Predica evangheliei de astazi cred ca am auzit-o de foarte multe ori si ma intrebam, ce mai poate aduce nou. Si totusi, Dumnezeu ne pune de fiecare data in fata unor slujitori cu totul deosebiti, care au harul de a nu fi "repetabili", ci mereu ei, dar mereu diferiti.
Vorbind despre fariseu, amintea ca de fapt si el venise sa se roage. Si el facea fapte bune: nu desfrana, nu fura, tinea post, dadea zeciuala, si totusi... a plecat la casa lui "nefolosit". Sfantul apostol Pavel spunea in acest sens ca putem sa impartim toata averea saracilor, daca nu avem dragoste de aproape, la nimic nu foloseste milostenia noastra. Rugaciunea este ca si mancarea. Mancarea e buna. Dar daca adaugam doua picaturi de otrava, efectul este altul. Iata, mandria, o compară Dumnezeu cu otrava care omoară toată osteneala noastră, oricât ar fi de mare. Si iarăși - spunea - Sfantul apostol Pavel intr-o alta epistolă: Nimic pe lume nu este mai folositor pentru cei mici (slabi, incepatori, rataciti), decat rabdarea celor mari (care au deja experienta sau har).
Am plecat cu aceasta predica in minte si mi-am propus sa retin comparatia pentru tot restul vietii. Si cu atat mai mult ma bucuram, fiindca toti cei din familie au putut avea sansa sa fie acolo in biserica si sa asculte aceasta predică minunată, care in timp, prinde radacini adanci in inima celui care stie ce caută!...

Duminica Fiului Risipitor - Nicolae Steinhardt
 

Predică a Părintelui Petroniu Tănase la Duminica Sfintei Cruci
 

Privită dumnezeiește, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere și de întărire, semn de biruință asupra morții și diavolului, „armă nebiruită“, „viața și învierea“. Săptămâna a treia continuă să ne îndemne cu pildele marilor postitori ai Vechiului Testament, ca să ne învrednicim și de darurile lor. „Veniți popoare, și întărindu-ne cu postul ca Samson, să ucidem pe dracul pântecelui, ca să nu fim batjocoriți de Dalila patimilor. Suflete, aseamănă-te lui Ghedeon cel minunat, având credința, nădejdea și dragostea în Hristos, ca să ucizi ca și acela patimile cele de alt neam...“ Totodată însă, săptămâna aceasta ne pune iarăși pilda Fiului risipitor, spre a ne pleca spre căință și întoarcere la Părintele ceresc. Păcatul ne face robi diavolului și patimilor celor rușinoase. „Părinte bunule, de toate cele ce mi-ai dat m-a golit nebunia mea; depărtatu-m-am de la Tine și m-am făcut rob unui cetățean străin. Animale necurate am păscut, și nici de hrana lor nu m-am săturat. Pentru aceasta am alergat la Tine, știind milostivirea Ta. Acoperă goliciunea mea cu iubirea Ta de oameni și mă mântuiește“ (marți la Vecernie). Păcatul însă nu satură și sufletul tânjește după bogăția harului de care s-a lipsit. „În țara răutății plecând eu, desfrânatul, ... mă topesc de foamea faptelor bune. Iată că m-am îmbrăcat cu rușinea neascultării, golindu-mă de harul cel dumnezeiesc, și strig către Tine: Greșit-am, dar știu bunătatea Ta. Primește-mă ca pe unul din argații Tăi, îndurate Hristoase... “ (joi, la Vecernie). Dar evenimentul cel mare al acestei săptămâni este prăznuirea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. „Mare este taina Crucii și cine a cunoscut-o, zice Sf. Maxim Mărturisitorul, a înțeles adâncul Scripturilor și știința tuturor celor văzute și cugetate“. (Capete teologice, 1, 66). Crucea este semn omenesc și dumnezeiesc. Semn omenesc căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură și de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinței și al morții. Dar de când Hristos S-a răstignit pe dânsa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruință, de bucurie și de viață. De aceea Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viață și înviere este pentru poporul Tău... “ (Vecernia dum. gl. 7). Cele două înțelesuri au rămas împreună; în viața noastră pământească, cele două cruci se suprapun și alcătuiesc Crucea mântuirii noastre, Crucea pe care trebuie s-o ducă tot creștinul în urma Hristosului său, după cuvântul Domnului: „Cine vrea să vină după mine... să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie“ (Lc. 9, 23). Privită omenește deci, Crucea este osteneală, răbdare, suferință, luptă împotriva răului; și fiindcă acestea nu pot fi ocolite în viață, nici crucea nu poate fi ocolită, tot omul trebuie să-și poarte crucea sa. Plata păcatului este moartea: crucea ispășirii și a suferinței este firească în acest veac. Prin suferința Sa, Mântuitorul însă a deschis o nouă perspectivă asupra Crucii: suferință, dar nu spre moarte, ci spre viață, popas spre bucuria Învierii. Puțina suferință a Crucii ne scapă de veșnicia morții. De aceea Hristos aștepta cu dor Crucea, iar mucenicii căutau și se bucurau de chinuri, știind că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi“ (Rom. 8, 18). Privită dumnezeiește, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere și de întărire, semn de biruință asupra morții și diavolului, „armă nebiruită“, „viața și învierea“. „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne“ se minunează Biserica. Și, într-adevăr, tot harul și puterea lui Dumnezeu ni se împărtășesc sub semnul Crucii. De la naștere, până la moarte și până la învierea cea de obște, toată viața creștinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăți a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa și a dăruit-o ca pe darul cel mai de preț prietenilor Săi. Dându-ne Sf. Euharistie, Domnul ne spune: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea“; dându-ne Crucea, ne spune: „Aceasta s-o aveți întru amintirea Mea, în amintirea dragostei Mele pentru voi, pentru care Mi-am dat viața“; căci Crucea este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mântuitorul a voit să moară pe Cruce, cu brațele întinse, să ne îmbrățișeze, să ne arate de-a pururi iubirea Sa cea mare pentru noi, pe care ne așteaptă să ne întoarcem la El. Reamintirea pildei Fiului Risipitor în săptămâna dinaintea Dumi-nicii Crucii își descoperă acum înțelesul. Crucea de necaz și de suferință a omului, împlinită cu Crucea - putere și biruință a Domnului, se preface în Cruce a nepătimirii. „Crucea este semnul nepătimirii“ zice Maxim Mărturisitorul (Ambigua), arătându-ne lucrarea păcatului și omorârea morții celei omorâtoare de viață, care sunt semnele omului duhovnicesc, izbăvit de păcat și reînnoit prin har. Prăznuirea Crucii în mijlocul ostenelilor postului tocmai aceste lucruri vrea să ne învețe, precum ne arată și sinaxarul duminicii: - Crucea, ca lemn al vieții, ne aduce aminte de Pomul vieții din mijlocul Raiului, din care Adam n-a mai gustat, pentru ne-ascultare și nepostire, pentru ca noi, prin puțină înfrânare, să ne învrednicim a ne împărtăși din el, ca să nu mai murim, ci să fim vii. - Ostenelile postului sunt un fel de răstignire, însă aducându-ne aminte de răstignirea și Patimile Domnului pentru noi, ne îmbărbătăm și ne mângâiem: dacă Domnul Hristos S-a răstignit pentru noi, cu cât mai mult datori suntem noi să ne răstignim împreună cu El, ca să și înviem și să ne proslăvim împreună cu El. - Postul este amar, ca și apele Merei din pustie. Ci precum acelea s-au îndulcit prin lemnul băgat în ele, tot așa și amără-ciunea postului este îndulcită de dulceața Crucii. - În vremea postului, lupta cu vrăjmașul este tot mai înverșunată și avem nevoie de ajutor din afară. Stăpânul și comandantul oștilor duhovnicești ne trimite Crucea, armă nebiruită, de care se scutură și se cutremură puterile drăcești. - Vremea postului este chipul călătoriei noastre prin pustia acestui veac, spre Ierusalimul ceresc. Și în chipul în care un călător pe cale lungă, ostenit de greutatea ei, dacă află un copac umbros, se odihnește și-și reînnoiește puterile pentru restul călătoriei, tot așa și noi, cei osteniți de calea postului: Crucea înfiptă în mijlocul lui ne întărește și ne face voioși pentru a urma călătoria în postul ce urmează. - Crucea este sceptrul lui Hristos. Și precum un împărat când merge undeva își trimite înainte steagul și sceptrul, ca semne vestitoare, tot așa și Împăratul Hristos, vrând să ne vestească apropiata Sa sosire, biruința cea mare asupra morții și slava Învierii, ne trimite sceptrul împărătesc - Crucea, ca să ne bucure și ne pregătește pentru primirea Împăratului Ceresc, Cel biruitor. La sfârșitul utreniei duminicii se face scoaterea și închinarea Sfintei Cruci, căreia ne închinăm și cântăm: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim“. Cântările de aici ne aduc aminte de sfintele lui Hristos Patimi, de tânguirea Prea Curatei Sale Maici și de darurile aduse de Sfânta Cruce. „Veniți, credincioșilor, să ne închinăm lemnului celui de viață făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bună voie întinzându-Și mâinile, ne-a înălțat la fericirea cea dintâi... Veniți credincioșilor să ne închinăm lemnului, prin care ne-am învrednicit a sfărâma capetele nevăzuților vrăjmași... Veniți, toate neamurile, Crucea Domnului cu cântări să o cinstim și cu frică sărutând-o să slăvim pe Dumnezeu Cel ce S-a pironit pe dânsa...“. „Prea Cinstită Cruce, sfințește sufletele și trupurile noastre cu puterea Ta și ne păzește de toată vătămarea potrivnicilor, pe cei ce ne închinăm Ție cu credință“.

“Domnul Meu şi Dumnezeul meu!“ – Sfantului Luca al Crimeei la Duminica lui Toma
 

http://www.crestinortodox.ro/comunit...424/102205.jpg Aţi văzut cât de greu le-a fost Sfinţilor Apostoli să creadă în învierea lui Hristos. Stiţi că, chiar si atunci când au văzut cu ochii lor pe Domnul, unii dintre ei s-au îndoit, gândind că este duh.

Cel mai greu i-a fost să creadă Apostolului Toma. Cum se explică această necredinţă a lui? Putem gândi că mintea lui era asemenea minţii materialiştilor, care cred doar în ceea ce pot pipăi, în ceea ce pot cunoaşte printr-o gândire raţională? Sigur că nu! Sfântul Toma, ca şi toţi Apostolii, a fost departe de o astfel de gândire. Şi totuşi, aţi văzut cât de greu i-a fost să creadă.
Cert este că Apostolul Toma avea o minte ascuţită, aprinsă. Această ascuţime a minţii sale s-a manifestat în dese rânduri si în mod deosebit atunci când Domnul Iisus Hristos, la invitaţia Martei şi a Mariei, a hotărât să meargă în Betania, să-l învieze pe fratele lor, Lazăr, mort de patru zile. Ucenicii Lui s-au fricoşat şi I-au spus:

Rabbi, nu de mult iudeii Te căutau să Te ucidă cu pietre, si Tu din nou mergi acolo?

Iar Apostolul Toma a spus:

Să mergem să murim si noi impreună cu El!

Nu denotă aceasta iuţimea minţii apostolului? O minte iute nu primeşte atât de uşor ca una liniştită tot ce este neobişnuit. Minţii Apostolului Toma i-a fost mai greu decât minţii liniştite a Apostolului Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, să creadă în Invierea Domnului. Şi doar atunci când Toma L-a văzut pe Domnul înviat şi a pus degetele lui în rănile cuielor, a exclamat cu încântare:

Domnul Meu şi Dumnezeul Meu!

Acum Domnul ni Se arată. Nu suntem în situaţia Apostolului Toma, să punem degetele în urmele cuielor. Prin credinţă ştim că Domnul este viu, că Se află împreună cu Tatăl Său, ştim că locuieşte în fiecare inimă curată care Il iubeşte. Ştim că Domnul şi astăzi este printre noi, în Biserica Lui, şi că ia aminte la rugăciunile noastre.

Credinţa noastră este mult mai slabă decât credinţa Apostolilor, deşi nu avem nici o îndoială că Hristos a înviat, fiindcă acest adevăr sfânt este primit de multă vreme de întreaga lume creştină. Dar credinţa noastră necesita o întărire şi o încălzire permanente. Cu ce o vom întări? Cu ce o vom încălzi? Cumva prin atingerea de rănile lui Hristos?

Cum se poate întâmpla aceasta? Doar noi nu putem pune degetele în aceste răni. Dar putem să le pipăim prin credinţă, prin duh, prin dragoste fierbinte faţă de Hristos. Putem să ne aplecăm cu gândul la aceste răni, să ne concentrăm asupra lor gândurile sufletului nostru, să ne îndreptăm duhul spre contemplarea lor. Şi cu această contemplare, cu această pipăire duhovniceasca vom întări credinţa.

Să privim dar la mâinile lui Hristos, să privim cu frică şi cu cutremur la mâinile Domnului însângerate, sfâşiate de cuie! Acestea sunt acele mâini care, cu atingerea lor, vindecau pe cei orbi. Acestea sunt mâinile care îi ridicau din patul suferinţei pe cei slăbănogiţi, degetele care au fost puse în urechile celui surd şi gângav şi l-au vindecat.

Acestea sunt aceleaşi mâini care s-au atins de sicriul fiului mort al văduvei din Nain – si a fugit moartea, si duhul vieţii a intrat în cel mort. Aceste maini s-au întins ca să ne primească pe noi toţi, fiii Săi risipitori! Ele s-au întins pe cruce ca să ne izbăvească de blestemul veşnic fi de moarte. Ele ţin cu puterea lor întreaga lume, întregul univers. Aceste mâini conduc viaţa întregii lumi, binecuvântează de sus tot pământul, tot universul. Şi aceste mâini sunt pironite de cuie, aceste mâini sunt însângerate!

Cum să nu privim cu frică şi cu cutremur la ele, gândindu-ne la cea mai mare fărădelege care s-a săvârşit vreodată în lume!

Să cădem, dar, la mâinile lui Hristos, să le sărutăm cu gândul!

Să privim şi la picioarele lui Hristos! Şi ele au fost pironite în cuie. Pentru ce au fost pironite? Pentru că Domnul a mers cu sfintele Sale picioare prin toată Palestina, binevestind despre Impărăţia lui Dumnezeu, chemând oamenii la pocăinţă, propovăduind lumii Sfânta Sa Evanghelie.

Această propovăduire a iscat o răutate diabolică din partea sinagogii evreieşti, fiindcă prin Dumnezeiasca Evanghelie, prin demascarea vicleniei carturarilor, a fariseilor şi a arhiereilor, Domnul le-a distrus autoritatea în ochii poporului iudeu, o autoritate falsă, nemeritată. Astfel că s-au aprins de ura cărturarii şi fariseii şi au hotărât să pironească aceste picioare, pentru ca ele stea pe loc, să nu mai meargă niciodată nicăieri. Şi au pironit aceste picioare pe Cruce.

Ce să facem noi, văzând aceste răni ale cuielor?

Nu trebuie, oare, să cădem la picioarele lui Hristos, cum a căzut femeia desfrânată, care le-a spălat cu lacrimile şi le-a şters cu părul capului ei? Nu trebuie, oare, să cădem cu frică si cu cutremur la aceste răni ale Domnului si să primim iertarea păcatelor, la fel ca acea femeie desfrânată? Ea n-a primit doar iertarea păcatelor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ea a devenit din nou fecioară. S-a auzit aşa ceva vreodată în lume? Iar aceasta este dovadă: desfrânata n-a devenit doar fecioară, ci şi soră a lui Hristos!

Dacă este aşa, dacă astfel este puterea închinării la picioarele lui Hristos, atunci cum să nu cădem noi, cei împovăraţi de păcate nu mai puţine decât cea desfrânată, la sfintele răni ale picioarelor Domnului, cum să nu le spălăm in lacrimile pocăinţei, cum să nu-I cerem din toată inima Domnului iertarea păcatelor? Doar pentru noi, pentru păcatele noastre Domnul a fost piro*nit pe Cruce!

Să ne îndreptăm privirile spre cumplitele răni de pe pieptul lui Hristos, cele de la suliţa cu care a fost străpunsă coasta Dumnezeu-Omului, din care au curs sânge şi apă – acel Sânge care a spălat păcatele întregii lumi, acel Sânge care şi astăzi ni se dă în Taina Impărtăşaniei!

Să ne apropiem de această inimă deschisă a lui Hristos! Doar ea este plină de dragoste nemăsurată, dumnezeiască, care cuprinde întreaga lume, dragoste de care au fost învredniciţi toţi păcătoşii, dragoste care acoperea şi curăţea totul!

Să ne apropiem de această rană cumplită a lui Hristos, să ne amintim cuvintele Domnului, spuse în Templul din Ierusalim în ziua înjumătăţirii sărbătorii Cinzecimii:

Dacă însetează cineva, să vină la Mine si să bea! (Ioan 7, 37).

Să ne apropiem dar şi să bem Sângele lui Hristos, să ne umplem de dragostea care se revarsă la nesfârşit din inima Lui! Iată ce înseamnă să pipăi duhovniceşte rănile lui Hristos. Doar acela le pipăie cu adevărat, care, asemenea Apostolului Pavel, poate spune:

<< continuare >>
 

Viaţa mea este Hristos.

Au existat o mulţime de sfinţi care au putut spune aceste cuvinte. Acest lucru îl puteau spune Cuviosul Serafim de Sarov, Sfântul Dimitrie al Rostovului, Sfântul Pitirim al Tambovului. Toţi au trăit numai cu Domnul Iisus Hristos, toţi au putut spune: Viaţa mea este Hristos.

Să ne adresăm dar oamenilor în mijlocul cărora trăim şi să-i întrebăm pe fiecare:

„Cu ce trăieşti?”

Dacă îl vom întreba pe un învăţat, el va răspunde:

„Eu traiesc cu ştiinţa”.

Şi noi cu tulburare îi vom răspunde:

„Doar cu atât? Pentru tine este importantă doar cunoaşterea naturii? Domnul Iisus Hristos pentru tine nu reprezintă nimic? De rănile lui Hristos nu-ţi aminteşti niciodată?”

