Si in cazul asta ce se poate sfinti?

Sfinţirea este a vieţii şi a obiectelor care participă la viaţa noastră, a credincioşilor. Ca urmare, deşi e de înţeles sentimentul de dragoste faţă de mama, am putea să luăm în calcul şi faptul că în mormânt nu se află sufletul omului ci rămăşiţele corpului său.
A sfinţi aceste rămăşiţe, trecînd peste faptul că la înmormântare s-au făcut deja toate cele potrivite de către preot, este un lucru inutil. Întrucât nu mai serveşte vieţii, devenirii. Mormântul este, pentru corpul omenesc din el, locul putrejunii... Acolo ne întoarcem, corporal, în ţărână... Doar sufletul ne mai este viu, în lumea de dincolo.

În plan afectiv eu cred că gestul are sens, exprimînd iubirea, ataşamentul faţă de părintele care s-a mutat la Domnul.
Mai departe însă, Biserica ne învaţă că putem ajuta foarte mult pe cel despărţit de trup, prin: rugăciune individuală, parastase, pomelnice şi toate faptele milei creştine. Acestea sunt actele "cu greutate" pe care le putem face pentru cel drag.
Sunt nenumărate mărturii, în Tradiţia orală şi scrisă, despre marea uşurare pe care o simt cei trecuţi la Domnul din partea noastră, a membrilor Bisericii luptătoare. Vă sugerez să cereţi la biserică o carte sau o broşură legată de acest subiect pentru a afla ce ne dezvăluie Părinţii despre viaţa de dincolo şi despre modul cum putem fi noi de folos celor dragi care nu mai sunt printre noi.

Toate cele bune,
Doamne ajută!

Nu are legatura cu sfintirea neaparat.Cand a murit mama, am fost confuza.Am facut multe gesturi care poate isi avea rostul sau poate nu.A fost pentru ea.Sau pentru mine, sa ma linistesc.Cunostintele mele teoretice vizavi de credinta si tot ce tine de ea, au lacune foarte mari.Probabil nu se mai putea sfinti nimic, e asa cum spune domnul Ioan Cezat un gest de afectiune.

Asa e, aveti dreptate,gestul meu a reprezentat iubirea, afectiunea si grija fata de mama.Am crezut ca o poate ajuta in vreun fel, asa cum poate ii ajuta pe cei dragi dusi, si gandurile noasre bune.Am luat carti de la biserica, despre parastase si despre cum ii putem ajuta pe cei adormiti, dar tot am multe lacune.Si prioritatea pe care o am, nu e acumularea de foarte multe cunostinte teoretice, cat interiorizarea lor.Parintele Arsenie Boca spunea sa ridicam biserici in inimile noastre, inainte de a trece la cele exterioare.Doamne ajuta!

Da, interiorizarea celor citite e un travaliu, într-adevăr...
Pe de altă parte, cărţile au rostul lor, dovadă că tocmai din ele aflăm ce spunea Părintele Arsenie...:)
Cărţile bisericeşti ne pot ajuta, cred eu, să avem repere corecte/folositoare atunci când năzuim la cele sfinte. De aceea le numim dreptar, ziditoare de suflet, comoară etc. Adeseori duhovnicii de azi, care au mai şi scris cărţi ori au lăsat pe alţii să scrie mesajul lor, îndeamnă la consultarea acelor texte folositoare care pot umple un gol - lipsa bunilor învăţători sau raritatea lor...

