Cheia stă, în prima Fericire : "Fericiţi cei săraci cu duhul . . . . "
 

Prima fericire rostită de Mântuitorul ne învaţă că prima virtute pe care trebuie să o aibă creştinul este să fie "sărac cu duhul". Astă fericire , înăbuşă încrederea oarbă în tine , înăbuşă autoaprecierea "corectitudinii "tale , înăbuşă aprecierea deformată că X sau Y a fost într un fel sau altu , căci :"Spre cine voi căuta , decât spre cel blând şi liniştit , care tremură în cuvintele Mele " . Sunt unii oameni care sunt smeriţi , fiind constrânşi de împrejurări. Însă Domnul Hristos nu a făcut referire la această categorie, ci la cei care se smeresc de bună voie , adică la cei care sunt lipsiţi de trufia minţii şi de iubire de sine excesivă , păcate prin care au căzut îngerii cei răi şi primii oameni. Săraci cu duhul sunt creştinii care , cugetând mereu la desăvârşirea dumnezeiască , realizează cât de departe sunt ei de ea , cei ce îşi dezlipesc de bunăvoie inima de bunurile pământeşti şi îsi eliberează sufletul de iubirea fără măsură a acestora. Aceşti creştini , oricât ar fi de virtuoşi , nu se cred niciodată desăvârşiţi şi depun eforturi pentru a urca treaptă cu treaptă , cât mai sus, pe scara desăvârşirii. Fiind convinşi că nu pot face nimic pentru mântuirea lor fără ajutorul şi harul lui Dumnezeu şi că, atâta vreme cât trăiesc pe pământ , sunt încă departe de fericirea veşnică , creştinii imploră necontenit îndurarea harului lui Dumnezeu, despre care am mai vorbit pe alt thread , de la Topicul :"Rugăciunea".

Aici eu recunosc ca am o mare problema. Si ma straduiesc acum sa ma corectez in aceasta privinta. Doar de foarte putin timp, incerc si spun Faca-se voia Ta, Doamne si il invit pe Dumnezeu in viata mea zi de zi, ma gandesc daca Lui ii place ce fac, cum gandesc si incotro ma indrept...

Cred ca aici am gresit enorm. Am crezut in mine orbeste, mereu am spus ca fac, dreg si ca am, dupa propriile-mi puteri. Si am crezut in ceea ce am spus si realizat ani de zile... Sunt convinsa in proportii mari ca am decazut in ultimul hal din aceasta cauza. M-am mandrit. Am crezut ca eu sunt buricul targului, ca EU SINGURA pot realiza totul, dupa cum ma duce intelectul, fizicul si pofta. Mare greseala am facut!

Acum sunt constienta, dupa ce am pierdut tot, ca doar cu ajutorul lui Dumnezeu si cu EL alaturi voi razbi. El trebuie sa faca parte din viata mea, zi de zi, iar eu trebuie sa lucrez dupa voia Lui. Trebuie sa am incredere in El si nu in mine, caci singura nu pot face nimic si sunt un nimic. Este un drum anevoios dar El este cu mine.

Cat despre increderea in 'propria persoana', in alt sens spus, intr-adevar cand mergi la un servici, interviu sau la o testare etc trebuie sa fii pregatit, emotional, fizic sau intelectual, in functie de cerinte, ca sa poti reusi. Si intr-adevar, iti aduce un zambet pe buze si un grad oarecare de destindere/optimism. Dar in mare, cred ca 'a fi pregatit pentru ceva' te ajuta sa reusesti/excelezi in ceva.

....

Increderea desavarsita in Dumnezeu nu inseamna negarea sau anularea increderii in propria persoana. Din contra, ma incred intr-un mod mai sanatos in mine, atunci cand ma stiu sub purtarea de grija a lui Dumnezeu, atunci cand dupa putere ma straduiesc si eu sa implinesc poruncile si voia Sa.

Vorbim numai de constatarea si afirmarea unui raport firesc, asemanator celui dintre copil si parinte.

Atat timp cat copilul ramane in "bratele parintesti" este lipsit de griji. Abia dupa ce le paraseste, incep grijile de multe feluri, si, pe cat creste increderea intru sine, apare riscul transformarii din "copil" in "fiu risipitor".

Cat ramai la propriile tale puteri, multe lucruri sunt imposibil de realizat. De exemplu, nu iti poti iubi vrajmasii fara ajutorul lui Dumnezeu. Ni se cere sa nu ne incredem in noi, ca sa nu ramanem la propriile noastre puteri limitate. Cel care se increde in el, nu mai lasa loc pentru prezenta lui Dumnezeu in el.

Pe de alta parte daca firea noastra nu este curatita, atunci nici lucrarea noastra nu este curata si ea poate duce atat la caderea noastra cat si a altora in pacat. Iata un alt motiv pentru care omul nu trebuie sa ramana doar la increderea in sine, ci trebuie sa ceara ajutorul lui Dumnezeu.