El va spune:

„Sunt prea ocupat ca să ma gândesc la aceasta”.

Să ne adresăm oamenilor politici şi să-i întrebăm:

„Cu ce trăiţi voi?”

Ei vor spune:

„Noi trăim pentru a transforma, pentru a perfecţiona viaţa omenească, pentru a face reforme care îi vor face pe oameni mai fericiţi”.

Iar noi vom spune:

„Da, este o sarcină demnă, dar oare nu ştiţi că Domnul Iisus Hristos, cu mult timp înaintea voastră, a rezolvat această sarcină în aşa fel cum nimeni dintre voi nu poate s-o facă? El a arătat singura cale pe care, dacă vom merge, viaţa noastră va fi plină de lumină”.

Ei cu siguranţă nu vor fi de acord cu noi, ci vor continua să se ocupe cu propriile lor activităţi.

Să ne adresăm oamenilor simpli şi să-i întrebăm:

„In ce constă viaţa voas*tră?”

Ei ne vor spune:

„Viaţa noastră constă în grija de familie, de pâinea cea de toate zilele, de îmbrăcăminte”.

Iar noi îi vom întreba:

„Oare n-aţi auzit niciodată că nu doar cu pâinea cea de toate zilele va fi viu omul, că Dumnezeu cunoaşte toate necesităţile tale, că dacă Ii vei sluji Lui cu toată inima nu va trebui să te îngrijeşti de ziua de mâine?”

Să ne îndreptăm spre cartierele întunecate, sumbre ale oraşelor şi să-i intrebăm pe cei ce locuiesc acolo:

„Cu ce trăiţi?”

Unul ne va răspunde:

„Viata mea consta in bautura şi in tutun”.

Altul va spune:

„Viaţa mea constă în ho*ţie şi în ucidere”.

Doamne, cât mai curând să ne întoarcem de la întuneric, să plecăm din acel întuneric în care trăiesc oamenii nefericiţi! Cât de puţini sunt cei care in aceste zile sfinte ale Săptămânii Patimilor, sau măcar în ziua Vinerii Mari, au respectat postul, gândind că în această zi Domnul a fost pironit pe Cruce!

Cât de puţini sunt cei care îşi amintesc de Hristos, cât de mulţi sunt cei despre care s-a spus de către Apostolul Pavel un cuvânt cumplit, cutremură*tor:

Dacă cineva încalcă legea lui Moise şi fără mila este ucis pe cuvântul a doi sau trei martori, cu cât mai aspră credeţi voi că va fi pedeapsa meritată de cel ce L-a calcat in picioare pe Fiul lui Dumnezeu si I-a nesocotit sangele testamentului prin care s-a sfinţit, şi a batjocorit Duhul harului? (Evrei 10, 28-29)

O, Doamne! Cât de mulţi, sunt cei din popor care L-au calcat in picioare, care au nesocotit Sângele lui Hristos şi chiar l-au batjocorit!

Va auzi oare cineva dintre noi, în ziua înfricoşătoarei Judecăţi, aceasta condamnare a lui Pavel? Oare va muri cineva dintre noi cu moarte veşnica pentru că L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a gândit la ranile lui Hristos, nu s-a închinat lor, nu le-a pipăit cu credinţa lui?

Să nu fie!

Să ne îndreptăm cu toată inima spre rănile lui Hristos, să primim din acest izvor veşnic al dragostei, dragostea sfântă!

Să pătrundă şi în inimile noastre şuvoiul dragostei Dumnezeieşti din inima lui Hristos!

Şi va fi cu noi ceea ce spune Solomon în Pildele sale:

Ii iubesc pe cei ce Ma iubesc.

El ii iubeşte pe toti care Il caută, le dă harul Său tuturor celor care îşi amintesc de rănile Lui şi le sărută duhovniceşte.

Cu noi va fi Insuşi Domnul Iisus Hristos, precum a spus:

Cel ce Mă iubeşte pe Mine iubit va fi de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui (Ioan 14,21).

Orice om, care-L va iubi pe Hristos, va fi iubit de Dumnezeu, i Se va arăta Hristos Insuşi, precum S-a arătat multor sfinţi, aleşilor Săi.

El Se va arăta celui care cu dragoste fierbinte sărută rănile Lui, care … va exclama împreună cu Apostolul Toma:

Domnul Meu şi Dumnezeul meu!“.

Extras din Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009

Duminica samarinencei
 

Când predica, părintele Galeriu te conducea întâi, în duh, la locul și la timpul în care Mântuitorul a petrecut printre noi. Deveneai unul dintre cei care Îl înconjurau pe Hristos, sorbindu-i cu sete cuvintele:

Te așază întâi în starea potrivită a inimii, ca să poți înțelege:
După care începe „povestea”, o incursiune în evenimentele de la fața locului, cu identificarea timpului și a spațiului în care se petreceau:
După acestea urmează o descriere a Samariei, a periferiei Iudeii în context istoric.
Apropierea de Hristos se face treptat. Ajungem la fântâna lui Iacov:
și descoperă tâlc adânc în cuvintele Lui:
Apoi - că tot se discută pe alte topice despre libertatea pe care creștinul n-ar avea-o:
Am dat doar câteva fraze din acest minunat cuvânt al părintelui, care are în el puterea de a schimba gândiri, mentalități, vieți.
Puteți asculta predica aici.
De asemenea, pun și fișierul text în ataș.

Sfantul Nicolae Velimirovici in predica la Duminica Samarinencei:


“Atunci el S-a simtit în aceasta lume, “în pamânt pustiu si neumblat si fara de apa“ (Psalm 62:3), si a strigat catre Dumnezeu ca spre singurul Izvor de bautura nemuritoare, dupa care tânjeste sufletul care are judecata si s-a trezit. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?”.

Nu este nevoie sa dovedim ca hrana cea trupeasca nu poate astâmpara sufletul omului, nici ca bautura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar pâna si tot acest duh al vietii, care straluceste prin toate lucrurile facute, dându-le viata si armonie, este întru neputinta de a hrani si înviora sufletul.

Trupul primeste hrana în chip nemijlocit, care este în esenta de acelasi fel cu trupul. Trupul este din tarâna, si hrana pentru trup este tot din tarâna. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se afla cele ce sunt asemenea lui.

Dar sufletul se afla în suferinta; el este îngretosat si se împotriveste ca sa primeasca hrana în chip mijlocit, si aceasta hrana este diferita de suflet. De aceea, sufletul se simte în aceasta lume ca într-o tara straina, printre straini”.

Tocmai pentru că,oamenii s-au amestecat cu lumea şi cu faptele lumii acesteia şi-n loc să ducă biserica în lume – “Cu pace să ieşim” – în loc să ducă ei duhul păcii pe care îl primim de la Hristos în Liturghie, să-l ducă-n lume, au adus lumea în biserică. Şi în acest fel ne-am încălzit aşa de binişor cu toată spurcăciunea lumii, încât neavând învăţători care să ne spună că nu aceasta este vieţuirea pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu, am luat de bună şi am considerat că ăsta este creştinismul, dar creştinismul este ceva mult mai adânc, mai răscolitor. Aşa că dacă oamenii au ajuns să nu mai caute pe Duhul Sfânt, este pentru că socotesc că ceea ce au ei este suficient, şi că ce fac ei este chiar creştinismul şi viaţa bisericească. Dar se înşeală amarnic. Pentru că ‘sunt mulţi aşa’, da, sunt mulţi aşa, dar Ioan Gură de Aur atunci când a fost întrebat: “Dar ce noi nu ne vom mântui? Numai călugării cei din munţi?”. Şi Ioan Gură de Aur cu multă ironie duhovnicească le spune: “Dar cine-a zis că toţi se vor mântui?“.

Aşa şi noi, să nu cădem în ispita autosuficienţei, că ceea ce facem noi este ceea ce trebuie chiar dintru început, (ispita) să lăsăm la o parte sfinţii, să lăsăm la o parte Evanghelia şi să nu cădem în ispita de a spune: ‘Aceasta a fost cândva, astăzi nu se poate, sunt alte vremuri. Atmosfera culturală ne impune un alt fel de trai şi de a vedea lucrurile şi credem că şi Biserica este timpul să se adapteze şi să nu mai fie aşa de închistată‘. Aşa că din cauza ispitei acesteia prosteşti, oamenii ajung să nu mai caute pe Duhul Sfânt şi ajung să-şi irosească viata. Se ostenesc, se scoală dimineaţa, merg la biserică, măcar singura osteneală pe care o fac, dar o fac degeaba pentru că nu ştiu de ce o fac.

Aşa că să ne întoarcem, să lepădăm prostiile astea de la noi şi să primim Evanghelia şi sfinţii chiar dacă noi vedem că nu facem ceea ce citim, vedem că ne mustră ceea ce citim, şi chiar dacă nu vrem să începem a face, dar măcar să nu spunem: “Astea-s prostii din patericuri, poveşti, aşa ceva nu se poate face”. Dar să spunem: “Eu nu pot face, dar fericiţi cei care au făcut. Rugaţi-vă pentru mine, sfinţilor Macarie, Arsenie, care puteaţi să staţi în stările astea. Eu nu pot”. Dar cinsteşte pe Sfinţii lui Dumnezeu. Nu da cu piciorul, aşa încât ajungi pe la facultate şi sunt profesori care spun că patericurile astea-s invenţii. ‘Cum se poate face aşa? Ce-s cu proştii ăia că or stat în Lavra la Pecerska şi s-or închis aşa? Oare Dumnezeu vrea aşa ceva?’. Bine, tu nu poţi face asta, dar nu huli. Şi zic, este un bun început că “duhul umilit şi smerit Dumnezeu nu-l va urgisi”. Nu zic acuma ca toţi să ne apucăm să facem, bine ar fi, dar totuşi Dumnezeu nu ne-a cerut să stăm pe stâlpi. E adevărat că nu ne-a cerut să stăm pe stâlp, e adevărat că nu ne-a cerut să stăm zece ceasuri în picioare. Toate astea sunt adevărate şi nimeni nu ne cere şi nici până astăzi nu le cere. Omul le-a făcut de bună voie, dar să nu-l hulesc pe cel care le-a făcut. Când am văzut că Dumnezeu a binevoit în el, îi văd moaştele, mă închin la ele, să nu hulesc Duhul Sfânt, chiar dacă eu nu voiesc să fac (urmez) asta.

Şi este un bun început şi socotesc că Dumnezeu va căuta la inima smerită. Asta-i viaţa. Şi Dumnezeu dă Duhul Sfânt, Cel pe care nu-l caută creştinii noştri, pentru o astfel de atitudine decentă măcar, cuvioasă. Pentru că este moştenirea Bisericii la care tu mergi, moştenire de mii de ani şi dacă tu aşa de uşor o calci în picioare, de ce mai mergi la biserica asta? Dacă socoteşti că ea 2000 de ani a greşit, de ce mai mergi la ea?”.

Duminica samarinencii - astăzi!
 

Multumim pentru predică, Cristian. Sper să îmi fac timp azi să o citesc integral.

Una din pildele mele preferate - după cea a celui căzut între tâlhari - și în care mă recunosc.

Să ne străduim să-i călcăm și noi pe urme lui Fotini, femeia samarineancă de la Fântâna lui Iacov, care din eretică (așa erau văzuți samarinenii de către iudei) s-a sfințit în creștinism și este considerată întocmai cu Apostolii.

PS: Am aflat că cei 5 bărbați ai femeii sunt o trimitere la cele 5 cărți ale Pentateuhului - singurele recunoscute de către samarineni.

Sfântul Luca al Crimeii: Înălțarea Domnului - „Eu sunt cu voi”
 

Nu voi predica mult astăzi din cauza neputințelor mele, mă voi strădui numai să vă explic condacul sărbătorii de astăzi, atât de bogat în înțelesuri. Ascultați, ascultați cu mare atenție condacul acesta (corul cântă): "Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră".
Ce înseamnă: Plinind rânduiala cea pentru noi?
Iată la ce se referă lucrul acesta: Când Domnul Iisus Hristos, prin toate lucrările vieții Sale pământești și prin moartea Sa pe cruce, a împlinit ceea ce ne-a fost rânduit de Dumnezeu în Sfatul veșnic, când a unit cele de pe pământ cu cele cerești, când a unit oamenii de pe pământ cu îngerii din ceruri.
El ne-a unit cu îngerii Săi. Ne-a dat posibilitatea de a fi părtași vieții cerești. Și au fost o mulțime de oameni care au devenit încă de pe pământ îngeri în trup. Știți bine că marele Ioan Botezătorul în Sfânta Scriptură este numit înger. Au fost o mulțime de oameni pentru care viața de acum nu prezenta niciun interes, care și-au curățit inimile, care s-au înălțat atât de mult și s-au desăvârșit, încât au devenit prin duhul lor asemenea îngerilor, au devenit îngeri în trup.
Oare nu așa au fost toți cuvioșii? Oare Maria Egipteanca nu a fost un înger în trup? Oare nu așa au fost mulțimea părinților, cei mai mari pustnici, precum Antonie cel Mare, Eftimie cel Mare, Sava cel Sfințit, precum cel mai mare cuvios al nostru, Serafim de Sarov, cuvioșii noștri Antonie și Teodosie de la Pecerska? Ei au devenit cu toții îngeri în trup. Desigur, încă de pe pământ erau uniți cu cele cerești. Au vorbit cu îngerii și Maica Domnului li s-a arătat lor.
Și mulți, mulți au fost aceia pe care Domnul nostru Iisus Hristos i-a unit cu cele cerești, cu toate puterile cerești.
"Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră."
Domnul nostru Iisus Hristos Se înalță în mare slavă de pe Muntele Măslinilor, iar ucenicii Săi, așa cum ați auzit în citirea Apostolului și a Evangheliei de astăzi, despărțindu-se de El, nu și-au pierdut speranța. Nu numai că nu s-au întristat, dar au plecat acasă cu bucurie, cu mare veselie.
De aceea, cum să înțelegem noi aceasta: cum au putut ei să se veselească și să se bucure, dacă s-au despărțit de Hristos? Acest lucru a fost posibil pentru că Domnul le-a spus că va trimite un alt Mângâietor, pe Duhul Sfânt, care le va aminti tot ce le-a spus El și va fi cu ei pentru totdeauna.
Și se spune în condac: "de unde nicicum nu Te-ai despărţit, ci rămânând nedepărtat". Acest lucru înseamnă că, înălțându-Se, El nu ne-a lăsat, ci rămâne cu noi mereu, neîncetat.
Trebuie să ne amintim cuvintele Însuși Domnului Iisus și niciodată să nu le uităm: "cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi vom veni la el şi vom face locaş la el".
Vedeți, aceasta este promisiunea lui Hristos: El spune că la toți cei care Îl iubesc și Îi împlinesc poruncile Lui, El va veni cu Tatăl Său și Își vor face sălaș în ei, vor veni in inima lor și vor locui în ea, ca într-un templu al Duhului Sfânt.
"Strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră."
Cine Îl va iubi pe Hristos cu toată inima sa, cine va trăi după Cuvântul Său, împlinind toate poruncile Lui, acela va fi în comuniune continuă cu El, va fi sub ocrotirea Sa veșnică, va fi întotdeauna protejat de Însuși Hristos și de îngerii lui Dumnezeu; pe acela nu îl va atinge niciun rău, pentru că Hristos va fi cu el neîncetat.
Dar gândiți-vă: dar oare și marii sfinți nu au avut parte de prigoane, oare nu au fost atâția cei care s-au ridicat împotriva lor, oare nu au fost atâtea mii de mucenici ai lui Hristos?
Aduceți-vă aminte cum marele cuvios Serafim de Sarov a fost bătut până la moarte de către tâlhari. Și ce, a fost aceasta în defavoarea Sfântului Serafim? A fost în detrimentul Bisericii lui Hristos? Nu, a fost cel mai mare beneficiu al nostru pe care l-am primit prin Cuviosul Serafim, căci atunci când însăși Fecioara Maria i s-a arătat și i-a vindecat fractura de craniu și coastele rupte, iar tâlharii au fost trimiși la judecată, Cuviosul Serafim, aflând despre aceasta, se ruga cu lacrimi pentru ei: "Nicum, nicicum nu vreau să fie judecați! Dacă vor fi condamnați, voi pleca din pustia Sarovului".
Vedeți cum acest act de sfințenie ar trebui să servească ca învățătură! Ce exemplu mare am primit, un mare exemplu care ne arată cum să ne purtăm cu cei care ne provoacă suferințe!
Dar cu sfinții mucenici cum se împlinesc cuvintele cântării "Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră"?
Da, s-au ridicat asupra lor, s-au ridicat împărați, s-au ridicat conducători, i-au supus la chinuri de mare cruzime. Dar cuvintele lui Hristos s-au adeverit și, pe când erau torturați, Hristos însuși era cu ei, ușoarându-le chinurile îndurate.
Foarte adesea, ei nu ardeau în cuptoarele acelea groaznice a căror flacără îi dogorea chiar pe chinjuitori. De ce? Pentru că Hristos era cu ei, nimeni nu a fost părăsit. El i-a trimis pe îngerii Săi și El Însuți a mers în teminiță, la mucenicii chinuiți până la moarte, și i-a vindecat, iar în ziua următoare călăii i-au văzut vindecați. Vedeți voi, și cuvântul acesta s-a adeverit.
Credeți că tot cel ce Îl iubește pe Hristos și îndeplinește Cuvântul Său va fi iubit de Tatăl și El va veni și va locui împreună cu el. Iubiți-L, așadar, pe Hristos, mergeți după El, împliniți poruncile Lui!
Iar acum ascultați condacul praznicului pe care tocmai l-am explicat și sper să-l înțelegeți mult mai profund decât îl înțelegeați înainte. (Cântă corul.)
"Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră".
Țineți minte, țineți minte acest condac. Amintiți-vă, amintiți-vă mereu această mare zi a Înălțării la cer a Domnului Iisus.
Să ne îndreptăm inimele către El, pentru ca și pe noi să ne înalțe după El la cer.
Amin.
(14 mai 1953)

Predică la sărbătoarea Sf. Proroc Ilie Tesviteanul
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...a9eijqo4aa.jpg

Predică a Părintelui prof. dr. Mircea Păcurariu la sărbătoarea Sf. Proroc Ilie Tesviteanul:



Iubiţi credincioşi,



Profeţii sau proorocii Vechiului Testament au fost cei mai de seama trimişi ai lui Dumnezeu şi învăţători ai poporului biblic, care au păstrat şi au apărat credinţa într-un singur Dumnezeu, pregătind astfel calea pentru Testamentul cel Nou, adică pentru Iisus Hristos. Deci ei au avut două misiuni: pe de o parte, erau aceia prin care Dumnezeu îşi împărtăşea voinţa Sa, iar pe de altă parte, ei predicau poporului israelitean întoarcerea la calea cea adevărată şi vesteau venirea lui Mesia. Predica lor era însoţită de multe ori şi de minuni.