*

Vă mărturisesc că în această problemă a pierderii oamenilor dragi eu sunt... expert. I-am pierdut pe toţi din familie, rând pe rând... Cu o excepţie, deocamdată.
Am experienţa pierderilor majore, inclusiv a pierderii copiilor. Pe de altă parte am lucrat mulţi ani cu oameni care au suferit pierderi foarte dureroase, uneori anihilante, parcă, pentru sufletul lor; în orice caz, aşa le percepeau.
Durerea, confuzia, spaima şi multe alte simţăminte se amestecă în sufletul nostru când pierdem o persoană dragă. Sunt reacţii fireşti ale omului sufletesc. Sunt şi mari încercări.
Ei bine, tocmai aici avem învăţătură din partea Bisericii: nu ne e de folos să pedalăm prea mult pe aspectul acesta afectiv al doliului ci, pur şi simplu, e folositor nouă şi lor (celor pierduţi) să ne înduhovnicim doliul. Să nu rămână doar psihologic.
Concret, ce înseamnă aceasta? - Să ne înnăbuşim durerea? Nicidecum. Să negăm suferinţa? Nu, nu e normal, nu e sănătos. Să ne lamentăm şi să ne văicărim punînd pe umerii altora propria suferinţă? Ce sens ar avea, ce folos, ce demnitate... Să ne războim cu Dumnezeu? Vai, nu, Doamne fereşte! (deşi uneori am făcut-o...) Să fabulăm şi să imaginăm vrute şi nevrute? Nu, pierdem vremea şi energia nobilă a iubirii.
Atunci ce să facem?
Să învăţăm. Să conştientizăm, că tot veni momentul, cam cum e cu noi oamenii, cum e cu viaţa şi cu moartea, cum e cu sufletul celui plecat la Domnul şi cum putem fi de folos. Să ne împrospătăm rugăciunea şi faptele milei. Să ne îmbunăm şi să ne curăţim inima...
E drept că nostalgia şi nenumăratele noastre obişnuinţe de a convieţui cu cel drag ne sunt, într-un fel, o piedică... Dar tocmai acum vine prilejul cel mai generos de a face un salt în rugăciune, în înţelegere, în smerirea minţii faţă de Dumnezeu şi astfel în luminarea ei...
Biserica a rânduit anumite practici ca să ne ajute pe noi, cei care am rămas deocamdată aici, dar şi pe ei, cei plecaţi. În ce mă priveşte, am descoperit că sunt rânduieli minunate. Vă încurajez să le daţi curs şi veţi înţelege treptat folosul lor.

Cât despre apa sfinţită, nu strică să mai întrebăm şi pe preot. Nu s-o supăra prea tare că insistăm...:)

Doamne ajută!

chiar azi la slujba venisera foarte multi copilasi cu invatatoarea, insa au stat exact pana la iesirea preotului cu Sfanta Impartasanie,chiar m am mirat ca nu i a dus educatoarea sa i impartaseasca,nu pot sa mi dau seama :| :(

Nu i-a dus educatoarea sa-i impartaseasca pentru ca dorea sa mai profeseze si in perioada urmatoare...
Ca si educatoare ai o programa si o serie de activitati pe care le poti realiza. Nu poti supune copiii unor ritualuri, ce implica mai multe aspecte, fara acordul parintilor. Si asta este foarte clar definit.

Alo tovarase,puteti sa a treziti din somn! Pe ce lume traiti?
Suntem in 2017 ,romanii sunt capabili si liberi sa-si exerseze religia traditionala si apoi nu uitati ca religia ortodoxa in Romania reprezinta 89% din totalul populatiei.Adica aproape 90%

Daca tot sunt niste "ritualuri "aiurea atunci ce va pasa ca copilul a fost acolo sau nu...sunt doar niste ritualuri fara sens oricum,nu ?

Ca si educatoare, stii care sunt ortodocsi, ca doar este ora de religie..
Ghinion, nu ti-a iesit nici de data asta.

Multumesc de atentionare... acum sunt treaz :)
Intr-adevar fiecare persoana este libera sa-si exerseze religia si propriile credinte in timpul liber, insa intr-o organizatie educationala (de stat sau privata), cum ar fi cresa, gradinita sau scoala, exista reguli de functionare si de organizare. Nu ii poti considera implicit pe toti ortodocsi (doar pentru ca 90% din populatie s-au declarat teoretic asa). Si chiar asa nu toti accepta din diverse motive acele ritualuri (nu eu am spus ca a fi aiurea) a fi aplicate pe copilul lor.

Daca te consideri ateu, intr-adevar, la nivel de perceptie, sunt doar ritualuri fara sens, insa nu inseamna deloc ca sunt acceptate cu indiferenta de catre parinti si trece cu vederea toate urmarile lor. Si da, imi pasa unde este copilul meu, ce face, cu cine si ce activitati are in locul si cu persoanele in grija carora este 6-8 ore pe zi. Eu aleg unde isi petrece acest timp si sunt responsabil pentru aceasta. La fel si educatoarele in a-si respecta atributiile intocmai.

La cresa si gradinita... nu exista ora de religie :). Chiar daca probabil parintii bifeaza la inscriere pe un formular ca sunt ortodocsi (desi nu am vazut nicaieri asa ceva si nici macar botezul nu este deloc o conditie de a fi inscris intr-o forma de educatie / invatamant) extrem de multor parinti le pasa de implicatiile (psihologice si medicale) ale acelor activitati bisericesti.