Mie mi s-ar parea o blasfemie canonizarea lui Eminescu
poi uite de ce, un sfant este acea persoana care nu doar a crezut ci a si trait credinta ajungand la cea mai inalta treapta de induhovnicire, ajungand sa se rupa de pacatele lumii si asa cum spunea Ap Pavel, sa marturiseasca prin Duhul Sfant ca Iisus Hristos e Domn

De ce ma rog sa fie sfant Eminescu? pt ca e o valoare nationala? poi criteriul sfinteniei nu e nationalismu, nu e opera literara, nu e filosofia, e credinta in Fiul Lui Dumnezeu

io cred ca insasi aceasta discutie este o blasfemie
Eminescu isi are locul lui, sfintii locul lor
sa nu aberam fratilor

Sigur, sa te jertfesti pentru semeni este un act crestin, si de ex. cineva care moare aruncandu-se in foc sa salvee viata cuiva sigur va fi primit de Dumnezeu cu mare dragoste si cinste. Insa nu va fi considerat martir.

Nu sunt deacord cu ultima parte: unitatea unei tari si chiar a unei biserici bazate pe o natiune nu este ceva absolut, este ceva relativ, si totatat de bine poate sa lupte pentru un fel de dreptate cineva care lupta pentru contrariu, crezand ca asa este bine. De exemplu un ungur sau neamt care ar lupta pentru ramanerea Transilvaniei in imperiul austroungar, crezand sincer ca existenta si continuitatea acestui imperiu participala stabilitatea Europei din acel timp, ar muri si el pentru un fel de dreptate. Dreptatea umana este relativa. Interesele nationale fac parte din aceasta dreptate umana.

M-as bucura ca Eminescu sa fi ajuns in rai, dar nu despre asta este vorba aici..

Draga Fani,

Nu incape indoiala ca Eminescu este in Rai acum. De ce? Pai hai sa ne gandim putin la sfarsitul vietii sale: dupa toata dragostea pe care a revarsat-o romanilor prin scrierile sale, ticalosii isi trimit oamenii la el acasa si-l scot direct din baie, asa ud cum era, si-l inchid in sanatoriu, il acuza de nebunie, e declarat sifilitic, este acuzat pe nedrept de nu mai stiu ce rele. Acolo e "tratat" cu mercur (aceeasi substanta pe care urmasii acelor ticalosi ne-o pun astazi in alimente), dar omul se tine tare, rezista, e cu capul pe umeri pana la sfarsit. Apoi vine un nebun de pe acolo si-i da cu caramida-n cap. Este lasat sa moara in agonie. Acum sa te intreb: ai gasit tu in dialogurile lui cu ceilalti vreo urma de manie, de suparare, vreo injuratura poate? Ma gandesc cum as fi reactionat eu sau altul daca cineva mi-ar fi dat cu ceva in cap. Pe cand el asa i-a zis celui cu care se plimba prin gradina: "Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc…Asta m-a omorât!…" Vezi cata blandete? El in ultimele-i clipe a cantat "Desteapta-te romane". Deci fara indoiala, Iadul nu e construit pentru un om ca Mihai Eminescu.


Acum hai sa incercam si un pic de teologie inginereasca, dupa cat ne pricepem. Cand moare un om la 39 de ani, draga Fani? Eu stiu ca un om este mutat in vesnicie atunci cand:

a) Dumnezeu nu mai vede in el nici o sansa de recuperare in bine, omul alegand o stare stabila de rau, nemaivoind a raspunde liber in nici un fel dragostei divine. Pe deasupra, daca omul persista in rautate si este lasat sa traiasca pana la batranete in starea aceasta de nebunie, nu face decat sa-si adune mai multa osanda. Deci Dumnezeu il muta la cele vesnice potrivite alegerii lui.

b) Omul ajunge sa-si implineasca menirea, macar si in parte. Intelege care este calea binelui care duce la viata si incearca dupa puteri sa o urmeze. Inima lui este deschisa spre iubirea de oameni si de Dumnezeu. Creaza o opera care ramane sa incante spiritul multor generatii care vor veni. Este atat de modest incat nu-si trece pe curat, in caietul special cumparat pentru asta, nici macar o poezie. Stie ca viata lui se va sfarsi prematur daca "nu se potoleste", dar nu-i pasa, pentru ca are credinta ca Dumnezeu va face dreptate. Deci Dumnezeu vede inima lui si-l muta langa El pe cel care a ales binele si viata.

Este limpede ca acest om nu face parte din prima categorie.