Toţi profeţii au fost chemaţi la misiune direct de Dumnezeu. Ei făceau parte din diferite seminţii ale lui Israel şi din diferite pături sociale. Sfânta Scriptură vorbeşte de un număr destul de mare de profeţi. Şirul lor începe cu Moise şi se sfârşeşte cu Sfântul Ioan Botezătorul. De obicei, ei se împart în două grupe. Din prima fac parte profeţii care şi-au scris cuvântările către popor, fiind numiţi şi profeţi noi. Aceştia sunt în număr de 16, şi anume: 4 profeţi mari: Isaia, Ieremia, Iezechiel şi Daniel, şi 12 profeţi mici: Osea, Ioil, Amos, Avdia, Iona, Miheia, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia şi Maleahi. Din a doua grupă fac parte profeţii care nu şi-au scris cuvântările, ei fiind, numiţi şi profeţi vechi. Între ei se numără: Samuil, ultimul judecător, Gad, Natan (în vremea lui David), Ahia din Şilo (în vremea lui Solomon), Ilie cu ucenicul său Elisei şi mulţi alţii.

Între aceştia din urmă, la loc de cinste se numără Sf. Prooroc Ilie, originar din Tesba Galaadului. Activitatea lui profetică s-a desfăşurat în secolul IX î.Hr., în vremea domniei regelui Ahab din Samaria, fiind prezentată în două din cărţile Vechiului Testament: a treia a Regilor, cap. 17-19 şi a patra a Regilor, cap. 1-2. Regele Ahab era un om plin de fărădelegi şi de păcate, după cum era şi soţia sa Isabela. Ei au părăsit închinarea către un singur Dumnezeu, ridicând temple şi jertfelnice zeului Baal şi zeiţei Aşera. Din pricina fărădelegilor lor, proorocul Ilie le-a prevestit că Dumnezeu nu va mai da ploaie pe pământ. El s-a retras apoi într-un loc ascuns, lângă pârâul Gherit, nu departe de Iordan. Acolo îi aduceau corbii pâine şi carne în fiecare dimineaţă, iar apă bea din pârâu. Secând pârâul din pricina lipsei de ploaie, Domnul i-a poruncit să se îndrepte spre localitatea Sarepta, situată lângă oraşul Sidon din Fenicia, căci poruncise unei femei văduve să-i dea de mâncare. Dar în casa acelei femei n-a găsit decât o mână de faină şi puţin untdelemn, din care voia să facă o azimă pentru ea şi pentru fiul ei şi apoi să moară. Ilie o încurajează, spunându-i că Domnul a rânduit ca făina şi untdelemnul ei să nu se sfârşească până când va da iar ploaie pe pământ. Şi s-a întâmplat după cuvântul lui. Dar la scurtă vreme, s-a îmbolnăvit fiul acelei femei şi a murit. El a fost înviat însă de Domnul, prin rugăciunea proorocului Său Ilie.

În cel de al treilea an al acelei secete, Domnul i-a poruncit lui Ilie să se arate regelui Ahab. Făcând aceasta, proorocul i-a cerut lui Ahab să adune, pe muntele Cârmei, întreg poporul, împreună cu cei 450 de¡ profeţi ai zeului Baal şi cu cei 400 de profeţi ai zeiţei Aşera. După ce s-au adunat acolo, a cerut să i se dea doi viţei, unul pentru preoţii păgâni, iar altul pentru sine, ca să-i pregătească pentru jertfa, dar să nu pună foc pe ea, ei fiecare să cheme şi să roage pe Dumnezeul lor să le aprindă jertfa. Preoţii lui Baal au făcut după cuvântul lui Ilie, rugându-se îndelung zeilor lor, dar rugăciunea lor a rămas zadarnică. Înspre seară Ilie a luat 12 pietre din care-a făcut un jertfelnic, pe care a pus lemne, iar deasupra, viţelul cel tăiat. Apoi a rostit o rugăciune scurtă către Dumnezeu; şi a căzut foc de la Domnul, care a mistuit întreaga jertfă. Poporul, cunoscând acum care este adevăratul Dumnezeu, a ucis pe toţi preoţii lui Baal şi, îndată după aceasta, Domnul a trimis ploaie pe pământ.

Din pricina uciderii preoţilor lui Baal, regele Ahab şi soţia sa au prins şi mai multă ură împotriva lui Ilie, voind să-l ucidă. De aceea, el s-a retras în muntele Horeb, unde a locuit într-o peşteră. De acolo, Domnul l-a trimis să ungă prooroc, în locul său, pe Elisei. Apoi l-a trimis să-l mustre pe Ahab pentru că rânduise, prin soţia sa, uciderea unui locuitor cu numele Nabot, ca să-i răpească şi să-i stăpânească o vie. Proorocul i-a prezis că pentru această fărădelege vor fi ucişi atât el, cât şi soţia sa, lucru care s-a şi întâmplat, curând.

La scurt timp după săvârşirea acestor fapte minunate, trecând împreună cu ucenicul său Elisei Iordanul, - pe care l-a despărţit în chip minunat în două cu mantia lui -, s-a îndreptat spre pustie. Dar "iată că pe neaşteptate un car cu cai de foc a trecut printre ei şi Ilie s-a suit la cer într-un vârtej de vânt' (IV Regi 2, 11) . În timp ce era ridicat spre cer, i-a căzut mantia, care i-a rămas lui Elisei, despărţind şi acesta cu ajutorul ei apele Iordanului. Elisei a continuat apoi lucrarea profetică a lui Ilie, fiind socotit de toţi un urmaş al său.

Iubiţi credincioşi,

Sfântul Ilie a fost unul dintre cei mai mari prooroci ai Vechiului Testament. Vrednicia lui s-a arătat în curajul cu care a mustrat fărădelegile regelui Ahab şi ale soţiei sale, în faptele minunate pe care le-a săvârşit, în lupta pe care a dus-o împotriva cultului idolesc şi a preoţilor lui Baal şi Aşerei, prin jertfa adusă pe muntele Cârmei, în urma căreia a reaşezat cultul Dumnezeului celui adevărat al lui Israel. In Noul Testament se spune că la Schimbarea la Faţă Ilie s-a arătat împreună cu Moise, vorbind cu Mântuitorul (Matei 17, 3).

Din aceste motive, Biserica creştină îl prăznuieşte în fiecare an la 20 iulie. Poporul nostru dreptcredincios l-a cinstit întotdeauna: prin slujbe, prin pictarea chipului său în biserici şi pe icoane, prin numele său care este dat la botez unora dintre noi. Să-l rugăm şi noi în această zi a prăznuirii lui, zicând: "O, prealuminate şi preamărite proorocule al lui Dumnezeu Ilie, cel ce trimiţi pe pământ ploile şi seceta, belşugul şi lipsa, ascultă această rugăciune, pe care cu evlavie o aducem, şi, prin mijlocirea ta cea fierbinte către Domnul Dumnezeu, apără-ne de secetă, de foamete şi de bolile cele aducătoare de moarte, şi dăruieşte nouă bună întocmirea văzduhului şi toată îmbelşugarea pământului, întărindu-ne în dreapta credinţă şi viaţă curată, casă ne învrednicim de fericirea raiului" (Condacul '13 din Acatistul său). ÂťAmin.

Predică la Duminica a XI-a după Rusalii a Sf. Ioan Gură De Aur
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...j61dncl4na.jpg

“Asemenea este Împărăţia lui Dumnezeu omului împărat, care a vrut să se socotească cu slugile sale” (Matei 18, 23)



Despre darea de seamă ce are să ni se ceară şi despre împăcare



Nu trece repede, fără băgare de seamă, peste aceste cuvinte, ci priveşte la judecata ce se înseamnă aici; intră în conştiinţa ta proprie şi gândeşte ce ai făcut în toată viaţa ta. Când auzi că Domnul voieşte a se socoti cu slugile Sale, gândeşte că prin acestea se referă la împăraţi, căpetenii de oşti şi domni, bogaţi şi săraci, slugi şi stăpâni, în scurt, la toţi. Căci noi toţi ne vom arăta înaintea scaunului judecăţii lui Hristos.

De eşti bogat, gândeşte că şi tu odată trebuie să dai socoteală dacă ai cheltuit averea ta pentru desfătări sau pentru cei săraci, pentru linguşitori şi măgulitori sau pentru cei nevoiaşi, pentru dezmierdări sau pentru faptele milosârdiei, pentru lux, mâncare şi îmbuibare sau pentru ajutorul celor strâmtoraţi. Şi nu numai pentru întrebuinţarea avuţiei tale ai să dai seamă, ci şi pentru felul în care ai câştigat-o, de ai adunat-o cu munca cea dreaptă sau prin răpire, prin zgârcenie şi lăcomie de avere, de ai moştenit-o de la tatăl tău sau prin jefuirea sărmanilor şi a văduvelor.

Însă nu numai bogatul are să dea seama despre bogăţia sa, dar şi săracul despre sărăcia sa, de a suferit-o cu răbdare şi cu mulţumire lui Dumnezeu, sau a fost trist şi cârtitor şi a hulit pronia, când a văzut pe altul întru îndestulare şi prisosinţă, iar pe sine întru lipsă şi nevoie.
Pe cei bogaţi îi va întreba Dumnezeu despre milostenia cea dată, iar pe cei săraci despre răbdare, dar nu numai despre răbdare, ci şi despre milostenie, căci sărăcia nu face neputincioasă darea de milostenie. Dovadă la aceasta este văduva cea din Evanghelie, care a pus cei doi bani în cutia jertfelor, şi cu toată micimea darului ei, a covârşit pe toţi cei care aruncaseră acolo mult (Marcu 12, 42-43).

Şi nu numai săracii şi bogaţii, dar încă şi stăpânirile şi judecătorii trebuie să dea seama cu de-amănuntul dacă n-au vătămat dreptatea, dacă vreodată n-au rostit vreo hotărâre după favoare sau din nefavoare, dacă n-au judecat vreodată strâmb, ademeniţi de linguşire, dacă n-au prigonit, din răzbunare, pe cei nevinovaţi.

Şi nu numai stăpânirile lumeşti, ci şi înainte-stătătorii bisericeşti trebuie să dea seama de purtarea dregătoriei lor, şi tocmai ei au să fie supuşi la cea mai ageră şi mai aspră cercetare. Propovăduitorul Evangheliei va fi acolo cercetat cu tot dinadinsul, dacă nu cumva el, din lenevire sau din altă pricină, a scăpat prilejul de a spune şi a propovădui ceea ce era dator, dacă a făcut el însuşi ceea ce propovăduia, dacă a spus el toate lămurit şi n-a trecut nimic din cele ce slujesc spre mântuire.

Iar cel ce a ajuns la dregătoria episcopală, cu cât este mai sus, cu atât mai aspră socoteală trebuie să dea; dacă a ţinut tare şi drept învăţătura cea adevărată, cât şi dacă a sprijinit şi apărat pe cei săraci; dacă a sfinţit el la preoţie numai oameni de treabă, şi despre mii de alte lucruri.

La acestea se referă şi Apostolul Pavel, când scrie către Timotei: „Mâinile degrabă să nu-ţi pui (la hirotonie) pe nimeni, nici te face părtaş la păcate străine” (I Timotei 5, 22). Încă şi în epistola către evrei vorbeşte despre aceiaşi înainte-stătători şi rosteşte înfricoşate cuvinte: „Ascultaţi pe învăţătorii voştri şi vă supuneţi lor, care priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce vor să dea seamă” (Evrei 13, 17).

Şi nu numai pentru faptele noastre, ci şi pentru vorbele noastre avem să dăm seamă. Când noi încredinţăm bani slugilor noastre, cerem de la ei socoteală amănunţită despre toate; tot aşa şi Dumnezeu, Care ne-a încredinţat cuvântul, va cere de la noi socoteală despre întrebuinţarea lui. Cu asprime se va iscodi şi cerceta, dacă noi n-am risipit cuvântul fără luare-aminte şi fără folos.

Nici întrebuinţarea cea nebunească a banilor, niciodată n-a pricinuit aşa de mare pagubă, ca şi cuvintele cele nefolositoare şi negândite. Dacă banii cheltuiţi fără folos ne-a vătămat adeseori avuţia noastră, cuvintele cele nefolositoare, adeseori au zăpăcit familii întregi şi au răsturnat sufletele în pierzare. Paguba în avuţie se poate iarăşi îndrepta, iar cuvântul, odată grăit, rămâne grăit.

Iar că în adevăr noi trebuie să dăm seamă de cuvintele noastre, ascultă pe Hristos, când zice: „Vă spun vouă că pentru tot cuvântul deşert, pe care-l vor grăi oamenii, vor da seamă în ziua judecăţii. Că din cuvintele tale te vei îndrepta, şi din cuvintele tale te vei osândi” (Matei 12, 36-37).

Dar nu numai de ceea ce grăim, ci şi de ceea ce auzim vom da seamă. Aşa de pildă, când eu primesc o pâră mincinoasă asupra aproapelui meu, căci se spune: „Să nu asculţi vorbe mincinoase” (Ieşirea 23, 1). Deci, dacă şi cei care primesc o vorbă mincinoasă se osândesc, cum se vor putea apăra clevetitorii şi pârâşii cei mincinoşi?

Dar ce zic eu despre cele ce noi vorbim şi auzim, noi avem să dăm seamă şi de cele ce gândim. încă şi Apostolul Pavel arată aceasta, când zice: „Mai înainte de vreme nimic să nu judecaţi, până ce Domnul va veni, Care va şi lumina cele ascunse ale întunericului şi va arăta sfaturile inimilor” (I Corinteni 4, 5). Aşa, de pildă, când tu vorbeşti cu strâmbătate şi cu inimă rea către fratele tău, cu gura şi cu limba îl lauzi, iar în inima ta eşti plin de ură şi de zavistie către dânsul.

Predică la Duminica a XI-a după Rusalii a Sf. Ioan Gură De Aur ( continuare )
 

Toate acestea Hristos le va aduce la lumina zilei. Şi pentru a arăta încă mai lămurit că nu numai pentru faptele noastre, dar şi pentru gândurile noastre vom da seama, Domnul Hristos zice: „Tot cel ce caută la femeie spre a o pofti, iată a preacurvit cu dânsa întru inima sa ” (Matei 5, 28). Păcatul, deşi nu este vădit în faptă, ci se ascunde în inimă, totuşi, prin aceasta nicidecum nu este fără de vinovăţie.

Aşadar, când tu auzi că Domnul voieşte a se socoti cu slugile Sale, nu trece repede peste aceste cuvinte, ci gândeşte că aceasta priveşte toate clasele sociale, toate vârstele, pe toţi, bărbaţi şi femei. Gândeşte ce fel de judecată are să fie aceea şi adu-ţi aminte de toate păcatele tale. Căci deşi noi le-am uitat, Dumnezeu nu le va uita, ci va pune înaintea ochilor noştri toate încălcările de lege ale noastre, dacă nu le vom fi stârpit încă aici pe pământ prin pocăinţă, mărturisire şi prin iertarea supărărilor îndurate de noi.

Însă pentru ce se socoteşte Domnul cu slugile Sale? Nu pentru că El n-ar fi ştiut ceva, căci cum ar fi aceasta cu putinţă Aceluia Care ştie toate încă înainte de a se fi făcut? Ci pentru ca să te convingă pe tine, sluga Sa, că ceea ce datorezi, cu dreptate datorezi; şi nu numai pentru ca să te convingi de datoria ta, ci şi pentru ca tu să te slobozeşti de ea.

Pentru aceea, şi Proorocul Isaia a trebuit să pună înaintea poporului iudeu păcatele lui. „Vesteşte poporului Meu păcatele sale şi casei lui Iacov fărădelegile sale” (Isaia 58, 1), nu numai pentru ca iudeii să le audă, ci şi pentru ca ei să se facă mai buni.

Când împăratul din Evanghelie a început socoteala, a găsit pe unul care îi datora zece mii de talanţi. Tot ce i se încredinţase, cheltuise. Cu adevărat, o datorie mare! „Şi el nu avea nimic”, zice Sfânta Scriptură, „cu ce să poată plăti”. Ce însemna aceasta: „el nu avea nimic”! Aceasta nu înseamnă altceva decât: El era lipsit de fapte bune şi nu se îndeletnicise cu nici un lucru bun, care să i se fi putut socoti spre iertarea păcatelor. Adică faptele bune, ba încă şi suferinţele şi necazurile, ni se vor socoti spre iertarea păcatelor.

Aceasta învaţă Hristos în pilda pentru săracul Lazăr, unde Avraam zice către omul bogat: „Pentru că Lazăr, în viaţa sa cea pământească, a răbdat atâtea rele, de aceea el acum se mângâie” (Luca 16, 25). Dar mai mult decât necazurile, decât bolile şi suferinţele, ni se vor socoti spre iertarea păcatelor lucrările cele bune, pe care noi le săvârşim de bună voie. Totuşi, acea slugă n-a putut arăta nici o singură faptă bună, ci numai o covârşitoare povară de păcate.

„Fiindcă el nu avea cu ce să plătească, Domnul a poruncit să-l vândă”.

