|
Psalm 26 (2)
pentru vrăjmașii mei.
12 Să nu mă dai pe mine în mîna celor ce mă necăjesc, Graiurile acestea sînt nașteri ale cugetului smerit, că zice: Eu sînt nevrednic de mîntuire, dar sînt gonit fără dreptate, cu nimic nedreptățindu-i pe cei ce acum îmi dau război. Deci să nu dai celor ce nedreptățesc pe cel nedreptățit. că s-au sculat asupra mea martori nedrepți și nedreptatea a mințit sie-și. Achila a zis mai luminat acest cuvințel: „Împotrivă mi-au stătut mie martori mincinoși, și nedreptatea s-a arătat foarte.” Pentru că ei - zice - au adus clevetiri asupra mea; iar eu, pentru ajutorul Tău, n-am primit de aici nici o vătămare, și săgețile trimise de cei nedrepți s-au întors împotriva lor. Și aceasta s-a luat din vorba de obște pentru cei ce ne bîntuiesc, dar nu ne vatămă: Pe sine s-a vătămat, nu pe mine. Așa a zis și Fericitul David: „A mințit nedreptatea ei-și.” 13 Iar eu cred că voi vedea bunătățile Domnului în pămîntul celor vii. Că nu numai în viața aceasta de acum mă voi înălța deasupra vrăjmașilor, ci voi fi și întru desfătarea bunătăților ce se așteaptă. Iar „pămînt al celor vii” numește viața viitoare, ca ceea ce este despărțită de moarte, și de stricăciune și slobodă de scîrbă. Apoi, aduce sfătuire tuturor oamenilor: 14 Așteaptă pe Domnul, Și cum va fi cu putință acest lucru? îmbărbătează-te, și să se întărească inima ta și așteaptă pe Domnul! Zice: Într-armîndu-se cu bărbăția și biruind prin aceasta pătimirile ce năpădesc asupră-i, mintea se întărește, și biruiește și așteaptă dumnezeieștile făgăduințe, a cărora moștenitoare se face laolaltă cu trupul împreună-lucrător. |
Psalm 27
TÎLCUIREA PSALMULUI 27 Psalmul lui David. Către Tine, Doamne, voi striga, Dumnezeul meu, să nu taci către mine! Ca nu cîndva să taci către mine, și să mă asemăn celor ce se pogoară în groapă. S-a zis Psalmul acesta de David cînd era gonit de Saul și se vrăjmășea de cei ce păreau că-i sînt prieteni, dar îl vesteau și se ispiteau a-l face arătat lui Saul. Unul ca acesta era Doeg Idumeul, alții erau Zifeii[COLOR=#800080][1][/COLOR], și alții afară de aceștia mulți. Și acest Psalm, ca și cei mai dinainte, se potrivește la tot cel ce cade întru primejdii, că îi este aceluia cu putință să rabde, asemenea Fericitului David, și să se roage lui Dumnezeu și să dobîndească de acolo purtarea de grijă. Iar pe acest „voi striga”, nu l-a pus în loc de „glas”, ci în loc de „rugăciune osîrduitoare”. „Să nu taci către mine” s-a luat din metafora celor ce sînt rugați de oarecari, și nimic nu voiesc a le răspunde. Și zice: Dacă vei tăcea către mine și dacă mă vei goli de ajutorul Tău, îndată voi fi dat la moarte - că pe aceasta a numit-o „groapă”, fiindcă mormîntul se sapă asemenea gropii. 2 Auzi, Doamne, glasul rugăciunii mele, cînd mă rog către Tine, cînd ridic mîinile mele către Biserica cea sfîntă a Ta! Nu se zidise Biserica încă, ci „Biserică” numește Cortul, întru care se ruga fiind departe cu trupul și trimițîndu-și acolo mintea. Așa și Fericitul Daniil: rugîndu-se în Babilon, el deschidea ferestrele casei, care erau întoarse către Ierusalim, nu pentru că ar fi crezut că acolo Se scrie împrejur și Se cuprinde Dumnezeu, ci învățîndu-se că acolo s-a făcut dumnezeiasca arătare. 3 Să nu mă tragi pe mine cu cei păcătoși și cu cei ce lucrează nedreptate să nu mă pierzi, cu cei ce grăiesc pace către vecinul lor, iar cele rele - în inimile lor. Fericitul David se roagă a nu avea nici o împărtășire cu fățarnicii. Urîți și grețoși zice că sînt cei ce unele grăiesc, și altele se sfătuiesc. Pentru care le dorește să culeagă rodul răutății potrivit meșteșugirilor lor, că zice: 4 Dă-le lor, Doamne, după lucrurile lor și după răutatea meșteșugirilor lor! Și după lucrurile mîinilor lor dă-le lor, răsplătește-le răsplătirea lor! Dar să nu socotească nimeni că dreptul blestemă pe vrăjmași. Cele zise nu sînt de blestem, ci de dreaptă hotărîre, că zice: „Răsplătește-le lor răsplătirea lor”, adică: Să cadă întru ale lor vrăjmășii și bîntuieli, pe care le cos unii asupra altora. Aceasta o zice și întru al șaptelea Psalm: „Întoarce-se-va durerea lui la capul lui, și pe creștetul lui nedreptatea lui se va pogorî.” Apoi, ne învață pricina pedepsei: 5 Că n-au înțeles lucrurile Domnului și lucrurile mîinilor Lui. Iar pe acestea le-au făcut – zice - nevoind a învăța nici cuvînt, nici lucru dumnezeiesc. Pentru aceea: Surpa-vei pe dînșii, și nu-i vei zidi pe ei. La zidirile rele este folositoare surparea. Și de aici este arătat că a zis cu proorocie cele de mai-nainte, nu blestemîndu-i pe dînșii, ci mai-nainte vestindu-le cele ce aveau să fie, căci nu a zis: „surpă-i”, ci: „Surpa-vei, și nu îi vei zidi.” Apoi, dobîndind iar dumnezeiasca descoperire și văzînd de departe ajutorul ce avea să fie, a pornit limba spre cîntare de laudă: 6 Bine este cuvîntat Domnul, că a auzit glasul cererii mele. 7 Domnul este ajutorul meu și sprijinitorul meu. Și, arătînd pricina ajutorului celui grabnic, a adăugat: Că spre Domnul a nădăjduit inima mea, și m-am ajutorat și a înflorit trupul meu. Nădejdea către Dînsul s-a făcut mie pricinuitoare de această purtare de grijă, izbăvindu-mă de reaua pătimire a fugii. Și am înfrunzit și am luat sănătatea pricinuită de inima bună. Și din voia mea mă voi mărturisi Lui. În loc de: Nu de silă, ci de bună voie Îi voi face Lui lauda. Așa zice și aiurea: „De bună voie voi jertfi Ție.” Și iarăși: „Cele de bună voie ale gurii mele bine le voiește Domnul”. 