Pe de alta parte, exista multe grade de sfintenie. Sunt multe locasuri in Ceruri, in casa Tatalui, in care oamenii vor locui dupa masura desavarsirii pe care au atins-o. Intr-adevar, nici eu nu cred ca Eminescu a murit desavarsit, cum desavarsiti au fost numai unii dintre marii Sfinti. Insa pot accepta ca a murit ca Sfant, dar nu Sfant de talia lui Ioan Botezatorul, Serafim de Sarov, Antonie cel Mare samd. Pentru cei desavarsiti exista Raiul desfatarii, insa pentru cei care, desi Sfinti, nu au murit desavarsiti, exista alte trepte ale existentei aproape de Dumnezeu.

Sunt parerile mele sincere de diletant habarnist, pe care le am dinainte de a aparea in media stirea-bomba cu propunerea spre canonizare a lui Mihai Eminescu. Si mi se pare foarte interesant ca vine din partea unui gup de scriitori si critici literari...

Apropo de treptele de sfintenie, daca un om se mantuieste pe o treapta "inferioara" (poate prin asta intelegand cata dragoste de Dumnezeu poate trai in clipa trecerii la cele vesnice), avand eternitatea si adancimea inepuizabila a lui Dumnezeu, poate spori in dragoste si mangaiere pe parcurs?

Evident ca da! Evolutia intru asemanarea cu Dumnezeu se va face in vecii vecilor, din slava in slava. Parintele Galeriu ne spunea ca Insusi Hristos ne-a descoperit treptat slava Sa: incepand cu Muntele Taborului, continuand cu Invierea in trupul induhovnicit si apoi Inaltarea la Cer, tot in sus... Pe cand vrajmasul nostru ne indeamna sa urmam celalalt sens, sa ne aruncam in jos, spre adancul existentei.

Gandeste-te la ingerii care au ales sa ramana in bine. Ei mereu invata, cresc duhovniceste, se inalta catre Dumnezeu facand ascultare de voia Lui. Nu stagneaza intr-o stare vesnica monotona...

Eminescu?

Nationalist? Da.
Crestin ortodox? Nu prea.

As vrea si eu sa vad macar cateva fragmente in scrierile lui care l-ar califica drept crestin ortodox.

Pr. prof. dr. CONSTANTIN GALERIU
<<BIOGRAFIA FIULUI LUI DUMNEZEU>>,
A <<BLÂNDULUI NAZARINEAN>>
ÎN CONŞTIINŢA LUI EMINESCU

