiki/The_Last_Church (desi nu stiu daca se pot intelege destul de multe din nuantele povestii si ale personajelor fata o cunoastere a universului warhammer 40000)

@UNNOMM

Iarta-ma, ai dreptate cand spui ca trebuie sa fim toleranti!

Da, Yasmina, insa supralicitarea acestui sentiment nu prea mai lasa loc pentru a gusta pur si simplu cursul firesc al vietii. E dificil de trait permanent cu gandul la moarte. Ma intreb daca e sanatos si desigur daca e crestineste.
Mai degraba gasesc ca e potrivit sa se rezerve un anumit moment pentru meditatia la moarte. Nimicurile vietii, care pica desigur cand meditam la moarte, au rostul lor pentru viata, asa cum sarea si piperul, scortisoara si alte aromate nu pot inlocui mancarea si bautura, insa ii dau un farmec aparte....:)
Valabil si pentru design si pentru haine etc. Au si ele locul lor in viata omului. In moarte, insa, nu.

Eu o refuz pana si pe cea a micilor (creatii literare, desigur)...

Un răspuns foarte echilibrat, care mi-a plăcut foarte mult. Bravo, Cezar!

O completare ar fi, poate, ca unii oameni sunt atat de ingroziti in miezul lor, incat si-au facut ziduri atat de groase impotriva a orice le poate tulbura firava securitate emotionala ca sunt impotriva a orice difera, catusi de putin, de reperele lor personale.
Sunt cu totul bandajati in armuri groase, protectoare. Ei nu mai sunt persoane, ci personaje.
Ei nu mai reusesc sa se acomodeze/restructureze evolutiv, nu mai dezvolta nimic. Doar asimileaza, la nesfarsit, in pantecul urias al "solutiei" lor disperate de a supravietui intr-o asezare anume.
Cu acesti oameni e dificil, daca nu imposibil sa convietuiasca cineva.

Titlul nu suna tentant pentru mine; gasesc obositoare Sf-urile cu roboti, in schimb o carte foarte buna mi s-a parut Solaris.
Oldie but goldie.

Omul lumesc are felul sau de a gandi la moarte, pentru ca e lipit de multe lucruri trecatoare care practic ii definesc viata si moartea care inseamna despartirea de ele - il tulbura, deprima, deznadajduieste si atunci, fireste, evita sa faca asta, omul duhovnicesc gandeste altfel la moarte - este punctul culminant al tuturor stradaniilor din aceasta viata, dincolo de care urmeaza rasplata, odihina, intalnirea cu Hristos, insasi implinirea scopului acestei vieti.

Poti.
Scoti reclamele.
La un moment dat si forumul avea, si apareau tot felul de chestii aiurea, si au fost scoase totusi.

Cezar, vad ca te simti mai mult psiholog decat absolvent de teologie, dupa felul in care scrii.
Ma intreb daca urmand sfaturile unui psiholog, ne putem mantui. Personal, ma indoiesc. Mie imi place drumul mai greu, al monahilor; chit ca eu nu sunt in stare sa le urmez exemplul si invatatura, dar macar stiu cum este corect, pentru a merge pe drumul ingust al mantuirii. Ori, cat timp ne iubim pe noi insine, ne facem toate placerile, punem accentul pe tot ce e bun si placut in viata si mai ales, nu ne gandim la moarte, ca aducere aminte a judecatii care ne asteapta, nu avem prea mari sanse nici la mila Domnului pentru a ne mantui.