"Au zis bătrânii: de vei vedea pe cel tânăr, de voia sa suindu-se la ceruri, apucă-l de picior şi trage-l, căci nu îi este de folos."

http://www.pateric.ro/pentru-socotinta/

Da, astea-s vremurile şi sunt în acord cu tine când concluzionezi "fiecare are dreptul să trăiască".
E indiscutabil acest lucru şi încă, aş plusa c-o întrebare: să se rezume totul la drept şi drepturi pe lumea asta? Adică, doar pentru că e corect conform drepturilor, facem noi ceea ce facem?...

Dar inima, ticăloasa aia de inimă, inima creştinească, nu şopteşte nimic? Tace mâlc? Nu zice nici pâs?

Când creştinul face miluinţă, o face doar cu gândul că respectă un drept? Şi că e ascultător faţă de o poruncă? La atât se rezumă viaţa noastră a creştinilor? La supunerea faţă de drept şi de lege?

Chit c-o zice iarăşi un prieten că mă dau supravirtuos, afirm ce-mi zice numai bunul simţ, că virtuos nu sunt, vai mie. Îmi spune bunul simţ că eu, om creştin cu lipsuri şi cu rele, nu pot trăi indiferent la lipsurile altora. Nu pot trece senin pe stradă când văd pe atâţia alţii săraci şi goi şi bolnavi şi cu mâna întinsă. Nu pot fi indiferent la tot ce-i omenesc în jur, pur şi simplu pentru că şi eu sunt om şi mă leagă ceva, de natură cred profund emoţională mai întâi, cu toţi oamenii. Nu mă screm să compătimesc, pe mine şi pe alţii, o fac pur şi simplu, fără să îmi înăbuş simţământul. Singura treabă care mă încurcă realmente este, s-o recunosc, că nu ştiu cum să fac, că nu mă pricep. Dar nu pentru asta avem învăţători şi Scripturi? Oare din alt motiv?...
Ce pomană mai e şi aia, ce milostenie, dacă o fac după adâncă cugetare, răsfoirea carneţelului cu porunci din buzunar sau din memorie, apoi, corect-foc, iacă fac gestul cerut de lege, gestul cel corect şi dau un ban sau o vorbă etc.
Nu ştiu alţii cum sunt, însă pe mine mă ia ameţeala, se dărâmă totul doar când mă gândesc la eventualitatea că aş putea să fiu într-o zi un om corect şi cu principii drepte. Să mă ferească Dumnezeu de aşa moarte în blugi şi tricou!

În inima omului, dacă luăm aminte la ea şi nu o înnăbuşim, există un izvor necontenit al împărtăşirii omului cu toţi semenii lui. Un izvor numit "îmi pasă". Acest izvor credeam că e din datul genetic al omului, făr să aibă Dumnezeu vro trabă cu el. De câţiva ani am descoperit şi mărturisesc că este pus de Dumnezeu în om, în inima lui. Ca să nu mai fie nici lege, nici corectitudine, ci pur şi simplu din prinosul inimii omului către fraţii săi oameni. Oricum ar arăta, ar vorbi, s-ar purta şi s-ar autocataloga ei. Adică noi.

Restul e sălbăticie, indiferent cât de frumos ornată pe dinafară şi cât justificată savant şi "drept".

Este o situatie delicata.Este greu...salarii mici ,chirii mari.Cine se poate descurca,de bine,cine nu,treaba lui...cam asta este pe la noi.S-au imbogatit foarte mult unii,iar altii se descurca cum pot si ei.Ne lipseste "mijlocul".Ori ai,ori te descurci cum poti(destul de greu).Nu s-a avut si nu se are grija deloc de om.Este vorba de egoism,de lacomie.Fiecare pentru el.Societatea noastra nu mai este privita ca un ansamblu,ci parca nici nu mai este societate...dezbinare,.. aproape totala.S-a gresit mult(intentionat si/sau nu)...si acum se vad consecintele.Daca stai sa privesti mai atent,este o "salbaticie"de nedescris,o goana nebuna dupa bani,avere,putere...Altruismul il gasesti in putine locuri...Trist,foarte trist!

Ioane,citind cele scrise de tine mai sus m-a bantuit iarasi un gand cu privire la care ma chinui de ceva vreme sa-l arunc in uitare.Mi-am dorit sa scriu un articol,o denumire improprie,cu titlul ,,Un evreu pe nume Isus".Desi titlul poate scandaliza la prima vedere el ascunde intentia articolului.Cum l-au perceput evreii pe Isus,conationalul lor, si invatatura Sa,unde si de ce au esuat sa-L primeasca,cum au inteles ei de fapt cele spuse de EL in contextul lor iudaic,ce anume i-a tulburat si infuriat,cum de treceau atat de repede de la admiratie la adversitate,ce anume din trecutul lor le-a fost precum o piatra de moara,ucigandu-le prezentul acelor clipe,impietrindu-i si facandu-i sa rateze cel mai maret moment din istoria lor si a lumii,pe care,daca l-ar fi inteles,ar fi schimbat totul.A fost oare inevitabil esescul lor,este doar al lor sau cumva germenii lor s-au risipit prin istorie,supravietuind.A curs multa cerneala pe aceasta tema,s-a facut afirmatii simpliste sau profunde, si nu am pretentia ca as spune eu ceva nou dar pe masura ce caut,pe masura ce trecutul lor si al povestii lor se descopera,o imagine cutremuratoare incepe sa prinda contur.Ce este si mai cutremurator este ca povestea erorilor lor nu s-a sfarsit,a supravietuit parca ca o dovada cu privire la cat de putin suntem diferiti de ei,multi,foarte multi dintre noi,cu tot cu convingerile noastre religioase.Ce le-a cerut EL de fapt lor,ce anume din invatatura Sa nu au putut trai si de ce.