Tocmai dintru aceasta trebuie să recunoşti tu iubirea de oameni a Domnului, că pe de o parte, se socoteşte cu robul, iar pe de altă parte, porunceşte să-l vândă; căci amândouă le face ca să-l mântuiască. Din ce cunoaştem aceasta? Din cele de la sfârşit. Dacă Domnul înadins ar fi voit să-l vândă, cine L-ar fi putut opri de la aceasta? Dar pentru ce a poruncit să-l vândă, când El nu voia aceasta cu tot dinadinsul?

Prin acea îngrozire, El a voit să-i sporească frica, şi aceasta voia a i-o spori pentru ca să-l silească pe acela să se roage. Iar la rugăciune voia să-l silească, pentru ca să-l poată ierta. El l-ar fi putut slobozi înainte de rugăciune, dar n-a făcut aceasta, ca să nu-l facă şi mai rău. El putea să-l ierte înainte de a se socoti cu el, dar pentru ca acela să cunoască mărimea nelegiuirii sale şi să fie mai blând şi mai milostiv către aproapele său, de aceea i-a arătat mai întâi mărimea datoriei sale, şi apoi i-a iertat-o.

Toate acestea le-a făcut Dumnezeu pentru ca să înmoaie inima cea vârtoasă a aceluia. Iar dacă prin toate acestea nu se îndreaptă, atunci nu Dumnezeu, ci acela care nu se îndreaptă poartă vinovăţia.

Socotiţi acum în ce chip Domnul tratează pe slugă! „Sluga aceea, zice Sfânta Scriptură, căzând la picioarele domnului său, se ruga zicând: Doamne, mai îngăduie-mi, şi-ţi voi plăti ţie tot”. El n-a zis că nu avea cu ce să plătească, căci astfel este obiceiul datornicilor, ca ei, şi când nu pot plăti, totuşi făgăduiesc toate, numai să scape din încurcătură.

Ascultaţi acum voi, cei trândavi la rugăciune, luaţi aminte cât de mare este puterea rugăciunii! Sluga nu putea dovedi nimic bun, dar îndată ce el a alergat la rugăciune, a putut mişca pe domnul la compătimire. Aşadar să nu obosim întru cerere şi rugăciune! Cine era mai prihănit decât această slugă? Şi el totuşi n-a zis întru sine: „Eu nu mai am trecere la domnul meu, sunt plin de ruşine şi nu mă pot apropia de dânsul, nu pot să-l rog”. Aşa zic mulţi păcătoşi cuprinşi de o frică ce vine din iad şi duce la iad.

Tu zici că nu ai trecere la Domnul? Tocmai pentru aceea întoarce-te la Dânsul, ca iarăşi să dobândeşti încrederea. Acela pe care tu ai să-L îmblânzeşti nu este un om de care tu te-ai ruşina, ci este Domnul Dumnezeu, Care mai mult decât tine însuţi doreşte iertarea ta. Tu însuţi poate că nu te îngrijeşti aşa de mult pentru mântuirea ta, precum El.

Tu nu ai încredere? Dar tocmai pentru aceea trebuie să ai încredere, căci cel ce vede că nu are nădejde de a se îndrepta pe sine, tocmai acela are mai multă nădejde la harul dumnezeiesc. Pe de altă parte, de asemenea, este cea mai mare ruşine a voi cineva să se dezvinovăţească pe sine înaintea lui Dumnezeu.

Cine face aceasta este un nelegiuit, chiar de ar fi fost cândva cel mai sfânt. Dimpotrivă, acela se va îndrepta care se socoteşte pe sine cel mai nevrednic. Aceasta o dovedesc fariseul şi vameşul din Evanghelie. Aşadar, să nu ne îndoim din cauza păcatele noastre, nici să fim fără de nădejde, ci să ne apropiem de Dumnezeu întru rugăciune, să cădem înaintea Lui şi să-L rugăm, precum a făcut sluga aceea.

Să vedem acum în ce chip Domnul a iertat slugii datoria. „Şi milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit şi i-a iertat şi datoria”. Aşadar, nu te ruşina a ruga pe Domnul, ci ruşinează-te mai vârtos numai de păcatele tale; nu te îndoi şi nu părăsi rugăciunea, ci apropie-te de Domnul chiar când eşti păcătos, ca să-L împaci şi să-I dai putinţa de a-Şi arăta milostivirea Sa prin iertarea păcatelor tale. Dacă te temi a te apropia de Dânsul, împiedici bunătatea Lui de a se arăta şi opreşti bogăţia harului Său.

De aceea, să fim neobosiţi întru rugăciune. De am fi noi căzuţi în prăpastia cea mai adâncă a păcatelor, rugăciunea poate în curând iarăşi a ne scoate. Nimeni n-a păcătuit aşa de mult ca sluga aceea; ea a săvârşit tot felul de păcate. Aceasta înseamnă cei zece mii de talanţi, şi el era cu totul deşert de lucrurile cele bune, pentru că el nu avea nimic cu ce să plătească. Şi totuşi, puterea rugăciunii a putut să-l mântuiască. Aşadar, atât de mult a putut rugăciunea, încât a putut izbăvi de pedeapsă şi de osândă chiar pe acela, care cu zeci de mii de fapte a supărat pe Domnul.

Totuşi, rugăciunea singură nu face totul, ci ea are ajutor harul lui Dumnezeu, care har, propriu-zis, face totul şi dă şi rugăciunii puterea sa. Aceasta se arată în cuvintele: „Şi milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit şi i-a iertat şi datoria”. Dintru aceasta trebuie să recunoşti că şi înainte, şi după rugăciunea slugii, milostivirea Domnului a făcut totul.

Dar tot binele ce făcuse sluga prin rugăciunea sa, l-a pierdut prin învârtoşirea sa către tovarăşul său. Ducându-se, a aflat pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care îi datora o sută de dinari; şi cum l-a prins, l-a apucat de grumaz şi i-a zis: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. Ce putea să fie mai neruşinat decât purtarea aceasta?

Cuvântul iertării sale răsuna încă în urechile lui, şi totuşi, el aşa de mult uitase bunătatea Domnului! Vezi cât este de bine a-şi aduce aminte cineva totdeauna de păcatele sale? Dacă acest slujitor şi-ar fi amintit propriile sale păcate, el nu ar fi fost aşa de rău şi neomenos. De acea zic eu adeseori, şi nu voi înceta a zice, că foarte folositor şi de trebuinţă este ca totdeauna să ne aducem aminte de toate păcatele noastre. Nimic nu poate face pe suflet aşa de înţelept, blând şi liniştit, ca permanenta amintire a păcatelor sale.

De aceea, Apostolul Pavel aşa de adeseori îşi amintea păcatele sale, nu numai cele de după botez, dar încă şi cele pe care le săvârşise înaintea botezului, deşi acestea din urmă toate se stârpiseră prin botez.

Iar dacă Pavel îşi aducea aminte încă şi de păcatele săvârşite înainte de botez, cu cât mai vârtos datorăm noi să ne amintim încălcările de lege săvârşite după botez? Printr-o astfel de amintire, noi nu numai stingem păcatele, ci prin aceasta ne facem încă mai iubitori către alţii şi slujim Domnului cu mai multă bunăvoinţă, căci pomenind pururea greşelile noastre, totdeauna ne aducem aminte de îndurarea Lui.

Nu aşa a făcut sluga din Evanghelie, ci uitând mărimea propriei lui datorii, s-a învârtoşat către tovarăşul său, şi iarăşi a pierdut tot ce dobândise prin îndurarea cea dumnezeiască. „Şi apucându-l, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. El nu zice: „plăteşte-mi o sută de dinari”, căci el se ruşina, fiindcă acea datorie era atât de mică, ci zicea numai: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. Iar acela a căzut la picioarele lui şi îl ruga, zicând: „Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti”.

Predică la Duminica a XI-a după Rusalii a Sf. Ioan Gură De Aur ( ultima parte )
 

Prin aceste cuvinte, sluga cea dintâi dobândise iertare de la domnul, şi pentru aceea se cuvenea ca ele să fie folositoare şi tovarăşului. Dar crudul acela nici prin aceste cuvinte nu s-a domolit şi nici nu a gândit că tocmai prin acele cuvinte se mântuise şi el. Dacă el ar fi iertat pe tovarăşul său înainte ca domnul să-i ierte datoria lui şi să-i arate aşa de mare har, aceasta ar fi fost o faptă mărinimoasă.

Dar acum, după ce lui i s-a iertat o aşa de mare datorie şi i s-a dat un har atât de mare, acum el era oarecum îndatorat a fi cu pogorământ către tovarăşul său. Insă el n-a făcut aşa, nici nu şi-a adus aminte ce deosebire mare era între iertarea de care el se împărtăşise şi între ceea ce trebuia să facă el tovarăşului său.

Datoria aceea se suia la zece mii de talanţi, aceasta numai la o sută de dinari. Acela făcuse încălcare de lege împotriva domnului său, acesta era dator numai tovarăşului său. După ce el însuşi căpătase o binefacere, deşi domnul nu aflase întru el nimic bun, ar fi trebuit ca şi el să fie compătimitor. Dar la toate acestea el nu gândea, ci orbit de mânie, a apucat pe tovarăşul său şi l-a aruncat în temniţă.

Văzând aceasta, celelalte slugi s-au întristat, cum spune Sfânta Scriptură, şi l-au pârât domnului. Şi auzind domnul acestea, l-a chemat la sine, l-a înfăţişat iarăşi înaintea judecăţii şi a zis: „Slugă vicleană, eu ţi-am iertat toată datoria”. Când sluga era datoare (chiar cu zece mii de talanţi), domnul nu i-a vorbit nici un cuvânt de ocară, dar după ce acela a fost nemilostiv către tovarăşul său, domnul s-a mâniat, pentru ca noi să vedem că Dumnezeu mai uşor ne iartă păcatele noastre cele împotriva Lui, decât cele împotriva fraţilor noştri. „Şi domnul l-a dat pe el muncitorilor, până ce va plăti toată datoria lui”.

Deci, care păcat poate să fie mai mare decât nemilostivirea şi neîmpăcarea către fraţi, de vreme ce Dumnezeu pentru acest păcat îşi retrage binefacerile Sale? Dar este scris: „Darurile lui Dumnezeu şi chemarea Lui nu se pot lua înapoi” (Romani 11, 29). Pentru ce oare, numai de această dată, darul harului şi iertarea cea dată iarăşi se retrag? Pentru neîmpăcare.

De aceea, nu greşeşte cel ce va socoti că greşeala aceasta este cea mai rea din toate. Chiar de s-ar ierta toate celelalte păcate, păcatul acesta nu se va ierta; ba şi cele mai dinainte iertate, din pricina acestuia, iarăşi se vor imputa din nou.

Neîmpăcarea este aşadar un rău îndoit. întâi, ea însăşi nu se iartă; al doilea, şi datoriile cele vechi, care fuseseră iertate, prin neîmpăcare iarăşi se înnoiesc. Aşa s-a întâmplat şi cu sluga din Evanghelie. Căci Dumnezeu nimic nu urăşte şi nimic nu urgiseşte aşa de tare ca pe omul neîmpăcat. Acestea ne-a arătat El aici, dar şi în rugăciunea pe care El însuşi ne-a învăţat-o: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12).

Ştiind toate acestea şi scriind în inima noastră pilda biblică, la fiecare amintire de răul ce am suferit de la alţii, totdeauna să ne aducem aminte de cele cu care noi înşine am mâniat pe Domnul. Frica pentru propriile noastre păcate uşor va domoli mânia noastră pentru greşelile altora. Iar dacă totuşi voim să gândim Ia greşeli, să gândim la ale noastre proprii.

Dacă gândim la păcatele noastre, atunci nu ne vom aminti greşelile altora. Dacă, dimpotrivă, noi uităm păcatele noastre proprii, cu atât mai lesne cădem în osândirea altora. Dacă sluga aceea n-ar fi uitat datoria sa de zece mii de talanţi, nu şi-ar mai fi adus aminte de cei o sută de dinari. însă fiindcă el a uitat datoria aceea, a apucat pe tovarăşul său; şi fiindcă el a cerut înapoi datoria cea mică, s-a încărcat iarăşi cu povara celor zece mii de talanţi.

De aceea eu zic, cu îndrăzneală, că neîmpăcarea este păcatul cel mai mare. Nu, nu eu zic aceasta, ci o zice însuşi Hristos prin pilda aceasta. De aceea, înainte de toate, să gândim a ne curaţi de mânie şi a ierta vrăjmaşilor noştri, ştiind că nici rugăciunea, nici milostenia, nici postul, nici împărtăşirea cu Sfintele Taine, nici altceva nu ne va putea mântui în ziua aceea, dacă noi nu ne-am împăcat.

Iar dacă ne-am împăcat, atunci păcatele noastre pot fi iertate, căci Hristos zice: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, Tatăl vostru Cel din cer va ierta şi vouă greşelile voastre; iar dacă nu veţi ierta altora, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă” (Matei 6, 14-15).

Aşadar, pentru ca noi aici să petrecem o viaţă paşnică şi lină, iar după moarte să dobândim iertarea şi lăsarea păcatelor noastre, trebuie să ne sârguim a ne împăca cu toţi vrăjmaşii pe care îi avem. Atunci iarăşi vom împăca cu noi şi pe Domnul, chiar de am fi săvârşit împotriva Lui zeci de mii de păcate, şi vom fi părtaşi fericirii celei viitoare. Pe care, fie să o dobândim noi toţi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea şi puterea, în vecii vecilor. Amin.

Luarea Crucii si urmarea lui Hristos - Parintele Constantin Galeriu
 

Darurile Maicii Domnului
 

Da, fraţii mei! Într-adevăr, Preasfânta Fecioara Maria a fost împodobită de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovniceşti. Însă darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără de acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de nici un folos.

Toate darurile Preasfintei Fecioare Maria au atras mult asupra ei mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Dar care i-a fost ei mai mult ca toate pricină de slavă şi de înălţare duhovnicească? Care credeţi că a fost cel mai mare dar al Maicii Domnului?

Oare fecioria sau înţelepciunea sau sfinţenia sau priceperea sau alte multe şi nenumărate daruri pe care le avea?

Da, fraţii mei! Într-adevăr, Preasfânta Fecioara Maria a fost împodobită de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovniceşti. Însă darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără de acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de nici un folos.

Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Preacuratei Fecioare Maria mai mult decât toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, Domnul a căutat spre smerenia roabei Sale şi a ridicat-o la atâta slavă şi cinste, spre a fi laudată în cer de toate oştile cereşti, şi pe pământ fericită de toate neamurile.

Smerenia a fost cea dintâi pricină de înălţare şi slavă pentru toţi sfinţii lui Dumnezeu. Smerenia a înălţat pe Avraam şi l-a facut pe el prieten al lui Dumnezeu şi tată al multor neamuri, căci se socotea pe sine a fi pământ şi cenuşă. Smerenia l-a înălţat pe Iosif şi l-a făcut pe el mai mare peste ţara Egiptului.

Smerenia l-a facut pe Moise cel gângav la limbă, povăţuitor şi legiuitor peste tot poporul lui Israel. Căci se socotea pe sine nevrednic de această slujbă şi ruga pe Dumnezeu să trimită pe altul la scoaterea lui Israel din robia Egiptului.

Smerenia l-a arătat pe David a fi după inima lui Dumnezeu, căci se socotea pe sine vierme şi nu om. Cu smerenia a strălucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia şi mai mult decât toţi, dumnezeiescul Ioan Botezătorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încălţămintei lui Hristos şi care, pentru adâncimea smereniei lui, s-a învrednicit a fi martorul cel mai apropiat al Sfintei Treimi la Iordan şi de a se numi de Însuşi Hristos cel mai mare om născut din femeie.

Iar dacă aceşti sfinţi mari ai lui Dumnezeu au arătat smerenie mare, apoi cine poate să înţeleagă câtă adâncime de smerenie a fost în inima Preasfintei Fecioare Maria, care, auzind şi înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simplă roabă, a zis: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!

Aici cu adevărat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: Cine se va smeri pe sine, va fi înălţat. Iar Sfântul Efrem Sirul zice că: "În inima adâncă se va înălţa Dumnezeu".

Deci, după mărturia acestui sfânt părinte, toate darurile cele mai înalte pe cele smerite se reazimă. Apoi şi la Preacurata Fecioara Maria, toate darurile cele înalte şi duhovniceşti cu care a fost împodobită de Dumnezeu s-au rezemat şi au avut drept temelie veşnică, smerita ei cugetare.

Iubiţii mei fraţi, spre a desluşi mai luminat cele spuse despre smerenia Maicii Domnului, am să vă spun o istorioară. Se povesteşte că un vestit sculptor, a făcut, pe lângă alte statui vrednice de laudă şi de mirare, şi un minunat spic de grâu de care atârna un porumbel. Toţi se mirau şi se minunau de această uimitoare sculptură, deoarece se părea că în ea meştesugul nu urmează firii, ci o depăşeste pe ea.

Dar era o taină nedezlegată, cum un spic care este aşa de gingaş cu puterea, să poată ţină pe el greutatea unui porumbel. Dezlegarea tainei însă arată şi închipuieşte pe Preacurata Fecioara Maria. Preasfânta Fecioara era aici închipuită printr-un fir de grâu, iar porumbelul era chipul Duhului Sfânt.

Spicul stătea aplecat de greutatea porumbelului, arătând, ca un simbol, smerenia cea mare a Preacuratei Fecioare Maria, care s-a aplecat cu multă dragoste şi smerenie când Duhul Sfânt a venit peste ea şi a făcut-o sălaş lui Hristos Dumnezeu.

Iubiţii mei fraţi, după cum aţi auzit, smerenia a fost pricină de slavă, de cinste şi de înălţare la toţi sfinţii lui Dumnezeu şi cu atât mai mult la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Dar să ştiţi şi să înţelegeţi, că mai presus de toate a fost smerenia cea nemăsurătă a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi moarte de cruce.

Iar această nemăsurată smerenie a Domnului I-a adus Lui nemăsurată slavă şi cinste şi pentru aceea şi Dumnezeu l-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt.

Dar va zice cineva: "Ce este smerenia?" La aceasta voi răspunde nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfântului Isaac Sirianul: "Smerenia este haina dumnezeirii, pentru că cu aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu, când a binevoit a veni în lume, şi S-a îmbrăcat în firea noastră cea smerită" .

