Patimile Mântuitorului, adică trădarea, prinderea, judecata, condamnarea şi răstâgnirea pe cruce ca şi moartea , au fost toate acte de profundă smerenie şi ascultare din partea Mântuitorului, încununate de Învierea care a adus mântuirea neamului omenesc.
Pilda Domnului nostru Iisus Hristos, Care toată viaţa a trăit în smerenie şi ascultare de Tatăl, rămâne grăitoare pentru noi care suntem urmaşii şi ucenicii Săi. "Să ne îmbrăcăm întru smerenie şi să ne smerim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să ne înalţe la timpul cuvenit ! " ( Iacob 5 , 5-6 ) .

Poti da un exemplu? Pentru mine apararea e aparare, nu razbunare.
Sf. Serafim de Sarov a renuntat la propria aparare, caci a realizat ca ii poate omorî pe atacatori cu securea. Nici aici nu vad urma de razbunare, in cazul in care ar fi ripostat, ci doar de aparare. Deci cand se transforma apararea in razbunare? Sau pana unde merge apararea, si unde incepe razbunarea?

Bună întrebare ! Păi răzbunarea are la bază , ca temelie, ţinerea de minte a răului ce ţi l-a făcut cineva. Exemplificând pe Florin Ionuţ, ce poate i-ar zdrobi dinţii celui ce i-a produs un necaz, şi peste 1 lună şi peste nouă, ţinând minte răul ce l-a primit, deci având gând răzbunător tot timpul.

Eu m-am referit la o situatie care se poate intampla orisicui, cand trebuie sa-ti aperi familia de atacatori. Cand intr-o fractiune de secunda ai de ales daca iti aperi nevasta sau nu. Eu nu vorbeam de razbunarea de dupa, ci de autoaparare - care-i cu totul altceva. Si da, atunci le-as sparge intr-adevar dintii, crestineste, daca nu as avea de ales.

Dumneata ce ai face intr-o astfel de situatie?

Eu am înţeles foarte bine ce ai spus tu. De fapt i-am răspuns lui Anca, la întrebarea ei despre răzbunare şi i-am dat exemplu cele spuse de tine. Am înţeles cum ai reacţiona tu, dar nu cred că eşti răzbunător, adică de fiecare dată când îţi zăreşti foştii "infractori", să sari pe ei . Asta ar fi în mare răzbunarea. Acum să fiu cinstit, chestia cu spartul dinţilor , nu este nici pe departe ceva creştinesc, dar pe teren, lucrurile pot degenera şi aşa cum spui tu. Îmi pui direct întrebarea : "dumneata ce ai face într-o astfel de situaţie ?" . Răspuns : timp de rugăciune nu am, deci cred că aş-i reacţiona asemenea ţie, dar tare nu-mi doresc , pentru că nu pot să calc un gândac, dar să lovesc un om. Până acum , Dumnezeu m-a ferit de astfel de întâmplări şi vorba lui George, să facem totul pentru a evita, dar nu se ştie niciodată , ce-ţi oferă viaţa.

Smerenia
 

Nobletea unui suflet smerit este insotit de iubirea catre Dumnezeu si apropapele, de rugaciuni pentru apropele si de iertare!

Ce spui aici, Cristian, nu mai e auto-aparare, ci doar razbunare. Razbunarea are si ceva premeditat: astepti momentul cand poti ataca. Cine nu invata iertarea, va cadea prada dorintei de razbunare. Este o agresivitate activa, nu o situatie pasiva in care te aperi de un atacator. Vedem deci ca un lucru rau il atrage pe altul tot rau; la fel cum o fapta sau un gand bune, atrag altele de acelasi fel. Totul e inlantuit. Ori iertand rupem acesta inlantuire. ata deci noutatea pe care ne-a adus-o Domnul nostru Iisus Hristos: eliberarea din acesta inlantuire vicioasa prin iertare.

Tocmai am citit cateva cuvinte ale Parintelui Porfirie privitoare la adevarata smerenie, sau la smerenia ca dar dumnezeiesc:

Sa fim smeriti, insa sa nu vorbim de smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcana a diavolului, care aduce cu sine deznadejdea si delasarea, in vreme ce adevarata smerenie aduce cu sine nadejdea si lucrarea poruncilor lui Hristos.[...]

Roaga-L pe Dumnezeu sa-ti trimita sfanta smerenie. Nu pe aceea care spune ‘sunt cel din urma, sunt nimic.’ Aceasta e smerenie diavoleasca. Smerenia cea sfanta e dar de la Dumnezeu. Dar. Harisma.

Nu provine din stradaniile noastre. Pregateste-te si cere-I lui Dumnezeu acest dar sfant.

Smerenie sau umilinta?
 

Parintele Dumitru Staniloae distingea intre smerenie si umilinta. Omul se simte umilit atunci cand e tratat ca obiect de ceilalti semeni ai sai, cand aceia nu se raporteaza la el ca la o persoana, cand lipseste comuniunea adevarata:

Cel ce se simte tratat ca obiect, se simte nu numai instrument, ci si umilit si revoltat. Umilinta aceasta e deosebita de smerenia sau de modestia, care e benevola si care provine din renuntarea de a trata pe altii ca obiecte. Smerenia se traieste in comuniune, spre deosebire de umilinta care e un semn al necomuniunii.

Smerenia e ca...
 

Sf simeon Noul Teolog, vorbind despre trupul barbatului intru Hristos, spune ca fiecare membru, fiecare organ reprezinta o virtute, si le enumera pe toate. Cand ajunge la "scarbavnicul madular(:D)" spune ca este smerenia, chestia care nu trebuie sa o vada nimeni, intocmai ca si madularul.