8 Domnul este întărire norodului Său și sprijinitor mîntuirilor unsului Său este. Și Îl cînt pe El ca pe un Stăpîn bun, Care și împăratului, și norodului cu iubire de cinste îi dă tărie, putere și mîntuire. Că „uns” pe sine se numește, ca pe un împărat, acest nume (adică „uns”) fiind de obște și Împăraților, și Proorocilor și Preoților. 9 Mîntuiește norodul Tău, și blagoslovește moștenirea Ta, și-i paște pe dînșii și-i ridică pe dînșii pînă în veac. Deci - zice - împărtășește norodul Tău de această blagoslovenie și mîntuire, îndreptîndu-l, și păscîndu-l și arătîndu-l mai înalt decît vrăjmașii. Și îi este cuvenită împăratului rugăciunea pentru norod. Vrednic de laudă este încă și acest lucru al marelui David, că aducea lui Dumnezeu rugăciune pentru dînșii, fiind gonit de norod, care bătea război asupra lui împreună cu Saul. Că mai-nainte vedea schimbarea lor și nu căuta la nedreptatea ce îi făceau, ci la supunerea ce va să fie. [COLOR=#800080][1][/COLOR]locuitorii ținutului Zif |
Psalm 28
TÎLCUIREA PSALMULUI 28 Psalmul lui David, pentru scoaterea Cortului. Nici această deasupra-scriere nu am aflat-o în cartea izvodului ce se numește Al șaselea din Exapla, fără numai întru oarecari pre-scrieri, adică izvoade. Pornindu-se de aici, unii din scriitori au socotit că Fericitul David a zis Psalmul acesta cînd a întors Chivotul. Dar graiurile Psalmului n-au nici o înțelegere ca aceasta, ci altele mai-nainte vestește el. Și are încă îndoită proorocie: una care se potrivește Împăratului Iezechia, iar alta Împăratului nostru al tuturor, Care - pierzînd înșelăciunea idolilor - a luminat lumea cu razele cunoștinței de Dumnezeu. Voi zice în scurt proorocia pentru Iezechia, iar pe a noastră prin mai multe cuvinte, ca pe ceea ce ni se cuvine mai mult. Biruindu-i pe Asirieni și bucurîndu-se de prea-slăvita biruință, minunatul Iezechia poruncește norodului să răsplătească lui Dumnezeu cu jertfe, să-I aducă Lui cîntări și slavoslovii și să săvîrșească în curtea Lui cea sfîntă slujba legiuită. (Fiindcă Biserica era neumblată celor mulți și numai preoților le era îngăduită intrarea acolo). Apoi, ne învață pricina acestora, arătînd rana trimisă de Dumnezeu asupra Asirienilor, pomenind „glas” și strigare. Și numește cu închipuire mulțimea vrăjmașilor: „mulțime de ape”, apoi: „cedri”, arătînd de aici înălțimea și desimea lor. Și zice că acestea s-au zdrobit, iar norodul cel iubit s-a asemuit cu „fiul inorogilor”, ca cel ce se închină cu adevărat lui Dumnezeu și care prin Acesta a pierdut multe zeci de mii din vrăjmașii ce veniseră asupră-i, și ca pe niște paie i-a rupt, și i-a risipit și a clătinat tabăra cea pustie de Dumnezeu. Locul ce se asemăna dumbrăvii, pentru desimea războinicilor, l-a golit de cei ce tăbărîseră acolo, iar pe noi, cei ce am primit frica cerbilor, ne-a făcut a rămîne și a nu fugi. Deci pentru aceasta este cu cale a ne aduna împreună toți în Biserică și a aduce Lui răsplătirile laudelor. Apoi, slobozindu-ne de aceștia, va face să se ridice iarăși zidirile stricate de vrăjmași și să fie locuite. Căci pe toate le vom isprăvi cu lesnire, avîndu-L pe Împăratul cel veșnic, Care ne-a dat stăpînirea și ne-a dăruit pacea. Așadar, tîlcuirea a arătat că Psalmul s-a zis pentru Fericitul Iezechia. Dar - de vreme ce Legea Veche este închipuire a Celei Noi - vino să arătăm asemănarea, alăturînd trupul lîngă umbră: acolo - împărat bine-credincios, aici - Hristos, dascălul bunei-credințe; acolo - norod plecat și supus aceluia, iar aici - norod mîntuit de Acesta; acolo - războiul și pieirea Asirienilor, iar aici - ridicarea asupră a dracilor și surparea lor. Deci darul Duhului poruncește Sfințiților Apostoli să propovăduiască neamurilor mîntuirea și să-i aducă lui Dumnezeu pe cei ce se vor pleca. Pentru că „fii ai lui Dumnezeu” îi cheamă pe Apostoli, care au fost ca niște frați ai lui Hristos, căci zice: „Spuneți fraților Mei că voi merge mai înainte de voi în Galileea”; iar „fii ai berbecilor” sînt credincioșii din neamuri, fiindcă au odrăslit cu adevărat din părinți necuvîntători și dobitocești. Aduceți Domnului, fii ai lui Dumnezeu, aduceți Domnului pe fiii berbecilor! 2 Aduceți Domnului slavă și cinste, aduceți Domnului slavă numelui Lui, închinați-vă Domnului în curtea cea sfîntă a Lui. Zice: Voi, care v-ați chemat „fii ai lui Dumnezeu” și cărora vi s-a încredințat dumnezeiasca propovăduire, treceți și duceți-o pe aceasta pretutindeni, cu toată sîrguința, și arătați-i cuvîntători pe cei hrăniți și crescuți întru necuvîntare și aduceți-i lui Dumnezeu întîi pe aceștia. Apoi, prin ei, aduceți cinstea și lauda întru dumnezeieștile case, cinstindu-L pe Făcătorul de bine. Cuvîntul se aseamănă cu cele zise de Mîntuitorul către Sfințiții Apostoli: „Mergînd, învățați toate neamurile, botezîndu-i pe dînșii în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfîntului Duh.” Pentru că și Psalmul acesta, după cele zise, îndată a pomenit sfințitele ape: 3 Glasul Domnului peste ape, Dumnezeul slavei a tunat, Cuvîntul mai-nainte vestește glasul pogorît din cer la rîul Iordanului: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.” Și i-a zis „tunet” fiindcă a alergat în toată lumea, prin Sfințitele Evanghelii. Tot așa, „fii ai tunetului” s-a numit perechea aceea a Apostolilor, pentru glasul mai presus de fire și dumnezeiesc al cuvîntării de Dumnezeu. Domnul - peste ape multe. Că nu numai Iordanul a primit darul acela, ci Taina Botezului se săvîrșește în tot pămîntul și marea, chemarea dumnezeiască sfințind firea apelor. De aici, mai-nainte vestește puterea dăruită Apostolilor: 4 Glasul Domnului întru tărie, glasul