Iar dacă se va întreba cineva din ce se naşte ea, vom zice ca Sfântul Ioan Scărarul, că din ascultare şi din tăierea voii. Şi dacă va zice cineva pentru care motiv smerenia este aşa de mare, voi zice, pentru că numai ea poate ucide pe cel mai mare păcat, care este mândria. Pentru acest păcat, îngerii au cazut din cer şi strămoşii noştri, Adam şi Eva, au căzut din rai; căci, ascultând de şarpele diavol, li s-a nălucit a se face ca nişte dumnezei.

Fraţii mei, vreau să vă spun că astăzi, mai mult ca oricând, acest mare păcat al mândriei a cuprins toată lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii şi să-i robească şi să-i stăpânească. Fiecare doreşte să fie mai bogat decât altul; fiecare să fie mai cinstit, mai vestit şi mai băgat în seamă decât altul. Fiecare doreşte a se socoti mai înţelept decât alţii. Fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri.

Cine învaţă pe cel sărac să ia pâinea de la gura copiilor şi să-şi cumpere televizor şi video, spre a-şi închipui şi el că este asemenea cu cei avuţi? Nu mândria?

Cine învaţă pe femei şi pe fete să muncească luni şi ani de zile, nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci spre a-şi cumpăra rochii la modă şi încălţăminte luxoasă şi alte lucruri deşarte, care nu ţin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria?

Cine învaţă pe cel sărac, care are casă de copii, să se sârguiască cu mai multă trudă spre a le face la toţi haine luxoase şi de mult preţ, spre a-i face să fie în rând cu lumea? Nu mândria?

Cine face pe fetele şi pe femeile cele uşoare să se dreagă pe feţe cu pudră şi cu alte unsori şi să-şi vopsească unghiile spre a arăta mai tinere şi mai frumoase? Oare nu mândria şi slava deşartă, care este fiica cea dintâi a mândriei? Vor să fie cu orice preţ în rând cu lumea şi nu aud pe Apostolul Iacov, care zice: Lumea, în cel rău zace; şi iarăşi: Cine se face prieten cu lumea, se face vrăjmaş lui Dumnezeu.

Cine învaţă pe cei neînvăţaţi să defaime pe cei cu adevărat învăţaţi? Nu mândria? De unde vin bătăile, ambiţiile, laudele, pricinile, tulburările şi vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Că fiecare se socoteşte mai tare decât altul şi mai drept. Au nu din mândrie?

O răutate fără margini! Cine mai cunoaşte azi răutăţile tale? Şi cine se mai osteneşte astăzi să alunge această ciumă sufletească din inima sa?

Fraţii mei, iată pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuţile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate şi fără de ea, toate sunt nimic. Să ştiţi şi să ţineţi minte că numai această singură virtute, smerenia, poate în vremea morţii să mântuiască pe om, după cum zice unul din sfinţii Filocaliei.

De aceea şi Mântuitorul nostru, pe cei smeriţi cugetători îi fericeşte cel dintâi, zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor. Căci cel ce are smerenie în inima sa, măcar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoteşte pe sine sărac şi că, înaintea lui Dumnezeu, nu a făcut nimic bun.

Deci, fraţii mei, să nu uitaţi cât de mare este darul smereniei şi câtă slavă şi fericire aduc omului aceasta slavită şi prea mare virtute. Amin.

Părintele Cleopa

Predica Părintelui Cleopa la sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului ( fragment )
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/2...9525duespa.jpg

Pe 1 octombrie Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare sărbătoreşte Acoperământul Maicii Domnului. Sărbătoare mare pentru Biserica lui Hristos şi pentru tot creştinul. Mai întâi să ştim cum a luat fiinţă praznicul acesta. Aceasta s-a întâmplat în Constantinopol, pe vremea împăratului Leon cel Înţelept, care a fost un împărat creştin şi a făcut mult bine Bisericii lui Hristos. De aceea Dumnezeu a vrut ca în timpul împărăţiei lui să se facă o minune ca aceasta. Se făcea o priveghere de toată noaptea spre Duminică la Biserica din Vlaherne, care se afla pe malul mării, unde era hramul Maicii Domnului. Şi acolo la biserică era multă lume adunată, fiind biserică mare. Şi s-a întâmplat că a venit la biserică şi Sfântul Andrei, care se făcuse şi se zicea nebun pentru dragostea lui Hristos, după ce auzise de la Apostolul Pavel că cel nebun al lui Hristos este mai înţelept decât toată lumea.

Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos stătea în biserică în timpul privegherii, la ceasul al patrulea din noapte, adică la ora zece noaptea. Şi a ridicat ochii în sus deasupra norodului în biserică şi a văzut pe Maica Domnului că ţinea un omofor, adică un brâu aşa cum e omoforul la arhierei. Omoforul acesta strălucea mai mult decât soarele şi îl ţinea deasupra poporului. Maica Domnului era înconjurată de toţi îngerii cerului şi de toţi sfinţii, cel mai aproape de dânsa fiind Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan Evanghelistul. Şi a auzit-o pe Maica Domnului zicând aşa: „Împărate Ceresc, primeşte pe tot omul care se roagă Ţie şi cheamă numele meu întru ajutor, ca să nu plece nimeni de la faţa mea neajutorat şi neascultat” (Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, icosul 10).

Stând aşa Sfântul Andrei şi, având mintea curăţită prin raza Sfântului Duh, a zis către ucenicul său, Epifanie: „Fratele meu, oare vezi tu pe Împărăteasa tuturor cum acoperă poporul în biserică cu Sfântul ei acoperământ, şi auzi cum se roagă pentru toată lumea şi cum mijloceşte pentru noi, oamenii, în biserica aceasta?€. Îndată ce a zis cuvintele acestea – auzind şi Epifanie rugăciunea cu care se ruga ea Mântuitorului –, deodată a dispărut vedenia din biserică. Şi au păstrat ei taina aceasta o vreme, iar mai pe urmă au spus patriarhului şi altora că Maica Domnului a fost în biserică în noaptea aceea, la priveghere, şi a acoperit poporul cu dumnezeiescul ei acoperământ. Şi din acel an a început a se serba, mai întâi la Constantinopol, apoi în Rusia şi la alte popoare creştine, sărbătoarea aceasta, care se cheamă în ruseşte Pocrov, adică Acoperământul Maicii Domnului.

Astăzi, când sărbătorim Acoperământul Maicii Domnului, au sosit la noi mila şi îndurările ei.

Fraţii mei, după Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Treime, în ceruri, nu există altă persoană, altă faţă mai înaltă pe scara duhovnicească decât Maica Domnului. Aşa ne învaţă Biserica lui Hristos şi toţi dumnezeieştii învăţători ai Bisericii. Deci, pentru că Dumnezeu a înălţat pe Maica Domnului la atâta slavă şi cinste veşnică, ca să fie mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii (Axionul Maicii Domnului), adică mai presus de toate cetele îngereşti cu slava, cu puterea şi cu darul, să ştiţi că prin rugăciunile Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu se ţine lumea aceasta până astăzi.

Mila Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Părintelui Său şi a Prea Sfântului Duh, adică a Prea Sfintei Treimi, care coboară peste toată lumea, este numai prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu, care este Mama noastră cea din ceruri. Avem o mamă duhovnicească, ce mijloceşte şi pururea se roagă pentru toate popoarele de pe faţa pământului, dar mai cu seamă pentru popoarele creştineşti. Aşa Maica milei, Maica milostivirii, Maica cea pururea cinstită şi preanevinovată şi mai presus decât toată făptura, când se dezlănţuie pe faţa pământului războaie între popoare şi răutăţi, Maica Domnului mijloceşte în genunchi înaintea Prea Sfintei Treimi să le potolească şi să le liniştească, să-i fie milă de atâta amar de oameni care mor vinovaţi sau nevinovaţi. Când se întâmplă secetă pe faţa pământului şi nu plouă şi pier dobitoacele şi păsările, sau, cum zice prorocul Ieremia, că „boul va rage de secetă şi s-a uscat iarba pământului şi ne mor dobitoacele în turme”, când e atâta secetă că ţipă păsările de sete în văzduh, Maica Domnului pleacă genunchii şi se roagă:€žDoamne, dă-le ploaie. Ştiu că Ţi-au greşit, ştiu că Te-au amărât, Doamne, ştiu că merită pedeapsă, ştiu că merită să-i risipeşti pe toţi pentru păcate, ca toţi să moară de sete. Dar tinde mila Ta, adu-Ţi aminte de neputinţa omului, adu-Ţi aminte că sunt ţărână şi greşesc din neputinţă, greşesc din răutatea diavolului care caută să-i piardă”. Şi aşa pleacă mila Mântuitorului, Care trimite iarăşi ploaie şi nor pe pământ.

Când pornesc din radă vapoare încărcate cu bogăţii mari şi cu mult popor, pe oceane şi pe mări, şi se ridică furtuni mari, tulburări ale stihiilor, şi este cu neputinţă să mai scape vapoarele din acele furtuni, atunci Prea Curata Stăpână aduce ruga ei peste acea corabie în care se roagă în genunchi, unul, cu credinţă. Şi iată că acel unul – cum spune Sfântul Efrem – salvează prin mijlocirea Maicii Domnului o corabie. Ea zice:€žDoamne, adu-Ţi aminte de cei din corabie; sunt necredincioşi, sunt trufaşi, sunt mândri, sunt curvari, sunt cămătari, sunt negustori iubitori de argint şi nu Te cunosc pe Tine, dar iată că înlăuntrul corabiei o biată văduvă strigă către mine: Doamne, nu ne îneca; Maica Domnului, du-ne la liman, ajută-mă să ajung acasă, că am copii mici şi nu are cine să-i îngrijeasc〝.

Aţi auzit? Prea Sfântul Dumnezeu, pentru rugăciunile acelei văduve, pe care I le aduce Maica Domnului, Îşi întoarce mânia Sa, se liniştesc valurile mării, face să răsară din nou soarele şi ajunge corabia cu bine la liman.

Când este boală pe faţa pământului, sau fel de fel de epidemii, ciumă sau tifos sau câte boale trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, când mor copiii, mor părinţii, mor fraţii şi surorile şi se despart unii de alţii, ea le aduce scăpare. Nimeni nu are putere să aducă sănătate lumii, decât Bunul Dumnezeu. Căci Maica Domnului, ca o Maică preabună, cade iar în genunchi şi se roagă:„Doamne, trimite sănătate şi fă văzduhul să le fie sănătos. Doamne, ridică osteneala şi durerea de pe văduve şi de pe copii, de peste sărmani şi de peste tot omul, că sunt mulţi, Doamne, care mă cheamă în ajutor şi voiesc ca prin rugăciunile mele să capete mila şi îndurarea Ta”. Şi aşa boala şi molima, şi orice altă durere, încetau cu darul lui Hristos, când nici doctorii nu mai ştiau ce să facă cu atâţia morţi, cu atâţia răniţi, cu atâţia care transmit boală. Iar Maica Domnului se străduieşte ca pe toţi să-i facă sănătoşi şi pe toţi să-i mângâie.

. . .

Predică la Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorîtorul de Mir ( 26 octombrie )
 

Iubiţi credincioşi,Astăzi sărbătorim pe Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, ostaşul cel viteaz al lui Hristos, bărbatul dumnezeieştilor doriri, lauda mucenicilor, bucuria îngerilor, podoaba Bisericii Ortodoxe, mustrătorul necredincioşilor, întărirea nevoitorilor şi rugător fierbinte înaintea Preasfintei Treimi pentru sufletele noastre. Astăzi Sfîntul Dimitrie mărturiseşte cu tărie pe Hristos înaintea împăraţilor şi a păgînilor. Astăzi Lie, sluga întunericului, este învins, iar fiii luminii sînt izbăviţi. Acum diavolul a fost biruit de Sfinţii Dimitrie şi ucenicul său Nestor care se roagă în cer pentru noi. Astăzi mucenicul lui Hristos Dimitrie este împuns în coastă ca şi Stăpînul său şi se jertfeşte pentru Evanghelie, ca un miel nevinovat.
Pentru aceasta îl cinstim pe Sfîntul Dimitrie şi-i cîntăm cîntări de laudă, căci el a biruit pe vrăjmaşul cel nevăzut şi a luat cununa biruinţei de la Hristos, Dumnezeu. În această zi se face mare pelerinaj cu icoana Sfîntului Dimitrie la mormîntul lui din Tesalonic şi toţi creştinii aduc flori de dumitriţă la biserici şi prin casele lor.
Dar nu numai în Grecia, ci şi în ţara noastră este foarte mult cinstit de credincioşi. Avem în ţară numeroase biserici cu hramul Sfîntului Dimitrie şi mulţi fraţi creştini poartă numele lui.
Însă nu numai astăzi, ci în toate zilele se cuvine să cerem ajutorul Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, pentru că este grabnic ajutător. Să avem în casă icoana lui şi cînd putem să-i citim acatistul. Apoi să nu uităm că şi noi sîntem ostaşi ai lui Hristos şi fii ai Bisericii Ortodoxe. Deci, să avem curaj şi să nu dăm înapoi în faţa ispitelor şi necazurilor vieţii. Fără rîvnă şi bărbăţie, fără rugăciune şi smerenie, fără iubire creştină şi biserică, fără răbdare şi ajutorul sfinţilor nu ne putem mîntui.
Să-l rugăm pe Marele Mucenic Dimitrie să ne fie călăuză, ajutător, model de jertfă şi rugător înaintea lui Dumnezeu pentru mîntuirea sufletelor noastre. Amin.
Părintele Ilie Cleopa

"Era un om bogat care se imbraca in porfira si in vison, veselindu-se in toate zilele in chip stralucit. Iar un sarac, anume Lazar, zacea inaintea portii lui, plin de bube, poftind sa se sature din cele ce cadeau de la masa bogatului; dar si cainii venind, lingeau bubele lui. Si a murit saracul si a fost dus de catre ingeri in sanul lui Avraam. A murit si bogatul si a fost inmormantat. Si in iad, ridicandu-si ochii, fiind in chinuri, el a vazut de departe pe Avraam, si pe Lazar in sanul lui. Si el, strigand, a zis: Parinte Avraame, fie-ti mila de mine si trimite pe Lazar sa-si ude varful degetului in apa si sa-mi racoreasca limba, caci ma chinuiesti in aceasta vapaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ti aminte ca ai primit cele bune ale tale in viata ta, si Lazar, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mangaie, iar tu te chinuiesti. Si peste toate acestea, intre noi si voi s-a intarit prapastie mare, ca cei care voiesc sa treaca de aici la voi sa nu poata, nici de acolo sa treaca la noi. Iar el a zis: Rogu-te dar, parinte, sa-l trimiti in casa tatalui meu, caci am cinci frati, sa le spuna lor acestea, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin. Si a zis Avraam: Au pe Moise si pe Prooroci; sa asculte de ei. Iar el a zis: Nu parinte Avraame, ci, daca cineva dintre morti se va duce la ei, se vor pocai. Si a zis Avraam: Daca nu asculta de Moise si de Prooroci, nu vor crede nici daca ar invia cineva din morti." (Luca 16, 19-31)
Nu exista zi in care sa nu auzim la stiri de moarte. Nu exista clipe in care sa nu ne intristam de decesul cuiva, mai mult sau mai putin apropiat noua... Dar cu toate acestea ne gandim foarte rar, daca nu deloc, la propriul nostru sfarsit. Din pacate traim ca si cum nu am muri, si murim ca si cum nu am fi trait...

Nu as putea explica in cuvinte trairile Preotului ce slujeste cu toata daruirea si isi pune sufletul pentru cei pe care i-a cunoscut. Fiecare inmormantare este o framantare profunda pentru el, o rugaciune ce devine mult mai staruitoare in fata lui Hristos, caci nu poate consola precum si-ar dori familia, dar poate mijloci pentru mantuirea sufletului.

Si in aceste profunde dureri, adesea m-am intrebat: De ce nu ni se descopera starea in care se afla sufletul celui plecat dintre noi, ci exista o tacere ce parca ne mareste agonia? N-ar fi mai bine daca am sti clar ca sufletul s-a mantuit sau nu?... Cu toate ca avem marturii despre viata de dincolo, n-ar trebui sa fim si noi personal instiintati?... Intr-una dintre aceste clipe, am avut gandul ca prin aceasta tacere ne este pastrata libertatea!

Da! pana in ultima clipa a vietii Dumnezeu respecta libertatea pe care ne-a daruit-o. Iar daca noi ne framantam, ne facem bine noua. Ca sa fiu mai inteles: ganditi-va ca sufletul celui plecat a ajuns in sanul lui Avraam, pai ne-am linisti, ne-am bucura si ne-am continua viata de pana acum; daca am vedea chinurile prin care trece, nu am mai avea pace si dupa cum suntem cartitori in fata lui Dumnezeu de cele mai multe ori, L-am invinui pentru acest lucru (noi eram siguri ca se va mantui!?). Ne-am razvrati fara sa stim adevarata judecata a Domnului, in loc sa continue rugaciunea pentru cel adormit, ne vom simti insultati.

Cred ca acesta este unul dintre motivele pentru care Parintele Avraam refuza sa trimita pe Lazar la casa bogatului. Din pacate si bogatul a inteles mult prea tarziu - Dostoievski spunea ca "prin trei cuvinte se poate defini iadul: mult prea tarziu"!- ce era mai important in viata, dar si el ca si fratii lui aveau pe "Moise si pe Prooroci"... Si din cate se pare nu le dadeau importanta. Ca unul ce inca ma aflu in viata, ma intreb adesea de ce uitam tocmai pe Hristos? De ce nu luam aminte la invataturile Sfintilor Parinti? Slujba inmormantarii se adreseaza mai mult noua decat celui adormit...

Din cate am observat, exista trei categorii de oameni: cei care cred in viata dupa moarte, cei care nu cred deloc nici in Dumnezeu si nici in moarte, si cei care spun ca Raiul si iadul sunt aici pe pamant! Nu stiu cum sa-i conving sa creada, dar cred si eu ca in aceasta viata exista o pregustare a vietii viitoare.