Aceste numiri sacre: “Biografia Fiului lui Dumnnezeu”...”biografia Blândului Nazarineam răstignit” îi aparţin poetului. Odată cu frumuseţea expresiei ele sunt mărturii de fond cuprinse în articolul „Şi iarăşi bat la poartă” publicat în ziarul Timpul din 12 aprilie 1881, în ajunul Sfintelor Paşti (M. Eminescu, Opere, Ed. Academiei, XII, p. 134).
În eseul nostru dorim să punem în lumină mai ales ideile esenţiale din acest articol pascal care dezvăluie pe de o parte, adânca înţelegere a Evangheliei la care a ajuns poetul nostru naţional la vârsta maturităţii lui creatoare, şi, pe de o parte, originalitatea lui genială afirmată de această dată din unghiul spiritualităţii creştine-ortodoxe.
Mesajul cardinal pe care Eminescu ni-l adreseaza aici e cuprins în vizionara formulă: „Iată, 2000 de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”. Şi precizează: ”Ea a ridicat popoare din întuneric..., le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui”. Într-o Europă care de la Renaştere se îndepărtase de la axul central al istoriei: Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi orientase conştiinţele către modele din antichitate, Eminescu restaurează sensul istoriei, autentic şi profund, în Evanghelie, în Hristos. El observă adânc: „Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile Stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-O-Tse deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a Blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice şi nu pentru El, ci pentru binele şi mîntuirea altora”. În căutările proprii, prin studiile de la Viena şi Berlin însoţite neîncetat de lectura personală, spiritul lui „al cărui foc nu-l puteau stinge toate apele mării”, el evocă în articolul său gândirea unor mari personalităţi care au călăuzit lumea antichităţii. Pentru a-i tâlcui puţin gândirea ne îngăduim a abserva: Eminescu înţelegea că deşi Buddha era un demolator de idoli, dar negarea lumii şi a istoriei nu oferea o soluţie autentic mântuitoare pentru lume.- „Cărarea spre virtute a lui La-O-Tse”, era doar „o morală a neintrevenţiei, o mistică destinată înţelepţilor retraşi din lume”.-Un stoic, precizează el, ar fi suferit chinurile lui Hristos dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui. Şi Socrat-adaugă, „a băut
[COLOR=windowtext]1 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]În comparaţie cu o asemenea viziune a spiritualităţii antice i se revelează lui Eminescu icoana lui Hristos în unicitatea ei mântuitoare. Şi, cu ascuţişul spiritului său merge spre adâncul Tainei Crucii: „nu nepăsare, nu dispreţ ; suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, a încolţit -s-a revelat- iubirea în inima Lui şi şi-a încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din Ceruri iertarea prigonitorilor”. În acest act al iertării mântuitoare i se revelează deodată Dumnezeirea în Hristos şi unicitatea operei, a crucii lui în lume, în istorie. Inspirat, tocmai din contemplarea Jertfei de pe Cruce, Eminescu îi exprimă adevăratul sens cu o forţă uimitoare definind: „Astfel, a se sacrifica pe Sine pentru semenii săi nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”. Taina Crucii lui Hristos ni se revelează aici din ultima adâncime ; a exista în adevăr înseamnă a exista în iubire: „Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8). Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om arată lumii iubirea drept lege a existenţei, descoperind-o viu ca iubire divină întrupată suprem în experienţa tragic-sublimă a Golgotei. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Iar acest act revelator se înscrie nu doar într-un plan etic-filozofic:”...E uşoară credinţa că prin percepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se face mai bun”, observă Eminescu. El gândeşte fundamental, din planul ontologic al fiinţei lumii bolnave. Cuvintele care urmează ating esenţa:” Iubirea, invocă poetul, este acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă”. S-ar putea spune că un poet al iubirii nu poate gîndi şi vorbi decât aşa. Numai că aici, iubirea, principiu al existenţei şi al vieţii forează într-un sol mult mai adânc şi ca o soluţie universală, răspunzând la marile întrebări şi teme existenţiale, filosofice, sociale, economice ale epocii. Să proclami iubirea drept principiu absolut de vindecare într-o lume în care, pe acea vreme, Darwin propovăduia în biologic „selecţia naturală şi lupta pentru existenţă”, iar Marx în „ social şi economic” „ura şi lupta de clasă”, pe care Eminescu o evocase în „Împărat şi proletar”. Iar ceva mai târziu Nietzsche proclama drept model „ supraomul” realizat prin violenţă, voluptate şi forţă. Aici se dezvăluie intr-adevăr viziunea lui unică, genială, şi opoziţia, curajul de a afrma iubirea într-o lume care se manifesta radical altfel. Glasul lui însă purcede din Duhul Adevărului etern. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]După aceasta extraordinară sinteză de gândire în care poetul cugetă ca şi un adânc teolog ortodox, pentru că în Apus Jertfa Crucii era văzută doar ca o „satisfacţie” oferită de Fiul-Părintelui ceresc pentru ofensa făcută de păcatul [/COLOR]
[COLOR=windowtext]2 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]omului, sau de o „ispăşire”; mai departe, el trece şi la aspectele practice, pedagogice, ale vieţii, pe care le întemeiază biografia Mântuitorului. „ E uşoară credinţa, spune el, că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se poate face mai bun: omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi manifeste caracterul şi faptele...”. „ Or, creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos”.-Evocând spiritul epocii, el mai arată: „ Chiar dacă filosofeme materialiste” se situează „contra părţii dogmatice a Bibliei...caracterele se cresc sub influenţa biografiei lui Hristos”. Iar „misiunea şcoalelor”, fără a omite „cultura minţii” e totodată „creşterea caracterului”. De aici „importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde...Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor oamenii...au nevie de religie”. Se înţelege, numai bunătate naşte bunătate. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]De la această modelare a insului, a persoanei, Eminescu trece la sfera mai largă a societăţii, a statului. În acelaşi orizont sacru el observă judicios „marea deosebire între vechiul stat păgân şi statul creştin”. [/COLOR][COLOR=windowtext]De o însemnătate capitală este aici unghiul critic din care el priveşte „statul păgân...ca product al naturii supus aceloraşi legi...aceluiaşi complex de lupte pentru existenţa individuală şi colectivă ca şi natura”, natură prihănită propriu-zis de păcat întrucât ea însăşi prin obârşia ei a fost bună ca operă a lui Dumnezeu. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Formula însă de „stat ca product al naturii” îl arată pe Eminescu foarte informat în domeniul filosofiei ştiinţei. Precum se ştie duhul păgân şi ateu al Renaşterii operase şi această anomalie, anume: făcuse natura producătoare de legi-din sinea ei. Montesquieu (1689-1785) definea chiar legile ca „ raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor” („Spiritul legilor”). Un savant ca Robert Boyle (1627-1691) atrăgea însă atenţia asupra acestei erori fundamentale care se urzea, judecând logic: „Corpurile neînsufleţite, spre exemplu planetele, sunt cu totul incapabile să înţeleagă ce este o lege. Deci şi acţiunile acestor corpuri sunt produse de o putere reală-Dumnezeu şi nu de legi”(cf. Jan Marejko, Cosmologie et politique, Lausanne, 1989, p. 12). [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Pentru Eminescu problema avea un impact socio-politic acut. El sesiza, în concepţia de „ stat product al anturii”, legătura cu concepţia darwinistă a epocii, a luptei pentru existenţă şi selecţiei în natură, metamorfizată social de Marx în lupta dintre clase prin „exploatarea de către cel puternic a celui slab”. Socialiştii utopici, au văzut precum se ştie rezolvarea problemei prin lupta fratricidă. Tocmai acest mod de a privi devenirea istoriei a dus la cel mai inuman şi sângeros secol cel al XX-lea cu războaie mondiale şi lagăre de asasinat în masă. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]3 [/COLOR]