Domnului întru mare cuviință. Istoria Faptelor, împreună-glăsuitoare cu acestea, ne învață și ea că Stăpînul Hristos, înălțîndu-Se, le-a poruncit Sfinților Săi Ucenici, zicînd: „Rămîneți în cetatea aceasta pînă ce vă veți îmbrăca cu putere din înălțime.” Și după zece zile, în praznicul Penticostiei, s-a făcut glas din cer, „ca de o suflare ce se poartă repede, și a umplut casa unde erau ei șezînd, și li s-a arătat între dînșii împărțindu-se limbi ca de foc, și au șezut pe fiecare dintre ei”. Iar „glas”, numește darul Duhului, care i-a umplut de vîrtute și putere pe Apostoli și i-a arătat slăviți pe cei proști[COLOR=#800080][1][/COLOR]. Apoi, arată ce fel de lucruri s-au făcut cu puterea glasului acestuia: 5 Glasul Domnului, cel ce zdrobește cedri, și va zdrobi Domnul cedrii Libanului. Prin cuvintele acestea însemnează surparea și pierzarea idolilor. Că - de vreme ce capiștile idolilor erau înalte și nici un rod nu le dădeau celor ce le cinsteau - le-a asemănat pe acestea cu cedrii Libanului, care sînt înalți, dar nu au fire să aducă vreun rod de mîncare. |
Psalm 28 (2)
6 Și-i va zdrumica pe dînșii ca pe vițelul Libanului,
„Liban” numește de multe ori Ierusalimul, zicînd: „Deschide-ți, Libane, ușile tale, și să mănînce focul cedrii tăi!” Iar „vițel al Libanului” este cel făcut de dînșii în Horib, că zice: „Au făcut vițel în Horib și s-au închinat celui scobit.” Iar puitorul de lege Moisi l-a zdrobit și l-a zdrumicat pe acela. Deci zice: Asemenea aceluia îi va zdrumica și îi va face deșerți pe toți idolii lumii. și cel iubit - ca fiul inorogilor. Iar norodul ce a crezut, și pentru aceasta se numește „iubit”, va fi nebiruit și neînvins, fiindcă s-a izbăvit de înșelăciunea multei dumnezeiri și cinstește o singură Dumnezeire. 7 Glasul Domnului, al Celui ce taie para focului. Că Sfințiții Apostoli, primind darul Preasfîntului Duh în chipul focului, se luminau și nu se ardeau. Încă și întru viața ce va să fie, îndoita lucrare a focului, împărțindu-se, va lumina pe nevoitorii faptei bune, dar va arde pe îndrăgitorii răutății. Pentru aceasta, munca celor fără de lege se cheamă și „foc”, dar și „întuneric”, fiindcă lucrarea luminătoare nu se arată acolo. 8 Glasul Domnului, al Celui ce clatină pustia. Și va clătina Domnul pustia Kaddisului. Simmah nua zis: „al Celui ce clătește”, ci: „al Celui ce naște”, iar Achila: „al Celui ce chinuiește”. Și Isaia mai-nainte grăiește pentru pustia aceasta, zicînd: „Veselește-te, pustie însetată, veselească-se pustia și ca și crinul înflorească.” Iar „pustie” numește neamurile, fiindcă de demult se făcuseră pustii de Dumnezeu. Acestea a zis dumnezeiescul Isaia că „vor înflori”, iar Fericitul David că „se vor chinui și vor naște”. Una ca aceasta se află și în altă parte la Isaia: „Veselește-te, stearpo, ceea ce nu naști, rupe și strigă, ceea ce nu chinuiai! Căci mai mulți sînt fiii celei pustii, decît ai aceleia ce are bărbat.” Clătinînd Stăpînul pustia (și clătirea însemnează arătarea lui Dumnezeu), o va face să nască mîntuirea, după proorocia care zice: „Pentru frica Ta, Doamne, în pîntece am luat, și am chinuit și am născut Duhul mîntuirii Tale, pe care L-ai făcut pe pămînt.” Pentru aceasta o și numește pe dînsa „kaddis”, adică „sfîntă”, în evreiește. 9 Glasul Domnului, al Celui ce naște cerbii și descoperă dumbrăvile. Firea cerbilor este să nu bage în seamă fiarele tîrîtoare, și Stăpînul a dat această stăpînire și Preasfinților Apostoli, că zice: „Iată, am dat vouă stăpînire să călcați peste șerpi, și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului.” Întărindu-se prin cuvîntul acesta, ei i-au izgonit pe dracii amăgitori ai lumii și au dat în vileag neputința idolilor. Aceasta a vestit mai-nainte proorocescul cuvînt: „Glasul Domnului, al Celui ce naște cerbii și va descoperi dumbrăvile”, arătînd lucrul cel prea-slăvit: prin cerbi a împuns mulțimea fiarelor celor de multe feluri, prin necărturari a vădit nerodirea filosofilor și prin pescari a pierdut tirania diavolului. Iar „dumbrăvi” a numit capiștile idolilor, ca cele ce sînt cu totul neroditoare. Așa sînt stejărișele, ori dumbrăvile, pe care prea-bunii lucrători ai pămîntului obișnuiesc a le tăia, golind și curățind pămîntul cuprins și ținut de dînsele, pe care răsădesc pomi roditori și seamănă semințele de mîncare. Așa au făcut și lucrătorii de pămînt ai lumii: smulgînd din rădăcină capiștile idolilor, au răsădit în locul lor dumnezeieștile biserici. Pentru aceasta: În Biserica Lui, fiecare grăiește mărire. Deșteptîndu-se spre cîntare de laudă de această mare și prea-slăvită lucrare a Lui. 10 Domnul potopul va locui și va ședea Domnul Împărat în veac. Că va zidi și va înnoi lumea, ce s-a potopit în rîul fărădelegii. Pentru aceea zice și Fericitul Pavel: „De este întru Hristos vreo zidire nouă…”, și celelalte. Și zice apoi: Făcînd acest lucru, nu va lăsa de aici înainte să ia loc păgînătatea, ci va împărăți în veac. 11 Domnul tărie norodului Său va da, Domnul va blagoslovi pe norodul Său în pace. Prin acestea, mai-nainte a vestit ridicările asupră ale necredincioșilor, biruința Mucenicilor purtărori de biruință și pacea care se va da Bisericii. „Domnul tărie norodului Său va da” în vremea războiului „și va blagoslovi pe norodul Său în pace”, după ce va risipi războiul cel lung. [COLOR=#800080][1][/COLOR]„Proști” – aici: „simpli”, „smeriți”. |
Psalm 29