Atunci cand am constientizat ca viata noastra in Biserica este in, prin si cu Hristos, fara indoiala am trecut de la viata la moarte (cf. Ioan 5, 25) si suntem martori ai Invierii. Dar nu martori pasivi, ci activi; nu teoretic, ci practic! Exact ca fiul risipitor, morti am fost din cauza pacatului si acum traim prin iertarea lui Hristos! Pentru ca Sf. Simeon Noul Teolog spune: "daca omul nu va vedea inca din aceasta viata Lumina necreata, sa nu se astepte sa o vada in cealalta viata".

Greu cuvantul, dar sa nu deznadajduim! Nu trebuie sa avem viziuni ca sa vedem cu ochii trupesti Lumina. Ea patrunde in suflet prin felul in care privesti o icoana, prin bucuria pe care ai simtit-o cand ai fost la Biserica, prin gandul care te-a luminat sa faci o fapta buna, prin tresarirea constiintei ca ai facut un pacat, prin lacrima ce te insoteste la spovedanie, prin pacea iertarii primite de la Domnul, prin impartasirea cu Trupul si Sangele Mantuitorului cand prin lucrarea Duhului Sfant "toti devenim purtatori de Lumina", dupa cum spune intr-o alta scriere acelasi Sfant Parinte.

Iar daca printre noi exista oameni care nu cred in nimic si o duc bine bucurandu-se de bogatiile lor, sa nu va intristati! Caci spun Sfintii Parinti ca nu exista pedeapsa mai mare de la Dumnezeu, decat sa te lase in voia ta... Iar voia noastra singura nu duce niciodata la El! Ei si-au intors spatele catre Dumnezeu, s-au incredintat in cele avute si "se bucura de cele bune", insa singurul lucru pe care l-au castigat a fost "a murit si bogatul si a fost inmormantat" (vezi din nou Evanghelia de astazi) cu alai mare!

Parca avem mereu o balanta in mana prin care trebuie sa ne decidem: cu sau fara... Prin fapte tot la fel: cu sau fara Hristos... un sigur lucru este sigur, ca intr-un fel sau altul ceva iubim. Acum nu are importanta daca este cu sau fara Hristos... Fratilor, Va rog din suflet: aveti grija ce iubiti in viata aceasta, pentru ca din cate mi se pare, iadul este locul in care nu te poti bucura de ceea ce ai iubit mai mult decat pe Hristos!

Arhim. Siluan Visan

Părintele Cleopa Ilie - Predică la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril
 

Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri
şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5)
Iubiţi credincioşi,
Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte, odată pe an, pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil împreună cu soborul tuturor îngerilor. Prin cuvântul "arhanghel" înţelegem "mai mare peste îngeri" sau "cel dintâi dintre îngeri". Iar "înger" înseamnă "ves*titor", pentru că îngerii vestesc pe pământ şi fac cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu. Îngerii sunt "duhuri slujitoare" cum spune proorocul David: Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5). Ei au fost creaţi de Dum*nezeu mai înainte de om şi de lumea văzută, dar nu prin cuvânt, ci numai cât a gândit, Dumnezeu i-a şi creat.
Îngerii sunt împărţiţi, după Sfinţii Părinţi, în nouă cete şi fiecare ceată are o anumită misiune de împlinit în cer şi pe pământ. Îngerii sunt duhuri, adică au trupuri nemateriale, nemuritoare sau, cum spune Sfântul Apostol Pavel, au "trupuri cereşti" adică trupuri îngereşti, care sunt deosebite de cele pământeşti şi sufleteşti ale oamenilor, care sunt muritoare. Scopul principal pentru care au fost creaţi îngerii, care formează lumea nevăzută, este pentru a-L slăvi neîncetat pe Dumnezeu. Apoi pentru a împlini întru toate voia Lui, pentru a face cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu şi pentru a ajuta pe oameni să împlinească poruncile Lui.
Au fost cazuri atât în Legea Veche, cât şi în legea Darului, când oamenii au făcut din îngeri idoli şi îi adorau, adică se în*chinau lor ca lui Dumnezeu (IV Regi 17, 16). Biserica din început a combătut acest eres, învăţând că îngerii nu sunt creatorii lumii, ci sunt duhuri create de Dumnezeu pentru a împlini voia Lui.
Sfintii Părinţi au fixat, însă, o zi de cinstire închinată Sfinţilor Îngeri şi Arhangheli pentru că ei ne ajută să cunoaştem voia Dom*nului şi s-o putem împlini. Această zi este astăzi 8 noiembrie, pentru că numărul 8 este simbolul vieţii veşnice, iar noiembrie este a noua lună de la creaţie, care s-a săvârşit în luna martie, ca un simbol al celor nouă cete îngereşti.
Dintre toţi Sfinţii Părinţi cel mai bine vorbeşte despre îngeri Sfântul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfântului Apostol Pavel. El spune că îngerii se împart în nouă cete, fiecare având numele şi misiunea sa. Cetele îngereşti sunt împărţite în trei ierarhii sau grupe şi anume: ierarhia cea mai de sus, aproape de Preasfânta Treime, este formată din Serafimi, Heruvimi şi Tronuri. Ei stau în jurul tronului lui Dumnezeu înconjuraţi în văpaie de foc şi fac cunoscută voia Lui îngerilor de mai jos. Ierarhia din mijloc este formată din Domnii, Puteri şi Stăpânii, cum îi numeşte şi Sfântul Apostol Pavel, vasul cel ales al lui Hristos. Ei domnesc peste îngerii de mai jos şi stăpânesc puterile iadului şi întreg universul. Ierarhia cea mai de jos este formată din Începătorii, Arhanghelii şi Îngeri. Aceştia sunt cei mai aproape de oameni, cărora le fac cunoscută voia lui Dumnezeu şi-i ajută să scape de cursele şi atacurile îngerilor răi, adică de ispitele şi amăgirile diavolilor.
Marele Prooroc Isaia spune că serafimii stau împrejurul Lui având câte şase aripi (Isaia 6, 2). Ei sunt în chipul focului, precum spune proorocul David: Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5). Serafimii aprind pe oameni, cu focul dumnezeieştii dragoste, precum şi numele lor îi arată, că în limba evreiască "Serafim" se tălmăceşte "cel ce aprinde" sau "încălzeşte" .
După Serafimi, stau înaintea lui Dumnezeu înţelepţii Heruvimi, cei cu ochi mulţi, care, mai mult decât alte cete de mai jos, strălucesc neîncetat cu lumina înţelegerii şi a cunoştinţei de Dumnezeu. Heruvimii fiind luminaţi în tainele lui Dumnezeu, ale cunoştinţei adâncului şi înţelepciunii divine, luminează şi pe altii, căci însuşi numele de "Heruvim", în aceeaşi limbă evreiască, se tâlcuieşte "multă înţelegere" sau "revărsare de înţelepciune". Prin Heruvimi se revarsă înţelepciunea cea de sus şi se dă ochilor sufleteşti luminare spre cunoştinţa lui Dumnezeu.

Părintele Cleopa Ilie - Predică la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril ( 2 )
 

Ceata a treia numită a Tronurilor stă înaintea celui ce şade pe scaun înalt şi preaînălţat (Isaia 6, 1). Se numesc aşa căci pe dânşii, ca pe nişte scaune înţelegătoare, se odihneşte Dumnezeu gânditor, precum scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul; adică nu cu fiinţa, ci cu slujirea şi cu darul.
În ierarhia din mijloc, prima ceată se numeşte ceata Domniilor, pentru că domnesc peste ceilalţi îngeri care sunt sub dânşii. Ei "fiind liberi şi lepădând toată temerea de rob, de bunăvoie şi cu bucurie slujesc neîncetat Domnului". Ei revarsă oamenilor, care sunt puşi de Dumnezeu ca stăpânitori, puterea stăpânirii cu bună înţelegere şi a iconomiei celei înţelepte, ca să domnească bine şi cu dreptate peste ţările încredinţate lor. Aceşti îngeri ajută pe oameni să-şi stăpânească simţirile şi să-şi smerească patimile cele fără de rânduială, supunând pe trup duhului.
Ceata Puterilor cereşti, împlineşte fără odihnă voia cea tare şi puternică a Domnului Savaot, stăpâneşte planetele şi stelele universului; dă oamenilor puterea proorociei şi darul facerii de minuni şi îi ajută pe creştini să rabde cu tărie necazurile vieţii şi să păzească poruncile lui Hristos.
Ceata Stăpâniilor, se numeşte aşa pentru că aceşti îngeri au mare stăpânire peste diavoli. Ei risipesc stăpânirea lor şi izbăvesc pe oameni să nu cadă în ispitele cele cumplite care îi duc la moarte şi la osânda iadului.
În ierarhia cea mai de jos prima ceată este a Începătoriilor.
Se numesc aşa pentru că ei stăpânesc pe îngerii care sunt sub as*cultarea lor, făcându-le cunoscută voia lui Dumnezeu. Ei au misiunea de a îndrepta toată lumea; ei păzesc ţările, tronurile celor ce conduc; ei păzesc hotarele neamurilor, oraşele, cetăţile, satele, limbile, bisericile şi păstorii de suflete. Ei îi ajută pe cei ce conduc popoare şi Biserici să facă voia lui Dumnezeu şi să nu asuprească pe cei de sub ascultarea lor.
Arhanghelii au misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu, de a descoperi proorociile cele înalte ale îngerilor şi prin ei oamenilor. Sfântul Grigorie Dialogul zice despre Arhangheli: "Aceştia sunt cei care înmulţesc sfânta credinţă între oameni luminând înaintea lor cu lumina Sfintei Evanghelii, des*coperindu-le tainele credinţei celei drepte".
Ultima ceată şi mai apropiată de oameni este ceata Îngerilor. Aceştia vestesc oamenilor tainele lui Dumnezeu şi voinţele Lui cele mai mici chiar, povăţuindu-i să trăiască în dragoste, în fapte bune şi cu dreptate, împlinind întru toate voia Domnului. Îngerii sunt rânduiţi să păzească pe fiecare credincios, căci de la botez, fiecare creştin are un înger păzitor. Pe cei buni îngerii îi ajută să nu cadă, iar pe cei căzuţi îi ridică, prin pocăinţă şi spovedanie şi niciodată nu ne lasă pe noi, deşi uneori greşim. Îngerii sunt gata să ne ajute întotdeauna numai să voim şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu.

Părintele Cleopa Ilie - Predică la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril ( 3 )
 

Iubiţi credincioşi,
Până aici am vorbit mai pe larg despre îngeri, împărţirea lor, însuşirile şi chemarea lor, dar întrucât, ceata Sfinţilor Arhangheli s-a arătat slujitoarea celor mai mari dumnezeieşti taine, care au înles*nit mântuirea neamului omenesc prin întruparea Fiului lui Dum*nezeu, vom vorbi în continuare numai despre Sfinţii Arhangheli, a căror pomenire o avem astăzi.
Sfinţii Arhangheli sunt în număr de şapte, care stau înaintea tronului slavei lui Dumnezeu, după cum spune însuşi Sfântul Ioan Evanghelistul: Ioan, celor şapte Biserici care sunt în Asia... şi de la cele şapte Duhuri care stau înaintea Scaunului Lui (Apocalipsa 1, 4). Şi aceştia sunt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil şi Varahiil. Fiecare arhanghel are o anumită misiune divină de îndeplinit.
Mihail, ce se tâlcuieşte "puterea lui Dumnezeu", este voievodul oştilor cereşti şi cel dintâi din ceata Sfinţilor Arhangheli. El poartă sabie de foc şi are slujba de a păzi legea lui Dumnezeu şi de a birui puterea vrăjmaşilor. Când Lucifer a greşit în cer şi au început a cădea mulţime de îngeri, atunci toate puterile cereşti tul*burându-se, a stat Arhanghelul Mihail în mijloc şi a strigat: Să luăm aminte! Din clipa aceea a încetat căderea îngerilor, căci toţi luând aminte de glasul lui şi la greşeala îngerilor răi, au căzut înaintea slavei lui Dumnezeu, preamărind numele Lui. Tot Mihail s-a certat cu diavolul în pustiul Arabiei pentru trupul lui Moise, zicând: Certe-le pe tine Domnul! (Iuda 1, 9). De asemenea, el a însoţit pe poporul ales din Egipt în pământul fădăduinţei. El a adus cele zece pedepse peste poporul cel împietrit al lui Faraon. El s-a arătat păzitor oştilor lui Isus Navi, căruia i-a zis: Eu sunt Voievodul oştilor Domnului şi acum am venit (Iosua 5, 14).
El a stins cuptorul celor trei tineri din Babilon. El a păzit pe Daniil cu viaţă, în groapa cu lei. El a adus foc şi pedeapsă peste cetăţile cele desfrânate, Sodoma şi Gomora. El a dat biruinţă lui Ghedeon în luptă. El a scos viu pe Lot din Sodoma. El a făcut multe minuni, precum cea din Colose, minunea din Mănăstirea Dochiarul (Sfântul Munte) etc. Iar la sfârşitul veacului, tot el, împreună cu ceata arhanghelilor, va suna din trâmbiţă, va scula pe cei morţi şi va aduna toate limbile la judecată, după mărturia Sfântului Apostol Pavel care zice: Că Însuşi Domnul, întru poruncă, cu glasul Arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, se va pogori din cer (I Tesaloniceni 4, 16).
Gavriil, ce se tâlcuieşte "bărbat-Dumnezeu", este arhanghelul bunelor vestiri de bucurie, care are misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari dumnezeieşti. El nu mai poartă sabie de foc, ci crin de neîntinată bucurie. El este foarte dulce la vedere şi plin de dumnezeiască blândeţe. Pentru aceasta a şi fost ales şi trimis de Dumnezeu la Fecioara din Nazaret să-i vestească taina cea mare a întrupării Domnului. Tot el a adus vestea zămislirii Maicii Dom*nului dumnezeieştilor ei părinţi Ioachim şi Ana. El a vestit în templu Sfântului Zaharia că soţia lui va naşte la bătrâneţe pe Sfântul Ioan Botezătorul. El a dus vestea cea bună Anei, mama proorocului Samuil.
Sfântul Arhanghel Gavriil a dus la cer rugăciunea Fecioarei Maria când petrecea în templu. El i se arăta adesea şi-i des*coperea taine grăite. Îi aducea hrană îngerească la Sfânta Sfin*telor. El a auzit cel dintâi despre taina întrupării lui Hristos, mai înainte decât toţi îngerii. El a rostit cel dintâi numele Preadulcelui Iisus. El a pus nume Sfântului Ioan Botezătorul. El a vestit păsto*rilor că în Betleem s-a născut Mesia. El a cântat cel dintâi Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 14). El a învăţat pe păstori să cânte. El a des*coperit magilor taina întrupării. El a liniştit pe Iosif când voia să lase pe Fecioara Maria. El i-a poruncit să fugă în Egipt cu Pruncul şi iarăşi să se întoarcă în Nazaret.
Sfântul Gavriil ocroteşte pe fecioare, acoperă pe mame, păzeşte pe prunci, duce rugăciunile cele fierbinţi la Dumnezeu şi aduce înapoi împlinirea cererilor. EI slujeşte tainelor celor mari şi ajută la înmulţirea şi mântuirea neamului omenesc.
Rafail, al treilea arhanghel, este tămăduitor al neputinţelor omeneşti.
Uriil este luminător al celor întunecaţi.
Salatiil este rugător fierbinte pentru neamul omenesc.
Gudiil este slăvitor al lui Dumnezeu şi întăritor al celor ce se nevoiesc la fapte bune.
Varahiil, ultimul arhanghel, este aducător de binecuvântare dumnezeiască pe pământ.
Dintre toţi Sfinţii îngeri, cei mai mari binefăcători ai oame*nilor s-au arătat Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, din care pricină se şi pomenesc astăzi cu alese prăznuiri şi cântări de laudă, dimpreună cu toate cetele îngereşti. Se cuvine deci şi nouă păcăto*şilor, ce suntem păziţi de îngeri, să ne adunăm la sfintele biserici şi să lăudăm astăzi soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, cerând ajutorul lor.
Să nu uităm că Sfinţii Arhangheli sunt cei dintâi îngeri mij*locitori între Dumnezeu şi noi oamenii. Ei au grijă şi milă de creştini şi-i ajută pe calea mântuirii mai mult decât ceilalţi îngeri. Sfântul Mihail este protectorul direct al călugărilor, al armatelor creştine, al voievozilor, care purtau cu ei pe câmpul de luptă icoana Marelui Arhanghel. Sfântul Gavriil este, mai ales, protec*torul fecioarelor creştine, al familiei creştine, protectorul mamelor care nasc copii, ca şi protectorul copiilor şi al călugăriţelor iubitoare de feciorie şi iubitoare de Hristos.
În ţara noastră cultul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil este foarte răspândit. Numeroase sunt bisericile cu hramul Sfinţilor Arhangheli, numeroşi sunt şi credincioşii români care le poartă numele. În multe case se vede icoana Sfinţilor Arhangheli şi nu puţini din bunii noştri creştini citesc acatistul lor. Părinţii noştri aveau mare evlavie şi pentru îngerii păzitori pe care-i primeau de la botez şi se îngrijeau cu mare atenţie să nu facă vreun păcat ca să nu alunge de la ei pe îngerii buni.
Înaintaşii noştri iubeau rugăciunea, milostenia şi Biserica, ştiind că îngerii păzitori ne numără şi ne scriu paşii noştri spre biserică, spre rugăciune, spre cel sărac şi spre tot lucrul sfânt şi plăcut lui Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi,
Bun lucru este a lăuda pe îngeri, precum şi ei fără odihnă laudă pe Dumnezeu. Dar mai bun lucru am face dacă le-am urma şi petrecerea, printr-o trăire sfântă, neîntinată, îngerească. Deci, dacă voim să primim mai mult ajutor de la sfinţii îngeri, să ne silim a-i imita prin fapte bune, după putere.
Sfinţii îngeri neîncetat slăvesc pe Dumnezeu; să ne rugăm şi noi neîncetat, Iăudând ziua şi noaptea pe Preabunul nostru Dum*nezeu. Sfinţii îngeri sunt într-o veşnică mişcare, împlinind din dragoste voia lui Dumnezeu. La fel şi noi, să ne trezim din somnul nesimţirii, să alergăm mereu la Biserică, să facem voia lui Dum*nezeu cu bucurie, iar nu din silă, nici cu cârtire sau pentru răsplată. Sfinţii îngeri se iubesc desăvârşit unii pe alţii. Ei iubesc şi pe sfinţii din cer şi pe noi cei de pe pământ. La fel şi noi, să ne iubim ca nişte fraţi, lăsând ura, mânia, bătăile, judecăţile, minciunile.
Sfinţii îngeri ascultă unii de alţii, cei mai de jos de cei mai de sus şi toţi de Dumnezeu. La fel şi noi să ascultăm de mai-marii noştri, de părinţii care ne-au născut, de cei ce ne învaţă şi ne ajută la mântuire. Să ascultăm şi de glasul conştiinţei când ne mustră pentru păcate, când ne trimite la biserică, la spovedanie şi la cele bune. Să ascultăm şi de îngerii noştri păzitori. Să nu-i mai întristăm cu tot felul de păcate. Sfinţii îngeri se bucură de mântuirea noastră (Luca 15, 10), ajută la îndreptarea noastră şi plâng când noi păcătuim sau suntem aruncaţi în gheenă. La fel şi noi să facem. Să ne bucurăm pentru sporul aproapelui şi să plângem pentru căderea lui. Să dăm sfat celui ce are nevoie de el. Să nu minţim pe nimeni. Să îndemnăm şi pe alţii la pocăinţă, la biserică, la post şi rugăciune.
Sfinţii îngeri nu se bârfesc, nu se răzvrătesc, nu se mânie, trăiesc în bună rânduială. La fel şi noi, să nu ne mâncăm cinstea unul altuia, să avem răbdare în toate ispitele, să fugim de tulburare, de mânie, de ceartă, de pofte şi patimi trupeşti. Să trăim ca fraţii, în dragoste unii cu alţii, că suntem fiii Tatălui ceresc.
De vom trăi în armonie, în iubire, în viaţă curată şi în rugă*ciune, vom imita pe îngeri şi vom deveni creştini adevăraţi, iar Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil ne vor acoperi cu acoperă*mântul aripilor lor cele îngereşti de tot răul şi primejdia.
Să rugăm, deci, pe sfinţii îngeri şi Arhangheli să ne fie ajutători în viaţă şi izbăvitori de duhurile cele rele, iar înaintea Tatălui ceresc calzi rugători pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.

