În celebra întâlnire dintre Avraam şi Domnul de la stejarul Mamvri, relatată în Facerea capitolul 18, Sarra are o reacţie sceptică la o promisiune divină.

<Şi l-au întrebat Oamenii aceia: -Unde este Sarra, femeia ta?" Iar el, răspunzând, a zis: "Iată, în cort!". Zis-a Unul: "Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu". Iar Sarra a auzit din uşa cortului, de la spatele lui. Avraam şi Sarra însă erau bătrâni, înaintaţi în vârstă, şi Sarra nu mai era în stare să zămislească. Şi a râs Sarra în sine şi şi-a zis: "Să mai am eu oare această mângâiere acum, când am îmbătrânit şi când e bătrân şi stăpânul meu?" Atunci a zis Domnul către Avraam: "Pentru ce a râs Sarra în sine şi a zis: "Oare cu adevărat voi naşte, bătrână cum sunt?" Este oare ceva cu neputinţă la Dumnezeu? La anul pe vremea aceasta am să vin pe la tine şi Sarra va avea un fiu!" Iar Sarra a tăgăduit, zicând: "N-am râs", căci se înspăimântase. Acela însă i-a zis: "Ba, ai râs!">

Avem motive să credem că râsul Sarrei nu era tocmai vesel, întrucât chiar ea vorbeşte despre o mângâiere care i-a fost refuzată datorită unei sterilităţi organice. Însă iată că Domnul face o precizare capitală cu această ocazie, lansând peste veacuri o adevărată provocare credinţei oamenilor dintotdeauna: "Este oare ceva cu neputinţă la Dumnezeu?".

Posibil ca tocmai frenezia nerăbdării de a primi un dar de la Dumnezeu ne face cu adevărat inapţi pentru a-l primi, fiindcă oferta divină nu face prea multe concesii ego-ului, atitudinii mult prea instinctuale şi altor nuclee viguroase de manifestare a naturii noastre căzute.
Mai rău, se întâmplă ca atunci când primim un dar să nu ne convină, că nu ne putem lăuda cu el, că nu ne pune cumva într-o condiţie lumeşte superioară, că nu ne înalţă pe un soclu, mai pe scurt, că nu se încadrează în logica kenodoxiei (slavei deşarte) în care ne-am obişnuit să vieţuim .

fallen așteaptă de 7 ani să primească darul, și... nimic. Nu pare chiar nerăbdătoare.
Alta trebuie să fie cauza. Poate că așteaptă un dar nepotrivit?!

De obicei asta este consecinta ultima a unui sir de alegeri proaste.

Pai daca atunci cand vorbesti de schimbare te gandesti la schimbarea celuilalt..normal ca lucrurile nu sunt sub controlul tau.

Daca schimbarea ar incepe de la tine..

Deci, in concluzie, schimbarea proprie e dificila, pecand schimbarea celuilat e imposibila.
Acum cu totii am citit si am vazut productii in care un om rau ajunge intr-o mare cumpana si este ajutat tocmai de cei pe care i-a perscutat, si vazand asta...i se trezeste constiinta si se caieste, etc...Dar pana acum nu stiu daca am intalnit un atare caz si in realitate. ba mai mult, ma tem ca cei rai ar putea avea impertinenta sa ceara ajutorul neconditionat al celor carora le-a facut rau, sistematic, toata viata, fara sa faca nimic in schimb, ba chiar sa le ceara si mai mult, ca si cum i s-ar cuveni. Acum desigur ca daca suntem buni crestini vom fi nevoii sa-l ajutam pana in ultima clipa si sa ne rugam pt el chiar si dupa moarte, dar...din pacate nu suntem toti atat de buni crestini, si riscam sa il lasam in plata Domnului si sa nu ne mai ingrijim de soarta lui...Dar., ma rog, nu stiu ce legatura are asta cu "dezlegarea cununiilor", ceeea ce voiam sa spun e ca nu intodeauna rugaciunile si rabdarea suferintelor si a persecutiilor duc neaparat la schimbarea in bine a cuiva, si nici macar intodeauna la mantuirea noastra.... Zic asta pt ca e posibil sa ne ia necuratul mintile si sa avem ravna in dorirea si rugarea pentru lucruri care nu ne sunt de un real folos, ba din contra, ne fac rau. ba chiar sa facem sau sa spunem lucruri necugetate, sau sa ajungem de la sentimente initial bune, de iubire pt o anume persoana, la cele de ura, vazand ca aceea ne jigneste si ne umileste, si noi pur si simplu nu putem renunta la ea. Din pacate, in povestea asta nu cred neaparat sa fie o interventie exterioara, malitioasa, care ne face sa nu ne putem apropia de o anume persoana, cat mai degraba de o pervertire a propriilor noastre sentimente; practic noi ramanem legati undeva in trecut, de niste evenimente care s-a intamplat si ne-au afectat cel putin la nivel de subconstient, si care nu ne permite sa mergem mai departe si sa ne apropiem de altcineva.