TÎLCUIREA PSALMULUI 29 Psalmul cîntării înnoirii casei. Întru sfîrșit, lui David. Psalmul acesta s-a zis și pentru Fericitul Iezechia. Căci, după uciderea Asirienilor și după izbăvirea de boală, a săvîrșit praznic prea-mare, mulțumindu-i lui Dumnezeu că le-a dăruit mîntuire și a slobozit Sfînta Biserică de urgia vrăjmașilor. Deci, fiindcă cele săvîrșite se asemănau praznicului înnoirii, după cuviință a primit și deasupra-scrierea aceasta. Se cuvine a ști însă că Psalmul se potrivește Iezechiei după închipuire, iar la toată firea oamenilor - după însuși adevărul. Căci - precum acela a primit hotărîrea morții (cum ne-a învățat Istoria Paralipomenilor) și a dobîndit viața prin dumnezeiescul dar - așa și strămoșul Adam - nădăjduind că va fi dumnezeu și ridicîndu-se cu gîndul împotriva Celui ce l-a făcut - s-a dat morții, dobîndind apoi învierea, prin dumnezeiasca iubire de oameni. Înălța-Te-voi, Doamne, că m-ai primit și n-ai veselit pe vrăjmașii mei asupra mea. Că, luînd pîrga noastră, printr-însa Stăpînul a învrednicit de mîntuire toată firea și n-a lăsat-o a se face bucurie vrăjmașilor și neprietenilor. 2 Doamne Dumnezeul meu, strigat-am către Tine, și m-ai vindecat. 3 Doamne, scos-ai din iad sufletul meu, mîntuitu-m-ai de cei ce se pogoară în groapă. Firea omenească o auzim povestind acestea. Dar, după înțelegerea cea proastă și lesnicioasă, acel „strigat-am către Tine, și m-ai vindecat” se potrivește Iezechiei, iar firii omenești încă nu. Că ea n-a rugat pe Dumnezeu, nici n-a căutat slobozenia din stricăciune, ci, văzînd moartea, se tînguia și se jeluia, neașteptînd învierea. Deci, în loc de rugăciune, a pus lacrimile și tînguirile pentru cei ce boleau și se săvîrșeau, arătînd negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu, Căruia, deși nechemat și numai văzînd plîngerile, I s-a făcut milă și a dezlegat moartea. Că și aici a numit moartea „groapă”. 4 Cîntați Domnului, cei cuvioși ai Lui, și vă mărturisiți pomenirii sfințeniei Lui! 5 Că urgie este întru mînia Lui și viață în voia Lui. După cuviință le împarte celor cuvioși lauda și mărturisirea darului. Căci - de vreme ce darul învierii se dă tuturor oamenilor, dar nu toți sînt vrednici de el - cu potrivire îi afierosește cîntărilor pe cei vrednici. Și prea-bună foarte face cealaltă despărțire, căci urgia o alătură mîniei („urgie” numind pedepsirea), iar viața - voirii. Că Dumnezeu o voiește mai vîrtos pe aceasta, nu pe cealaltă, pe care noi o tragem asupră-ne. Căci Dumnezeu - zice - n-a făcut moartea, nici nu Se veselește de pierzarea celor vii, ci pe toate le-a zidit spre ființă și facerile lumii sînt mîntuitoare. Îl auzim încă și pe Dînsul, grăind prin Iezechil Proorocul: „Au doară cu voire voi voi moartea păcătosului, pe cît să se întoarcă și să trăiască?” 6 Seara se va sălășlui plîngere, și dimineața bucurie. Așa s-a întîmplat și în vremea Iezechiei, și în vremea mîntuirii de obște. Căci Asirienii, îngrozindu-i și pornind cetatea spre plîngere, noaptea au primit ei rana, și aceia pe care i-au silit a lăcrima s-au umplut de inimă bună dimineața. Iar dumnezeiescul Isaia, aducîndu-i Iezechiei hotărîrea morții seara, iarăși a doua zi dimineața i-a adus vestirile vieții. Tot așa s-a făcut și la mîntuirea de obște: tînguindu-se Sfințiții Apostoli și împreună cu dînșii cei ce crezuseră pentru Patima Domnului, dimineața au venit femeile aducînd veselia Învierii. 7 Iar eu am zis întru îndestularea mea: Nu mă voi clătina în veac! Așa a nădăjduit și Adam, petrecînd în Rai mai-nainte de înșelăciune, și Iezechia, după ce a biruit pe Asirian. Cartea Paralipomenilor ne învață acest lucru arătat, zicînd că „s-a înălțat inima Împăratului Iezechia”. 8 Doamne, întru voia Ta ai dat frumuseții mele putere. Și Ți-ai întors fața Ta, și m-am tulburat. De asemenea, și acestea se potrivesc atît Iezechiei, cît și întregii firi omenești. Pentru că acela a dobîndit dumnezeiasca purtare de grijă pentru fapta bună și i-a stăpînit pe Asirieni, iar apoi, golindu-se de dumnezeiescul dar, a căzut în boală și a primit temerea sfîrșitului. Și Adam era împodobit în Rai cu frumusețea faptei bune și era deasupra stricăciunii, dar, după ce s-a golit de dumnezeiasca Pronie pentru călcarea de poruncă, a pătimit furtuna vieții. Simmah a pus acest cuvînt foarte arătat: „Doamne, întru bunăvoința Ta ai dat strămoșului meu stăpînire”, încît de aici se vede că pe acestea le grăiește ipostasul firii omenești către Stăpînul Hristos, Care i-a dăruit ei darul cel mare al vieții. 9 Către Tine, Doamne, voi striga și către Dumnezeul meu mă voi ruga. Ce folos este întru sîngele meu, cînd mă pogor eu întru stricăciune? Au doară se va mărturisi Ție țărîna, sau va vesti adevărul Tău? Și Fericitul Iezechia a rostit cuvintele acestea, după cum ne învață A patra istorie a Împăraților și proorocia prea-dumnezeiescului Isaia. Încă și firea omenească - nu toată, ci prin Sfinți - a strigat către Dumnezeu, zicînd la fel: Drept este a Te lăuda pe Tine, Făcătorul, și a răsplăti Ție pentru darurile Tale cu cuvinte mulțumitoare și bine-cunoscătoare. Acesta este lucrul osebit al celor vii, căci cum ar putea să cînte ale Tale faceri de bine cei ce se risipesc în țărînă și în praf și au pierdut lucrarea trupească? 10 Auzit-a Domnul, și m-a miluit, Domnul s-a făcut ajutorul meu. 11 Întors-ai plîngerea mea întru bucurie mie, rupt-ai sacul meu și m-ai încins cu veselie. 