La biserica la care am mers astazi s-a pus accentul pe faptul ca un om alege singur daca sa fie un fiu al imparatiei sau un fiu al diavolului si ca pentru a face parte din prima categorie e nevoie sa daruim iubire in stanga si in dreapta :25:, pentru ca nu nu vom fi intrebati cate rugaciuni am facut, de cate ori ne-am dus la biserica sau cate zile am tinut post - acestea sunt doar mijloace pentru a dobandi si a inmulti credinta, nu scopuri in sine. Si ca bunul cel mai de pret pe care il poate avea un om este credinta. Crestinul este un om inteligent, care a inteles cat de fragil este el si cat de fragile sunt toate in jurul lui, dar care alege sa fie credincios inainte de toate, stiind ca Hristos se face toate celui care crede.
O duminica placuta tuturor! :36::103:

Pe aceeasi ideie a fost si predica parintelul de la parohia din care fac eu parte.
Mi-a placut tare mult cuvantul:
"Dragostea ne da Putere si Credinta ne da Curaj"

Sfantul Nicolae: Dragostea de popor – pana la sacrificiu, si Dragostea de Iisus – dragostea de Adevar http://www.ortodoxia.md/images/stori...%20nicolae.jpg "Indreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-ai arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiasca sufletele noastre."

Sfântul ierarh Nicolae e unul din cei mai populari sfinti ai crestinismului. Nu e nici sfântul Ioan Gura de Aur, a carui sfânta Liturghie se savârseste mereu. De ce? Ne-ar putea explica cele doua calitati ale marelui ierarh:

Dragostea de popor – pâna la sacrificiu, si Dragostea de Iisus – dragostea de Adevar.

Deci „mila si adevarul" pe care le-a trait ca ierarh, l-au facut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a facut mare înaintea oamenilor.

Constantin cel Mare l-a gasit pe sfântul Nicolae în temnita. Prin edictul Împaratului de recunoastere a crestinismului ca religie de stat, de la anu1 313, sfântul Nicolae, dimpreuna cu toti crestinii de prin temnitele Imperiului roman, sunt pusi în libertate.
La anul 325, când Împaratul Constantin a convocat primul sobor ecumenic, a toata crestinatatea, printre cei 318 sfinti Parinti ai lumii si ierahi era si sfântul Nicolae.

Soborul s-a convocat pentru a stavili marea erezie a arianismului, care tagaduia divinitatea lui Iisus.
Atunci s-a cunoscut râvna sfântului Nicolae pentru Adevar, care a si trecut masura. Caci sfântul Nicolae l-a palmuit pe ereticul Arie în plin sobor pentru hulirea lui: ca Iisus n-ar fi Dumnezeu, ci numai o faptura a lui Dumnezeu. Hulirea vrednica era de bataie, caci Arie sapa la temelia crestinismului: ataca dumnezeirea Întemeietorului sau. Ori crestinismul sta sau cade cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Întemeietorului sau.

Deci sfintii Parinti, amarându-se pentru palma pe care a dat-o sfântul Nicolae lui Arie, i-au luat omoforul arhieriei.

S-a aratat însa Maica Domnului unuia dintre îmbunatatitii Parinti si le-a poruncit sa-i dea omoforul înapoi, ca placuta a fost Domnului râvna sfântului Nicolae.

De atunci pe icoana sfântului Nicolae e zugravita Maica Domnului si Domnul Hristos, dându-i omoforul arhieriei înapoi.

Iata râvna pentru Adevar, cum n-au mai avut-o Parintii Bisericii. Dar tot râvna pentru adevar se pot socoti si interventiile energice, pâna la rafuiala si pâna la împaratul, când, în doua rânduri erau sa fie osânditi la moarte niste nevinovati.

Sfântul Nicolae i-a scapat de moarte. Iata râvna pentru dreptatea omului. Asa ceva nu poate face decât omul hotarât sa le ia locul. Dar acestia sunt sfintii: „pastorii cei buni, care-si pun sufletul pentru oi".

Dar sfântul Nicolae nu s-a ocupat numai de grijile duhovnicesti ale turmei sale. El n-a vazut omul împartit, ca sa se multumeasca a se griji numai de o parte a omului. El a luat omul ca întreg, si pentru întreg omul s-a expus riscurilor si grijilor. Asa odata, fiind mare seceta, a alergat si a aprovizionat cetatea sa cu grâu, scapând oamenii de foamete.

De trei ori a scapat de mizerie si pacat pe un tata vaduv cu trei fete, aruncându-le bani pe ascuns, si asa le-a casatorit iubitorul de oameni, cu cinste. Si i s-ar mai putea pomeni din fapte, dar ne oprim aici.

***

Poate ca si aci sta o taina a sfinteniei lui: în capacitatea lui de a aduna suferinta. Suferinta pe care o aduna de la toti, îi facea iubirea mai stralucitoare, si acestea laolalta ard ca o faclie viata sfântului, care apoi, mai multa suferinta atrage, sporind focul iubirii sale de oameni. Suferinta si iubirea se cresc în progresie una pe alta, în sfinti. Asa se face ca inima lui era o mare în care se revarsau toate lacrimile si durerile pamântului si gaseau alinare. Cred ca aceasta e o taina a „luminatorilor lumii".

De altfel toate minunile pe care le-a facut Dumnezeu oamenilor, dupa mutarea sfântului, nu au alta explicatie, decât ca sunt un raspuns pe care ti-1 da Dumnezeu, pentru iubirea lor de marele ierarh. Caci Dumnezeu e facatorul de minuni în sfinti Sai, indiferent daca sunt în lumea aceasta sau s-au mutat în cealalta.

Dar marea minune – si din ce în ce mai rara între oameni, e tocmai aceasta lumina a inimii, careia Dumnezeu nu-i pune hotar mormântul. De aceea Dumnezeu o lauda cu fapte mai presus de fire, cinstind cu ele pomenirea iubitilor Sai: iubitorii de oameni, sfintii.

Dumnezeu o lauda cu faptele mai presus de fire.

Sa o laudam si noi... macar cu vorba!

de Ieromonah Arsenie BOCA
“Cand iti va fi mai greu, sa-l chemi in ajutor pe Sfantul Nicolae!” http://www.ortodoxia.md/images/stori...nicolae-05.jpg

Predică la Sfântul Apostol întâi mucenic şi Arhidiacon Ştefan - Preot Nicolae Tănase
 

Atunci, au ales şapte diaconi, între care şi Sfântul Arhidiacon Ştefan. Ei aveau misiunea atunci să împartă mâncarea şi ajutoarele care se strângeau şi se împărţeau în mod egal creştinilor. Apoi ei îi ajutau pe Apostoli, pe preoţi şi pe episcopi la slujba de la Sfântul Altar.








S-a născut Iisus Hristos pe pământ, Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru. Am serbat asta în 25 ale lunii decembrie. Am serbat apoi, ieri, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prin care ne-a venit o asemenea bucurie.
Iar astăzi facem începătură mucenicilor, a celor care şi-au dat viaţa pentru El, pentru Iisus Hristos, primul dintre ei fiind Sfântul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. (...). Arhidiacon înseamnă primul între diaconi. Diaconii erau şapte, aleşi de Apostoli pentru că nu mai biruiau cu slujirea oamenilor, adică slujirea la mese şi a nevoilor lor.
După Sfânta Liturghie, toţi creştinii rămâneau la masă şi Apostolilor le era foarte, foarte greu să se grijească şi de predică şi de slujbă şi de împărţirea mâncării. Atunci, au ales şapte diaconi, între care şi Sfântul Arhidiacon Ştefan. Ei aveau misiunea atunci să împartă mâncarea şi ajutoarele care se strângeau şi se împărţeau în mod egal creştinilor. Apoi ei îi ajutau pe Apostoli, pe preoţi şi pe episcopi la slujba de la Sfântul Altar.
Din păcate, după 2.000 de ani, în lume sunt foarte puţini diaconi, pentru că diaconul nu are putere deplină să facă cele sfinte. Atunci s-a preferat ca să existe mai mulţi preoţi. (...). Arhidiaconul Ştefan mărturisea pe Hristos şi spunea: „El, Hristos, a venit, S-a născut, a murit, a înviat şi a înlocuit Legea”. Care Lege? Legea Vechiului Testament. Când auzeau aşa, evreii se tulburau foarte tare. A ţinut şi o cuvântare, aţi auzit-o aici, la Apostol. La această cuvântare el a arătat că zadarnic ţinem legea Vechiului Testament, dacă „trecut-a umbra Legii” şi a venit Hristos.
În cele din urmă, l-au pus în mijloc, au luat pietroiul şi l-au omorât. Omenirea, de atunci încoace, tot omoară, continuu. Avem cu milioanele mucenici care au spus: „Sunt creştin, mărturisesc pe Iisus Hristos, nu mă închin dumnezeului străin”. Şi noi ar trebui să facem la fel: să nu ne închinăm la dumnezeii străini, ci la Dumnezeul adevărat, Iisus Hristos, Cel născut în iesle, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. La acest Dumnezeu să ne închinăm; şi dumneavoastră, care aţi venit azi la biserică, la acest Dumnezeu vă
închinaţi.
Cei care n-au venit la biserică se închină la un cu totul alt dumnezeu, la altceva, la dumnezeu străin. Asta nu este bine şi să fim cu luare aminte, pentru că ne cere socoteală Dumnezeu, de Sângele Fiului Său vărsat pentru noi.
Mai prăznuim astăzi încă doi sfinţi: Sfântul Teofan Mărturisitorul şi Teodor Scrisul. Erau fraţi şi au apărat cinstirea şi închinarea sfintelor icoane. Sfântul Teodor se numeşte Scrisul pentru că şi pe el şi pe fratele său, l-au însemnat pe frunte cu un fier înroşit, scriind un verset din Biblie, ca să se înveţe minte şi să nu mai apere sfintele icoane. Dar ei n-au cedat. Auziţi? Auziţi ce s-a întâmplat? Pe acela l-au omorât cu pietre, pe aceştia i-au scris pe frunte cu fier înroşit. Şi lumea îi zicea şi la unul şi la altul Scrisul, adică cel care e scris pe frunte. Ce impresionant, ce putere, ce rezistenţă, ce dragoste către Dumnezeu, pentru Iisus Hristos, Cel născut în iesle!
Mâine prăznuim mai mulţi mucenici. Au murit în vremea împăratului Diocleţian şi Maximian. În ziua de Crăciun au năvălit ostaşii, i-au înjunghiat într-o biserică imensă, în Nicomidia şi apoi au dat foc bisericii, cu ei cu tot, 20.000. Auziţi? 20.000. Auziţi? În ziua de Crăciun veniseră 20.000. (...). Ce biserică o fi fost aia? Imensă, care a putut să cuprindă 20.000. Şi toţi au murit. Nici unul nu s-a lepădat. Cine vroia să se lepede putea să iasă. Cu preotul lor, cu episcopul lor, cu toţii au murit acolo, 20.000, pentru Hristos.
Să facem şi noi ceva pentru Hristos! Acum nu mai murim, nu mai e pericolul acesta. Dar să aducem şi noi o jertfă, să sacrificăm şi noi câteva ore, venind în biserica lui Hristos. (...).
Iar poimâine prăznuim pe cei 14.000 de prunci omorâţi de Irod pentru ca doar, doar, între ei să fie şi Hristos. Se temea că i-ar fi luat domnia. Aşa spuseseră magii, care au văzut steaua. Iar el s-a îngrijorat şi i-a omorât. Pruncul a scăpat, ca şi Ioan Botezătorul. Dar Biserica îi prăznuieşte ca pe nişte mucenici pe cei 14.000 de copii. (...).
Dar ca să facem fapte bune pentru sufletul nostru nu trebuie să ni se întâmple ceva. Facem pentru că trebuie să facem, pentru că e bine să facem. Dacă vom face aşa, Dumnezeu ne va feri de multe. Abia în lumea cealaltă vom afla de câte ne-a ferit Dumnezeu. Acum nu ştim, pentru că nu recunoaştem întru totul pronia Dumnezeiască asupra noastră. Avem mai mult nădejde în noi. (...).
Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu să înţelegem, cu rugăciunile Sfântului Arhidiacon întâiul Mucenic Ştefan. Amin.

Intr-o omilie plina de miez, vorbind despre Schimbarea la Fata, parintele ne-a spus ca venirea la fata locului tocmai a lui Moise si a lui Ilie nu e lucru intamplator. Cei doi postisera. Ca si Isus. Cei doi cunoscusera o lumina dumnezeiasca perceptibila fizic, fiecare in felul sau. Asadar, sunt de fata la Metamorfoza lui Cristos cei care-i vazusera lumina si cei trei apostoli care o vad acum.

Arhim. Dumitru Cobzaru - Predica la Duminica a 3-a din Postul Mare(a Sfintei Cruci)
 

Grupul Psaltic Nectarie Protopsatul - Slava Vecerniei la Duminica Sfintei Crucii
 

Predică la Duminica a 4-a din Postul Mare
 

Din predica de azi, axata pe regalitatea lui Isus (predica cu ocazia Floriilor) am retinut cateva idei principale:

-Isus TREBUIA sa fie rege de drept. Era o conditie necesara pentru a putea prelua datoria intregului popor. Ca sa te poti substitui poporului, trebuie sa ai aceasta calificare. Or, NUMAI regele poate fi, in mod legitim, un substitut pentru poporul sau.

-Intreaga problematica a judecatii este in jurul regalitatii lui Isus. El este primit ca rege in Ierusalim ("osana, fiule al lui David" este un mod de a spune ca Isus e rege si de a-L proclama astfel in capitala).

-Adus in fata lui Irod (fiul si succesorul acelui Irod cu masacrul inocentilor) pentru ca sa fie judecat, Irod joaca pe singura carte posibila: aceea de a-L scoate pe Isus nebun. Regalitatea Lui e mai mult dacat sustenabila: e legitima. Dar, daca Regele este nebun ?

-Intrebarea centrala pe care Pilat Pontius i-o pune este daca e sau nu rege. Ca imputernicit al Imparatului, principala problema care il preocupa este: "e acest om rege ?" Si, in caz afirmativ, este el recunoscut ca atare de poporul lui ?

-Pilat pare, la inceput, hotarat sa il achite pe Isus. "Nu vad nicio vina in acest om". Momentul cand cedeaza amenintarii de revolta este replica "nu avem alt rege decat pe Cezarul". Condamnarea lui Isus inseamna recastigarea unei pozitii de forta, o clipa amenintate. In acest sens este si refuzul lui Pilat de a da jos placa pe care scria in trei limbi (ebraica, latina si greaca) "Isus nazarineanul regele iudeilor". Poate ca a fost pusa in bataie de joc, dar politicianul Pilat isi da seama de importanta ei in economia raportului de forte. Celor care vroiau sa o dea jos le spune: "Quod scripsi, scripsi!".

-Cine, din cei prezenti in Vinerea Patimilor recunoaste regalitatea lui Isus ? Talharul din dreapta. Ultimele lui cuvinte sunt "pomeneste-ma, Doamne, in imparatia Ta". El a inteles ceva ce nici arhiereii, nici Pilat nu intelesesera.

Am mai retinut, din predica de azi, ca gestul arhiereului de a-si rupe vesmintele, gest care a fost prilejuit tocmai de afirmarea de catre Isus a regalitatii Sale, atunci cand arhiereul spune "ce nevoie mai avem de martori ?" este un sacrilegiu. Un preot are voie sa isi rupa hainele obisnuite, dar nu hainele imparatesti.

