eu ma gandesc la Biblie si la indemnurile lui Iisus,ale Sfintilor Parinti de a rezista in fata acestor provocari.cand credinta lipseste dintr-o societate cam totul se duce de rapa...

Perfect de acord.Totusi,cred ca existe si unele exceptii.Cel putin doua stiu si eu!Sunt preoti in orasul meu si sunt pur si simplu incantata de ei.Sunt exact cum ar trebui sa fie reprezentantii lui Dumnezeu pe Pamant...Dar,stiti vorba aceea:"Nu fa ce face preotul,ci fa ce zice el"...Poate iese ceva bun pana la urma:)

daca e precum scrie "In prezent, in Romania sunt circa 16.000 de preoti" nu-i de mirare ca nu au TIMP unii sa ne asculte.............

Daca ar trebui sa definesc un monah as spune ca este asemenea Lunii...mereu singur.. mereu tacut..mereu luminandu-ne calea cu smerenie..fara sa ceara nimic in schimb, desi nimeni nu ii priveste (oamenii adesea dorm noaptea:rolleyes:) ei lumineaza..cu rugaciunea lor si pe cei buni si pe cei rai..
Daca as vorbi despre unh preot de mir, as spune ca el este Soarele, care straluceste dar... adesea primeste multumirile noastre ptr ca ne incalzeste trupul si inima, ne coace granele..
As vrea sa va intreb ce am face fara Luna si smerenia ei??.. Ce am face fara Soare si caldura lui??..........

Dreptate are mirela,titlul acestui topic este la ordinea zilei.Eul din noi a atins cote maxime,orice gand il consideram al nostru,indiferent de ce natura e,ne bazam strict pe noi si pe banii nostri in tot ce vrem sa realizam.

EPIGRAMA

Daca nu se duce mintea
Sus la ceruri sau la moarte,
Prea usor se rataceste
La vorbirile desarte.
Si de nu se odihneste
Mila pacii intru noi,
Vom gasi mereu pricina
De gâlceava si razboi.
Iar cand nu ne dam silinta
Spre cunoasterea de sine,
Cântarim mai totdeauna
Numai faptele straine.

frumoasa!:)

Intamplator sau nu azi am dat peste conceptia Parintelui Arsenie Boca despre monahism,pe care cu mare bucurie v-o redau:

"Am vazut si rasaritul, si apusul multor manastiri. Rasar, cand graiesc constiintei poporului prin simpla existenta lor; si apun, cand aceasta existenta e patata de nevrednicia vietuitorilor lor. De rasaritul sau apusul acestora atarna increderea sau neincrederea ce le mai ramane oamenilor in forta de creatie a crestinismului. E destul sa pomenim bisericile si manastirile din Ardeal, infiintate de ctitorii de peste munti, ale caror vietuitori au tinut treaza in constiinta unitatea ortodoxa a neamului. Iar cand vitregiile trecutului - urzite de Vatican - le-a daramat si ars, s-au aratat mucenicii. E un apus frumos.

Acesta ne-a ferit de cei rusinos, al decadentei actuale, cand manastirile si le desfiinteaza calugarii. Aci e cazul de popas. Ce reinfiintam, care situatie? E frumoasa initiativa si trebuie apreciata, dar fara oameni indeajuns formati, care sa conduca cuminte ceea ce se aduna la intamplare, nu se ajunge decat la o situatie decadenta.

Iata cateva decadente:

Saracia, cu care uneori se incepe o manastire, determina cersetoria, umblatul cu "pantahuza", pretarea la slujbe pe rufarie, taxe pe slujbe - rusini. Din diferenta de zestre, pe care si-o aduce fiecare, se nasc in obste atitudini umilitoare, intaietati nedrepte - destramare sufleteasca.

Oamenii din afara, care ajuta prin donatii mai de seama, ba si care n-ajuta cu nimic, daca nu li se are grija, incep sa se amestece in treburile interne ale manastirii, sa invrajbeasca obstea si sa se invrajbeasca si intre ei inafara - smintelile.