12 Ca să-Ți cînte Ție mărirea mea, nu mă voi umili. Iezechia a adus lui Dumnezeu rugăciunea asupra Asirienilor îmbrăcîndu-se cu sac. Tot așa, înainte de întruparea Mîntuitorului, firea omenească se îmbrăcase și ea cu chip de plîngere. Iar cei fără de minte, jelindu-se pentru morți și șezînd pe sac, nu voiesc nici acum a auzi prooroceștile graiuri, care strigă prea-arătat: „Rupt-ai sacul meu, și m-ai încins cu veselie și întors-ai plîngerea mea întru bucurie mie.” Că - precum Iezechia, primind făgăduința celor cincisprezece ani, s-a umplut de multă veselie - drept este ca și noi, primind nădejdea învierii, să nu plîngem pe cei ce s-au săvîrșit, ci să o așteptăm pe aceea cu inimă bună. Iar pe acest „ca să-Ți cînte Ție mărirea mea, nu mă voi umili”, Simmah l-a tălmăcit așa: „ca să Te cînte pe Tine, mărirea mea nu va tăcea”, în loc de: Cei ce au dobîndit atît de mare mărire se cuvine să nu tacă, ci să Te cînte și să Te laude pentru facerea de bine. Și, pentru că umilința pricinuiește tăcere, Cei Șaptezeci au pus „umilință” în loc de „tăcere”. Iezechia a dobîndit mărirea, atîtea zeci de mii primind pentru dînsul rana trimisă de Dumnezeu, și încă și soarele întorcîndu-se înapoi. Iar noi avem pricină de mai multă bună laudă, primind de la Dumnezeul tuturor atît de mare dragoste părintească: fiindcă „așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încît L-a dat pe Fiul Său cel Unul Născut, ca tot cel ce crede întru Dînsul să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Doamne Dumnezeul meu, în veac mă voi mărturisi Ție. Că nu numai în viața de acum, ci și după înviere Îți voi aduce neîncetat laude, povestind darurile Tale cele mai presus de fire și negrăite. |
Psalm 30
TÎLCUIREA PSALMULUI 30 Întru sfîrșit, Psalmul lui David, de uimire. Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă rușinezi în veac! Zice: Păcatul m-a înfășurat cu rușine multă și Te rog ca aceasta să nu rămînă multă vreme întru mine, pentru nădejdea ce o am spre Tine. întru dreptatea Ta, izbăvește-mă și mă scoate! Să nu cauți - zice - la păcatul meu, ci la fărădelegea celor ce mă gonesc. Și, folosind dreapta Ta hotărîre, să mă izbăvești de primejdiile ce sînt puse asupră-mi. 2 Pleacă spre mine urechea Ta, grăbește de mă scoate! Auzind rugăciunea mea, dă-mi grabnic ajutorul! Fii mie Dumnezeu scutitor și casă de scăpare, ca să mă mîntuiești! 3 Că întărirea mea și scăparea mea ești Tu, Pe acestea le-a zis și întru al șaptesprezecelea Psalm, arătînd felurita purtare de grijă a lui Dumnezeu. Iar Achila și Simmah au tălmăcit „întărirea mea” prin: „piatra mea”. Și se pare că aici proorocescul cuvînt împreună-glăsuiește cu cel evanghelicesc, arătînd pe omul cel înțelept ce și-a zidit casa pe piatră, pe care, fiind întărită, nu a vătămat-o nici năvălirea și izbirea vînturilor, nici a ploilor și a rîurilor. și pentru numele Tău mă vei povățui și mă vei hrăni. Pe acest „mă vei hrăni”, Simmah l-a pus: „mă vei griji”. Și zice: Mă vei învrednici de purtarea de grijă cea în multe feluri, pentru numele Tău spre care am nădăjduit. Și prin toate graiurile care se tîlcuiesc învățăm smerenia cugetului lui, că nu a cerut să dobîndească dumnezeiescul ajutor pentru a sa faptă bună, ci pentru numele lui Dumnezeu, pentru dreptatea lui Dumnezeu și pentru nădejdea întru Dînsul. 4 Scoate-mă-vei din cursa aceasta pe care o au ascuns mie, că Tu ești scutitorul meu, Doamne! Prin acestea a arătat sfatul lui Ahitofel pornit asupra lui, după cum am zis mai-nainte. 5 În mîinile Tale voi pune duhul meu, izbăvitu-m-ai, Doamne Dumnezeul adevărului! Căzînd de multe ori în primejdii, m-am slobozit de acestea prin ajutorul Tău, de aceea arunc al meu suflet spre a Ta purtare de grijă. Că „mîini” numește aici iarăși purtarea de grijă. 6 Urît-ai pe toți cei ce păzesc deșertăciunile în zadar, Că aceia - zice - nu au nădăjduit întru Tine, ci au cugetat ale lor gînduri deșarte, și Te-ai obișnuit a Te întoarce cu totul de la unii ca aceștia. iar eu spre Domnul am nădăjduit. 7 Bucura-mă-voi și mă voi veseli de mila Ta, Fiind în primejdii, chem ajutorul Tău, și - dobîndindu-l pentru iubirea Ta de oameni - socotesc pricina bunătăților: că ai căutat spre smerenia mea, mîntuit-ai din nevoi sufletul meu. 8 Și nu m-ai închis în mîinile vrăjmașilor, pus-ai în loc desfătat picioarele mele. Și nu am greșit avînd de-a pururea gîndurile acestea, că - de multe ori căzînd întru pîndirile și bîntuielile vrăjmașilor și în lăuntrul lațurilor întinse mie împrejur - am scăpat de vînători. Că aceasta a zis-o „nu m-ai închis pe mine în mîinile vrăjmașului”. Și istoria ne învață că, fiind prins de Saul de multe ori și încă și închis în peșteră, a scăpat din mîinile aceluia. Iar altă dată s-a izbăvit de Gateeni, prefăcîndu-se nebun. 9 Miluiește-mă, Doamne, că mă necăjesc, tulburatu-s-a întru mînie ochiul meu, sufletul meu și pîntecele meu. Simmah a zis acest cuvînt așa: „Tulburatu-s-a pentru întărîtare ochiul meu.” Căci zice: Întărîtîndu-Te pe Tine cu păcatul, totdeauna sînt silit a lăcrima, și sufletul meu este plin de furtună și de gîlceavă. Iar „pîntece” a numit aici cămara gîndurilor, că gîndurile se tulbură, nu pîntecele. 10 Că s-a stins întru durere viața mea și anii mei - întru suspinuri. Toată viața mea - zice - mi-am cheltuit-o întru chinuri și lacrimi. Slăbit-a întru sărăcie vîrtutea mea și oasele mele s-au tulburat. Adică: Lipsa celor de nevoie a topit de tot trupul meu. Această lipsă o pomenește și istoria, zicînd: „Șobi, fiul lui Nahaș Amoniteanul, și Varzilai Galaaditeanul au adus lui David și norodului ce se găsea cu dînsul grîu, orz și făină, bob, linte și altele oarecare, zicînd că a flămînzit norodul și a slăbănogit, însetînd în pustie.” [COLOR=#800080][1][/COLOR]Versiune evreiască a Vechiului Testament, care nu a putut fi identificată de cercetătorii scrierilor Fericitului Teodorit. |
Psalm 30 (2)