Citind cele scrise de tine mi-au revenit in minte ganduri care m-au bantuit si pe mine pe masura ce calatoream din ce in ce mai adanc pe urmele esecului lor in raport de Fiul Omului.Ciudat,sa-mi ierti bizara confesiune,bat campii ca de obicei,cum fara sa vrem sau sa stim,undeva in noi simtim cateodata aceleasi lucruri,fara sa stim poate de ce le simtim si de unde vin ele.Numai bine Ioane.

Precum şi realitatea concretă apare într-o gamă foarte largă de nuanţe. Am folosit "rezonabil" cu sensul "acceptabil pentru toate părţile implicate", iar "nu depinzi neapărat" se referă la situaţia în care chiria este un "surplus ", adică ai şi o altă sursă de venit care-ţi asigură echilibrul economic necesar unui trai decent. Acum probabil urmează să întrebi "ce înseamnă un trai decent", la care n-am să pot să răspund, pentru că "decenţa" este măsurată de fiecare după standarde strict subiective: pentru unii decent este să ai un adăpost şi posibilitatea să-ţi finanţezi cu puţin deasupra pragului de supravieţuire hrana, sănătatea, utilităţiile etc, iar pentru alţii înseamnă să conduci o maşină din clasa premium, să trăieşti într-un spaţiu locativ excedentar (vilă, apartament cu nşpe camere) şi să-ţi faci anual concediu în Caraibe la cinci stele la fel de uşor precum ai merge un weekend pe litoral.

O întrebare utilă ar fi: ce înseamnă pentru fiecare dintre noi "nivel de trai decent ?" şi în ce măsură răspunsul nostru rimează cu modul de viaţă creştin la care aspirăm, ţinând cont de faptul că expresia "mod de viaţă creştin" nu se referă nicidecum la un soi de tropos obligatoriu, invariabil standardizat.

Decent pentru unii poate insemna sa stea musai in zona X chiar daca nu isi pot permite chiria si atunci sparg "indecenta" pretului de capul proprietarului care poate si el are la randul lui pretentii la fel de decente, chiar daca de o natura diferita, cu diferenta ca el si le permite cu ce are fara a pretinde ca altii sa-si coboarea asteptarile decente pentru a si le satisface pe alea sale.

Întrebarea asta mi-o tot pun şi eu, şi e clar că fiecare îşi răspunde în mod diferit.
Ref la topicul de faţă, eu cred că a lua chirie nu este în contradicţie cu a fi creştin. Chiar dacă e la preţul pieţei. Până la urmă chiria se negociază. Acum, eu nu sunt nici pe departe o negociatoare bună, şi poate de aceea am agreat să primesc o chirie ceva mai mică decât aş fi vrut iniţial. Dar chiriaşii mei sunt mulţumiţi, eu la fel şi nu îmi fac procese deconştiinţă din cauza asta. Putem să ajutăm pe aproapele, dar în ce fel îl ajutăm, depinde de la caz la caz...

Este logic ceea ce spui, în optică strict capitalistă şi cred că puţini oameni din lumea asta ar avea "tupeul" să conteste un asemenea raţionament. Cât o fi de "creştinesc" nu-i treaba mea să mă pronunţ, însă admit că se pot găsi o mulţime de justificări, satisfăcătoare raţional, pentru navigatul în două luntri, mă pomenesc şi eu făcând asta adeseori.

Este şi normal să răspundem în mod diferit, fiindcă suntem diferiţi, este în natura realităţii noastre ipostatice să fim diferiţi. Ideea e să nu cumva să ne treacă prin cap că suntem "în regulă", fără ca asta să însemne că trebuie musai să trăim permanent sub presiunea unei angoase sufocante, cea a nedesăvârşirii. Din Canonul cel Mare am învăţat ieri, printre altele, că tristeţea adâncă a prăbuşirii în păcat nu se dizolvă în deznădejde, ci luminează un paradoxal restart existenţial în chiar locul cel mai profund de conştientizare a neputinţei de a fi cu adevărat fii ai Tatălui.

Nu inteleg ce intelegi tu prin doua luntri in cazul asta.

Inca o data, intreb, ce e crestinesc in a vrea musai o zona scumpa, si nu alta dar la un pret mai mic si necrestinesc in a pretinde pretul corect pentru acea zona?

Sau sa o luam altfel, de ce ar fi necrestin cel care pretinde 2lei pentru kg de cartofi cal I dar crestin ala care pretinde sa-i fie vandut cu 1.5lei lei cal. I, pret la care ar gasi totusi cartofi cal. II?