În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit
(Post 503457)
Intradevar m-am gandit si la dansii dar mai mult ca la o consecinta a unei comunitati care,la ora actuala,imi pare pierduta cumva,dansii sunt probabil ultima tresarire a acelei comunitati dar nu la dansii ma refer ci la o comunitate formata din barbati si femei la un loc si cred ca ei aveau ceva ce le schimba intreaga perspectiva:o puternica asteptare a Parusiei iar trairea din aceasta perspectiva schimba totul pt ca accentul pe iminenta are doua laturi:una navalnica,de asteptare imediata si traire inflacarata si a doua latura de o tranzitie,in cazul in care timpul trece,spre o asteptare pe termen lung dar care cumva poate pierde ceva din entuziasmul initial desi stabilizeaza lucrurile.Practic ma refer la comunitatea primilor crestini din FA,puteti incerca sa integrati in descrierea lor din FA cuvintele din I Ioan,I Petru si Iuda si veti observa o imagine a unei comunitati capabile de asa ceva si asta pt ca,inclin sa cred,perspectiva Parusiei le determina toata abordarea vietii si a credintei.In II Petru se simte deja putin din nelinistea de dupa disparitia primei generatii si germenele asteptarii pe termen lung.Este o imagine extraordinara,vie,cutremuratoare,a primilor crestini,a trairii lor atat de deosebita,nu ai cum sa nu-i iubesti,parca iti stau in fata,cuminti,luminosi si tacuti si iti zambesc cu ochii la cer in timp ce in jurul lor se adunau nori negri.
Cred ca atenuarea unei inflacarate asteptari a Parusiei schimba totul fundamental si ma intreb daca a fost inevitabil sau nu.Comunitatile monahale sunt intr-un anumit sens pt mine o ultima tresaltare in istorie a unei forme a acelei asteptari,de exod din lume spre malurile mantuirii vremurilor, asteptand ca Domnul sa despice timpul si lumea la a doua venire a Sa.Mereu m-am intrebat cati mai traiesc in mod real cu o asemenea asteptare,nu la modul anxios sau schizofrenic,sectar,ci la modul luminos,curat,de certitudine care cumva este in drumul ei spre noi,ce de determina sa crezi intr-un anumit mod,sa traiesti intr-un anumit mod,poate mai liber de tine insuti.In fine discutia este mult mai complicata si cu multe aspecte situate in intervalul dintre ,,deja" si ,,nu inca" si cred ca v-am plictisit suficient,luati ce am scris ca simpla opinie,nimic altceva.Intr-un anumit sens si noi traim tensiunea eshatologica,poate mai diminuat sau poate nu mai vrem sa ne rupem asa de mult de lumea asta,prin traire si asteptare.Ce paradoxal,o asteptare ce pare sa curga ca un rau linistit dar care undeva in ea are scanteia iminentei transformatoare :)
O idee m-a bantuit mereu:cred ca spre finalul vremurilor,cand vor fi ele,oamenii se vor intoarce exact la acel tip de traire si cumva cred ca istoria noastra merge inapoi spre acel punct,dupa ce vom fi epuizat toata fuga noastra de Dumnezeu.Cred ca aceea asteptare si aceea traire,si doar ele, ii va uni pe toti la final,in fata ultimei confruntari cu intunericul, la fel ca la inceput, si atunci va veni si clipa Parusiei.Numai bine va doresc.
|