11 La toți vrăjmașii mei m-am făcut ocară, și vecinilor mei foarte, și frică cunoscuților mei.
Zice: Vrăjmașii mei - întru inimă bună, iar eu sînt cu totul de rîs, bucurie celor de prin prejururi, și celor cunoscuți - frică. Învățîndu-ne aceasta, a adăugat mai descoperit: Cei ce mă vedeau afară au fugit de la mine, Că se temeau să se întîlnească cu mine, ca să nu cadă și ei în mîinile vrăjmașilor mei. 12 uitat am fost ca un mort de la inimă, făcutu-m-am ca un vas pierdut. Zice: S-au deznădăjduit de mine toți, ca de un vas pierdut și ca de un mort ce locuiește în mormînt. „Din necinstea vasului a arătat covîrșirea uitării, că zice: Precum acela - pierzîndu-se degrab din pomenirea celor ce l-au pierdut - se izgonește pentru prostime, așa sînt socotit și eu la dînșii, ca și cum n-aș fi nimic, nici am fost cîndva vrednic de vreun cuvînt.” 13 Că am auzit ocara multora din cei ce locuiesc prin prejur. Și nu le spun pe acestea socotindu-le și bănuindu-le, ci primind ocările cu urechile mele. Aici însemnează și ocările lui Semei[COLOR=#800080][1][/COLOR]. Cînd s-au adunat ei împreună asupra mea, ca să ia sufletul meu s-au sfătuit. 14 Iar eu spre Tine, Doamne, am nădăjduit. Zis-am: Tu ești Dumnezeul meu, 15 în mîinile Tale - sorții mei. Că aceia, adunîndu-se, măiestresc moartea mea, iar eu pe Tine Te știu Dumnezeu și ocîrmuitor. Că aceasta zice „în mîinile Tale - sorții mei”; ori, după ceilalți: „în mîinile Tale - vremile mele”, în loc de: Tu împarți fiecăruia cu sorți după cum voiești, și mîhniri și veselii, și le prefaci pe acestea iarăși după cum Ți se pare Ție. Pentru că „vremi”, ori „sorți”, numește schimbările lucrurilor: bogăția și sărăcia, robia și stăpînirea, pacea și războiul și celelalte asemenea. Izbăvește-mă din mîna vrăjmașilor mei și de cei ce mă gonesc! Apoi, arată chipul izbăvirii: 16 Arată fața Ta peste robul Tău, mîntuiește-mă pentru mila Ta! Pentru că, făcîndu-se mie arătarea Ta, toate cele de mîhnire îndată se vor dezlega și se vor risipi. 17 Doamne, să nu mă rușinez că Te-am chemat pe Tine, să se rușineze necredincioșii și să se pogoare în iad! Și de aici ne învățăm că păcatul are multă deosebire de păgînătate. Pentru aceea se roagă și marele David să se izbăvească de rușinea păcatului, iar cei ce viețuiesc întru păgînătate să fie trimiși cu rușine la moarte. 18 Mute să se facă buzele cele viclene, care grăiesc asupra dreptului fărădelege, cu mîndrie și cu defăimare! Aici mai-nainte grăiește moartea lui Ahitofel, care, fiind prieten și sfetnic al lui David, și-a arătat vicleșugul cel vechi și și-a pornit limba asupra celui ce cu nimic nu-l nedreptățise. Și după cuviință a numit „mîndrie” și „defăimare” sfatul aceluia, căci l-a ridicat pe copil asupra tatălui său spre junghiere. 19 Cum este de multă mulțimea bunătății Tale, Doamne, pe care o ai ascuns celor ce se tem de Tine! Iarăși l-a pus pe acest „cum” nu asemănător, ci întinzător, adică „cît”. Pentru aceea, Achila și Simmah au tălmăcit: „Ce multă este bunătatea Ta! - pe care ai ascuns-o învistierită celor ce se tem de Tine.“ Și graiul are această înțelegere: Tu, Stăpîne, ascunzi plățile și darurile de cei ce se tem de Tine, multe fiind acestea, mari și minunate, și îi lași a se lupta cu sudorile, cu ostenelile și ticăloșiile. Dar uneori le și descoperi darurile, făcîndu-i îndrăzneți pe nevoitori. Că a adăugat acest lucru: Făcut-ai purtare de grijă celor ce nădăjduiesc spre Tine înaintea fiilor oamenilor. Apoi, povestește cu de-amănuntul purtarea de grijă făcută lor: 20 Ascunde-vei pe dînșii întru ascunsul feței Tale de tulburarea oamenilor. Acoperi-vei pe ei în cort de împotriva-grăire a limbilor. Zice: Destulă este arătarea Ta - căci pe aceasta o numește „față” - ca să-i izbăvească pe dînșii de toată tulburarea și învăluirea omenească, și, prinși fiind în mijloc, să-i acopere ca întru oarecare cort și să-i facă nearătați. Această purtare de grijă a dobîndit-o și David cînd era gonit de Saul: fiind prins în mijlocul celor cumpliți, a dobîndit mîntuirea. Așa a scăpat și marele Elisei de Sirienii ce îl înconjuraseră, presărînd negură peste ochii lor.[COLOR=#800080][2][/COLOR]Și este cu putință a afla încă multe altele ca acestea întru dumnezeiasca Scriptură. 21 Bine este cuvîntat Domnul, că minunată a făcut mila Sa în cetatea îngrădirii. [COLOR=#800080][1][/COLOR]Un netrebnic, vezi Cartea a doua a Împăraților, capitolul 16. [COLOR=#800080][2][/COLOR]Vezi Cartea a IV-a a Împăraților, 6:18. |
Psalm 30 (3) & psalm 31
Iar Simmah a zis acest stih așa: „Bine este cuvîntat Domnul, Cel ce a făcut slăvită mila Sa mie, ca într-o cetate îngrădită de jur-împrejur.” Și zice: Așa m-a înconjurat cu a Sa iubire de oameni, ca pe o cetate pe care locuitorii o împrejmuiesc cu ogradă tare.