[COLOR=windowtext]Eminescu avea şi el în vedere cercetarea ştiinţifică a naturii care poate contribui la îmbunătăţirea stării materiale. [/COLOR][COLOR=windowtext]Dar în viziunea lui edificarea societăţii şi a statului nu se putea face plecând de la „natură” ci de la resortul temeiului ei divin-uman, creştin. „Menirea monarhiei creştine,afirmă el, e a modela asprimea legilor inerente statului prin apărarea celui slab de exploatarea celui puternic”. Mai profund încă, el observă această compensaţie: „celor puternici, oamenilor politici li se cere, sau o mare inteligenţă sau un mare caracter, care să compenseze munca societăţii-munca celor mulţi care-i susţine”. Şi precizează: „Acesta ar fi idealul monarhiei creştine şi ar fi misiunea Bisericii de a răspândi acest sentiment şi-n clasele de jos şi-n cele de sus”. Viziunea lui apare ca o simfonie, în care cităm: „ clasele superioare au datoria să strângă cât mai multă cultură pentru a uşura munca celor de jos”, pentru a realiza, se înţelege împreună, „binele moral şi material”. [/COLOR][COLOR=windowtext]Prin asemenea judecăţi de valoare, soluţii politice, el se manifestă în poziţia unui spirit vizionar extraordinar, cel puţin tot atât de genial şi singular, ca şi în opera poetică, la care dacă toţi oamenii politici români ar fi luat aminte s-ar fi evitat, cel puţin la noi, tragediile acestui secol. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Dar să nu se piardă o clipă din vedere ca această viziune autentic-salvatoare la Eminescu îşi are drept fundament armonia între „religie” şi „ştiinţele naturii”. Şi tocmai separarea ostilă a acestor două domenii şi valori ale condiţiei umane a produs suferinţe inimaginabile în istorie. Eminescu a văzut în ultimă adâncime faptul răscumpărător, mântuitor al lui Hristos. El a văzut în „ suferinţele de moarte ale dascălului şi modelului nostru Iisus Hristos... sâmburul veşnicului adevăr semănat în lume de Nazarineanul răstignit”. [/COLOR][COLOR=windowtext]A înţeles şi faptul că acte asemănătoare jertfei lui Hristos se cer „...în momente excepţionale, de la eroi şi martiri”, dar fiecare compensând sacrificiul, aportul lor, prin muncă”. Numai aşa, ne încredinţează el, “Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Conştiinţa lui Eminescu când împărtăşea în scris acest haric mesaj, era plină desigur de prezenţa „religioşilor străbuni”. [/COLOR][COLOR=windowtext]Domnitori, ierarhi, simpli credincioşi. Cred că ar trebui să se observe mai mult gândirea poetului de până în 1874 când îşi încheie oarecum informarea de prin opiniile, curentele şi şcolile lumii; şi perioada de după acest an, când, în ţară, ca bibliotecar, revizor şcolar şi ziarist, spiritul său petrece acum în etosul românesc şi ortodox. Cînd peste „ mii de valuri...ţărmuri înflorite, cu palate şi cetăţi...frunţi pline de gânduri care caută în lume şi în vreme adevăr...”, când, după ce le-a străbătut şi s-au agonosit de-a valma şi parcă toate „i-au înnegrit catapeteasma lumii în adânc” în sufletul lui se redeschide acum „grădina”, raiul copilăriei cu pajiştile şi izvoarele natale, cu mânăstirile şi [/COLOR]
[COLOR=windowtext]4 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]chipurile de maici şi călugări. [/COLOR][COLOR=windowtext]Iar memoria sacră, originară, se adapă de această dată din cronicile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi; părinţi mai puţin răniţi de memoria istorică şi bolnavă a lumii. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cercetători atenţi, prof. academicieni Alex. Elian şi V. Cândea s-au ocupat de biblioteca lui Eminescu, sesizând bogăţia izvoarelor teologice, mai ales patristice. De altfel când citeşti o listă de cărţi şi manuscrise pe care Eminescu, în calitatea lui de bibliotecar o comunica la 6 martie 1875 ministrului instrucţiei şi cultelor T. Maiorescu, pentru a-i aproba costul achiziţiei, citim aici nume şi opere ale Sfinţilor Părinţi ca: Macarie, Vasile cel Mare şi Grigore Teologul, Efrem Sirul sau Ilie Miniat, Nicodim Aghioritul, precum şi Kyriacodromionul...Cuvinte morale pentru fiecare duminecă; datoriilr preoţilor de popor (În: M. Eminescu, Opere,, vol XVI, Ed. Academiei, Bucureşti,1989, p.316). Toate acestea alcătuiau acum lectura lui sfântă. Atunci, cînd citim din Sf. Grigorie teologul, privind jertfa de pe cruce a Mîntuitorului, cuvinte inspirate ca acestea: „Nimic nu se poate asemăna minunii mântuirii mele: cîteva picături de sânge refac universul întreg” sau în Sf. Ioan Damaschin” „ Domnul, pentru iubirea de oameni a luat firea noastră şi prin sângele Lui făcător de viaţă este distrusă moartea, aşa precum întunericul dispare când vine lumina...; şi: stricăciunea este alungată la apropierea vieţii...”. Ce unitate de spirit, de gândire şi simţire dintre aceste teologhisiri patristice şi cuvintele ca de fulger ale poetului în faţa Crucii lui Hristos care se cuvin reaminitite: ”Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi...din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, „acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Dar pe cât ne este îngăduit să străbatem în adâncul de taină al sufletului său, ni se iveşte întrebarea: a rămas Eminescu doar cu ochii la Cruce-la Cel răstignit? Era în conştiinţa lui gândul că moartea e cuvântul cel din urmă? Din unele jocuri de idei şi cuvinte, prin unele poezii, aşa s-ar părea, dar numai la suprafaţa existenţei, nu în adânc. De aici, din ultima adâncime, dimpotrivă, strigătul sufletului lui e strigătul credinţei în Dumnezeul cel viu, şi-n viaţă. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Un şoc, cu totul particular, inedit, îl provoacă poezia „Mortua est”. Începută ca o meditaţie încă din octombrie 1866, e trimisă spre publicare din Viena la Convorbiri Literare în februarie 1871. Geneza ei cu fiecare strofă şi vers e ca un foc continuu, cu „troznituri de incendiu” cum tâlcuieşte G. Călinescu. Dar finalul, asupra căruia nu ştim să se fi stăruit prin vreo exegeză autentică până acum este de-a dreptul uluitor: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]„La ce?...Oare totul nu e nebunie? [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Au moartea ta, înger,de ce fu să fie? [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]5 [/COLOR]