Predica de astazi a fost tesuta in jurul afirmatiei Domnului: "Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea" (Ioan 16: 16).
Nu o data Biserica a avertizat impotriva perversitatii imprumuturilor. In unele situatii a impurmuta este singurul mijloc de a obtine lucruri de absoluta necesitate. Dar, in multe situatii oamenii imprumuta pentru lucruri care nu le sunt absolut necesare, sau care nu le sunt astfel in acel moment. Or, si aici intervine perverisunea celor care "ofera" imprumuturi, li se promite fericirea pe pamant. Imediat. Fara niciun efort. Faci o cerere azi, si maine esti fericit. De poimaine platesti, si ai sa platesti dublu decat face, dar asta e alta poveste. Oamenii traiesc intr-o economie a imprumutului, in loc sa traiasca intr-o economie a rascumpararii.

La Domnul nostru este invers decat la banca. Domnul nostru ne ofera si el un imprumut si chiar o arvuna pe care o primim fara plata: gratia. Fericirea pe care ne-o promite El nu este pe Pamant si nici imediat. Este o fericire e care o vom primi dupa o perioada de efort, cu toate ca atunci cand se va trage linie, se va vedea ca acest efort cerut de Domnul este mai mic decat efortul cerut de banci.

"Adevarat va spun voua, ca voi veti plange si va veti tangui, iar lumea se va bucura" spune Domnul despre cele ce urmeaza. Aceasta este explicatia la "putin si nu Ma veti mai vedea". Iar dupa explicatia aceasta, rostita in finalul Cinei, au inceput Patimile Domnului. El era chinuit, in timp ce "lumea" se bucura. Desigur, e vorba de lumea condusa de Irod, care traia intr-un chef continuu. Lumea mercenarilor care Il chinuiau pe Domnul. Lumea politicului, lumea Sanhedrinului care L-a scos pe Dumnezeu din cetate si L-a rastignit.

Dar Domnul spusese ca nu este sluga mai mare decat stapanul. Mai spusese de curand, in Marea Predica de pe Munte, ca fericiti vom fi cand vom fi batjocoriti pentru credinta noastra. Acolo unde trece capul, acolo trebuie sa treaca intregul corp. Biserica, fiind corp al lui Cristos, nu poate decat sa urmeze Stapanului pe drumul urcusului pe Calvar.

Biserica a avut si ea Duminica Floriilor ei. Timp de mai bine de o mie de ani, lumea a primit-o cu osanale si ramuri de finic. Acum in perioada istorica pe care o traim, Trupul il urmeaza pe Capul Cristos si se pregateste sa fie rastignit. Despuiata de hainele ei, batjocorita si scuipata, sluga isi urmeaza Stapanul. Pe Crucea Domnului nostru curge acum sangele Bisericii: este sangele sutelor de martiri ucisi in zilele noastre pentru credinta. Altii, multi altii, vor urma.

Dar ce inseamna, atunci, "Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi." ? Acesta este mesajul de optimism al Domnului. Biserica rastignita va fi Biserica inviata. Intr-un Cer nou si un Pamant nou.

Laudati pe Domnul!

... zise Dragomir dupa ce i-a mai jignit inca o data pe ortodocsi numindu-i "spalatori de W.C.-uri catolice"!
Bravo, Dragomire, lauda-l pe Domnul cu jumatatea de gura curata, cealalta foloseste-o pentru ucidere!

Eu zic ca e timpul sa te retragi, s-a facut tarziu si prin postarile tale - pardon, predicile tale - denigrezi cel putin ideea de crestinism.

Predica de astazi a fost tesuta in jurul episodului inmultirii painilor si pestilor din Evanghelia dupa Marcu, din capitolul 8. Este vorba de al doilea miracol de acest fel, primul miracol, cu alta semnificatie, fiind cel relatat cu doua capitole mai inainte, cand Isus inmultise cele 5 paini si doi pesti.

De aceasta data este vorba de o multime de 4000 de oameni care il urmase pe Isus timp de 3 zile. Patru este numarul punctelor cardinale, numarul directiilor de pe pamant, adica al intinderii, iar "o mie" este numarul multimii. Cand Biblia spune "4000 de oameni", inseamna, din punct de vedere literal "4000 de oameni", iar din punct de vedere alegoric "mari multimi de peste tot". Versetul trei spune "unii au venit de departe", subintelegandu-se ca altii au venit mai de aproape. Asadar, la Isus vin multi oameni, de peste tot, unii mai de departe, altii mai de aproape. Ei sunt flamanzi, fiindca au asteptat. Timp de trei zile (aici e alta alegorie, la care nu am ciulit urechile destul). Acestia sunt hraniti cu 7 paini care se inmultesc miraculos, ca sa ajunga la toata lumea. Sapte este numarul tainelor Bisericii. Motivul administrarii acestor 7 Taine este "imi e mila de ei", iar aceasta mila e data de faptul ca, la intoarcere acasa, "la casa lor" (casa Tatalui) unii se vor istovi pe drum. Deci, cele 7 paini inmultite reprezinta un ajutor supranatural care suplineste "istovirea" care e de asteptat.

Dar Isus, colaborand cu "ucenicii Lui" (adica apostolii, cei chemati special de Isus la preotie) inmulteste nu numai cele 7 paini, ci si "putini pestisori". Este vorba de Ierurgii. La paini, numarul lor e precizat, fiindca numarul Sacramentelor Bisericii este fixat de Isus si nu e subiect de variatie. Dar, cand vine vorba de pesti, numarul lor nu mai este precizat, fiindca numarul Sacramentaliilor este la latitudinea Bisericii. Spre exemplu, in urma cu 100 de ani, nu exista un ritual al binecuvantarii avioanelor, pe cand astazi exista, in cartile Bisericii, un ritual al binecuvantarii avioanelor. Cartea Sfanta nu spune "pesti", ci spune "pestisori", fiindca nu numai ca numarul Sacramentelor este determinat, dar ele au intaietate fata de Ierurgii. Din acelasi motiv, in ACEST episod al inmultirii hranei, Domnul si apostolii lucreaza in doua etape distincte: mai intai inmulteste painea si o distribuie, pe urma inmulteste "pestisorii" si ii distribuie, adica profita pe deplin in a se hrani cu Sacramentalii cei care s-au hranit mai intai cu Sacramente.

In sfarsit, de toate acestea nu s-au folosit toti oamenii. Acest miracol nu a fost vazut de toti, ci numai de cei "ca la patru mii", de marea multime de oameni de peste tot care L-au urmat pe Domnul. Ceilalti, care au stat acasa, nici nu au realizat vreo flamanzire, nici nu au vazut vreo minune, nici saturati miraculos nu au fost. Ei sunt cei care ar spune: "despre ce fel de flamanzire, despre ce miracole, despre care Sacramente si Sacramentalii vorbiti aici, ca nu am vazut nimic ?".

Laudat fie Isus!

Predica de azi a fost centrata de pilda ispravnicului (intendentului, iconomului) nedrept, la care vine stapanul cel bogat si-i spune ca in curand va veni sa-i ia gestiunea. De teama pentru ce va face dupa aceea, ispravnicul ii cheama pe datornici si, ca sa le castige bunavointa, le taie masiv din datorii.

O pilda mai dificila, fiindca este vorba, de fapt, de un hot care se apuca sa dea datornicilor din averea stapanului. Cheia intelegerii este in versetul Luca 16:8, de unde aflam ca stapanul nu l-a laudat pe intendent pentru hotia lui, ci pentru intelepciunea lui. Fiindca, in mod evident, stapanul bogat este Dumnezeu, iar intendentul este un om care are rele la activ si care acum se hotaraste sa faca nu lucruri bune din cine stie ce convertire interioara, ci din calcul. Omul isi pune problema ce va face el dupa ce il va chema stapanul cu dosarele, cand delapidarile vor fi date pe fata si mandatul lui se va incheia. O problema pe care nu si-au pus-o multi oameni. O problema pe care nu si-a pus-o Clemenceau, Aristide Briand si alti artizani ai celei de-a treia Republici, la fel de lipsita de Dumnezeu ca si cele dinainte. Intr-adevar, oamenii ar putea da dovada de intelepciune macar spre sfarsitul mandatului lor, din calcul si interes personal, daca nu din alt motiv.

Predica de azi a fost tesuta in jurul episodului alungarii vanzatorilor din Templu, parintele dand acestei pericope o turnura la care nu ma asteptam.

Omilia a inceput cu...ipoteza unor broaste incalzite in marmite. Daca broastele vor fi aruncate in apa calduta, ele vor sari imediat. Dar, daca broastele vor fi puse in marmite cu apa rece, nu vor sari, ci se vor simti in elementul lor. Apoi, incalzind incet marmita, exista o mare sansa ca broastele sa ramana acolo. Se vor simti bine, chiar confortabil. Cand apa ajunge la o temperatura periculoasa, chiar daca instinctul de conservare le va da impulsul sa sara, nu vor mai putea, fiind prea slabite de destinderea si confortul dinainte.

Aceasta este tehnica preferata de diavol: o tehnica a pasilor marunti. Daca pastram un ritm regulat al vietii de credinta, daca ne rugam seara si dimineata, daca mergem la slujba ori de cate ori Biserica ne porunceste spre binele sufletelor noastre, atunci, chiar daca s-ar ivi ispita unui adulter de exemplu, am sari ca arsi, rezistandu-i. Diavolul stie asta. Mai intai, isi va indrepta tot efortul in directia slabirii practicii de credinta. Ce daca nu mergem intr-o Duminica la slujba ? Nu e vorba ca nu am vrut, dar a trebuit sa ne reparam masina, ori am avut alt motiv la fel de "binecuvantat". De ce sa mai spunem rugaciunea de seara, cand suntem atat de obositi ? Doar am spus rugaciunea la masa de seara. Pe urma, rugaciunea de seara nu e o porunca, ci numai un lucru recomandat. De fapt, decat sa o spunem in dodii din pricina oboselii si lipsei de concentrare ori liniste, nu ar fi mai bine sa nu o spunem de loc ?

Cu astfel de idei incepe, aproape intotdeauna, incalzirea marmitei. Acestia sunt negustorii cei din Curtea Strainilor. Din mila pentru sufletele noastre, Cristos ne cere sa alungam pe acesti negustori. Ei sunt cei ce transforma Templul, care se cuvine a fi templul Duhului Sfant, in pestera de hoti. Sa il lasam pe Cristos sa alunge negustorii din templul nostru, iar, ca sa facem acest lucru, sa luam masa cu El macar o data pe saptamana. Sa dialogam cu El, in rugaciune, macar de doua ori pe zi. Sa crestem in El aprofundand ceea ce El ne-a spus in Evanghelie si ceea ce ne spune prin gura celor pe care i-a trimis sa ne invete. Daca il vom lasa, El ne va curati negresit de toti negustorii strecurati spre ruina noastra. Asa cum a facut-o atunci. Atunci, garzile Templului au fost ca paralizate, fiindca El vorbea despre Casa Tatalui ca unul care avea autoritate.

Excelenta predica de azi, cu toate ca pericopa evanghelica este arhicunoscuta parabola a bunului samaritean. Este uimitor cum, de fiecare data, un preot cu harul explicarii Cuvantului Domnului stie sa croiasca o haina noua cu acelasi material care se repeta an dupa an. Ca de obicei, am aflat lucruri la care nu ma gandisem, despre o parabola care credeam ca nu imi mai poate rezerva surprize.

Astfel, cei doi dinari pe care Bunul Samaritean (in care il vedem pe Preotul Cristos) ii da hangiului reprezinta Vechiul si Noul Testament. In baza lor, hangiul ii va ingriji, ramanand ca orice plata va mai trebui facuta, va fi facuta cand Domnul se va intoarce. Pana atunci, hangiul ii va ingriji in contul Lui. "Cine este aproapele meu ?" intrebase invatatorul de Lege (e vorba de Legea cea Veche, adica Vechiul Testament). "Toti oamenii" raspunde, in esenta, Domnul. Asta inseamna multa lume! Suntem cateva miliarde. Toti oamenii sunt "aproapele meu", fiindca toti poarta in ei chipul lui Cristos, iar Domnul vrea sa se oglindeasca in fiecare. Si totusi, exista o anumita ierarhie. Insusi cuvantul "aproapele" poarta in el ideea de proximitate.

Mai intai, aproapele meu inseamna noi insine. Eu insumi sunt culmea proximitatii fata de mine. "Iubeste aproapele ca pe tine insuti" spune porunca iubirii. Deci, trebuie sa ne iubim, mai intai, pe noi insine. Acest lucru nu trebuie sa ne mire, facandu-ne sa credem ca este o invitatie la egoism. Iubirea crestina fata de mine insumi inseamna ca eu imi doresc mie insumi mantuirea si sunt gata sa fac eforturi de dragul meu in aceasta directie. In contextul in care intrebarea care I se pusese era despre iubirea de aproapele, Domnul da un exemplu de ingrijire a unui ranit. Ranile sale reprezinta, evident, pacatul. Aceasta inseamna iubirea de noi insine: mai intai, sa veghem bine asupra noastra, ca sa nu cadem prada talharilor. Apoi, daca, totusi, am cazut, sa ingrijim de ranile noastre, fiindca vedem bine, din parabola, ca pot aduce moartea.
Pe urma, aproapele meu inseamna celalalt. Mai cu seama cel in nevoie. Flamandul, insetatul, bolnavul, calatorul, cel detinut. In ceea ce priveste aproapele, exista o ierahie, care este dupa trei criterii, fiindca proximitatea poate fi inteleasa in trei feluri.

Un criteriu de proximitate este proximitatea geografica. Asta inseamna vecinul. Cel din blocul meu, din cartierul meu, din orasul sau satul meu. Desi sunt solidar cu toti oamenii, fiindca ceva ma uneste cu toti, fata de acela simt o solidaritate speciala. Vedem ca Bunul Samaritean nu se aseaza in fata laptop-ului, nu tasteaza dupa cuvintele cheie "saraci din Australia", ca sa vada pe cine poate sa ajute. El indeplineste Porunca Iubirii fata de cineva pe care il intalneste fata catre fata. Si aici avem un alt fel de proximitate, care e tot geografica, dar nu e data de vecinatate. Cei doi nu se cunosteau, nu stim daca erau din acelasi bloc, cartier, sat sau oras. Ar fi putut fi, sau nu. Spune Evanghelia: "intalnindu-se pe cale", adica, la un moment dat, drumurile lor s-au intersectat. Aici poate fi o manevra a lui Dumnezeu. De cate ori El ne indreapta noua, ranitilor, pasii astfel incat sa primim bun ajutor! De cate ori ne scoate in cale noua, celor chemati a fi buni samariteni, ocazia de a castiga o comoara in Cer ajutandu-l pe aproapele!

Al doilea criteriu de proximitate este proximitatea naturala. Asta inseamna ca simt o solidaritate speciala cu cei din familia mea, chiar daca ei sunt departe acum. Simt in mod natural o solidaritate speciala cu prieteni actuali sau cu fosti prieteni: chiar daca nu am pastrat, din neglijenta, legatura cu ei, timpul si distanta separandu-ne, exista ceva care ii face sa fie "aproapele meu" inaintea altora. Tot de proximitate naturala vorbim si in cazul solidaritatii speciale pe care o simt, sau ar trebui sa o simt, fata de cei din breasla mea sau cu care am orice alt fel de preocupari comune.

Al treilea criteriu de proximitate este proximitatea supranaturala. Ma doare cand aflu, de la radio, din ziare, ca multi oameni sunt jefuiti, chinuiti, batuti si omorati de agentii celor care isi spun "statul islamic", "fratia musulmana" sau in alte feluri. Am aflat ca unele dintre victimele lor sunt chiar islamici. Dar pe mine, cel mai mult ma doare de Asia Bibi. Desi toti sunt aproapele meu, fata de cei care au primit darul supranatural al Botezului simt o solidaritate speciala. Pentru Asia Bibi, pentru salvarea ei de la a fi asasinata de talhari, eu ma rog special.

In sfarsit, sa observam ca Parabola Bunului Samaritean vine dupa ce Isus le spusese ucenicilor: "Fericiţi sunt ochii care văd cele ce vedeţi voi! Căci zic vouă: Mulţi prooroci şi regi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, dar n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi, dar n-au auzit." Noi avem obiceiul ca ne tot plangem. Am face mai bine sa realizam cat suntem de fericiti. Apostolii erau oameni saraci sau relativ saraci. Si totusi, cati regi si-ar fi dorit sa se bucure de ce s-au bucurat ei! Sa stai de vorba cu Dumnezeu fata catre fata, ucenicind in mod direct Lui timp de mai bine de trei ani, asta e ceva la care cei mai mari regi nici nu visau!
Noi impartim aceasta mare avere cu apostolii. Avem acces la Dumnezeu asa cum nici proorocii, nici regii Vechiului Testament nu au avut. Avem, datorita Lui, o intelegere asupra Vechiului Testament de care ei nu s-au putut bucura.

Lauda lui Dumnezeu pentru toate!

La noi la ortodocși a fost altă predică ieri, cea a datornicului nemilostiv.

Noutatea (pentru mine) din predica de azi, axata pe pericopa evanghelica a vindecarii celui suferind de hidropica in zi de Sabat este accea ca nu intamplator era vorba tocmai de un bolnav de hidropica.

Suntem in contextul in care Isus statea de vorba cu fariseii. Este in legatura cu parabola pe care o da referitor la ocuparea locurilor la ospat (ocuparea locurilor din sinagoga), fiindca, din orgoliu, din umflarea propriului ego, fariseii aveau obiceiul sa se infiinteze in primele randuri.

Ei bine, bolnavul pe care il vindeca Isus, ca din intamplare, sufera de hidropica. Aceasta e o boala care consta in umflarea trupului. Boala (echivalentul din terminologia medicala de azi ar fi "oedem") pleaca de la picioare. Si urca. Intr-o prima faza, capul e scutit. Pana cand ajunge si la cap. Bolnavul de hidropica ajunge atat de umflat, incat nu mai poate face nimic (prima functie pe care o pierde e aceea de a putea sa umble). Avem aici o paralela intre o boala trupeasca si una spirituala: pacatul diabolic al orgoliului. Asa cum, cu alt prilej, avem o paralela intre vindecarea orbului si cei care se facusera singuri orbi sufleteste.

Doamne, lumineaza tot mai mult in noi invatatura Ta!

Eu in lectionarul de astazi am vazut alta pericopa...