22 Iar eu am zis întru uimirea mea: Lepădat m-am făcut de la fața ochilor Tăi! Pentru aceasta ai auzit glasul cererii mele cînd am strigat către Tine. Iar eu - zice - socoteam că m-am făcut departe de grija Ta după ce am căzut în păcat; dar, rugîndu-mă și auzind Tu cuvintele mele cele smerite, nu m-ai trecut cu vederea. Și după cuviință a numit păcatul „uimire”, pentru că, pe calea dreptății călătorind, a ieșit dintru aceea, s-a abătut, s-a poticnit și a căzut între tîlharii mîncători de cruziciuni. Și însuși acest lucru arată fapta bună a lui David, căci nu era obișnuit cu păcatul, ci a pătimit alunecarea ieșind doar puțin dintru acea voire. De aici, preface cuvîntul întru sfătuire, din cele pentru sine arătînd dumnezeiasca iubire de oameni și purtare de grijă: 23 Iubiți pe Domnul, toți cuvioșii Lui! - că adevărurile caută Domnul și răsplătește celor ce se mîndresc de prisos. Zice: Se cuvine ca voi, toți cei ce voiți a călători pe calea dumnezeiască, să iubiți cu sîrguință pe Stăpînitorul tuturor, Care folosește adevărul ca pe un dreptar și îi muncește pe cei ce au nemăsurată trufie. Că n-a zis așa prost: „celor ce se mîndresc”, ci: „celor ce se mîndresc de prisos”. Destul este și acest cuvînt a arăta dumnezeiasca bunătate: că suferă pe cei ce cugetă oarecum mai înalt, iar pe cei îngîmfați și umflați de trufie cu nesăturare îi dă la pedepsele cele potrivite. 24 Îmbărbătați-vă și să se întărească inima voastră, toți cei ce nădăjduiți spre Domnul! Deci: Știind acestea, cei ce străbateți viața de acum cu nădejdea cea dumnezeiască, întăriți sufletele voastre cu bărbăție și plecați-vă îndrumărilor Cîrmaciului. Această sfătuire ne este potrivită și nouă, celor ce avem mîngîierea prin nădejde. |
Psalm 32
TÎLCUIREA PSALMULUI 32 Nescris deasupra la Evrei. Cei 70 au pus-o pe aceasta, cînd au tălmăcit Psalmul: „Să nu cauți - zice - tîlcuire a deasupra-scrierii, că scriere-deasupra n-am aflat.” Și s-a zis Psalmul acesta de către Fericitul David pentru minunatul Iezechia, și s-a închipuit ca de la însuși Iezechia, îndemnînd norodul spre cîntare de laudă, după prea-slăvita biruință și după pierderea Asirienilor. Bucurați-vă, drepții, întru Domnul, În multe locuri, pe acest „bucurați-vă”, Achila și Simmah l-au tălmăcit: „lăudați”. celor drepți se cuvine laudă! Celor ce L-au cunoscut pe Dumnezeu și s-au izbăvit de înșelăciune li se potrivește a-L lăuda totdeauna pe Dînsul. Apoi, învață și cum li se cuvine să facă ei cîntarea de laudă: 2 Mărturisiți-vă Domnului în alăută, în psaltire cu zece strune cîntați-I Lui! 3 Cîntați-I Lui cîntare nouă, bine-cîntați-I Lui întru strigare! Însă acestea toate se săvîrșeau după slujba Legii, pentru că întrebuințau și alăute, și chimvale, și timpane și alte organe muzicești. Iar „strigare” este chiuire de biruință asupra celor ce fug de la cei ce-i biruiesc. Se potrivesc însă și nouă cele zise, înțelegîndu-se duhovnicește, și este cu putință a ne arăta pe noi înșine organ cu bun glas și prea-tocmit, lăudîndu-L pe Dumnezeu cu toate simțirile cele simțite și gîndite. 4 Că drept este cuvîntul Domnului, și toate lucrurile Lui - întru credință. Domnul tuturor - zice - le ocîrmuiește pe toate cu dreptate. Și a pus înaintea noastră privirea lucrurilor Lui, îndemnîndu-ne a crede, dar a nu iscodi mult cum s-au făcut. 5 Iubește milostenia și judecata Domnul, Pentru că ne poruncește a primi toate cele făcute de Dînsul fără iscodire, fără îndoieli, îngrijindu-ne de viață și împodobind-o pe aceasta cu milă și cu judecată. de mila Domnului este plin pămîntul. Ni se cuvine nouă - zice - a urma pe Făcătorul, că, precum El iconomisește cu milă și îi miluiește pe cei nedreptățiți, așa trebuie și noi a da judecată celor nedrepți, și milă - celor nedreptățiți. Așa, Iubitorul de oameni, Stăpînul nostru, a hotărît judecată asupra Asirienilor, iar pe noi ne-a învrednicit de cruțare și de iubirea de oameni. Apoi, povestind cele pentru dumnezeiasca Pronie, își mută cuvîntul către zidire și ne învață că, după ce a zidit toate, Dumnezeu le ocîrmuiește pe toate și grijește ca de niște făpturi ale Sale, iar nu ca de unele străine: 6 Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit și cu Duhul gurii Lui - toate Puterile lor, Zice: Zidindu-le, nu a avut trebuință de osteneală și de vreme, ci i-a fost destul Lui la facere numai cuvîntul, că a zis: „Facă-se tărie! - și s-a făcut așa. Facă-se luminători pe tăria cerului! - și s-a făcut așa.” Deci aceasta este noima de deasupra a cuvîntului, care se potrivea Iudeilor de demult. Iar teologia cea adevărată ne arată cum a făcut Dumnezeu-Cuvîntul cerurile și cereștile Puteri, împreună cu Preasfîntul Duh. Aici proorocia mai-nainte apucă evangheliceasca dăscălie: și - precum dumnezeiescul Ioan, „Fiul Tunetului”, a învățat pe toată lumea că „întru început era Cuvîntul, și Cuvîntul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvîntul. Toate printr-Însul s-au făcut, și fără de Dînsul nu s-a făcut nimic din ceea ce s-a făcut” - tot așa mai-nainte propovăduiește și Fericitul David, zicînd: „Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit și cu Duhul gurii Lui - toate Puterile lor.” Și nu dă lui Dumnezeu-Cuvîntul zidirea cerurilor, iar Preasfîntului Duh facerea Puterilor, ci zice că Dumnezeu-Cuvîntul și Sfîntul Duh le-au făcut și pe acestea, și pe acelea. Iar „Puteri” ale cerurilor, unora li se pare că sînt luminătorii de pe cer, iar alții au zis că sînt Puterile cele nevăzute. Mie mi se pare că a doua socoteală este mai adevărată: că, arătînd pe Dumnezeu ca Ziditor, nu ar fi pomenit numai zidirea cea văzută. 