[COLOR=windowtext]Au e sens în lume?...Tu chip zâmbitor [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Trăit-ai anume ca astfel să mori?” [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Dar mai ales: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]„De e sens într-asta, e'ntors şi ateu [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu”. [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Poate unii vor fi fost ispitiţisă concludă de aici că Eminescu are momente de slăbire a credinţei, forme de ateism. Nimic mai infam n-ar fi la adresa lui decât o asemenea părere deşartă. Dimpotrivă, nu cred să se fi exprimat în literatura universală o sentinţă genială asemenea acesteia. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]„De e sens într-asta-în moarte, e'ntors şi ateu”-deci: moartea e atee! [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Şi, ”Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu”, adică, de o limpezime fulgerătoare” Dumnezeu nu este semnatarul morţii. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Uimitor, de unde ţâşnea în geniul lui o asemena viziune; nu din filosofiile lumii ci numai din Sfânta Scriptură. Căci de unde chiar la unii teologi, de n-am pomeni pe un mare teolog al veacului K.Rahner (1904-1984) moartea apare firească, Dumnezeiasca Scriptură vorbeşte neîndoios: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii, El a zidit toate lucrurile spre viaţă” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13-14).Şi numai prin neascultarea poruncii dumnezeieşti, prin gustarea „ din pomul cunoştinţei binelui şi răului” i s-a atras atenţia lui Adam ca „va muri” (Fac.2, 17). Atunci, real „moartea este plata păcatului” (Rom. 6, 23). Iar Părintele ceresc a trimis pe Fiul său în lume tocmai „ca să surpe prin moartea Sa pe Cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul”(Evr. 2, 14). Moartea nu e deja Dumnezeu: moartea e atee, operă diabolică, distrusă de Hristos. Uimitor cum în acest duh revelat al Sfintei Scripturi cugetă Eminescu încă chiar din prima tinereţe. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Şi cum în acest duh va urmări înfrigurat şi totuşi scânteind, taina Crucii şi mormântul din care va ieşi biruitor Hristos. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Într-o noapte de Inviere, aşa cum reiese din poezia cu acelaşi nume, „Învierea”, petrecând prin „zidurile înnegrite” ale Bisericii, urmărit de „spiritul rece al morţii”, el contemplă şi ascultă: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]„Un singur glas îngână cuvintele de miere, [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Închise în tartajul străvechii Evanghelii” [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Şi apoi contemplă cum: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]6 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]C'un muc în mâini moşneagul cu barba de zăpadă [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Că moartea e în luptă cu veşnica viaţă, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Că de trei zile'nvinge, cumplit muncindu-şi prada”. [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Sufletul participă viu şi aude încă: „O muzică adâncă şi plină de blândeţe”, care „Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi; iar gândul îi freamătă neliniştit murmurând: „Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ, / Căci a căzut,-unde? în însuşi Izvorul de vieţe”. Dar „pieirea”-altfel spus moartea, căzând în „izvorul de vieţe” nu va fi înghiţită de viaţă?...ca şi întunericul de lumină?. [/COLOR][COLOR=windowtext]El trăieşte această minune în noaptea pascală: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]„Douăsprezece ceasuri răsună...Miez de noapte... [/COLOR]
[COLOR=windowtext]De-odată'n negre ziduri lumina dă năvală... [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Un clocot lung de glasuri vui de bucurie, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Colo'n altar se uită şi preoţi şi popor, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cum din mormânt răsare Christos mângâietor, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Iar inimile toate s-unesc în armonie. [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cântări de laude'nălţăm [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Noi Ţie Unuia, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Primindu-l cu psalmi şi cu ramuri, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Plecaţi-vă neamuri [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cântând Aleluia! [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Christos a înviat din morţi, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cu cetele sfinte”. [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Şi într-adevăt, în duhul adâncii ortodoxii, teologhiseşte: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]„Cu moartea pre moarte călcând-o, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Lumina ducînd-o [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Celor din morminte!” [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Gândirea umană din totdeauna a trebuit să răspundă la două teme fundamentale: a iubirii încununată cu sacrificiul, şi a vieţii în lupta biruitoare asupra morţii. Noi l-am interogat în eseul nostru pe Eminescu asupra acestor teme şi i-am comunicat răspunsul. Suntem îndreptăţiţi să spunem prin răspunsul lui că el nu este numai „poetul nostru naţional” ci că într-adevăr prin gândirea lui şi teologică, atât de profundă, răspunde, odată mai mult titlului acordat de „omul deplin al culturii româneşti”. Iar în viitoarele sinteze ale gândirii şi filosofiei creştine, chiar, ale teologiei [/COLOR]
[COLOR=windowtext]7 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]noastre, va trebui să se ţină seama şi de el ca de un adânc gânditor creştin-ortodox. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]De altfel, în cinstirea pe care trebuie să i-o acordăm nu trebuie uitat nicodată că el a văzut în Biserica Ortodoxă Română: „Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”. A şi trăit ca un fiu devotat, drept credincios ei. I.P.S. Arhiepiscop Bartolomeu Anania a descoperit pe paginile unui Molitfelnic de la Mânăstirea Neamţ înscrisul unui duhovnic de o adâncă semnificaţie privind adevăratul suflet al poetului. În noiembrie 1886 Eminescu se retrage la Mânăstirea Neamţ. Acolo s-a spovedit şi s-a împărtăşit, iar duhovnicul a înregistrat în cartea lui de slujbă, o dorinţă şi rugămintea poetului, ca un testament anume: să fie îngropat pe malul mării, la umbra unei mânăstiri, de unde să audă chiar şi dincolo, de pe celălalt tărâm al existenţei: „Lumina lină”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Poet al iubirii a fost,...şi al luminii. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Un alt final mai cuvenit ca acesta legat de lumină nu găsim „Era prin martie 1889, descrie Vlahuţă; m-am dus într-o zi să-l văd pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curând internat. [/COLOR][COLOR=windowtext]M-a cunoscut şi i-a părut bine când m-a văzut... Ma întrebat de prieteni căindu-i, vorbind de ei cu milă...adusei vorba de poezii...Atunci cu o bucurie de creator, scoase din buzunarul paltonului un petic de hârtie şi aşezându-se pe scaun, începe să citească...un şir lung de strofe de o sonoritate şi un efect ritmic fermecător... Fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe: foc şi aur reveneau mereu...n-am putut reţine decât aceste patru versuri: „Atâta foc, atâta aur / Şi-atâtea lucruri sfinte / Peste întunericul vieţii / Ai revărsat Părinte”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]A sfârşi apoi lăsând, tăcut, privirea în pământ...După câteva minute de tăcere, îşi împreună mâinile, şi ridicându-şi ochii în sus, oftă din adânc şi repetă rar, cu un glas nespus de sfăşietor: „Of, Doamne, Doamne!”(Cf. Dr. I. Nica, Mihai Eminescu, Bucureşti, 1972, p. 320, 321). [/COLOR]
[COLOR=windowtext]E de crezut că şi în acel moment al marii treceri va fi invocat „Doamne, Doamne!”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext](Ortodoxia. Revista Patriarhiei Române, anul XLVII, nr. 1-2, Ianuarie-Iunie 1995, p. 3-9 ) [/COLOR]
8