Si mai e un aspect, care probabil are legatura cu primul ; ganditi-va ca atunci cand noi ne rugam ca cineva sa ne iubeasca sau sa se intoarca la noi, poate altcineva se roaga ca noi sa il/o iubim la randul nostru, o persoana pe care poate candva, din motive obiective sau subiective, am refuzat-o, ranind-o mai mult sau mai putin...noua ne-ar place oare ca cineva sa faca o obsesie pt noi, fie ea si tacita, nemanifestandu-se neaparat violent, dar am putea oare de cate ori dam ochii cu persoana respectiva sa o vedem cat sufera, si nu pricepe odata ca nu poate fii nimic intre noi, din varii motive, cum am spus, obiective sau subiective?

Daca ii oferi celuilalt genul de asistenta care nu produce nici o schimbare in tine, categoric nu va produce nici in celalalt.

Ca sa nu mai zic ca ceea ce oferim celuilalt, de obicei este cu substrat (interes) personal, nicidecum ceva facut in numele credintei, care devine si ea un fel de scuza mai degraba decat o forta lucratoare la cele dinauntrul nostru.

Am citit undeva (un 'decalog' al unui parinte ortododox) ca nu trebuie niciodata sa faci pt cineva un lucru pe are il poate face si singur. Oare de cate ori am gresit, si pe cati am smintit, facand lucrurile care ni le-au cerut, si crezand ca le facem un bine...

Nu stiu ce sa zic despre asta ; uneori le facem pt ca asa simtim, alteori pt ca asa e bine, asa trebuie, etc...alteori intr-adevar exista un interes, acela de a face peplac, de a castiga iubirea si aprecierea cuiva, lucru care in timp nedand rezultatul scontat se poate transforma in sila. Ca sa nu mai zic ca e un adevarat stimulent pt persoanele abuzive; nu-i mai lasa sa te abuzeze si sa vezi cum cererilelor se vor transforma in amenintari si le vei indeplini de-acum de frica... Si culmea, fara rautate o zic, chiar si proprii copii, in inocenta lor, pot ajunge sa abuzeze de bunavointa ta si sa te sanatjeze emotional...atata doar ca in cazul copiilor, dragostea de parinte se transforma celmult in durere, mai rar sau niciodata chiar in ura...insa invers, e la ordinea zilei...
Chiar si incazul dorintei (meschine) de " a face pe plac' lui Dumnezeu, crezand sau sperand la o rasplata, riscam sa nu primim nimic (aparent, cel putin) si sa ajungem la binecunoscutele sentimente de renegare si hula...

de ce unii nu se casatoresc ?
 

Atunci spune-mi, te rog, de ce unii nu s-au putut casatroi deloc ? eu de exemplu, am 46 ani si nu am gasit pana acum o femeie cu care sa ma inteleg. am avut prietene mai de mult si nu a mers...nu cumva m-a blestemat cineva ?

astep[t raspuns. multumesc

de ce unii nu se casatoresc ?
 

Atunci spune-mi, te rog, de ce unii nu s-au putut casatroi deloc ? eu de exemplu, am 46 ani si nu am gasit pana acum o femeie cu care sa ma inteleg. am avut prietene mai de mult si nu a mers...nu cumva m-a blestemat cineva ?

astep[t raspuns. multumesc

Citind asemenea lucruri, majoritatea barbatilor ar spune: "Fericit om!". Dar dv va socotiti blestemat...

Nu esti singurul. Eu am 40 :) Cred ca asa ne este dat sa traim, singuri. Si mai stiu cateva fete.
Si mie mi se spune "Vai ce fericita esti!" :) , poate suntem fericiti dar nu constientizam, ca noi vrem tot altceva.
M-am invatat sa fiu singura si sa accept situatia, daca asa vrea Dumnezeu ...
Imi caut echilibrul si fericirea din alte surse decat casatoria.