7 adunînd ca un foale apele mării, punînd în vistierii adîncurile. Că toată firea apelor o are închisă ca întru niște cămări ce sînt în locuri hotărîte, și, cînd voiește, o trage pe aceasta sus în aer și o adună în nori ca într-un foale. Pentru aceea zice: „ridicînd nori de la marginea pămîntului”. Și, în alt loc, iarăși zice dumnezeiasca Scriptură: „Cel ce cheamă la Sine apa mării și o varsă peste fața a tot pămîntul.” 8 Să se teamă de Domnul tot pămîntul și de Dînsul să se cutremure toți cei ce locuiesc în lume! 9 Că El a zis, și s-au făcut; El a poruncit, și s-au zidit. După ce a pomenit cerurile și Puterile nevăzute, apoi firea apelor, aduce în mijloc pămîntul și pe locuitorii lui, învățîndu-ne că făpturile Lui sînt, și poruncindu-le să se teamă, și să se cutremure de Făcătorul și să se plece voilor Lui. Căci pe acest „să se cutremure”, Simmah l-a zis: „se vor cucernici”, iar Achila: „se vor strînge și se vor sfii”, trimițînd evlavia lumii viitoare, după înomenirea, după Patima și după Învierea Stăpînului Hristos; căci, cînd a făcut cuvintele acestea, oamenii nici nu aveau evlavie. 10 Domnul risipește sfaturile neamurilor, și leapădă gîndurile noroadelor și leapădă sfaturile boierilor. 11 Iar sfatul Domnului în veac rămîne, gîndurile inimii Lui - în neam și în neam. Cele zise au tîlcuire îndoită: fiindcă a risipit nu numai sfaturile Asirienilor - ale lui Senaherim și ale lui Rampsak, arătînd puterea și adevărul sfatului Său - ci a risipit și ridicările neamurilor de prin lume asupra Apostolilor, și a făcut arătată tuturor tăria puterii Sale. Că acest lucru l-a însemnat cuvîntul proorocesc zicînd: „gîndurile inimii Lui - în neam și în neam.” Pomenirea celor două neamuri ne învață și cele ce s-au făcut atunci, și cele ce vor fi după acestea. 12 Fericit este neamul acela, al căruia Domnul este Dumnezeul lui, norodul pe care l-a ales spre moștenire Lui-Și. Se cuvine - zice - a ferici nu pe cei îndestulați de bogăție, ci pe cei ce se bizuie lui Dumnezeu și dobîndesc ajutorul de la Dînsul. Iar „norod ales”, numit „moștenire a lui Dumnezeu”, de demult era cel iudaicesc, iar apoi cel ce s-a ales din neamuri și a primit razele credinței, că zice: „Cere, și Îți voi da Ție neamurile moștenirea Ta, și biruința Ta - marginile pămîntului.” 13 Din cer a privit Domnul, văzut-a pe toți fiii oamenilor. 14 Din lăcașul Său cel gata a căutat peste toți cei ce locuiesc pe pămînt Pe acestea le-a zis și întru al 13-lea Psalm, făcînd aceeași mai-nainte grăire. Și - de vreme ce a zis: „a căutat” - a adăugat prea-cu potrivire, ca să nu socotească cineva că nu știe El cele lucrate de oameni: 15 Cel ce a zidit deosebi inimile lor, Cel ce cunoaște toate lucrurile lor. Am spus – zice - că „a căutat Dumnezeul tuturor”, nu ca și cum n-ar fi știut și ar fi voit a Se înștiința, ci ca Cel ce judecă și izbîndește. Căci cum ar fi cu putință să nu știe mișcările sufletului Cel ce l-a făcut pe acesta? Că a pus: „inimile”, în locul „cuvîntării”. 16 Nu se mîntuiește împăratul pentru multă puterea lui și uriașul nu se va mîntui întru mulțimea tăriei lui. |
Psalm 32 (2)
17 Mincinos este calul spre mîntuire, și întru mulțimea puterii lui nu se va mîntui.
Ne-am învățat prin înseși lucrurile că nu se cade a ne bizui nici puterii trupului, nici bărbăției sufletului, nici iuțimii calului, nici mulțimii supușilor; căci, fiind bogat cu toate acestea, Senaherim nimic nu s-a folosit, ci a primit desăvîrșita pierzare. Deci, Proorocule, arată-ne ce ni se cuvine a face! 18 Iată, ochii Domnului - peste cei ce se tem de Dînsul, peste cei ce nădăjduiesc spre mila Lui, 19 ca să izbăvească din moarte sufletele lor și să-i hrănească pe dînșii în foamete. Buna-credință - zice - este pricinuitoare a tuturor bunătăților, că trage spre sine dumnezeiasca purtare de grijă, oprește moartea și lipsa ce vine asupră și dăruiește îndestularea bunătăților. Și este cu putință ca cei închiși în vremea înconjurării aceleia să fi fost întru lipsa celor de nevoie, iar apoi, prin pierzarea neprietenilor, să se fi izbăvit și de această primejdie. 20 Și sufletul nostru așteaptă pe Domnul, că ajutorul și scutitorul nostru este. 21 Că întru Dînsul se va veseli inima noastră, și întru numele cel sfînt al Lui am nădăjduit. Deci, dobîndind atîtea bunătăți, avem întărită nădejde spre Dumnezeu și așteptăm de-a pururea ajutor de la Dînsul, că El ne-a dăruit și veselia de acum. Apoi, după ce a zis: „Întru numele cel sfînt al Lui am nădăjduit”, se roagă să ia milă deopotrivă cu nădejdea: 22 Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit spre Tine! Însă cuvîntul e foarte îndrăzneț înaintea oamenilor din vremea noastră, căci cine a nădăjduit așa? - încît să zică cu îndrăzneală: Măsoară mila Ta cu a mea nădejde! Dar, întru Sfințitele Evanghelii, Stăpînul ne-a învățat aceasta: „Cu ce măsură veți măsura, se va măsura vouă.” Deci: nădejde întreagă, desăvîrșită și curată! - și cealaltă viață a noastră să o cîștigăm potrivit nădejdii, ca să dobîndim și multă milă. |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 11:34:22. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.