Urmatorul document
 

Pr.prof. dr. CONSTANTIN GALERIU
CHIPUL MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS
ÎN GÂNDIREA LUI MIHAI EMINESCU

Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod propriu, cu ”Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului şi a fost totodată, un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa –filosofice, artistice, ştiinţifice, - a receptat neîndoielnic, o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnate de acestea în profinzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa care ne trimite cu gândul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe, într-un fel de eclectism sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în visteria inimii şi a cugetului său. Încât, acest „om deplin al culturii româneşti” ne pare a întruchipa şi el o imagine din cuvintele Mântuitorului, făcându-se „ asemenea omului gospodar care scoate din visteria sa , noi şi vechi” (Matei 13, 52). Din visteria pe care a agonisit-o în anii de liceu şi studenţie şi în toţi anii vieţii sale, Mihai Eminescu s-a străduit cu har şi prinos, îndemnând: „Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate”, păstrând ce e bun.
Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe influenţe care i-au marcat în mod specific întreaga gândire şi creaţie. Între acestea şi în consonanţă cu Zeitgeist-ul sfârşitului veacului trecut, sânt cele schopenhauriene şi prin ele cele ale filosofiei orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de toate influenţele, ceea ce putem afla la o cercetare atentă, mai adânc, este moştenirea ancestrală, purtată genetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este acela creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetul atunci când nota pe una din paginile caietelor sale, că Dacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-a aflat pe lângă Sfânta Scriptură, precum notează Alexandru Elian (1) şi opere ale sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistent studiu apărut de curând, Profesorul Virgil Cândea (2), pornind de la sugestiile prezente în
[COLOR=windowtext]1 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]comentariile lui Al. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos cum Mihai Eminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfinte a făcut să transpară idei şi imagini în poezia sa. Astfel, inspirat de lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri a lui Nicodim de la Athos, poetul a zămislit versuri, cărora alţi comentatori, mai puţin informaţi, le-au găsit izvor şi semnificaţii de altă natură. Asemenea înrudiri şi înrâuriri le găsim în poeme ca: „Pentru păzirea auzului”, „Călin” „când [[/COLOR][COLOR=windowtext]Când-n.n.[/COLOR][COLOR=windowtext]] te-am văzut Verena”[...”], „Gelozie”, unde întâlnim termeni şi expresii comune: „nălucire, idol, împătimire, împietrit „cămaşa tristei inemi”, „ochii, fecioare închise în cămări”, „încăperile gândirii”, sau motivul lui Narcis în portretul „fetei de împărat”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]În altă parte, versul „A ochilor privire ca mâna fără de trup” (Ms. 2277, 331) reia imaginea Sfântului Vasile ce Mare: „Ochii sunt cele 1000 mâini fără trup” (ms. 3074, f. 40). Un cercetător atent al manuscriselor poetului nu se poate mira prea mult văzând comuniunea lui cu Sfinţii Părinţi şi, fundamental, cu Cartea Cărţilor care e Biblia. Astfel se poate afla o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl nostru” (Ms. 226, p. 45, 46) urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...”. Mai departe se găsesc rugăciuni către Mântuitorul Iisus Hristos, cărora le încerca o exprimare proprie în consonanţă profundă cu persoana sa: „Iisus Hristoase / Izvor mântuitor / Şi Domn al oştirilor / de oameni Iubitorule / Mântuitorule” (Ms. 2276, 19 şi 2254, 104). Sau: „Iisuse Hristoase Mântuitorule / Învingătorule / Prealuminate” (Ms. 2276, 118). Din adâncul fiinţei sale, care este cea a neamului, auzim parcă strălucind, invocarea perenă: „Dumnezeul Păcii şi al Luminii” [Ms.2255, 793]. Invocare izvorâtă din fiorul profund şi mereu neliniştit al poetului pentru care s-a şi vorbit de pesimismul lui. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]De aceea ne zicem şi noi ca Titu Maiorescu: „Dacă ne-ar întreba cineva. „A fost fericit Eminescu?”, am răspunde : „Cine e fericit?” Dar dacă ne-ar întreba: „A fost nefericit Eminescu?”, am răspunde cu toată convingerea: „Nu!” Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare, pesimist. [/COLOR][COLOR=windowtext]Dar acest pesimism nu era redus la plângerea nemărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte...seninătate abstractă, iată nota lui caracteristică în melancolie şi în veselie.” [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Noi am putea înţelege această „seninătate abstractă” a poetului în duh şi orizont mioritic, transigurând realul aşa cum face păstorul din baladă, transformând moartea în nuntă. Cu fondul lui creştin nici nu putea fi pesimist. În consecinţă am putea conchide, încă de pe acum, că în opera [/COLOR]
[COLOR=windowtext]2 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]eminesciană se împletesc într-o armonioasă unitate, o dată cu înrâuririle duhului timpului său-evocate deja-credinţa profundă ortodoxă în care s-a născut, exprimată cu o mare discreţie, iar din izvorul ei o cultură teologică temeinică şi o conştiinţă limpede a menirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţa omului şi în istoria umanităţii. Toate au dat valoare fără egal vieţii sale închinată, până la epuizare, muncii pentru binele neamului său şi al omenirii. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme provin astfel, într-o egală măsură, din alcătuirea atât de singulară şi complexă a personalităţii sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şi răspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care reţinerea discretă neostentativă în manifestarea credinţei este semnul sigur al profunzimei ei. La interferenţa, pradoxală numai în aparenţă, dintre tradiţie şi romantism Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator. Tradiţia este cea creştină ortodoxă, în care s-a născut, a crescut, s-a format şi afirmat într-un mediu ce l-a îndemnat la „înmulţirea talanţilor”. [/COLOR][COLOR=windowtext]Acest mediu l-a sensibilizat la „vuietul vremii”, dar nu l-a ispitit să se înstrăineze de sine. Romantismul lui direct mărturisit-„Eu rămân ce-am fost, romantic”- a fost un fel de altoi, rodnic şi fericit, pe trunchiul cel de viaţă dătător al tradiţiei. Tristeţea şi neliniştea, profund metafizică, nu l-au anihilat, ci l-au dus la invocarea ajutorului de dincolo de sine la rugăciune: „Strein de toţi, pierdut în suferinţă / Adâncă a nimicniciei mele / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa (...) / Şi reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie” (3). [/COLOR]
Redă-mi credinţa. E glasul care ne face să înţelegem cel mai bine, conştiinţa unui timp în derivă, un timp al Epigonilor, cînd „credinţa” a fost înlocuiţi cu o „convenţie”. Distanţa întru spirit faţă de înaintaşi e mai mică decât cea în timp, până la răsturnare. Pentru ei, înaintaşii, „viitorul era trecut”, dar prin contrast apare ca viitor, şi bătrân şi tânăr mereu; iar prezentul apare drept „trecutul , fără inimi trist şi rece”, „Noi nu credem în nimic” (Epigonii). Invocarea celor dinainte este ceea ce poate să ajute spiritul, să-l revigoreze. Este un timp existenţial al căutărilor în momente de dorinţă fiinţială. O asemenea confesiune o aflăm şi în poezia „Dumnezeu şi om” (1873), în versurile căreia poetul se dezvăluie adresîndu-se Mântuitorului Însuşi, aşa cum era înfăţişat în vechile icoane: „Era vremi acelea Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător.../ Pe cînd mâna mea copilă pe-ochiul sânt şi arzător (3), Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în iconă”. Erau vremile în care Iisus, Dumnezeu Cuvântul Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara se arăta sufletului creştin ca darul divin suprem şi ca un etern cum: „Te-am văzut născut în paie”.