Sanatatea fizica a fiecarui ins in parte trebuie medical si dinainte stiuta. Aci e un punct gingas, care nu mai trebuie neglijat. Nu pot fi primiti in aceasta nevointa de o viata a sfaturilor evanghelice, decat oameni perfect sanatosi cu plamanii, inima, dar mai ales cu sistemul nervos, sangele si glandele endocrine. Acestea din urma, pricinuind oarecare jena. Raman de obicei la voia intamplarii si prada unei pareri cu totul pe dos, mai ales intre femei, ca incetarea mai devreme a unor functii de natura endocrina ar fi o invrednicire, un preludiu al sfinteniei.

De fapt e o tragedie care bate la usa: dezorganizarea mintala, in diferite grade, de unde inclinatia spre exagerari, denaturari, habotnicii, inchipuiri, naluciri - toate tulburari psihice din cauze netratate. De multe ori, "inclinatia spre manastire" nu e de fapt o inclinatie, ci o infirmitate de adaptare, din cauze organice sau din alte cauze. Adevarata chemare insa nu are nimic cu infirmitatea. Curajul de a alege liber acest mod de mantuire nu arunca ponoase pe celalalt mod de mantuire, al familiei. Infirmii vad in manastire: vis, usurare, litanie, ca sa sfarseasca in deceptii si sminteli. Adevaratii chemati vad limpede eroica nevointa a desavarsirii, fara ispita sfinteniei. De asemenea e foarte bine sa se stie de la inceput care e punctul de vedere al fiecarui ins asupra raului. Multe structuri psihice sunt prada obsesiei, raului, a pacatului, a diavolului, maniei asupra trupului si osanditori ai familiei - obsesii si interpretari nesanatoase ca obiecte de cugetare, dovedind un climat nesanatos al mintii sau ducand la el. Speriatii acestia se dedau de capul lor la nevointe care le ruineaza amandoua sanatatile - nu sunt de nici o treaba in manastiri. Iar daca totusi sunt primiti, sub influenta structurii lor, obstea poate ajunge prada mancatoriei, lucraturilor, viciilor, straini la trapeza si rugaciune, ba chiar dusmani. Infirmii se fixeaza pe ingustimi neesentiale crestinismului, ca de pilda pe amanunte de tipic, de calendar (stilismul), chiar de pravila, ingustimi habotnice, care au pricinuit Bisericii numai suparari.

Intotdeauna se gasesc vietuitori de manastire, dar foarte arareori se nasc povatuitorii: staretii si duhovnicii. Acestia trebuie sa fie minti luminate, vederi largi, buni cunoscatori ai omului: limpezi in doctrina, imbunatatiti in smerenie si iscusiti in dreapta socoteala si, pe deasupra, structuri cu o fericita imbinare intre iubire si autoritate. Din cate au ei de facut pomenesc doar una: Unificarea sufleteasca a obstii, ca toti sa fie intr-un cuget. E atat de anevoios lucrul acesta, dar si atat de mare, incat atrage prezenta nevazuta a lui Iisus intr-o atare obste. Iubirea de Dumnezeu si de oameni, intr-o obste de un cuget, e ridicata de Noul Testament la valoarea de argument al existentei lui Dumnezeu. Aceasta este ultima Lui definitie, porunca si rugaciune. Iata rostul si sarcina povatuitorilor. Ziduri se pot face usor, gospodarie la fel, adunare de vietuitori foarte usor - greutatea-i la ales. Caci multi par buni, luati in parte, dar devin rai adunati laolalta - devin ceea ce erau de fapt.

Obstile mari, mari din neprevedere, chiar de-ar avea povatuitori cu calitati, cu cat sunt mai mari, cu atat au o viata mai scurta. Fiecare ins e o lume de necunoscute. De aceea, a face unire intre oameni, chiar putini, e o dovada de lucrare dumnezeiasca si, desavarsit, numai El o poate face.

Deci, ca incheiere a parerilor: decat realizari sortite decadentei, sub raportul asezarii, al inzestrarii si al componentei personalului, mai bine fara ele. Caci pietrele, pastrate asa: moment de culme al trecutului, graiesc mai bine constiintei poporului, decat realizarile prezente fara nadejde. Nu multe manastiri, ci putine: cat mai putine, dar cu atat mai bune, si nu prea mari."

Mare dreptate ai

Draga mea de altcineva nu ai sa te ei decat de calugari si preoti.
Pentru cine crezi tu ca mai tine Dumnezeu lumea.